PESTII DIN PIRAIELE DE MUNTE

PEsTII DIN PĪRAIELE DE MUNTE

Apa de munte este iute, curata; turburata o clipa, repede se limpezeste, de poti numara pietricelele de pe fund. Loc pentru pesti multi, nu prea este. Cei ce se īncumeta sa traiasca īn pīrīiasul zglobiu trebuie sa-i īnfrunte vioiciunea; sa fie buni īnotatori, sa se joace cu valurile, sa fie ageri ca si apa si sa nu aleaga mīncarea, caci nu e de unde, iar ce este e greu de prins.

Īn asemenea ape pastravul (Salmo trutta fario)[1] e stapīnul. Trupul e sageata vie; lung, īndesat, are aripioarele de dinainte destul de lungi, iar cea de la coada e scobita putin la mijloc. Ochii mari sīnt cercetatori. Gura, larga, cu dinti ascutiti, arata ca nu-i poate scapa nimic.

Cum e apa, asa e si coloarea solzilor lui marunti, desi, lucii. Apa de munte oglindeste cerul, dar si cetinile de 19119y2413t brad; ea e neagra la coturi ca un ochi adīnc, e argintie cīnd aluneca peste prundisurile de bicazi[2]. Asa e coloarea pastravului: albastra-verzuie pe spinare, cu fluturasi aurii pe de laturi, cu praf de argint pe burta. Stropi ruginii, unii mai mascati ca niste pete, se īnsira de-a lungul spatelui.

Fig. 149. Pastrav (d. refacut de M.s.)

De-l poti vedea ziua, prin limpezimea apei, cum e īn lacul Barnarului[4], īncadrat de brazi, nu te poti satura sa-i admiri vioiciunea si usurinta cu care īnoata. Acum se repede ca sageata, cīnd vede prada, acum sta locului ca vīnturelul īnaltat īn vazduh, īmbaindu-se īn razele soarelui. Cīnd are de trecut, īn susul apei, vreun prag, se īndoaie ca o coarda. Nu e fiinta, ci pare o strujitura de otel azvīrlita de un resort.

Mai ales cīnd se apropie vremea nuntii e mai īndraznet, mai vioi, mai de otel. Se īmbraca īn haine de sarbatoare, bogate īn colori; īn jocul valurilor, īn sclipirea soarelui, e ca īmpodobit cu pietre scumpe. Dragostea si-o arata si el prin figuri de īnotat; e hora lui. Viata ce gīlgīie īntr-īnsul, ca si īn gotcanul de pe creasta de munte, n-o poate stapīni. Cīnd īsi vede potrivnicul se. ia la harta si mai totdeauna, īn vremea de toamna, cīnd īsi leapada icrele, se prind multi pastravi zgīriati, sīngerati de coltii altora mai tari.

Perechi-perechi apuca drumul nuntii. Cascadele, bolovanii, repezisurile nu sīnt piedici; muschii vīnjosi le īnving, iar grija de a-si ascunde icrele, mascate cīt un bob de mazare, de privirea hulpana a zglāvocilor, le mīna hat departe īn susul pīrīului. Se gasesc pīna si īn lacul Bīlei, de sub vīrful Negoiului[5]. Ajungīnd la locul socotit potrivit, se pun pe treaba. Cu coada drept lopata, cu īnotatoarea drept matura, dau nisipul īntr-o parte si iac o gropita neteda. Femeia leapada cel mult 1000 de icre ; le acopera cu nisip ori prundis mai marunt.

Se zice ca aleg noptile cu luna, cīnd murmurul apei e mai tainic, īngīnīndu-se cu soapta cetinelor pururea īnverzite. Se mai spune ca nu lasa samīnta īn voia soartei, ci stau de straja si o pazesc cu īndīrjire. Dar zglavocul īi pīndeste. Īsi īnseamna īn mintea lui, unde pastravii si-au ascuns comoara neamului lor si asteapta momentul prielnic sa o dezgroape si sa-si umple stomacul cu boabele gustoase.

Dupa vreo doua luni ies puii, purtīndu-si o bucata de vreme, sub ei, sacul cu hrana din ou. Pe cīt de zvelti sīnt parintii pe atīt de pīntecosi sīnt copiii; īncetul cu īncetul, īnsa, revin la forma stramoseasca.

Ascunsi ziua pe dupa pietre, īncumetīndu-se sa vīneze numai la bolboacele mai adīnci, cum da amurgul se pun la pīnda. Sīnt atīt de hrapareti, īncīt dau lesne la undita, chiar cu o nada artificiala; trebuie sa fie īnsa asa de mestesugita, īncīt sa semene cu o musca.

Lacomia pastravilor le aduce pieirea, caci dusmanul tuturora, omul, nu-i cruta. Are si de ce. Nu e mīncare mai gustoasa decīt pastravi proaspeti, fripti īn spuza, pe malul pīrīului unde au fost prinsi. Dar si afumati, pastrati īn cetini nu sīnt de lepadat. Ţaranii din partile muntoase īsi fac un venit bun din pastravii afumati, īn chip primitiv, fie īn podul casei, fie īn niste poloboace acoperite, dedesubtul carora pun rumegatura de ferestrau, care arde pe īnfundate.

Tot din cauza carnii gustoase, oamenii s-au gīndit ca se poate face cultura de pastravi, cum se cresc si vitele.

Cultura pastravilor aiurea a luat o mare dezvoltare, mai ales ca pīraiele īncepura a nu mai avea pastravi īn ele. Īn Elvetia sīnt vreo 150 de statiuni, care dau pe fiecare an 50 de milioane de pesti. si la noi s-au facut īncercari la Tarcau si Barnar. Pe cīnd īn natura nu se fecundeaza decīt 10% din oua, prin īngrijirea caruia se capata pui si din 90% din icrele lepadate de pesti. Tot cu buna īngrijire se cresc si puii, de pot ajunge buni de mīncat sau se azvīrl īn pīraiele de munte, populīndu-le[7].

Tovarasul pastravului este zglavocul[8] (Cottus gobio) un peste cu o īnfatisare diferita de a celorlalti. Cu capul turtit, ca la broasca, cu ochii mari, holbati, acoperiti de crestetul capului, cu trupul cam cilindric deodata, repede subtiat spre coada, cu īnotatoarele perechi strīnse gramada, cele de dinainte ca doua aripi late, mai ales cīnd e mīniat si se zborseste, īndepartīndu-si «urechile» de cap, īntinzīndu-si aripile īn laturi si rāsfirīndu-si īnotatoarele de pe spate, īti face impresia unei dihanii mai mari si mai grozave de cum este.

Īnfatisarea e potrivita firii lui de hraparet, gīlcevitor. E iute īn miscari. Chiar daca sta pe fundul apei, cu greu īl poti distinge. Pielea lui fara solzi e ca de marmora; seamana cu prundisurile de pe fund. E schimbacios la coloare, dupa locul unde traieste si dupa «starea sufleteasca».

Fig. 150. Zglavocul (9-14 cm) (A., refacut de M.s.).

Are nevoie sa nu fie vazut; altfel nu i-ar merge cu vīnatul. Larve de insecte, insecte, viermisori si chiar pestisori mai mici, cu greu scapa din gura lui mare. Nu poate īnota la mari adīncimi, caci nici n-ar avea unde; de aceea n-are nici besica īnotatoare. Īn schimb se furiseaza pe fundul apelor cu iuteala sagetii. Ziua se ascunde pe sub pietre; daca ridici o lespegioara repede, īi poti īnfige ostia[9] dupa ceafa. Asa se prinde mai lesne si e o placere sa-l pescuiesti, avīnd nevoie nu atīt de rabdarea ce-ti trebuie la undita, cīt de vioiciunea vederii si agerimea bratului. Prin o miscare gresita, nu numai ca-l pierzi, dar se poate foarte bine, alunecīndu-ti piciorul pe lespedea uda, sa faci o baie, īmbracat, īn apa rece a pīrīului de munte. Mai mult se prinde cu sacul, tīrīt pe fundul apei; unul stīrneste pestele, rascolind pietrele; pestele fuge īn susul apei si intra īn sac.

Macar ca este tovarasul pastravului, nu duce casa buna cu el. Īl pīndeste unde īsi leapada icrele, le dezgroapa cu coada, se pune cu capul īn jos si face vīrtej de apa cu aripioarele. Icrele de pastrav, mari, sīnt luate de vīrtej; ridicate īn sus sīnt prinse de zglavoc. Daca nu da de icre, pīndeste puisorii pīntecosi, mīncīnd din ei cum īi vede. Nu e vorba ca si pastravul īi poarta sīmbetele. Zglavoaca stiindu-se cu musca pe caciula, ascunde si ea ouale. Pastravul īnsa o urmareste si pune gura pe ele. Poate sa-si umfle gītul cīt de mult, poate sa-si ia zglavocul aerul sau de atac, pastravului nu-i pasa. El e mai tare, e mai temut.

Īn acest chip, chiar īn firicelul de apa limpede, se petrece drama vesnica a luptei pentru existenta. Ba chiar si canibalismul[10] e īn functiune. Asa sīnt de lacomi zglavocii si atīta de īnfuriati uneori, īncīt se dau unii la altii. Spun pescarii ca nu rareori se prind doi zglavi ei care si-au īnfipt dintii atīt de cu furie, īncīt ramīn īnclestati, cum ramīn cerbii īncurcati cu coarnele, de-i pot mīnca lupii lesne pe amīndoi fara sa se poata ridica din loc.

Se dusmanesc ei īntre ei, pastravul si zglavocul, dar oalele se sparg tot mai mult īn capul pestisorilor marunti care sīnt victima celor tari.

Zvīrluga (Cobitis taenia)[11], neam cu linul, a ramas proverbial, pentru miscarile sale iuti. A spune unui copil «zvīrluga» īnseamna ca e neastīm-parat, nestīnd o clipa locului. Aceasta e doar si arma de aparare a pestisorului, ca si coloarea lui galbuie, cu pete marunte, negre īnchise, cu doua trei dungi īn lungul trupului.

Altul, grindelul[12] (Stoemacheilus barbatulus), are si mai multe pete. mai mari, ca umbra frunzelor pe apa. Amīndoi cad prada hraparetilor tovarasi mai puternici; vorba Romānului «pestele mai mare manīnca pe cel mic». Sīnt numai buni de īnghitit; caci trupul lor e aproape cilindric, ca o rīma ori lipitoare mai groasa. Au fugit si ei din apele adīnci, cu prea multi dusmani; au dat īnsa peste altii, e drept mai putini, dar care toata ziua si noaptea nu au alta treaba decīt sa pīndeasca vecinii.

Chiar biata beldita[13] (Alburnoides bipunctatus) nu are o soarta mai buna, desi e mai prudenta, neurcīndu-se prea departe pe pīraiele de munte. si ea este marunta la trup, albastruie pe spate, pe de laturi argintie ca dosul frunzei de plop si cu o linie la mijloc, pare ca ar fi o īnsailatura cu ata neagra, de la urechi pīna la coada. Nemtii ii zic, din aceasta pricina, "croitor".

Fig. 151. Grindelul (10-15 cm) (A., refacut de M.s.).

si asa a orīnduit natura ca chiar īn pīraiele de munte cu pesti putini, sa nu fie pace si liniste. Īn lupta valurilor se ascunde lupta fiintelor, caci cīntecul apei ce salta din piatra īn piatra, rozīnd pamīntul, este cīntecul vietii. Viata nu e liniste, altfel ar fi prea monotona si lipsita de īndemnuri.