ORTOPTERELE, BLATOIDEELE SI MANTODEELE

ORTOPTERELE, BLATOIDEELE sI MANTODEELE[1]

E una din grupele care cuprinde numeroase insecte de pe fata Pamīntului. Nu numai ca sīnt multe specii, dar se īnmultesc atīt de fara seaman, īncīt īmpīnzesc uneori cīmpurile, de parca ar fi plouat cu ele. Fac parte dintre insectele aparute īnca din vremea carbonifera.

Se recunosc mai toate, dupa aripi. Cele de deasupra sīnt ca de pergament; cele de dedesubt, subtiri cum e foita de hīrtie de tigara, sīnt strīnse ca un evantai. Cīnd le desfasoara, ambele perechi stau īntinse īn laturi. Nervurile formeaza un tesut des, dungi regulate, trase īn lung si legate printr-o retea de alte nervuri subtirele.

Ca īnfatisare sīnt fel si chipuri, de la svabul-de-bucatarie la greierul-de-cīmp, iar de stricatoare, ce poate fi mai rea decīt lacusta.

Nu e casa, īn care sa nu se gaseasca svabi[2], adevarata pacoste pentru gospodina care tine la curatenie. Īn casele zgīrie nori din Bucuresti se urca prin conductele de apa sau prin canalele de la bucatarie pīna īn rīndurile cele mai de sus. Nu lipsesc de pe nici un continet, caci sīnt duse cu marfurile din corabii pretutindeni, īnmultindu-se din cale afara. Au ajuns pīna si īn porturile Oceanului īnghetat.

Se tin mai ales de īncaperile pe unde se afla de ale mīncarii. Se aduna de obicei prin bucatarii. Nu aleg. Manīnca cojile ramase de la curatitul cartofilor sau al legumelor; se strīng gramada la darabul de mamaliga de o acopera cu o coaja neagra. Īn lipsa rod orice le cade īnainte, chiar haine, opinci ori hīrtie.

Le place īndeosebi umezeala, caldura si umbra. Au pastrat din obiceiurile stramosilor lor, neamul svabilor fiind unul din cele mai vechi de pe fata pamīntului. Traiau īn umbra padurilor dese de arbori fara flori, īn aerul cald si umed, hranindu-se din putreziciunile crengilor si ale frunzelor.

Obiceiul acesta stravechi l-au pastrat si svabii de azi, cu deosebire ca nu traiesc īn paduri, ci s-au tras pe līnga om, unde afla mai lesne hrana. Nu vezi picior de svab la lumina zilei. Stau pititi pe unde pot, prin crapaturile dintre podele, dar mai ales sub coscoviturile varului si lutului de pe līnga soba, vatra ori horn. De cum se īnsereaza īnsa, ies din ascunzis, mic cu mare, barbat si femeie, foind dupa mīncare. Cum aud un zgomot, se fac iarasi nevazuti. Daca aprinzi un chibrit, orbiti si īnspaimīntati, fung care īncotro, spre cel dintīi ascunzis din cale.

Pe la noi sīnt obisnuite mai ales doua soiuri.

svabi-marunti (Blattela germanica) sīnt cei mai comuni. Rar ajung cīt un lat de deget. Sīnt rosietici, cafenii mai mult si foarte vioi. Din cele trei parti ale trupului oricarei insecte nu se vad decīt oua. Ceea ce socoti deodata ca e capul nu este decīt dosul pieptului, ca un scut, galbui si cu doua pete negrii, lunguete, pe care le-ai putea lua drept ochi. Īn realitate capul negru, cu doi ochi mari, este ascuns sub cozorocul pieptului, iar gura cu falci zdravene dedesubt; numai asa pot apuca si sfarīma ce le iese īnainte.

Pe cap sīnt prinse doua antene lungi, subtiri, pe care le poarta īn toate partile; cu ele simt mīncarea. Cele trei perechi de picioare, lungi, īi fac sa se miste iute, ager, iar cīnd e pericol repede le strīng sub trup, ca si cīnd si-ar da seama ca ori morti ori cu picioarele rupte, tot una e.

Poti deosebi lesne barbatul de femeie. Aceasta din urma e mai īnchisa la coloare si cu trupul mai ascutit. Uneori īnsa femeia se recunoaste mai lesne dupa sacul alb ce-l poarta la capatul pīnte-cului si īn care se afla deodata ouale-peste 30 -, apoi puii. De la la o vreme sacul se dezlipeste de mama, plesneste īn lung, iar puisorii marunti ies, īmprastiindu-se īn toate partile. Dupa ce napīrlesc de vreo cīteva ori, se pun de-a-valma cu parintii la stricaciunile ce le aduc gospodinei. Se īntīlnesc pretutindeni. De aceea poporul le-a dat fel de fel de numiri. Mai mare raspīndire are numele de svab, socotind Romānul ca au venit o data cu nemtii. Pe aiurea li se spune Corhani, tarhoni. si alte noroade le dau nume dupa neamurile socotite nu tocmai printre prieteni. Neamtul din Prusia le spune tot svabi adica din Sud; cel din Bavaria dimpotriva prusi. Pe valea Rinului sīnt numiti frantuzi, iar rusii din contra le zic prusaci.

Tovarasii svabilor marunti sīnt svabii-negri, mari, mai gretosi (Blatta orientalis), numiti gīndaci-negri, libarci. Sīnt lungi si de doua degete, cu trupul negru, lat si moale.

Fig. 197. svabi-negri; a = barbat; b = femeie; c = pachet de oua.

Barbatul īl cunosti dupa aripile mai lungi, care lasa dezgolite numai cīteva inele de la capatul pīntecelui, cu mici prelungiri ca niste monturi de picioare. Femeia e mai mare; aripele scurte lasa dezgolit pīntecele īntreg, format din inele stralucitoare. Īn timpul verii, femelele au la capatul pīntecelui un pachet castaniu, īn care se gasesc ouale. Pachetul se dezlipeste repede si poate fi lasat īn voia īntīmplarii pīna ce ies din el puisorii.

De aceea, svabii mari sīnt mai putin numerosi decīt cei marunti, caci pachetele cu oua sīnt īn calea primejdiilor; īn schimb sīnt mai lacomi, mai stricatori.

Leac de stīrpirea svabilor se gaseste. Īnainte de orice e curatenia si maturatul des al bucatariei, ca sa nu ramīie pe jos faramituri.

Cīnd se ivesc se pot otravi, punīndu-le īn cale mamaliguta amestecata cu arsenic si ceva zahar, mijloc cam periculos pe unde vin īn bucatarie gaini, pisici ori cīini, caci se pot si ei otravi. Mai lesne se prind svabii, punīnd o cīrpa uda īn calea lor. Placīndu-le umezeala si caldura, dupa ce se satura, se trag īn ascunzisurile cīrpei, de unde a doua zi īi prinzi ca din oala oparindu-i.

Se pot īmbata cu bere. Pui o strachina cu putina bere pe fund, īn calea lor, avīnd grija de a rezema niste scīndurele pe marginea strachinei, ca sa se poata urca insectele. Mirosul de bere īi ameteste, lacomia le īmpinge mai departe. Cad īn bere si se īneaca.

Oricum asemenea mijloace sīnt mai bune, caci sīnt mai sigure decīt des-cīntecele care se fac seara, pe luna.

«Una dintre femei iese afara, iar alta ramīne īn casa.

Cea de afara striga, la geamul lasat deschis;

Crai nou īn tara! Cea din casa raspunde:

Sa iasa svabii afara! Cea de afara:

Dar ce-ar mīnca ei deseara? Cea din casa:

S-or mīnca unul pe altul

Pīna s-ar curati tot satul» (Marian).

Īn vremea aceasta īnsa svabii au iesit din ascunzisul lor, fara sa asculte de descīntece. Manīnca mamaliga din polita blidarului si apoi se ascund iarasi īn crapaturile īnguste de pe līnga vatra, īnmultindu-se īn tihna si facīnd haz īn sinea lor de dorinta gospodinei de a se mīnca unii pe altii.

Una din cele mai curioase insecte de la noi. si ca īnfatisare si ca obiceiuri este calugarita (Mantis religiosa)[3]. De altfel e reprezentanta īn partile noastre a unui neam de insecte mai numeros īn tarile calde, vestite prin originalitatea formelor si a obiceiurilor. Unele seamana cu niste crengute uscate, altele cu niste flori boghios colorate. Fie pentru a se apara īmpotriva dusmanilor, fie pentru a īnsela la rīndul lor pe victime, reprezinta formele cele mai perfectionate de mimetism .

si calugarita are unele obiceiuri stranii. Traieste prin pajistile īnflorite din tinuturile mai calde, cum e Dobrogea, pe dunele de la Hanul Conachi, īn Tecuci, ori īn Cīmpia ardeleana. Are un corp lungaret, cu picioare zvelte, dar zdravene, cu pieptul īngust si lung de pare gīt, cu capul mare, cu doi ochi holbati.

Fig. 198 Calugarite batīndu-se (d. L. Motas).

Cīnd pīndeste, se sprijina pe ultimele doua perechi de picioare lungi si subtiri, cracanate. Trupul ia astfel o pozitie oblica, cu pieptul si capul ridicat, iar picioarele de dinainte mai zdravene stau īncrucisate, cum obisnuiesc calugaritele sa-si tina mīinile īn biserica. Insecta sta de pīnda. Capul īltpoate suci īn toate partile, asa īncīt trupul ramīne ca o stana de piatra, dar insecta vede tot. ce e īn jurul ei. Nemiscata, nu da de banuit nimic celorlalte insecte,  care zboara fara sa le treaca prin minte ce le asteapta īn cale. De cum s-au apropiat de calugarita, ca fulgerul īsi īntinde laba si apuca insecta din zbor, īntre brat si antebrat; aceste doua parti ale picioarelor de dinainte au peri ascutiti pe margine ca niste dinti de sīrma si se pot īnchide ca o lama de cutit īn plaselele ei. Repede duce prada la gura, o manīnca lacom, īsi curata bratele de resturile aninate de vreun spin al bratului si iarasi se pune la pīnda. Se citeaza cazuri cīnd o asemenea calugarita a prins īn gheare si o sopīrlita, mancīnd-o ca o fiara.

Neamurile ei mai mari din zonele tropicale se īncumeta sa prinda si o pasare din zbor.

Totul īn viata acestei insecte este curios. Lupta barbatilor ar putea aminti luptele dintre cocosi, care procura atīta distractie la unele popoare. Asemuindu-le cu oamenii, crezi ca ai īnainte lupta ce se dadea īn evul mediu īntre cavaleri īmbracati īn zale, dovedind maiestria cu care mīnuiau sulitele.

Fig. 199. Cum ies puii din cuib.

Pīna si īn depunerea oualor au anumite curiozitati. Ouale sīnt īngramadite īn jurul unei crengute. Īnvaluite īntr-o anumita īmbracaminte, dar asa orīnduita īncīt puii, aproape īn totul asemanatori parintilor, ies numai pe o anumita parte a cuibului.

Este, deci, lesne de īnteles cum paginile cele mai fermecatoare scrise de J. Fabre, neīntrecutul observator al insectelor, se refera la calugarita, cu obiceiuri atīt de deosebite de ale altor insecte.

Ortopterele-saltarete (Saltatoria)[5], cuprind īn primul rīnd cosasii. Sīnt insecte usor de recunoscut, dar cam greu de vazut fara bagare de seama. Sīnt usor de recunoscut dupa a treia pereche de picioare lungi; cīnd animalul sta linistit, stau ca bratele unui compas deschis, de o parte si alta a corpului. Sīnt greu de vazut prin iarba, pe unde traiesc, caci au coloarea ei. Prin miristi foiesc īndeosebi, ca tīntarii. Daca dai sa urmaresti vreunul, abia poti sa-l zaresti, ca si iepurele care sta ghemuit dupa bulgarii din brazda. De l-ai zarit, te lasa sa te apropii si cīnd socoti ca ai pus mīna pe el, tup! sare cine stie unde.

Cosasii mai au o particularitate: tīrīiesc. Fac un zgomot ca de coasa batuta, dar cu sunet mai ascutit. De aceea Romānul le-a dat numele de cosasi. El le mai zice caluti. «Pentru ca au ochii mari, bolditi si cap ca la cai si pentru ca sar prin iarba ca si caii īmpiedicati de picioarele de dinainte» (Marian).

Īntre ei cel mai mare este cosasul-verde (Tettigonia teiridisima), luat de multi drept lacusta, dar care īnsa se deosebeste, īntre altele, prin antenele lungi si prin pīntecele mult mai scurt decīt aripele, terminat cu un fel de jgheab lung, prin ajutorul caruia femeia pune ouale īn pamīnt. E mare la trup si de trei degete, iar coloarea lui e ca a buratecului; nu se poate

lesne deosebi prin iarba. E un t vīnator temut īn lumea insectelor marunte, iar daca nu gaseste de mīncare īn iarba, se urca pe copaci. Aripele mari, lungi, īi servesc drept minunate parasute īn sariturile lui īndraznete. Adeseori gasesti cosasi cu cīte un picior mai scurt. E picioru] crescut īn locul celui mare, lasat īn gura unui dusman. E un mijloc de aparare si acesta, caci oricum, mai bine e sa ramīi schiop decīt sa ti se sfīrseasca zilele.

Fig. 200. Cosasul-verde punīnd ouale (d.E. Saulea, refacut de M.s.).

Fig. 201. Caluselul (d. Saulea, refacut de M.s.).

Mai marunt, dar mai zgomotos īn tīrīitura lui de seara este cosasul-mic (Locusta cantans), cu pīntecul mai bondoc si mai ales antenele lungi cīt si trupul. Tot asa de des īntīlnit prin iarba este caluselul (Dccticus verrucivorus), care se deosebeste de cosasul-verde ca e mai grasun la pīntece, iar pe dosul pieptului are o muchie bine pronuntata. Nu e verde, ci mai mult cafeniu cu pete mai īnchise, numeroase mai ales īn curmezisul aripilor mai īnguste si de regula nu prea lipite de trup. Īn schimb picioarele dindarat sīnt mai lungi si mai zdravene decīt la cosas, cu ghiare la vīrf. Se apara muschiul si dīnd din gura un suc castaniii, bun, dupa credinta unor popoare, īmpotriva negilor. La noi se crede nu numai ca sucul e bun de negi.

«dar apropiind caluselul cu gura de un negel, acesta este smuls cu radacina cu lot» (Marian).

Nu e copil care sa nu fi recitat cu emotie, īn clasele primare, vestita poezie:

«Greierul īn desfatare

Trecīnd vara cu cīntare

Deodata se trezeste

Ca afara viscoleste».

Dar sīnt multi din ei care nici mai tīrziu nu au avut curiozitatea sa vada un greier, macar ca īn serile de vara īl cheama īntr-una: tir, tīr, tīr; cīntecu-i īn linistea noptii rasuna placut, desi īn cadente monotone.

Greierul tīrīind, cīnta serenada femeiustii, ascunsa īntr-o gaura vecina. Lautar maiastru, are vioara si arcus. Vioara cu strune, niste creste marunte, e sub aripa de deasupra, din dreapta. Arcusul e o vīrca de pe aripa din stīnga. Frecīndu-le una de alta, scoate tīrīitul caracteristic, cīnd mai puternic, cīnd mai slab, dupa cum deschide aripele mai larg sau mai putintel.

Greierul-de-cīmp (Gryllus campestris) e mai mare si negru ca un drac. Are capul ca o maciuca, cu antene ca niste sfichiuri de bici si ochii mari holbati. Pieptul e ca prins īn zale, iar pīntecele, scurt, gras si rotund. Picioarele dindarat sīnt zdravene, dar scurte.

Fiecare individ īsi are casuta lui separata īn pamīnt, din care nu-l scoti decīt turnīnd apa fierbinte īn ea, ori zadarīndu-l cu un pai. De ciuda greierul apuca paiul cu gura, īnfingīndu-si adīnc cangile de la falcile puternice. Cum īl simti, tragi repede paiul si scoti greierul.

Fig. 202. Greierul-de-cīmp (d. E. Saulea).

Cīt e lumina zilei, rar cīnd se īncumeta sa iasa din ascunzisul lui. Doar barbatul cīt se mai avīnta pe vreme senina si calduroasa spre a da tīrcoale pe la locuinta unei femeiusti, ademenind-o prin cīntecul lui din vioara. De cum aude īnsa un fosnet, repede se ascunde. Cum da amurgul īncepe orchestra greierilor, farmecul serilor de vara. Dar... bietul barbat plateste cu viata, adesea, cavalerismul lui. Macar ca e īmbracat īn haina noptii, ochii patrunzatori ai liliacului, ai cīrtitei, ori chiar al unei nevastuici flamīnde īl descopera. Durerea cea mai mare trebuie sa sufere, atunci cīnd e atacat chiar de soata pentru care cīnta cu atīta foc. Nu e rar cazul ca dupa īmperechere, greieroaica sa se repeada asupra cavalerului, mīncīndu-l .

Greierul-de-casa (Gryllus domesticus), primit cu drag de toata lumea, caci e socotit ca aduce noroc, e cu mult mai mic, mai spalacit la coloare. Adesea e tovarasul svabilor cu care traieste īn buna īntelegere.

Ţīrīitul lui, mai ales īnspre toamna, cīnd cei de cīmp au amutit, e placut, desi pune īn relief mai mult melancolia anotimpului. Cīnd īnsa se īntrec la cīntat mai multe perechi, ajung de nesuferit.

Fig. 203. Greierul-de-casa.

Totusi inima buna a Romānului si aicea se arata, caci ei socot ca si greierii sīnt cu noroc la casa omului. Nu-i prigonesc, nici nu-i omoara, cīnd se īnmultesc din cale afara, deoarece se crede ca stau la casa omului cel mult 7 ani si apoi se departeaza singuri. Nu se ating de ei īnsa si din credinta ca daca omori vreunul, ceilalti se īnmultesc si mai mult, iar unii īsi razbuna tovarasii omorīti, vīrīndu-se īn urechile gazdei, iar de acolo chiar se baga īn creieri. De aceea poate si vorba: «a avea greieri īn cap», a umbla buimac, a fi zanatec, cīnd cu o idee, cīnd cu alta.

Fig. 204. Coana-chiftirita si larva ei (R.)

Neam cu greierul este coana-chiftirita, coropisnita (Gryllotalpa gryilotalpa) cu trupul ca de greier, dar cu obiceiurile de cīrtita, de unde si numele latinesc. E o dihanie urīcioasa, respingatoare. Fara voie te dai un pas īndarat cīnd o vezi, ca īn fata unei scorpii.

Capul rotund e cu doi ochi stralucitori ca de sarpe, iar cele doua antene, scurte, subtiri, stau ca niste coarne. Pīntecele moale e acoperit pe spate de aripele scurte, cu nervuri proeminente, iar la vīrful pīntecelui are doua prelungiri lungi si paroase.

Īsi duce viata pe sub pamīnt. Cu picioarele de dinainte scurte, groase, vīnjoase, ]a capat cu dinti, o adevarata grebla cu coada scurta, īntr-o clipa īsi sapa un cotlon cīnd e surprinsa ziua, ratacind departe de locuinta ei obisnuita. Acesta e un soi de canal lung. Ca si cīrtita, īl sapa nu numai pentru odihna, dar ca sa-si caute si de mīncare. Īntr-o privinta e folositoare, caci distruge larvele de carabus. E īnsa stricatoare mai ales pentru gradinarii, deoarece manīnca cu pofta nebuna radacinile proaspete de zarzavaturi ori chiar planta din samīnta.

Noaptea zboara uneori, greoi si cu fīlfīituri. Atrasa de lumina, nu rar ajunge sa se izbeasca de geamul ferestrelor, cazīnd la pamīnt.

Urīcioasa cum e, stricatoare mai ales pentru zarzavaturile de pe straturile de līnga casa, ratacind ziua ca o stafie a noptii, poporul nu o poate suferi. Se teme de dīnsa, caci socoate ca muscatura-i foarte veninoasa, mai veninoasa decīt a sarpelui. Unde o īntīlneste o omoara; pune sa citeasca preotul īn gradini, īn ziua de Sf. Trif[7], stropind straturile cu agheazma. O crede periculoasa, dar si cu puteri vindecatoare. Cel care o ucide cu dosul minei, ajunge la rīndul lui sa vindece o vaca care s-a umflat mīncīnd trifoi.

Cuvīntul lacusta nu stīrneste numai notiunea de lacomie, dīnd vorba īn popor: «se īndoapa ca o lacusta». De lacusta se leaga notiunea de groaza, saracie si foamete, caci pe unde trece nu lasa decīt pamīntul gol, ca ars. Invazia lacustelor īntr-o tara nu se sterge din amintirea poporului. «De la venirea lacustelor» se numara anii, ca si «de la ciuma lui Caragea». O navala de lacuste a dat peste Moldova, īn 1538, cīnd domnea nefericitul domn, omorīt de boieri, la Suceava. Poporul l-a poreclit pentru aceasta stefan-Voda Lacusta. si asa i-a ramas porecla si azi īn istorie. Se cunosc īnsemnate īn cronicile noastre vreo 5 invazii de lacuste numai īn veacul al 18-lea.

si īn vremurile de azi se aude, din vreme īn vreme, īn anii secetosi, de navala lacustelor, dar numai prin delta ori prin Dobrogea. Īn 1929 au invadat pīna pe la Razelm. Mai īnainte ajungeau, venind dinspre rasarit, pīna īn Anglia (1864).

Sīnt cīrduri atīt de numeroase, īncīt īntuneca soarele. La 1880, īn Caucaz, trenul s-a oprit īn loc, asa de gros era stratul de lacuste pe sine, dupa cum īn 1917, prin Spania, un aviator s-a prabusit cu aeroplan cu tot, dīnd īntr-un roi de lacuste.

Pe unde cad, īn cīteva minute vegetatia e nimicita. Lacusta aduce la īnfatisare cu cosasul-mare. Se deosebeste de el prin antenele scurte, prin pīntecele mai lung, prin aripele de deasupra cu pete castanii, pare ca sīnt niste inscriptii hieroglifice. De altfel usor se deosebeste prin coloare. Pe cīnd cosasul e verzui, lacusta e mai mult cafenie.

Pacostea cea mare nu e numai lacusta-calatoare (Lacusta misratoria), care poate zbura si 6 - 7 km pe ora, fara sa se osteneasca. si larvele sīnt mīncacioase; la īnceput, cīnd n-au aripi, merg īncet, dar tot fac si un kilometru pe zi. Pe urma, cīnd cresc si au putere īn picioarele dindarat, sar, facīnd chiar 10 kilometri pe zi. Dupa cea de pe urma napīrlire, capatīnd aripi, pornesc la drum lung fara sa se osteneasca, trecīnd ape, paduri, pīna ce dau de, iarba ori semanaturi.

Zbor īn cīrduri de milioane, caci fiecare femeie pune īn pamīnt si 50 de oua. din care ies, peste un an, larve mici, cam cīt omida fluturelui-de-matase.

Foiesc ca viermii; repede napīrlesc, īntarindu-se si apucīnd razna peste cīmpuri, raspīndind groaza īntre oameni. Acestia nu puteau face nimic mai īnainte vreme, spre a-si salva avutul. Trageau clopotele de la biserici, mic cu mare ieseau cu talangi si vatraie, doar le vor abate din cale prin zgomote asurzitoare. Le omorau cu īmblaciu[8], dar degeaba. Mai cu bune urmari sīnt santurile cu apa, sapate īn calea larvelor sau stīrpirea oualor īn locurile unde sīnt depuse.

Fig. 205. Lacusta-calatoare.

Astazi stīrpirea se face prin mijloacele politienesti ale naturii. S-a gasit un microb care ataca si omoara lacustele īn cīteva ceasuri. Boala este molipsitoare, de altfel ca si cea descoperita de Pasteur la viermii-de-matase. Īn acest chip omul de stiinta vine īn ajutorul omenirii īncercata de tot soiul de flagele[9].

Īn afara lacustei-calatoare, la noi traiesc diferite neamuri ale ei, care īnsa nu sīnt nici pe departe atīt de periculoase. Traiesc amestecate īn lumea cosasilor, mai ales īn regiunile de stepa.

Asa e pīrīitoarea (Psophus stridulus), cu dedesubtul aripelor rosu ca sīngele, ceea ce se vede mai ales cīnd zboara. E numita pīrīitoare pentru ca pīrīie cīnd zboara, frecīnd repede marginile aripelor de deasupra, scortoase. E un mijloc de īnspaimīntare, deci de aparare, cum īl au multe neamuri de ale ei.

Fig. 206. Lacusta-cu-rīt (d. E. Saulea, refacut de M.s.).

Curioasa ca īnfatisare este lacusta-cu-rīt din Dobrogea (Acrida anatolica), Baragan, dar si īn dunele de la Hanul Conachi (Tecuci). Aduce aminte prin forma trupului de cosasii regiunilor tropicale, cu īnfatisari stranii de mimetism.

Nici n-o cunosti, chiar trecīnd pe līnga ea, cīnd sta linistita pe o frunza de paioase. Īn totul, pare ca face parte din planta. Trupul lunguiet si subtirel e verzui, ca frunza, īn toiul verii. Aripele, mai lungi decīt pīntecele, si ele au forma unor frunze scortoase, cu nervuri paralele. Pīna si antenele sīnt latite ca frunzele rupte īn lung, mai ales ca stau de regula īndreptate īnainte, īn prelungirea trupului.

Picioarele dindarat īn schimb sīnt mai lungi decīt la cosasul-verde, mult mai subtiri si delicate. De aceea si sariturile lui sīnt mai mari.

E cel mai frumos exemplu de mimetism ce se īntīlneste la noi. Mai la Nord de Alpi, nu se ridica īn Europa, deoarece e o insecta īnaintata din tinuturile calde, mediterane.

Un curios obicei īl are greierul-īmproscator (Bradyporus dasypus), tot din Dobrogea. La trup mai mult aduce a greier, fiind greoi, dolofan si gras, de coloare neagra stralucitoare, pare ca ar fi īnchis īntr-o zale de metal. Nici nu sare, caci atīt aripele, cīt si picioarele dindarat sīnt īnchircite. Īn schimb fuge repede. Se urca pe ciriteii de stejar si scoate un slab tīrīit prelung, frecīndu-si ciompurile aripelor una de alta. Cīnd dai sa-l apuci, nu fuge. Īn schimb, fara sa vrei, īti tragi mīna, caci de la īncheieturile pieptului īmproasca un suc galbui, ca chihlimbarul, care nu este decīt o picatura din sīngele propriu, īmproscat spre a īnfricosa pe dusmani. Pīna ce acesta se dezmeticeste, insecta s-a facut nevazuta.

Fig. 207. Greier-īmproscator (d. refacut de M.s.).

Fig. 208. Isophyu speciosa (A. Gr. Eliescu, refacut de M.s.).

E un obicei pe care neamurile ei mai departate īl au mai dezvoltat.

Sīnt numeroase soiurile de lacuste. Una, care a adus īn 1930 mari pustiiri padurilor de cer si stejar din Dobrogea de Sud, dar si la Perisor īn Dolj, este lacusta Isophya speciosa.

Seamana mai mult cu un greier, cu pīntecele mare, umflat spre partea ventrala, cu antene subtiri si foarte lungi, cu a treia pereche de picioare mari, bune pentru sarit, iar femeia cu prelungirea de pus ouale destul de lunga, īn forma de iatagan.

Coloarea este mai mult roscata, cu antenele castanii, cu o pata neagra pe cap si alte pete negre pe pīntece, verzui pe laturi. E una din insectele frumoase de la noi.

Adultii traiesc pe copaci si manīnca frunzele, de nu ramīn decīt crengile ca uscate.

Femeia depune ouale īn pamīnt, pipaind cu antenele locul potrivit. Dupa 9 luni iese insecta adulta, īn primavara tocmai cīnd frunzele sīnt fragede si mugurii buni de atacat.

Peste 2 000 ha padure de stejar din Dobrogrea pareau arse din pricina acestei lacuste.