ORDINUL STÎRCILOR, BERZELOR, COCORILOR sI LOPĂTARILOR (CICONIIFORMEL0R)[1]
Familia Ardeidelor[2]
Cu cît strabati mai mult în Balta Brailei[3], prin canalul Filipoiului, spre lacul serban, ori te avînturi prin canalele întortochiate ale Deltei spre ghiolurile acoperite cu plaur - preumblari pline de farmec, asa de maiestrit descrise de M. Sadoveanu în «Privelisti dobrogene» - cu atît te apropii de lumea legata de apa. O lume aparte, bogata, variata nu prea mult departata de aceea scrisa de pe tarmurile Amazonului,tot asa de bogata dupa spusa cunoscatorilor cum e aceea din Delta Nilului.
Ca si într-un tablou, este un ton fundamental; celelalte colori dau expresia tabloului, dupa originalitatea maestrului.
Tonul fundamental al Baltii îl formeaza stîrcii (Ardea), de toate colorile, de toate marimile. De la stîrcul-mie-cenusiu, cît o lisita[4], pîna la stîrcul-mare-cenusiu, cît un cocostîrc, de la stîrcul-alb, ca nins, pîna la cel purpuriu, puzderie se întîlnesc, printre salcii, prin papura, spre marginea baltilor, un adevarat roi. Împaratia lor e apa statuta; domeniul de hrana fiind apa, ei si-au împartit, ca si pasarile de uscat, timpul de vînat. Cei mai multi îsi cauta mîncarea ziua; altii se pun la munca numai dupa ce soarele asfinteste.
Oricît de variati ar fi ca forma, ca îmbracaminte, mediul în care îsi duc viata, îi fac sa aiba cam aceleasi însusiri.
Sînt înalti în picioa 22522x2321w re, casa nu se ude la pene; au gîtul lung ca sa poata ajunge prada; au pliscul iarasi lung ca sa poata explora si mai adînc. Trupul lor e ca un arc încordat; sageata este pliscul ascutit. Par trupuri de piatra, cînd stau la marginea apei, adormiti, nepasatori. Cu gîtul tras între umeri, corpul e un oval subtiat la capete. Ochii lor sînt însa deschisi, vegheaza. Au zarit prada? Sageata ca fulgerul se destinde; cînd ridica capul în sus, un peste se zbate în vîrful pliscului. Nu mai scapa; este azvîrlit cel mult de vreo doua ori în aer ca sa-l poata prinde cum trebuie, cu capul spre înghititoare.
În privirea lor este ceva din privirea sarpelui, cu care se asemana si dupa gît, dar si dupa apucaturi. Ca toti pastreaza ceva din repulsia acestor tîrîtoare[5]. Calca încet în apa, încît abia daca stîrnesc niste valurele în jurul picioarelor lor, cu degetele subtiri, lungi, care le opresc sa se înfunde în mal. Nu au nimic din privirea blînda a cocostârcului, nici din dragalasenia gesturilor lui ori variatia si jocul zborului de cocor. Sînt greoi la miscari, monotoni în apucaturi.
si caracterul lor nu este simpatic. De dusmani se tem; la cea mai mica alarma, îsi întind gîtul, cauta zarea. Sînt lasi, zboara îndata la adapost. În schimb cu pasarile mai mici sînt cruzi; nu le pot suferi în apropierea lor. De altfel si între dînsii traiesc mereu în sfada. E un iad locul unde îsi fac cuibul; mereu tipa, avînd un glas strident, urît.
Cuiburile si le fac gramada, în arbori sau în papuriste. Unii mai sus, altii mai jos, coloniile lor de cuiburi sînt amestecate cu ale cormoranilor, cu care nu duc casa buna. Nu arata nici o maiestrie în facerea culcusului. Cîteva gateje, stoloane de stuf, azvîrlite claie peste gramada, atîta-i tot.
Cel mai mare dintre stîrcii de la noi este stîrcul-mare-cenusiu (Ardea tinerea), care se avîntura pîna-n vaile muntilor, oriunde gaseste un ochi de apa mai maricel[6]. E ca presarat cu cenusa, unde mai multa, unde mai putina, cu stropituri de pene albe, în lung; numai marginile aripilor sînt negre, ca si cîteva dungi în lungul gîtului. Podoaba lui sînt doua-trei pene la ceafa, mai lungi, prelungirea penelor negre ce le acopera vîrful capului ca o scufie.
Cînd sta linistit, pînditor, are ceva din privirea vicleana a dracului din Faust. Sînt cei mai urîciosi, mai morocanosi, mai fricosi si mai banuitori. În schimb, cînd sînt strînsi de aproape de vreun hultan, se apara cu îndîrjire. Sulita e pjiscui lung, ascutit, puternic; scutul sînt aripile. Ţinta loviturii sînt ochii dusmanului.
Nu era distractie mai placuta, pentru cei din evul mediu, decît lupta în aer între soim si un stîrc-cenusiu. Zburau penele si de la unul si de la altul, ca fulgii de zapada. Încercarile stîrcului de a lovi soimul, care si-a înfipt ghearele în spatele victimei, dadeau impresia, în lumina aerului limpede, unor încolaciri de serpi, care cad din cer.
La noi sînt multi[7], prin tarile din apus sînt o raritate azi, coloniile de cuiburi - heroniere - odata erau ocrotite de autoritati.
Cam de aceeasi marime e stîrcul-alb-nobil. (Egreta alba)[8] Coloarea penelor este peste tot aceeasi, a omatului curat. Cîteva pene subtiri, fine, lungi - egrete - înfipte la baza aripilor, pe spete si pe ceafa, sînt cauza pieirii lui, caci este vînat fara mila pentru acele cîteva pene, scumpe modelor; au soarta strutilor. Îmbracamintea, fara strop de alta coloare, afara de pliscul galben la baza, îi da o înfatisare mai simpatica. E de altfel mai gratios în miscari, mai iute în zbor, mai putin dusmanos cu alte pasari.
Puii sînt hraniti cu mîncare pe jumatate mistuita din gusa parintilor, bagînd-o cu pliscul ascutit, pîna-n înghititoare. Daca cresc mai maricei, li se aduce ba un peste, ba o broasca, deprinzîndu-i sa înghita singuri.
Pe lînga stîrcul-alb-mare este si un altul mai mic (Egretta garzetta)[9].
Frumos la îmbracaminte, concurînd în gingasie cu stîrcul-alb este stîrcul - galben (Ardeola ralloides), mai mic la trup, cu ochi vioi, mereu cercetatori, gata sa fuga, dar si gata sa se apere. E, poate, cel mai vioi dintre stîrci. Penele lui sînt galbui, cu dungi negre trase subtirel în lungul gîtului; pe cap are niste pene mai lungi, care stau cam tepoase, ca si parul de pe capul unui copil.
Cînd sta linistit, pe spinare si peste aripi pare ca are azvîrlit un sal frumos cu capetele destramate. Avînd gîtul mai lung, mai subtire, iar trupul micut si zvelt, cînd e gata sa zboare, capata în totul înfatisarea unei sageti. E mai putin sfiicios decît ceilalti, a-mestecîndu-se printre cîrdurile de vite. Nu rar, ca si în tablourile luate de prin Egipt, se vad pe spinarea porcilor, primiti cu bunavointa.
Stîrcul-purpuriu (A. purpurea) este, dimpotriva, tipul cel mai flegmatic; pare ca nimic pe lume nu-l intereseaza. Nu-i place nici tovarasia celorlalti; ci sta ascuns în papuriste, nemiscat; ai zice ca e o ramura de stuf rupta, iesita din apa.
Fig. 56. Stîrcul-purpuriu din Balta Brailei (dupa Bernatzik, d.E. Saulea, refacut de M.s.).
Fig. 57. Pui de stîrc-purpuriu abia iesit din ou (dupa Bernalzik, d. Elena Saulea, refacut de M.s.).
E îmbracat cu pene ruginii, pistruite cu toate culorile. Pe spate mai mult cenusiu închis, cu epoleti ruginii, ca si pe gît, unde sînt trase lunguiete negre. De pe frunte pîna la ceafa se întinde o pata negrie, iar gusa e mai albicioasa.
E forma cea mai desavîrsita a sagetii vii. Mai ales cînd sta cinchit, asa încît se reazima cu coada pe pamînt, cu gîtul întins, atunci plisc, cap, gît si trup e ca dintr-o bucata, sageata cu coada latita, gata sa zbîrnîie în aer.
E unul din stârcii cei mai eleganti de la noi, întîlnindu-se în Delta, dar si oriunde e un iaz mai mare cu papura.
Stîrcul-cenusiu-de-noapte (Nycticorax nycticorax), cînd sta ziua linistit, cu capul tras între umeri, cu pliscul ascuns între penele de la gusa, cu trupul vertical, seamana cu un pinguin[10], mai ales ca si îmbracamintea e la fel, pe spate mai mult neagra, cu reflexe verzi ca si pe vîrful capului din ce în ce mai cenus e si mai albie pe piept si pîntece. Pe cap. barbatul are doua pene mai lungi, ca doua suluri de hîrtie, aninate îndaratul scufiei negre. Cînd se lasa amurgul, se trezeste si el din somn. Îsi întinde gîtul, aripele, cum si-ar întinde omul bratele cînd se scoala; deza-morteste picioarele, facînd cîteva sarituri si apoi cu batai iuti de aripi, fara zgomot, se îndreapta spre locul de hrana. La noi este foarte comun.
În tovarasia lui se tine stîrcul-pitic (Ixobrychus minutus), unul din cei mai raspînditi în tara noastra, nelipsind de nicaieri unde este un iaz cu ceva papxira pe lînga el. Cît e ziua de mare, sta ascuns în stuf sau într-un arbore. Nu-l poti lesne însa baga în seama, asa de bine ce stie sa-si aleaga locul, în potrivire cu îmbracamintea lui întunecata pe spate, ruginie pe piept.
Sta ascuns, dar foarte simtitor. Înainte de a-l putea zari, te-a si simtit. Un fîsîit de aripi si pe urma ia-1 de unde nu-i. În toata siguranta însa se simte numai în papura, unde e ca veverita în padure.
Nu numai ca se poate furisa lesne unde e desisul mai mare, dar se misca în lungul ramurii de stuf, cum fuge veverita pe crengi. Nu se da de gol, cît e în papura, Doamne fereste; poti sa azvîrli cu pietre, ca sa-l sperii; el sta linistit, tace chitic si numai daca vede ca se îngroasa treaba, atunci o zbugheste din papura.
Fig. 58. Stîrci din Balta Brailei (A., refacut M.s.).
De cum se lasa noaptea, este în elementul lui. Fara sa-l vezi, îl stii cam unde este; îl cunosti dupa glas. Mai ales primavara, cînd barbatul se ratoieste pe lînga femeie, cînta, draga Doam-ne; scoate însa un sunet gros, scurt, pare ca ar fi un grohait de porc. De aceea si poporul, prin unele parti, îi zice scroafa-de-balta. N-are a face însa glasul stîrcului-pitic cu al unei rude ale sale de aproape, cu buhaiul-de-balta (Botaurus stellaris). Cînd începe a buhai, îl auzi de o posta, în linistea noptii. Mult s-au caznit cercetatorii sa afle cum scoate el glasul acesta ragusit, repetat, sfîrsit cu buuu... scurt, apasat.
Nu i-au dat de rost, pentru ca e foarte greu sa-l observi. Cît e ziua de mare sta în stuf. Ai socoti uneori, cum stau unii lînga altii, ca sînt niste tarusi mai grosi batuti în pamînt. La îmbracaminte e curat o buha, cu pene castanii patate cu negru, mai deschise pe piept, unde încondeierile negre sînt pe gusa ca niste brîulete. Pe cap e cu scufie neagra, iar din coltul pliscului, se întind doua dungi negre ca niste mustati. Cînd îl vezi din fata, cu gîtul tras între umeri, cu ochii mari asezati mai înainte, decît la celelalte pasari, cu pliscul scurt, pare ca e o bufnita.
Fig. 59. Buhai-de balta (d. refacut de M.s.).
Cum însereaza, se duce la balta, unde ramîne tot lenes, nemiscat. Lenevirea e numai aparenta; sta nemiscat pentru ca sa nu deie de banuit pestilor din balta. Dar capul îl învîrteste ca un surub în toate partile, încît dungulitele negre de pe gît devin ca niste linii în spirala.
Chiar si un dusman daca vine, el îl lasa sa se apropie si deodata îsi arunca sulita cu atîta putere, încît îl strapunge[11]. De aceea mai toate vietatile se feresc de el. Vulpea îsi teme pielea, iar hultanul nu-l ataca decît de la spate. Cu o lovitura de plisc strabate tureatca ciubotei pîna la os.
E tipul unei arme vii, unei masini cu resort însufletit.
Apropiat de neamul stîrcilor este lopatarul (Patalea leucorodia)[12], una din podoabele tot mai rarite ale baltilor noastre dunarene.
Vin primavara în rînduri ca si cocostîrcii, putîndu-se lesne deosebi prin bataia mai repede a aripelor. Sînt pasari sperioase, de aceea mai adesea se vad de catre excursionistul care face cu lotca drumul prin canalele din Balta. Trebuie sa te înfunzi în desisul papurei ca sa dai de el; mai adesea îl vezi, speriat, zburînd pe deasupra stufului.
Fig. 60. Lopatari în zbor (d. Bernartzik, Elena Saulea).
Fig. 61. Lopatar din Balta Brailei (d.C. Motas).
Ca si stîrcul-alb e îmbracat cu mantie alba de pene si numai la gît are un cerc lat mai ruginiu; de la ceafa spînzura un smoc de pene, care n-au finetea egretelor de stîrc. Deosebit e prin ciocul lui lung, dar ca de rata, latit. Românul i-a dat minunat numele de lopatar, caci cu el rascoleste mîlul în care gaseste racusori, melci, hrana lui obisnuita. Nu e o arma de aparare; între sulita ascutita a unui stîrc si lopetile lopatarului este o mare deosebire. Cuibul e o îngradire de gateje, bucati de papura fara nici un mestesug. În schimb parintii tin la copiii lor cu o dragoste deosebita, aparîndu-i pîna la moarte[13]. E una din pasarile de la noi cu înfatisare exotica.
Familia berzelor (Ciconiidelor)[14]
Cocostîrcul si cocorul[15]. Unul e al nostru, bucuria tuturor, dorit, bine îngrijit) celalalt este numai în treacat, rar cînd sta peste vara - cîte o pereche-doua - prin Dobrogea.
Amîndoi însa sînt vestitorii primaverii, ai caldurii, ai florilor, deci cu placere primiti.
Copiii desculti îsi lasa urmele în glodul abia zbicit de dupa topirea omatului, jucînd oina. Unul din ei striga: «Vin cocorii! Vin cocorii!» La aceasta veste toti ies din casa, îsi pun mîna pod si cauta spre zarile adînci, luminoase. Un sirag de margele, îndoit ca un cîrlig, înoata în înaltimea vazduhului. Abia le vezi, dar au grija sa-si trimeata vestea trecerii prin strigatul lor strident, asemenea cu al curcanului cînd sta linistit în curte; Gra-gra-gra, adica «bun gasit, pregatiti-va plugurile, la munca, cumatrul cocostîrc vine în urma. Noi ne ducem mai departe, hat departe, unde vara e mai racoroasa». Batrînii, se uita cu bucurie deodata, dar repede jalea îi cuprinde:
Da din cap: zîmbind, clipeste
si îngîna veteranul,
«Le-oi mai ajunge eu oare
si la anul»?
(st. O. Iosif)
Un flacau mai nazdravan trage repede pe pamîntul umezit un cerc cu cutitul scos din brîu; îl înfige la mijloc, pune caciula deasupra, mormaie cîteva cuvinte, pe care numai el le stie.
Uite! Cocorii si-au rupt rîndul, zboara amestecati; ca ametiti se opresc în loc, se învîrtesc în cercuri încîlcite; se lasa încet din zbor, lînga ape.
Farmecul s-a îndeplinit, zic oamenii. Nazdravanul, care cîstiga mult în fata consatenilor, a oprit cocorii în loc. În realitate s-au lasat sa se mai odihneasca si sa se mai întremeze cu ceva hrana. Drumul e lung si din loc în loc trebuie sa poposeasca undeva. Alteori îsi cauta de drum mai departe, macar ca fermecatorul si-a descins brîul, facîndu-l colac pe pamînt.
Cocorii (Gras grus) sînt trîmbitasii primaverii; trec pe la noi numai, caci cuiburile si le fac prin Norvegia si Suedia. Rar cînd ramîn cîtiva si pe lînga Razelm.
Fig. 62. Cocor (R., refacut de M.s.).
Fig. 63. Cocosi inul în zbor (d. refacut de M.s.).
În schimb cocostîrcul sau barza (Ciconia ticonia) se tine de pamîntul nostru. Numai ce-l vezi ca s-a lasat, nici nu stie cînd, caci el nu-si anunta venirea prin nici un strigat. Bucuria si-o arata altfel; îsi lasa gîtul pe spate, asa încît falca de jos sa vie în sus si se pune la toaca. Des, des, loveste o falca pe alta si scoate un sunet parca ai bate niste ciocanele. Aceasta-i vorba lui. Asa îsi arata voia buna, asa cer copiii de mîncare, asa «bat din palme» cînd vad pe babacul venind cu o broasca ori un peste în plisc.
Cocostîrcul e credincios locului unde si-a facut cuibul. E dovedit pe deplin, de cînd se obisnuieste prin alte parti a i se pune la picior cîte un inel de recunoastere. Abia s-a lasat din zbor, abia s-a vestit sosirea, ca o fiinta politicoasa a tocat din plisc zicînd «bine v-am gasit» si se pune pe lucru. Cuibul, cladit în anii trecuti cu truda, a suferit de pe urma furtunii, a viscolului de peste iarna. Începe sa-l dreaga, cum îsi drege si gospodina casa, în preajma sarbatorii din primavara. Ici mai lipseste un vreasc, dincolo mai trebuie ridicat pe margini; aduce muschi, cîteva frunze de face salteaua. Cuibul e gata pregatit ca sa primeasca ouale.
Cît doamna, sta si cloceste, domnul ti s-ar parea ca se preumbla. Îl vezi mergînd tacticos, calcînd agale, parca ar masura cîmpul pe unde se tine. Leganîndu-si ceva trupul învestmântat în alb - numai vîrful aripelor sînt negre - ai crede ca e adormit, gînditor. Deodata însa îsi întinde gîtul, îsi îndreapta pliscul lung, ascutit, roscat. Cînd îl ridica în sus, în vîrful pliscului se zbate o biata broasca dînd cu disperare din labele dindarat. O clipa numai si a disparut în gîtlejul fara fund.
De toate îi place. Nu se da în laturi nici de la melci, nici de la pesti; cînd apele s-au retras prea mult, pasunea îi da de mîncare sopîrle, serpi. Nu rareori prinde si cîte o cîrtita, care si-a pus în minte sa se racoreasca prea devreme, seara, la aer curat. Cînd napadesc uneori hîrciogii ori popîndaii, cocostîrcul are ce ospata din belsug.
Nu-i place sa înghita broaste rîioase decît la mare nevoie. Nu le cruta însa. De ciuda, le strapunge cu sulita pliscului si ramîn, umflate, la marginea apelor.
Obosit, se odihneste într-un picior, întorcînd capul si sprijinindu-si pliscul pe umar, iar cînd e satul si n-are de ce sa se mai osteneasca, sta linistit ca o stana de piatra, cu penele de la gît rasfirate si cu pliscul rezemat de gusa. Numai daca vreo nenorocita de sopîrla îi iese în cale, sageata e gata. Nu da gres mai niciodata.
Dar... acasa îl asteapta familia. Trebuie de stiut ca rar animal e mai credincios familiei sale, cum e cocostîrcul. Îsi îngrijeste de nevasta, cînd ea e tinuta pe cuib; îi aduce regulat de mîncare; îi tine de urît, stînd într-un picior pe marginea cuibului sau ceva mai la o parte.
Se povesteste de un cocostîrc care a ramas peste iarna lînga cuib, pentru ca nevasta-sa era ranita la o aripa si nu putu zbura. Se povestesc si cazuri de gelozie, de bataie între barbati, ma rog întocmai ca si între oameni.
Fig 64 Drumul cocostîrcilor din Europa pîna la locul de iernare în sudul Africii.
Un lucru e sigur. Nu toti oamenii îsi îngrijesc copiii cu atîta gingasie, cum cauta cocostîrcul de puii sai. Le curata cuibul de murdarii, le aduce regulat de mîncare, îi apara pîna la moarte.
Ce tablou gingas, cînd stai si te uiti ceasuri întregi la aceasta casnicie de necuvîntatori. Ţi-e mai mare dragul sa privesti la pui, cum se fac mari pe zi ce trece. Li se umfla parintilor inima de bucurie, stînd unul lînga altul si privind la odraslele lor, întîi cum se încearca sa se ridice copacel pe cataligele lor slabe, apoi cum se învata a merge, pasind pe marginea cuibului si pe coama casei; mai tîrziu, cînd sînt mai maricei, îsi încearca puterea aripelor, întinzîndu-le, timid si necontenit tocînd din plisc. În sfîrsit au scapat. Pe locul deschis cel mai apropiat de casa, e cîmpul de exercitiu pentru zbor. Parintii nu-i lasa o clipa din ochi; cu ei zboara, cu ei stau, cu ei se întorc îndarat. În cele din urma nu-i mai hranesc, ca atunci cînd erau mici si cînd le aduceau la cuib ba un peste, ba o sopîrla, de la care se bateau cei 3-4 pui lacomi. Acum îi ia cu dînsii la vînat. Cresterea e gata. Pintilie Calatorul poate sa soseasca. Încercarea s-a facut; tinerii tin la drum.
În vreme ce familia sta linistita la vînat, iar batrînul si-a luat de-o grija, are si el dreptul sa-si mai faca pe voie. Numai ce-l vezi, asa, netam-nesam, ca-si ia talpasita spre soare, ca si cînd i-ar fi dor de el. Face deodata doua, trei sarituri; e aeroplanul care-si ia vînt. Cu cîteva lovituri repezi de aripi se ridica. Loviturile, din ce în ce mai mari, mai linistite, încet, încet, îl ridica în cercuri largi, în slava cerului. Abia îl vezi, ca o cruce cu bratele late, proiectata pe cer, caci în zbor îsi lungeste gîtul cît poate si-si întinde picioarele subtiri. Din ce în ce se înalta, de crezi ca e sorbit de aerul tot mai rarit. Din nou însa îl zaresti scoborîndu-se, în lin zbor planat, facînd largi spirale. I se deslusesc picioarele ca niste fire de ata, încep sa se zareasca si vîrful aripelor rasfirate, ca niste degete departate, în sfîrsit, se lasa lînga familie, cumpanindu-se, cu aripele ridicate în sus, facînd iarasi cîteva sarituri.
S-a racorit, încercîndu-si puterea aripelor.
Spre sfîrsitul verii încep sa se întîlneasca familii cu familii. Ţin sfat, se unesc cu alte familii din satul vecin si ca la o comanda se ridica în stoluri mari, apucînd spre miazazi. Vara s-a calatorit! Plecarea cocostîrcilor e unul din semnele calendarului poporului, ca grija iernii se apropie.
Prietenia ce o arata cocostîrcul locurilor noastre, purtarea lor aproape omeneasca, îl face sa fie una din pasarile cele mai scumpe Românului. De nici o alta, nu se îngrijeste ca de dînsa, punîndu-i o roata stricata pe casa, spre a-i usura cladirea cuibului, avînd bagare de seama ca sa nu i se întîmple nimic.
E pacat sa omori o rîndunica; capeti negei pe mîna. Mai mare pacat e sa omori un pui de cocostîrc; te pomenesti cu batrînii ca-ti dau foc la casa cu un carbune aprins în plisc. si nu e numai la Români dragoste mare pentru cocostîrci. Vechii Egipteni îi divinizau ca si pe crocodili. La Pieile Rosii era vai de capul celuia care s-ar fi atins de un cocostîrc[16], iar în Tesalia veche, moartea îl astepta pe cel dovedit ca a ucis un cocostîrc.
De altfel aduce.servicii mari omului. Prea s-ar înmulti serpii veninosi, soarecii-de-cîmp, hîrciogii si cîrtitele, daca n-ar mai da razna printre ei "Domnul cu catalige", lasat de Dumnezeu drept stapînitor al broastelor, cînd acestea l-au scos din fire cu plîngerea lor galagioasa, ca nu le place sa aiba drept împarat un butuc.
Calatoria de iarna a cocostîrcului este azi pe deplin stabilita. Cei din Germania de rasarit, din Polonia, se strîng în siruri lungi, trec prin lungul Moldovei, pe deasupra vaii Siretului de obicei, se îndreapta spre tarmul dobrogean al Marii Negre, spre a apuca drumul catre Nil. Ierneaza în Colonia Capului[17] din sudul Africii, unde se aduna cu zecile de mii, transformînd locurile în cîmpuri înflorite.
Aducînd aminte de vestita pasare Ibis, sfînta pentru Egiptenii vechi, la noi e tiganusul (Plcgadis falcinellus), numit asa din cauza îmbracaminti lui închisa, mai cenusie pe spate, mai neagra pe aripi. Picioarele destul de lungi par sel-zoase, iar pliscul lung, subtire, e curbat putin în jos. Sînt pasari de clima mediterana care ajung pîna la noi venind prin Aprilie si parasindu-ne de timpuriu, prin Septembrie.[18] Pasesc agale, negrabite, uitîndu-se mereu în pamînt doar vor da de urma unei rîme, larve de insecte, pe care le prind din mers.
Fig. 65. Ţiganusul (A.).
Titlul "Ordinul stîrcilor, berzelor, cocorilor si lopatarilor (Ciconiiformelor) nu apare în textul editiilor precedente ale volumului "Fauna României". Ord. CICONIIORMES (GRESORES) este reprezentat în avifauna tarii noastre prin cele 3 familii ale sale: Ardeidae, Ciconiidae si Threskiornitidae (C.D.).
în afara speciilor citate în text, în cadrul fam. Ardeidae în avifauna tarii noastre se mai afla si stîrcul-de-cireada (Bucuculus ibis) (C.D.).
în prezent Balta Brailei, numita si Insula Mare a Brailei, este îndiguita, iar terenurile sale sînt date circuitului agricol. (CD.).
în realitate, stîrcul-pitic sau scrofita-de-balta (Ixobrychus minulus) are culoarea galbena si marimea unui porumbel. Vezi si prezentarea acestei specii la p. 92 (CD.).
Stîrcul-cenusiu, numit si stîrcul-vînator, se întîlneste, în timpul verii, prin baltile din interiorul tarii dar mai ales în delta (CD.).
Egreta-alba, numita si egreta-mare, este ocrotita de lege, fiind declarata monument al naturii. Grigore Antipa a obtinut protejarea tuturor egretelor, (N.G.).
Numai prin pozitie, uneori, stîrcul-de-noapte, poate fi asemanat cu pinguinii, penajul fiind cenusiu cu o pata negricioasa pe spate (C.D.).
Lopatarul, alaturi de tiganus (Plegadis falcinellus) face parte din fam. Threskiornitida. Este ocrotit de lege, fiind declarat monument al naturii (CD.).
Titlul "Familia berzelor (Cioconiidelor)" nu apare în editiile precedente ale volumului "Fauna României". Fam. Cioconiidae este reprezentata în avifauna tarii noastre prin cocostîrcul-alb sau barza (Ciconia ciconia) si cocostîrcul-negru sau barza-neagra. (Cionia mgra) (CD.).
Cocorii fac parte din ord. GRUIFORMES, fam. Gruidae; reprezentata în avifauna tarii noastre prin cocor (Grusgrus) si cocorul-mic (Anlhropoides virgo). Vezi si nota 1 de la p. 100 (CD.).
|