PESTII DIN RIURILE DE MUNTE

PEsTII DIN RÎURILE DE MUNTE

Zburdalnicia pîrîului de munte s-a ispravit. Începe seriozitatea rîului mare, cu repezisuri - nahlapi pe Bistrita -, cu adîncuri în care apa e ochi linistit - genunele. Toate conditiile de trai exista în lungul lui. Pe sub maluri, efemerele îsi depun ouale. Larvele sînt grase, hrana buna, cautata. Cînd cad din zborul lor de o zi, adultii împînzesc fata apei.

Arborii de tot soiul îsi întind radacinile la marginea apelor, loc de oplos pentru fel de fel de animale marunte. Apa e aerisita din belsug, caci valurile sînt înca repezi; curge pe asternut de prundis felurit ori nisip sclipitor. Mîlul nu se prea tine; e luat si dus departe.

Numarul pestilor este mai mare.

În frunte vine lostrita[1] (Hucho hucho), peste de neam, cu carnea cea mai gustoasa. Ea e, la noi, reprezentanta vestitului «saumon de Rhin», calatorul îndraznet, c 939b12j are ca si morunul nostru, se urca în rîuri spre a lepada icrele si care prin aceasta are un rol economic însemnat în locurile unde se gaseste. Lostrita e mai lasata în pace. Numai oamenii din partea locurilor pe unde traieste, o prind noaptea cu ostia, tapoiul lui Neptun, la lumina facliilor, torte pe care le fabrica singuri din sindrila si crengi uscate, unse cu rasina. Cînd se întovarasesc cîte doi, pescuiesc cu poclaul, un soi de sac, iar cînd fac claca, trag cu navodul. În timpul razboiului însa, cînd judecata si prevederea nu prea erau socotite, lostrita era vînata cu dinamita. De aceea acum este atît de împutinata, încît e pe sfîrsite .

«Din sus de Baile Herculane taranii au secatuit Cerna, pescuind zi si noapte, în tot timpul anului cu mreje, cu prostovol, cu otravuri si cu dinamita; în josul Baii,un oarecare, instalînd un ferastrau, a construit un baraj care închide complet cursul apei si nu mai îngaduie urcarea mrenelor din Dunare în Cerna. Pe vremuri veneau straini din toata Europa atrasi si de frumusetea mrenelor, pastravilor lipanilor, si loslritelor, azi complet disparute"  (I. AL Bratescu-Voinesti).

Putin afumata la protap, carnea lostritei e mai cu gust decît a pastravului. Putîndu-se prinde, cînd e noroc, lostrite lungi de 1 m, grele de 10 - 12 kg, cu pretul luat mai întelege ceva sateanul.

Dar lostrita nu se lasa prinsa asa de lesne; e un drac si jumatate. Trupul ei este cam la fel cu al pastravului, zvelt, cu linia spatelui regulat îndoita. E un bun si iute înotator. Îmbracata cu o zale de solzi marunti, vineti pe spate, argintii pe de laturi si mai albiciosi pe burta, cu aripioarele galbii avînd multe puncte negre pe spate, uneori asa de multe si marunte ca pare afumata, e unul din pestii nostri cei mai eleganti.

Are însa mult si din eleganta marilor carnivore, caci este o rapitoare fara pereche, e despotul apelor de munte, necrutîndu-si nici fratii. Ascunsa ziua pe fundul pietros al rîului, noaptea scruteaza, eu privirea agera, adîncul apelor; rar îi scapa prada din gura ei larga cu dinti marunti pe falci; nu scapa din gura ei nici un guzgan-de-apa.

Primavara, cînd se puieste, pleaca în cercetarea locurilor tainuite, cu prundis marunt. Cu coada matura locul, face o gropita, pune ca un blid de icre, destul de mascate; le acopera la loc, ca sa nu dea peste ele zglavocii si apoi îsi cauta de treaba.

În eleganta si frumusete, lostrita are drept tovaras lipanul (Thymallus thymallus)[3], care e ceva mai mic; cu trupul mai latit, rar ajunge jumatate metru; de regula e cam cît o palma domneasca . La înfatisare seamana cu lostrita , numai ca linia spinarii e mai îndoita, însa tot regulat, iar pe spinare

Fig. 154. Lipan (d.C. Motas, refacut de M.s.).

are o înotatoare lunga roscata si cu pete mari cafenii; solzii sînt mai mari, iar îmbracamintea mai batatoare la ochi. E cafenie pe cap, verde cafenie pe spate, argintie pe laturi, roscata pe pîntece. E îmbracat în pînza curcubeului peste o zale de metal. Puncte negre, pete mari mascate, dungulite cafenii îi împodobesc spatele si coastele, marind variatia de colori. Mai ales cînd e tînar, ori cînd e vremea bataii, colorile sînt mai oachese, pestii nefacînd exceptie de la legea generala; încolo e tot asa de hraparet, fara sa ajunga la canibalism.

Se tine prin locurile mai adînci, iar cînd se dezgheata omatul, îsi cauta loc bun pentru depunerea icrelor, avînd obiceiul, ca si lostrita, sa le îngroape putin. Paza buna trece primejdia rea, caci cum platesti, asa ti se plateste. Nici el nu e icoana de dus la biserica, caci si lui îi plac icrele lostritei[6].

Carnea lui este tot gustoasa; dupa spusa cunoscatorilor are un miros de cimbrisor, iar Sf. Ambrosie, episcopul de Milan, l-a botezat «Lamura pestilor». Dupa gustul carnii, pastravul ramîne în urma, desi socot eu, lostrita vine în frunte.

Lostrita si lipanul se tin mai spre fundul apei; boisteanul (Phoxinus phoxinus)[7], fugind de ei, pazindu-si pielea, traieste cam pe la mijlocul adîncurilor, caci marunt, durduliu, grasun, usor poate încapea în gura lostritei, care îl cauta lucru mare. E ca o sardeluta, cu solzii asa de marunti, încît aduce aminte de ai linului. În schimb e îmbracat în haine frumoase, gatit ca de sarbatoare, verde pe spate, ca argintul de stralucitor spre burta, avînd de-a curmezisul trupului, înspre spate, dungi latite, mai închise. Cînd e în toiul dragostei , spinarea i se face albastra-negrie, ca otelul oxidat, iar pe pîntece se înroseste, o dunga albastrie, despartind în lung spinarea de laturi. Din pricina aceasta, i se mai zice în Muntenia si verdete, iar prin unele locuri si crais. Francezii l-au poreclit jandarm ori Arlequin.

Are o natura vesela, potrivita îmbracamintii; mereu e gata de joaca ori de vînatoare, iar cînd leapada icrele, calatorind spre apele mai reci, se încumeta sa imite pastravii, sarind peste piedicile din susul apei. Daca e urmarit, de pestii mai mari. nu prea e cautat însa la pescuit, caci doar numai de bors e bun.

Cu lipanul si lostrita se încheie neamul pastravilor, familie nobila. Cu cît rîurile se latesc, începe sa domneasca neamul asa de numeros al crapului.

Fig. 155. Boistean (8 - 12 cm) (A.)

Mai des întîlnit în apele mai maricele de munte este mreana (Barbus barbus)[9], cu carnea destul de gustoasa, macar ca are cam multe oase. Se scoboara si pîna-n Dunare, dar îi plac mai mult apele racoroase si limpezi.

Are si ea o forma eleganta, zvelta, cam ca a unei scrumbii, fiind la coada ceva mai latita, în felul linului. Nici nu ai banui ca este ruda cu crapul greoi, mai burghez dupa forma. Abilul înotator se cunoaste dupa forma. Capul este ascutit, mai lunguiet, cu o frunte mai bombata si cu buza de sus groasa, prelungita ca un soi de rît. De aceea si gura nu este în vîrful botului, ca la ceilalti pesti, ci dedesubt, iar în coltul gurii ca si la buza de sus are cîte o pereche de fire, mustati groase, carnoase, organe foarte simtitoare.

La coloare variaza. De regula pe spate este verde batînd în cenusiu, cu pete numeroase, uneori marunte ca niste puncte, pe de laturi. Ochii mici sînt aurii, dupa cum si baza aripioarelor este cîteodata mai roscata, de unde si numele de mreana-galbena ce-i dau pescarii, spre a o deosebi de mreana-vînata ori patata[10], mai multa în Transilvania ca si în apele de munte de dincoace de Carpati.

E un peste curios. Se hraneste cu de toate; cu ritul, ca si porcul, rastoarna pietrele ori rîma prin fundul apelor. Nu-i displac nici putreziciunile ori hoiturile. Ziua sta ascunsa, nici la fata, nici la adînc, iesind numai spre seara la cautarea hranei. Cînd apa se raceste, se trage spre mal, pe sub radacini, prin cotloane, stînd mai mult la un loc, asa încît se prind lesne cu sacul, chiar cînd e frigul mai mare, asa amorteste încît o poti prinde si cu mîna ori cu ostia.

La lepadatul icrelor este o adevarata procesiune. Femeia, cu pîntecele plin, e în frunte, iar dupa dînsa se tin un cîrd de barbati. Icrele mascate le lipeste de pietrele de pe fund. În schimb pestisorii care ies din icre sînt zburdalnici, se amesteca cu porcusorii, socotindu-i poate drept frati; nu se despart de ei decît cînd le cresc mustetile mai mari. Cresc încet si mreana batrîna rar ajunge cît trei sferturi de metru de lunga. Se spune ca în Volga pot avea si 20 - 25 kg greutate. Dar la aceasta trebuie de tinut seama si povestea din Odobescu cu «Vînatorul si Coada Vulpii».

Fig. 156. Mreana

Icrele mreanei, cînd sînt gata de lepadat, dupa parerea unora, sînt otravitoare[11]. Pestele însusi are o boala grea, un soi de ciuma, datorita unui sporozoar . Mor cu sutele.

Cam la fel cu mreana, avînd însa botul mai scurt, mai rotund, este cleanul (Leuciscus [Squalius] cephalus) [13] care aduce aminte la înfatisare cu chefalul din Sinoe. Mai ales ceea ce rasare îndata privirii sînt solzii, mascati, peste tot trupul, mai ales ca marginea fiecarui solz este ca trasa cu creionul, din pricina unor punctisoare negre, dese. si coloarea e frumoasa; verdele închis de pe spate contrasteaza cu argintul de pe urechi si partea dinspre burta; cele doua colori sînt distinct despartite.

Este un hraparet strasnic; face exceptie dintre neamurile crapului. Daca s-ar alunga numai dupa viermisori ori culbeci n-ar fi nimic; se repede si la soareci, broaste ori guzgani. Macar ca nu are carnea prea buna, dar putînd ajunge marimea mrenei si o greutate chiar de 5 kg nu e un peste de lepadat pentru locuitorii satelor de pe malurile rîurilor unde traieste.

Mai gustoasa carne are scobarul (Chondrostoma nasus)[14] de aceea se prind multi; afumati sînt cautati. Cînd crapa frunza arinului, ei se urca mai spre munte, ca sa lepede icrele în apa rece. Le apuca înainte oamenii si-i asteapta, facînd garduri de bolovani de-a curmezisul pîrîului, ca o leica, avînd deschiderea larga înspre partea dincolo vine pestele; la gura gardului sta capcana, virsa, cosul sau macar niste cetini de brad în care se încurca pestele, de unde e prins în destul de mare cantitate.

Scobarul aduce la înfatisare cu cleanul; acelasi profil regulat al spatelui, aceiasi solzi mascati. Coloarea e însa mai vioaie. Mai ales în vremea dragostei de primavara, e chiar un peste frumos. Pe spate negriu, pe de laturi ca argintul, cu aripioarele înrosite, cu rosu pe la buze, cu un cerc auriu în jurul pupilei, iar irisul jumatate negru, jumatate albiu, cînd se zbate prin apa pare mai mult îmbracat în sidef. Se mai deosebeste dupa bot, mai ascutit. Gura e dedesubt, taiata de-a curmezisul, iar buza de jos parca e retezata.

Fig. 157. Scobar (25-40 cm) (A.).

Cînd se gateste, lesne se poate recunoaste dupa pielita neagra ca cerneala care înveleste matele; de aceea i se mai spune si «mate-negre». E curios si din felul cum se hraneste. Manînca el, e drept, ca si ceilalti pesti, viermi, melci, dar «paste» si algele de pe pietre. Gura lui, asa cum este asezata dedesubt, are marginea întarita prin o placa mai cornoasa, putînd rupe plantele. Îi place sa-si arate podoaba trupului sau, asa încît uneori înoata ras-turnîndu-se cu burta în sus[15], de sticleste ca argintul. Sînt si în lumea pestilor fel de fel de curiozitati, ca si în a animalelor terestre.

Toti pestii numarati pîna aici, din apele mai mari de munte, sînt privilegiatii, alesii. Norodul îl formeaza noianul de pesti marunti, de multe ori victimele celor dintîi, alteori tocmai prin aceasta, spiridusii apelor, zbatîndu-se, furisîndu-se unde pot. Asa e zvîrluga, grindelul, de care fu vorba mai înainte. Asa sînt mai ales porcusorii (Gobio)[16] marunti ca sardelele, traind puzderie si în orice pîrjias ori balta, pîna si în lacuri profunde.

Îl recunosti lesne dupa argintul solzilor sai mascati de pe laturi si dupa doua fire de musteti în coltul gurii. Niste pete neregulate, negrii, stau însirate de-a curmezisul spatelui. E sociabil; nu-i place singuratatea. Mai ales cînd îi vine vremea sa-si lepede icrele, se urca mai sus, în pîraiele cu prundis, de care-si freaca burta; ouale se lipesc de pietrisuri.

Dupa 2 - 3 zile au si iesit pestisorii ca niste mici mormoloci, lipiti de pietre cîtava vreme, pîna ce se încumeta sa înoate.

Pe cît e de mic, pe atîta e de gustos; prajit în untdelemn, da o mîncare aleasa. De aceea se pescuieste prin toate chipurile. Nu e pîrîu cît de mic, unde sa nu vezi spre seara femeile cu crîsnicul[17] în spate. Mai întotdeauna porcusorii umplu oala; mai rar cîte un carasel. Un bors cu porcusori, ori de obleti, e totdeauna binevenit la prînzul de duminica.

Fig. 158. Porcusorul (10 - 13 cm) (A., refacut de M.s.).