ALTE DOCUMENTE
|
||||||||||
ORDINUL SALAMANDRELOR sI TRITONILOR, (URODELELOR)[1]
Familia salamandrelor (Salamandridelor)[2]
Salamîzdr a (Salamandra salamandra)[3]. Cîte credinte, cîte legende nu sînt legate de acest animal, la care, e drept, te uiti cu scîrba. În timpurile cele mai vechi, cînd stiintele naturale erau mai mult o împletire de observatii drepte cu credinte necontrolate, chiar spirite ca Aristotel si Pliniu, care înseamna puncte luminoase în progresul omenirii, nu se puteau scutura de anumite pareri, ramase azi numai în mintea poporului.
Ba ca salamîzdra stinge focul 20320u208u cel mai încins; ba ca este unu] din animalele cele mai veninoase, scrie Pliniu. Chiar daca în cuptorul de copt pîine ard lemne peste care odata s-a tîrît o salamîzdra, pîinea este otravita, ca si poamele dintr-un copac la radacina caruia s-a odihnit o salamîzdra. Asemenea exagerari, bazate pe oarecare adevar, s-au pastrat din popor oriunde aceasta jivina se arata.
si poporul nostru crede ca salamîzdra e otravitoare.
E un animal care n-are în el nimic, dar absolut nimic, care sa te atraga. si sarpele te face sa te opresti în loc. Admiri la el macar usurinta cu care se furiseaza; în ochii lui vezi o expresie, care, chiar de te îngheata, spune ceva la salamîzdra nimic.
Rar o zaresti ziua. Numai dupa o vreme ploioasa, într-o zi calduroasa iese din ascunzisul ei de peste noapte, dupa rîme. În padurile de brazi, vesnic mohorîte si umede, în care unde si unde se furiseaza o raza de soare, o poti zari si ziua, mai des. De abia se tîraste; e bun tovaras de drum a] melcului.
La trup e ca o sopîrla; doar capul e mai turtit, mai lat. Picioarele scurte, date în laturi, îi ridica putin trupul de la pamînt. Îti atrage privirea fara sa vrei prin coloarea ei. E neagra cu pete neregulate, mari peste tot trupul, de o coloare ce variaza de la aceea a galbenusului de oua si pîna la portocaliu. Prin judetul Gorj se cunosc exemplare, rare, cu petele albe. Chiar noaptea o poti lesne vedea din cauza aceasta.
S-ar parea ceva de neînteles. Pe cînd mai toate animalele mai cu seama cele de noapte, nu stiu cum s-ar îmbraca în haina întunerecului, ca sa nu fie zarite de dusmani, salamîzdra arata unde este, prin acele pete batatoare la ochi. si totusi de nimeni nu este atinsa, macar ca are pielea moale si ar fi usor înghitita. Un guzgan nestiutor, flamînd, care ar apuca-o de mijloc, ori o bufnita care ar prinde-o în clont, repede o stupeste si cu semne, nu numai de dezgust, dar de durere, fuge cît poate de ea.
Aici vine faptul adevarat, care a dat nastere la atîtea credinte. Salamîzdra, pentru dusmanii ei, este otravitoare. În pielea-i mereu umeda are niste ghinduri. Cînd o iei încetisor în mîna, simtindu-se bine în caldura palmei, nu da dintr-însa nimic. Îndata ce o apuci mai strîns, împroasca din ghinduri un suc urzicator, care e otravitor pentru animalele mici, dar care aduce numai usturime si arsura la limba si buze animalelor mai mari. Cînd dai unui cîine o salamîzdra taiata bucatele, amestecata cu mîncare, îl apuca varsaturi rele. Drept arma de aparare, deci contra dusmanilor, salamîzdra are în piele o otrava. De aceea îi da mîna sa se tîrîie agale, aratîndu-se tuturora în haina-i împodobita cu colori asa de oachese.
Dar tot prin acest suc ce-l da din trup, cînd e atacata, se explica si legenda stingerii focului. Pusa pe un carbune aprins, simte focul, un dusman pentru ea ca si pentru oricine. Sucul ce l-a împroscat din belsug acopera carbunele cu o patura cleioasa, care opreste oxigenul si, deci, îl stinge, în locul cît tine trupul. Dar bietul animal nu scapa fara arsuri, care poate sa-i aduca moartea. De aici si pîna la exagerarea ca poate stinge o casa în flacari este un pas cît lumea de mare. si cînd te gîndesti cît de greu se stîrpesc asemenea credinte, odata vîrîte în capul oamenilor, îti dai seama de ce nu poti scoate din mintea sateanului nostru sa nu lucreze în ziua de Foca[4].
Ba chiar se gaseau, draga Doamne, si învatati de prin evul mediu care spuneau ca acei care socot aceste lucruri drept scornituri - se vede ca erau si banuitori - înseamna ca sînt prosti si natîngi.
Tîrîndu-se salamîzdra peste frunzisul din padure, îsi gaseste din belsug hrana: rîme, larve, insecte, cîte un culbec2. De altfel stie sa rabde si de foame. E un animal a carui viata nu sfîrseste cu una cu doua.
Daca ea traieste pe uscat, desi nu poate sa-si duca zilele decît la umezeala, puii ei sînt amestecati, în apa, cu mormolocii de broasca. Cînd îi vin «durerile nasterii», salamîzdra se trage spre un ochi de apa limpede, se întoarce cu coada înspre apa si în zvîrcoliri, care arata oarecari dureri, da drumul în apa la 40 - 50 de pui-oua, pe toti deodata sau în rastimpuri, mai odihnindu-se cîte putin. Ouale au coaja asa de subtire, încît poti vedea înlauntru, puiul stînd ghem. Abia a dat de apa si sparge coaja. Prin urmare salamîzdra nu e tocmai o vipera, adica nu da oua, care sa fie clocite, si din care, dupa o bucata de vreme sa iasa pui. Ea nu e nici vivipara, adica sa dea nastere la pui. E cam la mijloc; ouale se clocesc în trupul animalului, acolo puiul se dezvolta si cînd e complet dezvoltat, este nascut, învelit înca în coaja. Puii nu seamana cu parintii, ci au mai mult forma de peste sau de mormoloci mai batrîni. Au coada turtita lateral, ca sa poata înota, iar pe creasta cozii, pîna la mijlocul spinarii, e o pielita asa de subtire - cum ar fi înotatoarea de la peste - încît poti vedea la microscop cum circula sîngele si se misca globulele în vase.
Pe cînd batrînii respira prin piele sau prin plamîni, puii au lînga gît branhii. Pusi în apa prin mijlocul verii, catre toamna capatînd înfatisarea batrînilor, puii se ridica pe tarm si duc viata acestora.
Cînd s-apropie iarna, acest animal singuratec de felul lui cauta tovarasia altora. Se îngramadesc cu sutele, undeva la adapost în vreo hruba, sub radacina unui copac ori printre pietre. Nu dorm în timpul iernii; în orice caz nu au un somn adînc ca al hîrciogului; în cea mai calda zi de iarna se pot dezmorti si nu rar se citeaza cazuri cînd, înselata de vreme, iese cîte una din cuibul ei, ratacindu-se chiar pe omat. Apucata de înghetul de peste noapte, doarme însa somnul de veci!
Nu e de nici un folos omului, dar nici stricatoare nu se poate spune ca e. Îsi duce si ea traiul printre toate celelalte, ca o marturie a vremurilor prea departate, cînd stramosii ei, care se umbreau sub ferigile cît palmierii, din timpul cînd se forma huila, erau cît viteii de mari, dominînd lumea animala.
Dar daca salamîzdra nu aduce nici un folos practic, în schimb ea a servit pentru o prea frumoasa si demonstrativa experienta.
Se stie ca a fost pe vremea lui Darwin mare discutie între oamenii de stiinta. Cei care tineau cu trecutul nu vroiau sa creada, în ruptul capului, de schimbarea speciilor unele în altele, ci tineau mortis ca speciile sînt neschimbatoare, asa cum le-a lasat Dumnezeu.
Încetul cu încetul
învatatura lui
Dar iata ca experienta dovedeste ca aceasta deosebire nu mai ramîne daca se schimba conditiile de trai. Daca salamîzdra neagra e pusa lînga apa, dupa cîteva generatii puii ei trec mai întîi prin forma de larva, traind o bucata de vreme în apa, înainte de a se face mari, asemenea cu parintii. Dimpotriva, salamîzdra patata daca se tine într-un loc fara apa, iarasi dupa cîteva generalii, naste putini pui, care n-au nevoie de apa. Mai mult chiar, culoarea pielii se schimba, puii de salamîzdra neagra capata la urma pete galbii, pe cînd puii de salamîzdra-patata devin tot mai negri. Prin urmare s-a ajuns sa s-e transforme o specie în alta specie, numai schimbînd conditiile mediului. De altfel asemenea experiente s-au facut si cu alte animale, cum sînt fluturii si s-a ajuns la acelasi rezultat, ceea ce înseamna ca teoria lui Darwin este adevarata, iar explicarea data de Lamarck, tot asa de adevarata etc.[5]
Salamîzdrele-de-apa. Salamîzdra-patata, greoaie la mers, urîcioasa la înfatisare, te opreste sa pui mîna, instinctiv, pe dînsa. Ea se tîrîie numai pe frunzisul padurilor, la umbra. Soarele, lumina, nu-i sînt dragi, în schimb sînt alte salamîzdre, fapturi dragalase, vioaie, frumos colorate. Pentru cei care vor sa aiba în casa lor un mic acvariu, sînt podoaba lumii de fiinte din el. Nu stau o clipa în liniste. Trupul lor e ca al larvelor de salamîzdra patata, semanînd, în trasaturi generale, cu mormolocii de broasca dupa ce le cresc cele patru picioare. Mai bine zis au trup de sopîrla, fara solzi, cu coada de mormoloc. Coada le e vîsla, ba chiar organul prin care îsi arata bucuria ori supararea.
Le vezi în fîntînile parasite, cu apa mai la fata; le vezi în valurile de apa limpezi, înotînd printre ierburile verzi, venind din vreme în vreme la fata apei, ca sa mai «înghita» cîte o gura de aer. Colorile lor sînt mai vesele, deosebindu-se de la specie la specie.
La noi se întîlnesc mai des trei specii, de altfel comune în toata Europa. Mai traieste însa una Triturus montandoni[6] care a fost gasita pentru prima oara în padurile de la Brosteni, iar mai pe urma în tot cuprinsul Carpatilor, pîna în Tatra si Bucegi.
Cea mai mare este salamîzdra-crestata[7] (Triturus cristatus), care poate ajunge si cît o sopîrla de lunga. Se recunoaste lesne pentru ca de-a lungul spinarii de la ceafa si pîna la vîrful cozii are o creasta dintata ca marginea unei frunze de urzica.
Fig. 148. Salamîzdra-crestata (d. de M.s.).
Îmbracamintea ei variaza dupa vreme. Are o haina de nunta, bogata, frumos colorata si o alta mai simpla, cînd iese din apa. Haina de nunta, în primavara, este de catifea cas-tanie-închisa, cu pete mari negre si cu stropituri ca de margaritare albe. Pe piept si pîntece are un patrafir portocaliu-închis - cum e coaja portocalelor cu miez ros - cu pete negre. Patrafirul este încheiat în lung, cu mantaua catifelata, printr-un firet de argint albastriu. Cînd iese din apa, desi în acvariu poate sa stea toata vremea în apa, pierde creasta care-i devine de prisos, pierde firetul de argint, iar patrafirul e mai sters.
Alta specie, salamîzdra-cu-dungi[8] ( Triturus vulgaris) este mult mai mica, mai zvelta, avînd vîrful cozii ascutit ca si botul de altfel. Pe spate este maslinie cu pete negre, cu dungi, în lungul trupului. Pe spate, creasta e mai îngusta, iar pe pîntece portocaliul este mai închis, aproape purpuriu, cu pete mici rotunde.
Cea mai frumoasa desigur e salamîzdra-de-munte (Triturus alpestris), ca marime între celelalte doua. Pe spate barbatul pare ca e de marmora. Pe un fond albastriu-cenusiu se afla o gramada de pete; ca niste stropi, formînd hieroglife. Pe pîntece e una peste tot, portocaliu-închis, fara nici un strop. La îmbinarea spatelui cu pîntecele, o dunga albastrie curata si alta mai lata galbie cu stropi, desi negri, îi maresc frumusetea hainei. E o salamîzdra careia îi plac apele limpezi de munte.
Toate petrec jumatate din viata, primavara, în apa, unde înoata dînd din coada latita, iar cînd se lasa de la suprafata spre adînc, întinde picioarele în laturi ca un soi de parasol ai aviatorilor. Femeia depune ouale în niste cornete facute din frunzele plantelor de apa. Apucînd frunza cu picioarele dindarat, o suceste, depune un ou cu un învelis cleios; se duce la alta frunza si asa mai departe. Salamîzdra-crestata poate pune în acest chip pîna peste 700 oua. În vremea aceasta, ca toate fiintele, este mai vioaie si mereu umbla dupa mîncare: viermi, larve de insecte, mormoloci sau chiar rude mai de aproape, care sînt mai slabe.
si ele, nu e vorba, cad prada altor animale, cum e în lumea întreaga, înotul iute le e arma de aparare. Ramîn cîteodata cu vîrful cozii sfîrcuit ori chiar oloage de cîte o laba. Paguba mare nu e, mai ales ca la ele, ca si la sopîrle ori rîme, partile rupte, cînd nu e rupt vreun organ mai de seama, pot creste la loc. Ba chiar si un ochi scos, daca a ramas neatins capatul nervului si bucata de pielita din fundul ochiului, poate sa se faca la loc.
Aceasta este una din numeroasele arme de aparare, mai cu seama pentru larve, expuse prea mult lacomiei pestilor ori altor animale de balta.
O alta arma de aparare este schimbarea nuantei colorilor de pe trup. E dovedit la multe animale ca prin iritarea sistemului nervos se produce si o variatie în coloarea pielei. La urma chiar omul nu se înroseste la fata de bucurie, iar la vestea unei dureri se face galben ca ceara ? în vremea împerecherii, cînd si la salamîzdra emotiile sînt mai vii, mai ales schimbatoare, cînd sistemul nervos este mai impresionabil, colorile pot sa varieze. Lumina mai mare, caldura, hrana mai buna, aduc o întarire a colorilor; frigul, dimpotriva, le mai slabeste. S-au facut fel de fel de experiente, reusite chiar în acvariul mic, care dovedesc aceasta legatura între conditiile fizice ale mediului, ale sistemului nervos si pigmentul din piele.
Dupa ce si-au facut datoria de parinti, lasa ouale si puii în voia soartei si ies pe uscat, schimbîndu-si hainele si cautîndu-si un loc potrivit de trecut batrînetele. Sînt rezistente la frig, stiu sa se multumeasca cu putin, numai sa ajunga din nou primavara, sa intre în apa, sa depuie ouale, din care sa iasa pui. si asa într-una roata vietii se învîrteste, pîna cînd, într-o buna zi, biata fiinta fiind ciupita de cocostîrc, firul s-a rupt.
"Ordinul salamandrelor si tritonilor (Urodelelor)" nu apare în textul editiilor precedente ale volumului "Fauna României", Ord. URODELA (= CAUDATA) este reprezentat în fauna tarii noastre printr-o familie (C.D.).
Titlul "Familia salamandrelor (Salamandridelor)" nu apare în textul editiilor precedente ale volumului "Fauna României". Fam. Salamandridae este reprezentata în fauna tarii noastre prin 5 specii (C.D.).
Ziua de Foca - veche sarbatoare populara dedicata îndepartarii primejdiei focului (2-2 iulie) (C.D.).
Este vorba de 2 specii de salamandre: Salamandra atra, complet neagraa, specifica zonelor montane (Alpi) si Salamandra salamandra, neagra cu pete galbene, care traieste si în tara noastra; S. atra este citata în România (în 1840), dar prezenta ei este putin probabila. Salamandrele sînt ovovivipare, dar exista o deosebire între aceste 2 specii: S. atra naste pui, iar S. salamandra larve. Unele experiente au aratat ca 5. atra, adusa la o altitudine mai mica, naste larve. S-ar putea totusi ca aceasta experienta sa se fi facut cu o varietate a speciei S. salamandra si nu cu S. atra.
În explicarea transformarii acestor 2 specii, I. Simionescu foloseste argumentele lamarckismului: mediul este cel care actioneaza în mod direct asupra vietuitoarelor si le determina anumite schimbari. Teoria sintetica a evolutiei, acceptata astazi de majoritatea biologilor, arata ca asemenea variatii (modificatii) nu sînt ereditare, dar ca au un caracter adecvat fata de conditiile mediului (N.G.).
|