PESTII DIN PIRAIELE DE MUNTE

PEsTII DIN PÎRAIELE DE MUNTE

Apa de munte este iute, curata; turburata o clipa, repede se limpezeste, de poti numara pietricelele de pe fund. Loc pentru pesti multi, nu prea este. Cei ce se încumeta sa traiasca în pîrîiasul zglobiu trebuie sa-i înfrunte vioiciunea; sa fie buni înotatori, sa se joace cu valurile, sa fie ageri ca si apa si sa nu aleaga mîncarea, caci nu e de unde, iar ce este e greu de prins.

În asemenea ape pastravul (Salmo trutta fario)[1] e stapînul. Trupul e sageata vie; lung, îndesat, are aripioarele de dinainte destul de lungi, iar cea de la coada e scobita putin la mijloc. Ochii mari sînt cercetatori. Gura, larga, cu dinti ascutiti, arata ca nu-i poate scapa nimic.

Cum e apa, asa e si coloarea solzilor lui marunti, desi, lucii. Apa de munte oglindeste cerul, dar si cetinile de 19119y2413t brad; ea e neagra la coturi ca un ochi adînc, e argintie cînd aluneca peste prundisurile de bicazi[2]. Asa e coloarea pastravului: albastra-verzuie pe spinare, cu fluturasi aurii pe de laturi, cu praf de argint pe burta. Stropi ruginii, unii mai mascati ca niste pete, se însira de-a lungul spatelui.

Fig. 149. Pastrav (d. refacut de M.s.)

De-l poti vedea ziua, prin limpezimea apei, cum e în lacul Barnarului[4], încadrat de brazi, nu te poti satura sa-i admiri vioiciunea si usurinta cu care înoata. Acum se repede ca sageata, cînd vede prada, acum sta locului ca vînturelul înaltat în vazduh, îmbaindu-se în razele soarelui. Cînd are de trecut, în susul apei, vreun prag, se îndoaie ca o coarda. Nu e fiinta, ci pare o strujitura de otel azvîrlita de un resort.

Mai ales cînd se apropie vremea nuntii e mai îndraznet, mai vioi, mai de otel. Se îmbraca în haine de sarbatoare, bogate în colori; în jocul valurilor, în sclipirea soarelui, e ca împodobit cu pietre scumpe. Dragostea si-o arata si el prin figuri de înotat; e hora lui. Viata ce gîlgîie într-însul, ca si în gotcanul de pe creasta de munte, n-o poate stapîni. Cînd îsi vede potrivnicul se. ia la harta si mai totdeauna, în vremea de toamna, cînd îsi leapada icrele, se prind multi pastravi zgîriati, sîngerati de coltii altora mai tari.

Perechi-perechi apuca drumul nuntii. Cascadele, bolovanii, repezisurile nu sînt piedici; muschii vînjosi le înving, iar grija de a-si ascunde icrele, mascate cît un bob de mazare, de privirea hulpana a zglâvocilor, le mîna hat departe în susul pîrîului. Se gasesc pîna si în lacul Bîlei, de sub vîrful Negoiului[5]. Ajungînd la locul socotit potrivit, se pun pe treaba. Cu coada drept lopata, cu înotatoarea drept matura, dau nisipul într-o parte si iac o gropita neteda. Femeia leapada cel mult 1000 de icre ; le acopera cu nisip ori prundis mai marunt.

Se zice ca aleg noptile cu luna, cînd murmurul apei e mai tainic, îngînîndu-se cu soapta cetinelor pururea înverzite. Se mai spune ca nu lasa samînta în voia soartei, ci stau de straja si o pazesc cu îndîrjire. Dar zglavocul îi pîndeste. Îsi înseamna în mintea lui, unde pastravii si-au ascuns comoara neamului lor si asteapta momentul prielnic sa o dezgroape si sa-si umple stomacul cu boabele gustoase.

Dupa vreo doua luni ies puii, purtîndu-si o bucata de vreme, sub ei, sacul cu hrana din ou. Pe cît de zvelti sînt parintii pe atît de pîntecosi sînt copiii; încetul cu încetul, însa, revin la forma stramoseasca.

Ascunsi ziua pe dupa pietre, încumetîndu-se sa vîneze numai la bolboacele mai adînci, cum da amurgul se pun la pînda. Sînt atît de hrapareti, încît dau lesne la undita, chiar cu o nada artificiala; trebuie sa fie însa asa de mestesugita, încît sa semene cu o musca.

Lacomia pastravilor le aduce pieirea, caci dusmanul tuturora, omul, nu-i cruta. Are si de ce. Nu e mîncare mai gustoasa decît pastravi proaspeti, fripti în spuza, pe malul pîrîului unde au fost prinsi. Dar si afumati, pastrati în cetini nu sînt de lepadat. Ţaranii din partile muntoase îsi fac un venit bun din pastravii afumati, în chip primitiv, fie în podul casei, fie în niste poloboace acoperite, dedesubtul carora pun rumegatura de ferestrau, care arde pe înfundate.

Tot din cauza carnii gustoase, oamenii s-au gîndit ca se poate face cultura de pastravi, cum se cresc si vitele.

Cultura pastravilor aiurea a luat o mare dezvoltare, mai ales ca pîraiele începura a nu mai avea pastravi în ele. În Elvetia sînt vreo 150 de statiuni, care dau pe fiecare an 50 de milioane de pesti. si la noi s-au facut încercari la Tarcau si Barnar. Pe cînd în natura nu se fecundeaza decît 10% din oua, prin îngrijirea caruia se capata pui si din 90% din icrele lepadate de pesti. Tot cu buna îngrijire se cresc si puii, de pot ajunge buni de mîncat sau se azvîrl în pîraiele de munte, populîndu-le[7].

Tovarasul pastravului este zglavocul[8] (Cottus gobio) un peste cu o înfatisare diferita de a celorlalti. Cu capul turtit, ca la broasca, cu ochii mari, holbati, acoperiti de crestetul capului, cu trupul cam cilindric deodata, repede subtiat spre coada, cu înotatoarele perechi strînse gramada, cele de dinainte ca doua aripi late, mai ales cînd e mîniat si se zborseste, îndepartîndu-si «urechile» de cap, întinzîndu-si aripile în laturi si râsfirîndu-si înotatoarele de pe spate, îti face impresia unei dihanii mai mari si mai grozave de cum este.

Înfatisarea e potrivita firii lui de hraparet, gîlcevitor. E iute în miscari. Chiar daca sta pe fundul apei, cu greu îl poti distinge. Pielea lui fara solzi e ca de marmora; seamana cu prundisurile de pe fund. E schimbacios la coloare, dupa locul unde traieste si dupa «starea sufleteasca».

Fig. 150. Zglavocul (9-14 cm) (A., refacut de M.s.).

Are nevoie sa nu fie vazut; altfel nu i-ar merge cu vînatul. Larve de insecte, insecte, viermisori si chiar pestisori mai mici, cu greu scapa din gura lui mare. Nu poate înota la mari adîncimi, caci nici n-ar avea unde; de aceea n-are nici besica înotatoare. În schimb se furiseaza pe fundul apelor cu iuteala sagetii. Ziua se ascunde pe sub pietre; daca ridici o lespegioara repede, îi poti înfige ostia[9] dupa ceafa. Asa se prinde mai lesne si e o placere sa-l pescuiesti, avînd nevoie nu atît de rabdarea ce-ti trebuie la undita, cît de vioiciunea vederii si agerimea bratului. Prin o miscare gresita, nu numai ca-l pierzi, dar se poate foarte bine, alunecîndu-ti piciorul pe lespedea uda, sa faci o baie, îmbracat, în apa rece a pîrîului de munte. Mai mult se prinde cu sacul, tîrît pe fundul apei; unul stîrneste pestele, rascolind pietrele; pestele fuge în susul apei si intra în sac.

Macar ca este tovarasul pastravului, nu duce casa buna cu el. Îl pîndeste unde îsi leapada icrele, le dezgroapa cu coada, se pune cu capul în jos si face vîrtej de apa cu aripioarele. Icrele de pastrav, mari, sînt luate de vîrtej; ridicate în sus sînt prinse de zglavoc. Daca nu da de icre, pîndeste puisorii pîntecosi, mîncînd din ei cum îi vede. Nu e vorba ca si pastravul îi poarta sîmbetele. Zglavoaca stiindu-se cu musca pe caciula, ascunde si ea ouale. Pastravul însa o urmareste si pune gura pe ele. Poate sa-si umfle gîtul cît de mult, poate sa-si ia zglavocul aerul sau de atac, pastravului nu-i pasa. El e mai tare, e mai temut.

În acest chip, chiar în firicelul de apa limpede, se petrece drama vesnica a luptei pentru existenta. Ba chiar si canibalismul[10] e în functiune. Asa sînt de lacomi zglavocii si atîta de înfuriati uneori, încît se dau unii la altii. Spun pescarii ca nu rareori se prind doi zglavi ei care si-au înfipt dintii atît de cu furie, încît ramîn înclestati, cum ramîn cerbii încurcati cu coarnele, de-i pot mînca lupii lesne pe amîndoi fara sa se poata ridica din loc.

Se dusmanesc ei între ei, pastravul si zglavocul, dar oalele se sparg tot mai mult în capul pestisorilor marunti care sînt victima celor tari.

Zvîrluga (Cobitis taenia)[11], neam cu linul, a ramas proverbial, pentru miscarile sale iuti. A spune unui copil «zvîrluga» înseamna ca e neastîm-parat, nestînd o clipa locului. Aceasta e doar si arma de aparare a pestisorului, ca si coloarea lui galbuie, cu pete marunte, negre închise, cu doua trei dungi în lungul trupului.

Altul, grindelul[12] (Stoemacheilus barbatulus), are si mai multe pete. mai mari, ca umbra frunzelor pe apa. Amîndoi cad prada hraparetilor tovarasi mai puternici; vorba Românului «pestele mai mare manînca pe cel mic». Sînt numai buni de înghitit; caci trupul lor e aproape cilindric, ca o rîma ori lipitoare mai groasa. Au fugit si ei din apele adînci, cu prea multi dusmani; au dat însa peste altii, e drept mai putini, dar care toata ziua si noaptea nu au alta treaba decît sa pîndeasca vecinii.

Chiar biata beldita[13] (Alburnoides bipunctatus) nu are o soarta mai buna, desi e mai prudenta, neurcîndu-se prea departe pe pîraiele de munte. si ea este marunta la trup, albastruie pe spate, pe de laturi argintie ca dosul frunzei de plop si cu o linie la mijloc, pare ca ar fi o însailatura cu ata neagra, de la urechi pîna la coada. Nemtii ii zic, din aceasta pricina, "croitor".

Fig. 151. Grindelul (10-15 cm) (A., refacut de M.s.).

si asa a orînduit natura ca chiar în pîraiele de munte cu pesti putini, sa nu fie pace si liniste. În lupta valurilor se ascunde lupta fiintelor, caci cîntecul apei ce salta din piatra în piatra, rozînd pamîntul, este cîntecul vietii. Viata nu e liniste, altfel ar fi prea monotona si lipsita de îndemnuri.