ORTOPTERELE, BLATOIDEELE SI MANTODEELE

ORTOPTERELE, BLATOIDEELE sI MANTODEELE[1]

E una din grupele care cuprinde numeroase insecte de pe fata Pamîntului. Nu numai ca sînt multe specii, dar se înmultesc atît de fara seaman, încît împînzesc uneori cîmpurile, de parca ar fi plouat cu ele. Fac parte dintre insectele aparute înca din vremea carbonifera.

Se recunosc mai toate, dupa aripi. Cele de deasupra sînt ca de pergament; cele de dedesubt, subtiri cum e foita de hîrtie de tigara, sînt strînse ca un evantai. Cînd le desfasoara, ambele perechi stau întinse în laturi. Nervurile formeaza un tesut des, dungi regulate, trase în lung si legate printr-o retea de alte nervuri subtirele.

Ca înfatisare sînt fel si chipuri, de la svabul-de-bucatarie la greierul-de-cîmp, iar de stricatoare, ce poate fi mai rea decît lacusta.

Nu e casa, în care sa nu se gaseasca svabi[2], adevarata pacoste pentru gospodina care tine la curatenie. În casele zgîrie nori din Bucuresti se urca prin conductele de apa sau prin canalele de la bucatarie pîna în rîndurile cele mai de sus. Nu lipsesc de pe nici un continet, caci sînt duse cu marfurile din corabii pretutindeni, înmultindu-se din cale afara. Au ajuns pîna si în porturile Oceanului înghetat.

Se tin mai ales de încaperile pe unde se afla de ale mîncarii. Se aduna de obicei prin bucatarii. Nu aleg. Manînca cojile ramase de la curatitul cartofilor sau al legumelor; se strîng gramada la darabul de mamaliga de o acopera cu o coaja neagra. În lipsa rod orice le cade înainte, chiar haine, opinci ori hîrtie.

Le place îndeosebi umezeala, caldura si umbra. Au pastrat din obiceiurile stramosilor lor, neamul svabilor fiind unul din cele mai vechi de pe fata pamîntului. Traiau în umbra padurilor dese de arbori fara flori, în aerul cald si umed, hranindu-se din putreziciunile crengilor si ale frunzelor.

Obiceiul acesta stravechi l-au pastrat si svabii de azi, cu deosebire ca nu traiesc în paduri, ci s-au tras pe lînga om, unde afla mai lesne hrana. Nu vezi picior de svab la lumina zilei. Stau pititi pe unde pot, prin crapaturile dintre podele, dar mai ales sub coscoviturile varului si lutului de pe lînga soba, vatra ori horn. De cum se însereaza însa, ies din ascunzis, mic cu mare, barbat si femeie, foind dupa mîncare. Cum aud un zgomot, se fac iarasi nevazuti. Daca aprinzi un chibrit, orbiti si înspaimîntati, fung care încotro, spre cel dintîi ascunzis din cale.

Pe la noi sînt obisnuite mai ales doua soiuri.

svabi-marunti (Blattela germanica) sînt cei mai comuni. Rar ajung cît un lat de deget. Sînt rosietici, cafenii mai mult si foarte vioi. Din cele trei parti ale trupului oricarei insecte nu se vad decît oua. Ceea ce socoti deodata ca e capul nu este decît dosul pieptului, ca un scut, galbui si cu doua pete negrii, lunguete, pe care le-ai putea lua drept ochi. În realitate capul negru, cu doi ochi mari, este ascuns sub cozorocul pieptului, iar gura cu falci zdravene dedesubt; numai asa pot apuca si sfarîma ce le iese înainte.

Pe cap sînt prinse doua antene lungi, subtiri, pe care le poarta în toate partile; cu ele simt mîncarea. Cele trei perechi de picioare, lungi, îi fac sa se miste iute, ager, iar cînd e pericol repede le strîng sub trup, ca si cînd si-ar da seama ca ori morti ori cu picioarele rupte, tot una e.

Poti deosebi lesne barbatul de femeie. Aceasta din urma e mai închisa la coloare si cu trupul mai ascutit. Uneori însa femeia se recunoaste mai lesne dupa sacul alb ce-l poarta la capatul pînte-cului si în care se afla deodata ouale-peste 30 -, apoi puii. De la la o vreme sacul se dezlipeste de mama, plesneste în lung, iar puisorii marunti ies, împrastiindu-se în toate partile. Dupa ce napîrlesc de vreo cîteva ori, se pun de-a-valma cu parintii la stricaciunile ce le aduc gospodinei. Se întîlnesc pretutindeni. De aceea poporul le-a dat fel de fel de numiri. Mai mare raspîndire are numele de svab, socotind Românul ca au venit o data cu nemtii. Pe aiurea li se spune Corhani, tarhoni. si alte noroade le dau nume dupa neamurile socotite nu tocmai printre prieteni. Neamtul din Prusia le spune tot svabi adica din Sud; cel din Bavaria dimpotriva prusi. Pe valea Rinului sînt numiti frantuzi, iar rusii din contra le zic prusaci.

Tovarasii svabilor marunti sînt svabii-negri, mari, mai gretosi (Blatta orientalis), numiti gîndaci-negri, libarci. Sînt lungi si de doua degete, cu trupul negru, lat si moale.

Fig. 197. svabi-negri; a = barbat; b = femeie; c = pachet de oua.

Barbatul îl cunosti dupa aripile mai lungi, care lasa dezgolite numai cîteva inele de la capatul pîntecelui, cu mici prelungiri ca niste monturi de picioare. Femeia e mai mare; aripele scurte lasa dezgolit pîntecele întreg, format din inele stralucitoare. În timpul verii, femelele au la capatul pîntecelui un pachet castaniu, în care se gasesc ouale. Pachetul se dezlipeste repede si poate fi lasat în voia întîmplarii pîna ce ies din el puisorii.

De aceea, svabii mari sînt mai putin numerosi decît cei marunti, caci pachetele cu oua sînt în calea primejdiilor; în schimb sînt mai lacomi, mai stricatori.

Leac de stîrpirea svabilor se gaseste. Înainte de orice e curatenia si maturatul des al bucatariei, ca sa nu ramîie pe jos faramituri.

Cînd se ivesc se pot otravi, punîndu-le în cale mamaliguta amestecata cu arsenic si ceva zahar, mijloc cam periculos pe unde vin în bucatarie gaini, pisici ori cîini, caci se pot si ei otravi. Mai lesne se prind svabii, punînd o cîrpa uda în calea lor. Placîndu-le umezeala si caldura, dupa ce se satura, se trag în ascunzisurile cîrpei, de unde a doua zi îi prinzi ca din oala oparindu-i.

Se pot îmbata cu bere. Pui o strachina cu putina bere pe fund, în calea lor, avînd grija de a rezema niste scîndurele pe marginea strachinei, ca sa se poata urca insectele. Mirosul de bere îi ameteste, lacomia le împinge mai departe. Cad în bere si se îneaca.

Oricum asemenea mijloace sînt mai bune, caci sînt mai sigure decît des-cîntecele care se fac seara, pe luna.

«Una dintre femei iese afara, iar alta ramîne în casa.

Cea de afara striga, la geamul lasat deschis;

Crai nou în tara! Cea din casa raspunde:

Sa iasa svabii afara! Cea de afara:

Dar ce-ar mînca ei deseara? Cea din casa:

S-or mînca unul pe altul

Pîna s-ar curati tot satul» (Marian).

În vremea aceasta însa svabii au iesit din ascunzisul lor, fara sa asculte de descîntece. Manînca mamaliga din polita blidarului si apoi se ascund iarasi în crapaturile înguste de pe lînga vatra, înmultindu-se în tihna si facînd haz în sinea lor de dorinta gospodinei de a se mînca unii pe altii.

Una din cele mai curioase insecte de la noi. si ca înfatisare si ca obiceiuri este calugarita (Mantis religiosa)[3]. De altfel e reprezentanta în partile noastre a unui neam de insecte mai numeros în tarile calde, vestite prin originalitatea formelor si a obiceiurilor. Unele seamana cu niste crengute uscate, altele cu niste flori boghios colorate. Fie pentru a se apara împotriva dusmanilor, fie pentru a însela la rîndul lor pe victime, reprezinta formele cele mai perfectionate de mimetism .

si calugarita are unele obiceiuri stranii. Traieste prin pajistile înflorite din tinuturile mai calde, cum e Dobrogea, pe dunele de la Hanul Conachi, în Tecuci, ori în Cîmpia ardeleana. Are un corp lungaret, cu picioare zvelte, dar zdravene, cu pieptul îngust si lung de pare gît, cu capul mare, cu doi ochi holbati.

Fig. 198 Calugarite batîndu-se (d. L. Motas).

Cînd pîndeste, se sprijina pe ultimele doua perechi de picioare lungi si subtiri, cracanate. Trupul ia astfel o pozitie oblica, cu pieptul si capul ridicat, iar picioarele de dinainte mai zdravene stau încrucisate, cum obisnuiesc calugaritele sa-si tina mîinile în biserica. Insecta sta de pînda. Capul îltpoate suci în toate partile, asa încît trupul ramîne ca o stana de piatra, dar insecta vede tot. ce e în jurul ei. Nemiscata, nu da de banuit nimic celorlalte insecte,  care zboara fara sa le treaca prin minte ce le asteapta în cale. De cum s-au apropiat de calugarita, ca fulgerul îsi întinde laba si apuca insecta din zbor, între brat si antebrat; aceste doua parti ale picioarelor de dinainte au peri ascutiti pe margine ca niste dinti de sîrma si se pot închide ca o lama de cutit în plaselele ei. Repede duce prada la gura, o manînca lacom, îsi curata bratele de resturile aninate de vreun spin al bratului si iarasi se pune la pînda. Se citeaza cazuri cînd o asemenea calugarita a prins în gheare si o sopîrlita, mancînd-o ca o fiara.

Neamurile ei mai mari din zonele tropicale se încumeta sa prinda si o pasare din zbor.

Totul în viata acestei insecte este curios. Lupta barbatilor ar putea aminti luptele dintre cocosi, care procura atîta distractie la unele popoare. Asemuindu-le cu oamenii, crezi ca ai înainte lupta ce se dadea în evul mediu între cavaleri îmbracati în zale, dovedind maiestria cu care mînuiau sulitele.

Fig. 199. Cum ies puii din cuib.

Pîna si în depunerea oualor au anumite curiozitati. Ouale sînt îngramadite în jurul unei crengute. Învaluite într-o anumita îmbracaminte, dar asa orînduita încît puii, aproape în totul asemanatori parintilor, ies numai pe o anumita parte a cuibului.

Este, deci, lesne de înteles cum paginile cele mai fermecatoare scrise de J. Fabre, neîntrecutul observator al insectelor, se refera la calugarita, cu obiceiuri atît de deosebite de ale altor insecte.

Ortopterele-saltarete (Saltatoria)[5], cuprind în primul rînd cosasii. Sînt insecte usor de recunoscut, dar cam greu de vazut fara bagare de seama. Sînt usor de recunoscut dupa a treia pereche de picioare lungi; cînd animalul sta linistit, stau ca bratele unui compas deschis, de o parte si alta a corpului. Sînt greu de vazut prin iarba, pe unde traiesc, caci au coloarea ei. Prin miristi foiesc îndeosebi, ca tîntarii. Daca dai sa urmaresti vreunul, abia poti sa-l zaresti, ca si iepurele care sta ghemuit dupa bulgarii din brazda. De l-ai zarit, te lasa sa te apropii si cînd socoti ca ai pus mîna pe el, tup! sare cine stie unde.

Cosasii mai au o particularitate: tîrîiesc. Fac un zgomot ca de coasa batuta, dar cu sunet mai ascutit. De aceea Românul le-a dat numele de cosasi. El le mai zice caluti. «Pentru ca au ochii mari, bolditi si cap ca la cai si pentru ca sar prin iarba ca si caii împiedicati de picioarele de dinainte» (Marian).

Între ei cel mai mare este cosasul-verde (Tettigonia teiridisima), luat de multi drept lacusta, dar care însa se deosebeste, între altele, prin antenele lungi si prin pîntecele mult mai scurt decît aripele, terminat cu un fel de jgheab lung, prin ajutorul caruia femeia pune ouale în pamînt. E mare la trup si de trei degete, iar coloarea lui e ca a buratecului; nu se poate

lesne deosebi prin iarba. E un t vînator temut în lumea insectelor marunte, iar daca nu gaseste de mîncare în iarba, se urca pe copaci. Aripele mari, lungi, îi servesc drept minunate parasute în sariturile lui îndraznete. Adeseori gasesti cosasi cu cîte un picior mai scurt. E picioru] crescut în locul celui mare, lasat în gura unui dusman. E un mijloc de aparare si acesta, caci oricum, mai bine e sa ramîi schiop decît sa ti se sfîrseasca zilele.

Fig. 200. Cosasul-verde punînd ouale (d.E. Saulea, refacut de M.s.).

Fig. 201. Caluselul (d. Saulea, refacut de M.s.).

Mai marunt, dar mai zgomotos în tîrîitura lui de seara este cosasul-mic (Locusta cantans), cu pîntecul mai bondoc si mai ales antenele lungi cît si trupul. Tot asa de des întîlnit prin iarba este caluselul (Dccticus verrucivorus), care se deosebeste de cosasul-verde ca e mai grasun la pîntece, iar pe dosul pieptului are o muchie bine pronuntata. Nu e verde, ci mai mult cafeniu cu pete mai închise, numeroase mai ales în curmezisul aripilor mai înguste si de regula nu prea lipite de trup. În schimb picioarele dindarat sînt mai lungi si mai zdravene decît la cosas, cu ghiare la vîrf. Se apara muschiul si dînd din gura un suc castaniii, bun, dupa credinta unor popoare, împotriva negilor. La noi se crede nu numai ca sucul e bun de negi.

«dar apropiind caluselul cu gura de un negel, acesta este smuls cu radacina cu lot» (Marian).

Nu e copil care sa nu fi recitat cu emotie, în clasele primare, vestita poezie:

«Greierul în desfatare

Trecînd vara cu cîntare

Deodata se trezeste

Ca afara viscoleste».

Dar sînt multi din ei care nici mai tîrziu nu au avut curiozitatea sa vada un greier, macar ca în serile de vara îl cheama într-una: tir, tîr, tîr; cîntecu-i în linistea noptii rasuna placut, desi în cadente monotone.

Greierul tîrîind, cînta serenada femeiustii, ascunsa într-o gaura vecina. Lautar maiastru, are vioara si arcus. Vioara cu strune, niste creste marunte, e sub aripa de deasupra, din dreapta. Arcusul e o vîrca de pe aripa din stînga. Frecîndu-le una de alta, scoate tîrîitul caracteristic, cînd mai puternic, cînd mai slab, dupa cum deschide aripele mai larg sau mai putintel.

Greierul-de-cîmp (Gryllus campestris) e mai mare si negru ca un drac. Are capul ca o maciuca, cu antene ca niste sfichiuri de bici si ochii mari holbati. Pieptul e ca prins în zale, iar pîntecele, scurt, gras si rotund. Picioarele dindarat sînt zdravene, dar scurte.

Fiecare individ îsi are casuta lui separata în pamînt, din care nu-l scoti decît turnînd apa fierbinte în ea, ori zadarîndu-l cu un pai. De ciuda greierul apuca paiul cu gura, înfingîndu-si adînc cangile de la falcile puternice. Cum îl simti, tragi repede paiul si scoti greierul.

Fig. 202. Greierul-de-cîmp (d. E. Saulea).

Cît e lumina zilei, rar cînd se încumeta sa iasa din ascunzisul lui. Doar barbatul cît se mai avînta pe vreme senina si calduroasa spre a da tîrcoale pe la locuinta unei femeiusti, ademenind-o prin cîntecul lui din vioara. De cum aude însa un fosnet, repede se ascunde. Cum da amurgul începe orchestra greierilor, farmecul serilor de vara. Dar... bietul barbat plateste cu viata, adesea, cavalerismul lui. Macar ca e îmbracat în haina noptii, ochii patrunzatori ai liliacului, ai cîrtitei, ori chiar al unei nevastuici flamînde îl descopera. Durerea cea mai mare trebuie sa sufere, atunci cînd e atacat chiar de soata pentru care cînta cu atîta foc. Nu e rar cazul ca dupa împerechere, greieroaica sa se repeada asupra cavalerului, mîncîndu-l .

Greierul-de-casa (Gryllus domesticus), primit cu drag de toata lumea, caci e socotit ca aduce noroc, e cu mult mai mic, mai spalacit la coloare. Adesea e tovarasul svabilor cu care traieste în buna întelegere.

Ţîrîitul lui, mai ales înspre toamna, cînd cei de cîmp au amutit, e placut, desi pune în relief mai mult melancolia anotimpului. Cînd însa se întrec la cîntat mai multe perechi, ajung de nesuferit.

Fig. 203. Greierul-de-casa.

Totusi inima buna a Românului si aicea se arata, caci ei socot ca si greierii sînt cu noroc la casa omului. Nu-i prigonesc, nici nu-i omoara, cînd se înmultesc din cale afara, deoarece se crede ca stau la casa omului cel mult 7 ani si apoi se departeaza singuri. Nu se ating de ei însa si din credinta ca daca omori vreunul, ceilalti se înmultesc si mai mult, iar unii îsi razbuna tovarasii omorîti, vîrîndu-se în urechile gazdei, iar de acolo chiar se baga în creieri. De aceea poate si vorba: «a avea greieri în cap», a umbla buimac, a fi zanatec, cînd cu o idee, cînd cu alta.

Fig. 204. Coana-chiftirita si larva ei (R.)

Neam cu greierul este coana-chiftirita, coropisnita (Gryllotalpa gryilotalpa) cu trupul ca de greier, dar cu obiceiurile de cîrtita, de unde si numele latinesc. E o dihanie urîcioasa, respingatoare. Fara voie te dai un pas îndarat cînd o vezi, ca în fata unei scorpii.

Capul rotund e cu doi ochi stralucitori ca de sarpe, iar cele doua antene, scurte, subtiri, stau ca niste coarne. Pîntecele moale e acoperit pe spate de aripele scurte, cu nervuri proeminente, iar la vîrful pîntecelui are doua prelungiri lungi si paroase.

Îsi duce viata pe sub pamînt. Cu picioarele de dinainte scurte, groase, vînjoase, ]a capat cu dinti, o adevarata grebla cu coada scurta, într-o clipa îsi sapa un cotlon cînd e surprinsa ziua, ratacind departe de locuinta ei obisnuita. Acesta e un soi de canal lung. Ca si cîrtita, îl sapa nu numai pentru odihna, dar ca sa-si caute si de mîncare. Într-o privinta e folositoare, caci distruge larvele de carabus. E însa stricatoare mai ales pentru gradinarii, deoarece manînca cu pofta nebuna radacinile proaspete de zarzavaturi ori chiar planta din samînta.

Noaptea zboara uneori, greoi si cu fîlfîituri. Atrasa de lumina, nu rar ajunge sa se izbeasca de geamul ferestrelor, cazînd la pamînt.

Urîcioasa cum e, stricatoare mai ales pentru zarzavaturile de pe straturile de lînga casa, ratacind ziua ca o stafie a noptii, poporul nu o poate suferi. Se teme de dînsa, caci socoate ca muscatura-i foarte veninoasa, mai veninoasa decît a sarpelui. Unde o întîlneste o omoara; pune sa citeasca preotul în gradini, în ziua de Sf. Trif[7], stropind straturile cu agheazma. O crede periculoasa, dar si cu puteri vindecatoare. Cel care o ucide cu dosul minei, ajunge la rîndul lui sa vindece o vaca care s-a umflat mîncînd trifoi.

Cuvîntul lacusta nu stîrneste numai notiunea de lacomie, dînd vorba în popor: «se îndoapa ca o lacusta». De lacusta se leaga notiunea de groaza, saracie si foamete, caci pe unde trece nu lasa decît pamîntul gol, ca ars. Invazia lacustelor într-o tara nu se sterge din amintirea poporului. «De la venirea lacustelor» se numara anii, ca si «de la ciuma lui Caragea». O navala de lacuste a dat peste Moldova, în 1538, cînd domnea nefericitul domn, omorît de boieri, la Suceava. Poporul l-a poreclit pentru aceasta stefan-Voda Lacusta. si asa i-a ramas porecla si azi în istorie. Se cunosc însemnate în cronicile noastre vreo 5 invazii de lacuste numai în veacul al 18-lea.

si în vremurile de azi se aude, din vreme în vreme, în anii secetosi, de navala lacustelor, dar numai prin delta ori prin Dobrogea. În 1929 au invadat pîna pe la Razelm. Mai înainte ajungeau, venind dinspre rasarit, pîna în Anglia (1864).

Sînt cîrduri atît de numeroase, încît întuneca soarele. La 1880, în Caucaz, trenul s-a oprit în loc, asa de gros era stratul de lacuste pe sine, dupa cum în 1917, prin Spania, un aviator s-a prabusit cu aeroplan cu tot, dînd într-un roi de lacuste.

Pe unde cad, în cîteva minute vegetatia e nimicita. Lacusta aduce la înfatisare cu cosasul-mare. Se deosebeste de el prin antenele scurte, prin pîntecele mai lung, prin aripele de deasupra cu pete castanii, pare ca sînt niste inscriptii hieroglifice. De altfel usor se deosebeste prin coloare. Pe cînd cosasul e verzui, lacusta e mai mult cafenie.

Pacostea cea mare nu e numai lacusta-calatoare (Lacusta misratoria), care poate zbura si 6 - 7 km pe ora, fara sa se osteneasca. si larvele sînt mîncacioase; la început, cînd n-au aripi, merg încet, dar tot fac si un kilometru pe zi. Pe urma, cînd cresc si au putere în picioarele dindarat, sar, facînd chiar 10 kilometri pe zi. Dupa cea de pe urma napîrlire, capatînd aripi, pornesc la drum lung fara sa se osteneasca, trecînd ape, paduri, pîna ce dau de, iarba ori semanaturi.

Zbor în cîrduri de milioane, caci fiecare femeie pune în pamînt si 50 de oua. din care ies, peste un an, larve mici, cam cît omida fluturelui-de-matase.

Foiesc ca viermii; repede napîrlesc, întarindu-se si apucînd razna peste cîmpuri, raspîndind groaza între oameni. Acestia nu puteau face nimic mai înainte vreme, spre a-si salva avutul. Trageau clopotele de la biserici, mic cu mare ieseau cu talangi si vatraie, doar le vor abate din cale prin zgomote asurzitoare. Le omorau cu îmblaciu[8], dar degeaba. Mai cu bune urmari sînt santurile cu apa, sapate în calea larvelor sau stîrpirea oualor în locurile unde sînt depuse.

Fig. 205. Lacusta-calatoare.

Astazi stîrpirea se face prin mijloacele politienesti ale naturii. S-a gasit un microb care ataca si omoara lacustele în cîteva ceasuri. Boala este molipsitoare, de altfel ca si cea descoperita de Pasteur la viermii-de-matase. În acest chip omul de stiinta vine în ajutorul omenirii încercata de tot soiul de flagele[9].

În afara lacustei-calatoare, la noi traiesc diferite neamuri ale ei, care însa nu sînt nici pe departe atît de periculoase. Traiesc amestecate în lumea cosasilor, mai ales în regiunile de stepa.

Asa e pîrîitoarea (Psophus stridulus), cu dedesubtul aripelor rosu ca sîngele, ceea ce se vede mai ales cînd zboara. E numita pîrîitoare pentru ca pîrîie cînd zboara, frecînd repede marginile aripelor de deasupra, scortoase. E un mijloc de înspaimîntare, deci de aparare, cum îl au multe neamuri de ale ei.

Fig. 206. Lacusta-cu-rît (d. E. Saulea, refacut de M.s.).

Curioasa ca înfatisare este lacusta-cu-rît din Dobrogea (Acrida anatolica), Baragan, dar si în dunele de la Hanul Conachi (Tecuci). Aduce aminte prin forma trupului de cosasii regiunilor tropicale, cu înfatisari stranii de mimetism.

Nici n-o cunosti, chiar trecînd pe lînga ea, cînd sta linistita pe o frunza de paioase. În totul, pare ca face parte din planta. Trupul lunguiet si subtirel e verzui, ca frunza, în toiul verii. Aripele, mai lungi decît pîntecele, si ele au forma unor frunze scortoase, cu nervuri paralele. Pîna si antenele sînt latite ca frunzele rupte în lung, mai ales ca stau de regula îndreptate înainte, în prelungirea trupului.

Picioarele dindarat în schimb sînt mai lungi decît la cosasul-verde, mult mai subtiri si delicate. De aceea si sariturile lui sînt mai mari.

E cel mai frumos exemplu de mimetism ce se întîlneste la noi. Mai la Nord de Alpi, nu se ridica în Europa, deoarece e o insecta înaintata din tinuturile calde, mediterane.

Un curios obicei îl are greierul-împroscator (Bradyporus dasypus), tot din Dobrogea. La trup mai mult aduce a greier, fiind greoi, dolofan si gras, de coloare neagra stralucitoare, pare ca ar fi închis într-o zale de metal. Nici nu sare, caci atît aripele, cît si picioarele dindarat sînt închircite. În schimb fuge repede. Se urca pe ciriteii de stejar si scoate un slab tîrîit prelung, frecîndu-si ciompurile aripelor una de alta. Cînd dai sa-l apuci, nu fuge. În schimb, fara sa vrei, îti tragi mîna, caci de la încheieturile pieptului împroasca un suc galbui, ca chihlimbarul, care nu este decît o picatura din sîngele propriu, împroscat spre a înfricosa pe dusmani. Pîna ce acesta se dezmeticeste, insecta s-a facut nevazuta.

Fig. 207. Greier-împroscator (d. refacut de M.s.).

Fig. 208. Isophyu speciosa (A. Gr. Eliescu, refacut de M.s.).

E un obicei pe care neamurile ei mai departate îl au mai dezvoltat.

Sînt numeroase soiurile de lacuste. Una, care a adus în 1930 mari pustiiri padurilor de cer si stejar din Dobrogea de Sud, dar si la Perisor în Dolj, este lacusta Isophya speciosa.

Seamana mai mult cu un greier, cu pîntecele mare, umflat spre partea ventrala, cu antene subtiri si foarte lungi, cu a treia pereche de picioare mari, bune pentru sarit, iar femeia cu prelungirea de pus ouale destul de lunga, în forma de iatagan.

Coloarea este mai mult roscata, cu antenele castanii, cu o pata neagra pe cap si alte pete negre pe pîntece, verzui pe laturi. E una din insectele frumoase de la noi.

Adultii traiesc pe copaci si manînca frunzele, de nu ramîn decît crengile ca uscate.

Femeia depune ouale în pamînt, pipaind cu antenele locul potrivit. Dupa 9 luni iese insecta adulta, în primavara tocmai cînd frunzele sînt fragede si mugurii buni de atacat.

Peste 2 000 ha padure de stejar din Dobrogrea pareau arse din pricina acestei lacuste.