PESTII DIN RIURILE DE MUNTE

PEsTII DIN RĪURILE DE MUNTE

Zburdalnicia pīrīului de munte s-a ispravit. Īncepe seriozitatea rīului mare, cu repezisuri - nahlapi pe Bistrita -, cu adīncuri īn care apa e ochi linistit - genunele. Toate conditiile de trai exista īn lungul lui. Pe sub maluri, efemerele īsi depun ouale. Larvele sīnt grase, hrana buna, cautata. Cīnd cad din zborul lor de o zi, adultii īmpīnzesc fata apei.

Arborii de tot soiul īsi īntind radacinile la marginea apelor, loc de oplos pentru fel de fel de animale marunte. Apa e aerisita din belsug, caci valurile sīnt īnca repezi; curge pe asternut de prundis felurit ori nisip sclipitor. Mīlul nu se prea tine; e luat si dus departe.

Numarul pestilor este mai mare.

Īn frunte vine lostrita[1] (Hucho hucho), peste de neam, cu carnea cea mai gustoasa. Ea e, la noi, reprezentanta vestitului «saumon de Rhin», calatorul īndraznet, c 939b12j are ca si morunul nostru, se urca īn rīuri spre a lepada icrele si care prin aceasta are un rol economic īnsemnat īn locurile unde se gaseste. Lostrita e mai lasata īn pace. Numai oamenii din partea locurilor pe unde traieste, o prind noaptea cu ostia, tapoiul lui Neptun, la lumina facliilor, torte pe care le fabrica singuri din sindrila si crengi uscate, unse cu rasina. Cīnd se īntovarasesc cīte doi, pescuiesc cu poclaul, un soi de sac, iar cīnd fac claca, trag cu navodul. Īn timpul razboiului īnsa, cīnd judecata si prevederea nu prea erau socotite, lostrita era vīnata cu dinamita. De aceea acum este atīt de īmputinata, īncīt e pe sfīrsite .

«Din sus de Baile Herculane taranii au secatuit Cerna, pescuind zi si noapte, īn tot timpul anului cu mreje, cu prostovol, cu otravuri si cu dinamita; īn josul Baii,un oarecare, instalīnd un ferastrau, a construit un baraj care īnchide complet cursul apei si nu mai īngaduie urcarea mrenelor din Dunare īn Cerna. Pe vremuri veneau straini din toata Europa atrasi si de frumusetea mrenelor, pastravilor lipanilor, si loslritelor, azi complet disparute"  (I. AL Bratescu-Voinesti).

Putin afumata la protap, carnea lostritei e mai cu gust decīt a pastravului. Putīndu-se prinde, cīnd e noroc, lostrite lungi de 1 m, grele de 10 - 12 kg, cu pretul luat mai īntelege ceva sateanul.

Dar lostrita nu se lasa prinsa asa de lesne; e un drac si jumatate. Trupul ei este cam la fel cu al pastravului, zvelt, cu linia spatelui regulat īndoita. E un bun si iute īnotator. Īmbracata cu o zale de solzi marunti, vineti pe spate, argintii pe de laturi si mai albiciosi pe burta, cu aripioarele galbii avīnd multe puncte negre pe spate, uneori asa de multe si marunte ca pare afumata, e unul din pestii nostri cei mai eleganti.

Are īnsa mult si din eleganta marilor carnivore, caci este o rapitoare fara pereche, e despotul apelor de munte, necrutīndu-si nici fratii. Ascunsa ziua pe fundul pietros al rīului, noaptea scruteaza, eu privirea agera, adīncul apelor; rar īi scapa prada din gura ei larga cu dinti marunti pe falci; nu scapa din gura ei nici un guzgan-de-apa.

Primavara, cīnd se puieste, pleaca īn cercetarea locurilor tainuite, cu prundis marunt. Cu coada matura locul, face o gropita, pune ca un blid de icre, destul de mascate; le acopera la loc, ca sa nu dea peste ele zglavocii si apoi īsi cauta de treaba.

Īn eleganta si frumusete, lostrita are drept tovaras lipanul (Thymallus thymallus)[3], care e ceva mai mic; cu trupul mai latit, rar ajunge jumatate metru; de regula e cam cīt o palma domneasca . La īnfatisare seamana cu lostrita , numai ca linia spinarii e mai īndoita, īnsa tot regulat, iar pe spinare

Fig. 154. Lipan (d.C. Motas, refacut de M.s.).

are o īnotatoare lunga roscata si cu pete mari cafenii; solzii sīnt mai mari, iar īmbracamintea mai batatoare la ochi. E cafenie pe cap, verde cafenie pe spate, argintie pe laturi, roscata pe pīntece. E īmbracat īn pīnza curcubeului peste o zale de metal. Puncte negre, pete mari mascate, dungulite cafenii īi īmpodobesc spatele si coastele, marind variatia de colori. Mai ales cīnd e tīnar, ori cīnd e vremea bataii, colorile sīnt mai oachese, pestii nefacīnd exceptie de la legea generala; īncolo e tot asa de hraparet, fara sa ajunga la canibalism.

Se tine prin locurile mai adīnci, iar cīnd se dezgheata omatul, īsi cauta loc bun pentru depunerea icrelor, avīnd obiceiul, ca si lostrita, sa le īngroape putin. Paza buna trece primejdia rea, caci cum platesti, asa ti se plateste. Nici el nu e icoana de dus la biserica, caci si lui īi plac icrele lostritei[6].

Carnea lui este tot gustoasa; dupa spusa cunoscatorilor are un miros de cimbrisor, iar Sf. Ambrosie, episcopul de Milan, l-a botezat «Lamura pestilor». Dupa gustul carnii, pastravul ramīne īn urma, desi socot eu, lostrita vine īn frunte.

Lostrita si lipanul se tin mai spre fundul apei; boisteanul (Phoxinus phoxinus)[7], fugind de ei, pazindu-si pielea, traieste cam pe la mijlocul adīncurilor, caci marunt, durduliu, grasun, usor poate īncapea īn gura lostritei, care īl cauta lucru mare. E ca o sardeluta, cu solzii asa de marunti, īncīt aduce aminte de ai linului. Īn schimb e īmbracat īn haine frumoase, gatit ca de sarbatoare, verde pe spate, ca argintul de stralucitor spre burta, avīnd de-a curmezisul trupului, īnspre spate, dungi latite, mai īnchise. Cīnd e īn toiul dragostei , spinarea i se face albastra-negrie, ca otelul oxidat, iar pe pīntece se īnroseste, o dunga albastrie, despartind īn lung spinarea de laturi. Din pricina aceasta, i se mai zice īn Muntenia si verdete, iar prin unele locuri si crais. Francezii l-au poreclit jandarm ori Arlequin.

Are o natura vesela, potrivita īmbracamintii; mereu e gata de joaca ori de vīnatoare, iar cīnd leapada icrele, calatorind spre apele mai reci, se īncumeta sa imite pastravii, sarind peste piedicile din susul apei. Daca e urmarit, de pestii mai mari. nu prea e cautat īnsa la pescuit, caci doar numai de bors e bun.

Cu lipanul si lostrita se īncheie neamul pastravilor, familie nobila. Cu cīt rīurile se latesc, īncepe sa domneasca neamul asa de numeros al crapului.

Fig. 155. Boistean (8 - 12 cm) (A.)

Mai des īntīlnit īn apele mai maricele de munte este mreana (Barbus barbus)[9], cu carnea destul de gustoasa, macar ca are cam multe oase. Se scoboara si pīna-n Dunare, dar īi plac mai mult apele racoroase si limpezi.

Are si ea o forma eleganta, zvelta, cam ca a unei scrumbii, fiind la coada ceva mai latita, īn felul linului. Nici nu ai banui ca este ruda cu crapul greoi, mai burghez dupa forma. Abilul īnotator se cunoaste dupa forma. Capul este ascutit, mai lunguiet, cu o frunte mai bombata si cu buza de sus groasa, prelungita ca un soi de rīt. De aceea si gura nu este īn vīrful botului, ca la ceilalti pesti, ci dedesubt, iar īn coltul gurii ca si la buza de sus are cīte o pereche de fire, mustati groase, carnoase, organe foarte simtitoare.

La coloare variaza. De regula pe spate este verde batīnd īn cenusiu, cu pete numeroase, uneori marunte ca niste puncte, pe de laturi. Ochii mici sīnt aurii, dupa cum si baza aripioarelor este cīteodata mai roscata, de unde si numele de mreana-galbena ce-i dau pescarii, spre a o deosebi de mreana-vīnata ori patata[10], mai multa īn Transilvania ca si īn apele de munte de dincoace de Carpati.

E un peste curios. Se hraneste cu de toate; cu ritul, ca si porcul, rastoarna pietrele ori rīma prin fundul apelor. Nu-i displac nici putreziciunile ori hoiturile. Ziua sta ascunsa, nici la fata, nici la adīnc, iesind numai spre seara la cautarea hranei. Cīnd apa se raceste, se trage spre mal, pe sub radacini, prin cotloane, stīnd mai mult la un loc, asa īncīt se prind lesne cu sacul, chiar cīnd e frigul mai mare, asa amorteste īncīt o poti prinde si cu mīna ori cu ostia.

La lepadatul icrelor este o adevarata procesiune. Femeia, cu pīntecele plin, e īn frunte, iar dupa dīnsa se tin un cīrd de barbati. Icrele mascate le lipeste de pietrele de pe fund. Īn schimb pestisorii care ies din icre sīnt zburdalnici, se amesteca cu porcusorii, socotindu-i poate drept frati; nu se despart de ei decīt cīnd le cresc mustetile mai mari. Cresc īncet si mreana batrīna rar ajunge cīt trei sferturi de metru de lunga. Se spune ca īn Volga pot avea si 20 - 25 kg greutate. Dar la aceasta trebuie de tinut seama si povestea din Odobescu cu «Vīnatorul si Coada Vulpii».

Fig. 156. Mreana

Icrele mreanei, cīnd sīnt gata de lepadat, dupa parerea unora, sīnt otravitoare[11]. Pestele īnsusi are o boala grea, un soi de ciuma, datorita unui sporozoar . Mor cu sutele.

Cam la fel cu mreana, avīnd īnsa botul mai scurt, mai rotund, este cleanul (Leuciscus [Squalius] cephalus) [13] care aduce aminte la īnfatisare cu chefalul din Sinoe. Mai ales ceea ce rasare īndata privirii sīnt solzii, mascati, peste tot trupul, mai ales ca marginea fiecarui solz este ca trasa cu creionul, din pricina unor punctisoare negre, dese. si coloarea e frumoasa; verdele īnchis de pe spate contrasteaza cu argintul de pe urechi si partea dinspre burta; cele doua colori sīnt distinct despartite.

Este un hraparet strasnic; face exceptie dintre neamurile crapului. Daca s-ar alunga numai dupa viermisori ori culbeci n-ar fi nimic; se repede si la soareci, broaste ori guzgani. Macar ca nu are carnea prea buna, dar putīnd ajunge marimea mrenei si o greutate chiar de 5 kg nu e un peste de lepadat pentru locuitorii satelor de pe malurile rīurilor unde traieste.

Mai gustoasa carne are scobarul (Chondrostoma nasus)[14] de aceea se prind multi; afumati sīnt cautati. Cīnd crapa frunza arinului, ei se urca mai spre munte, ca sa lepede icrele īn apa rece. Le apuca īnainte oamenii si-i asteapta, facīnd garduri de bolovani de-a curmezisul pīrīului, ca o leica, avīnd deschiderea larga īnspre partea dincolo vine pestele; la gura gardului sta capcana, virsa, cosul sau macar niste cetini de brad īn care se īncurca pestele, de unde e prins īn destul de mare cantitate.

Scobarul aduce la īnfatisare cu cleanul; acelasi profil regulat al spatelui, aceiasi solzi mascati. Coloarea e īnsa mai vioaie. Mai ales īn vremea dragostei de primavara, e chiar un peste frumos. Pe spate negriu, pe de laturi ca argintul, cu aripioarele īnrosite, cu rosu pe la buze, cu un cerc auriu īn jurul pupilei, iar irisul jumatate negru, jumatate albiu, cīnd se zbate prin apa pare mai mult īmbracat īn sidef. Se mai deosebeste dupa bot, mai ascutit. Gura e dedesubt, taiata de-a curmezisul, iar buza de jos parca e retezata.

Fig. 157. Scobar (25-40 cm) (A.).

Cīnd se gateste, lesne se poate recunoaste dupa pielita neagra ca cerneala care īnveleste matele; de aceea i se mai spune si «mate-negre». E curios si din felul cum se hraneste. Manīnca el, e drept, ca si ceilalti pesti, viermi, melci, dar «paste» si algele de pe pietre. Gura lui, asa cum este asezata dedesubt, are marginea īntarita prin o placa mai cornoasa, putīnd rupe plantele. Īi place sa-si arate podoaba trupului sau, asa īncīt uneori īnoata ras-turnīndu-se cu burta īn sus[15], de sticleste ca argintul. Sīnt si īn lumea pestilor fel de fel de curiozitati, ca si īn a animalelor terestre.

Toti pestii numarati pīna aici, din apele mai mari de munte, sīnt privilegiatii, alesii. Norodul īl formeaza noianul de pesti marunti, de multe ori victimele celor dintīi, alteori tocmai prin aceasta, spiridusii apelor, zbatīndu-se, furisīndu-se unde pot. Asa e zvīrluga, grindelul, de care fu vorba mai īnainte. Asa sīnt mai ales porcusorii (Gobio)[16] marunti ca sardelele, traind puzderie si īn orice pīrjias ori balta, pīna si īn lacuri profunde.

Īl recunosti lesne dupa argintul solzilor sai mascati de pe laturi si dupa doua fire de musteti īn coltul gurii. Niste pete neregulate, negrii, stau īnsirate de-a curmezisul spatelui. E sociabil; nu-i place singuratatea. Mai ales cīnd īi vine vremea sa-si lepede icrele, se urca mai sus, īn pīraiele cu prundis, de care-si freaca burta; ouale se lipesc de pietrisuri.

Dupa 2 - 3 zile au si iesit pestisorii ca niste mici mormoloci, lipiti de pietre cītava vreme, pīna ce se īncumeta sa īnoate.

Pe cīt e de mic, pe atīta e de gustos; prajit īn untdelemn, da o mīncare aleasa. De aceea se pescuieste prin toate chipurile. Nu e pīrīu cīt de mic, unde sa nu vezi spre seara femeile cu crīsnicul[17] īn spate. Mai īntotdeauna porcusorii umplu oala; mai rar cīte un carasel. Un bors cu porcusori, ori de obleti, e totdeauna binevenit la prīnzul de duminica.

Fig. 158. Porcusorul (10 - 13 cm) (A., refacut de M.s.).