VIESPI

VIESPI[1]

Avînd caracterele generale ale albinelor, chiar cînd seamana cu acestea, viespile se cunosc sigur prin felul cum îsi tin aripele. Pe cînd albinele, cînd se asaza, au aripele întinse oblic, viespile le tin în lungul trupului, cele de dinainte mai lungi, acoperind pe cele dindarat.

Se mai deosebesc prin trupul zvelt, subtirel la mijloc; pîntecele abia se tine de piept, ca legat cu o ata.

Viespile sînt numeroase, mari si felurit colorate, mai ales prin tarile calde. Nici pe la noi nu sînt putine.

Unele, ca si albinele, sînt solitare; altele sociabile. Sînt si viespi parazite.

Viespile solitare

Sînt multe si cu viata unele foarte curioasa. Aici intra, bunaoara, vestita Ammophila a carei dibacie si «stiinta» a uimit lumea, dupa ce Fabre i-a descris obiceiurile. Viespile solitare îsi duc viata în chip foarte deosebit.

1. Viespile-de-plante Au cele mai simple obiceiuri. Fiind legate de plante, la îndemîna lor oricînd, nu sînt nici prea vioaie, nici prea «destepte ». Se recunosc dupa aceea ca pieptul si pîntecele nu sînt atît de despartite, ci dau unul în altul cam de-a dreptul.

Una din cele mai obisnuite viespi de acest soi este viespoiul (Sirex gigas), ce poate ajunge cît doi centimetri de lung, cu trupul rotund ca un valatuc, iar la femeie sfîrsit cu o prelungire, ce nu e ac, prin care pune ouale.

La îmbracaminte e frumoasa. Barbatul, mai mic, are capul si pieptul negre, antenele galbii, iar pîntecele caramiziu cu vîrful cafeniu. Femeia mai mare, cu pieptul si capul tot negre, are pîntecele galbiu, cu o fasa lata violacee-negrie.

O vezi prin padurile de brad, mai ales prin locurile batute de soare, zburînd cînd ici cînd colo, ca fara rost. Urmarind partea femeiasca nu rar o poti prinde asupra faptului. Cu prelungirea de la vîrful pîntecelui se cazneste, cu grea truda, care tine cîteva minute, de gaureste lemnul unui brad cazut ori al unui bustean taiat pentru ca sa puie în fund un ou. Se odihneste o clipa, mai zboara prin soare, apoi iarasi se trudeste, în zvîcnituri din care se vede cît sufera. Grija de mama e mai puternica decît groaza chinurilor.

Din ou iese larva. Nici viata ei nu e tocmai usoara. Alba, pentru ca traieste ca într-un sicriu, are si ea la capatul trupului un soi de spin, ca un sfredel, cu care îsi face loc mai departe printre fibrele lemnului, mîncînd din el. Ajunge sa sfredeleasca astfel un canal lung, în fundul caruia traieste vreo 2 ani.

Viespoiul nu alege copaci în viata, de aceea nu e la drept vorbind un dusman al padurilor. În schimb nu rar se întîmpla ca viespea tînara sa iasa dintr-o laita, o donita sau din lemn pentru foc, deoarece larvei putin îi pasa unde e dusa. Ea continua sa manînce lemnul, chiar dupa ce a fost prefacut în scîndura. si asa adesea baga în sperieti pe copii, care vad deodata iesind un viespoi netam-nesam, în casa. Zboara cît zboara bezmetic, pîna ce gaseste un geam spart ori usa deschisa, de se face nevazut în padure.

Fig. 278. Viespoiul (B., refacut de M.s.)

Viespoiul ca si cumatrul lui (Sirex juvencus), frumos îmbracat într-o haina neagra-albastrie, pare ca ar fi de metal, poate sa faca chiar minuni. Se citeaza cazul cînd, iesind din scîndura unei lazi în care erau încarcate obuze, si dorind numaidecît, împins de instinctul de viata, sa iasa la lumina, a început a roade pîna si învelisul de metal al obuzelor.

Fig. 279. Viespea-pinului, a = barbat; b = femela (5-7 mm) (R.).

Alta viespe, micuta însa (Diprion pini), dimpotriva, e distrugatoare, caci are obiceiul sa-si puie ouale într-o despicatura ce o face în lungul frunzei de pin. Larvele sînt ca niste viermusi verzui si cu pete negre în dreptul fiecarui picior, semanînd ca o omida de fluture. Sînt lacome si nu lasa din frunze decît nervura din mijloc, acesta fiind semnul dupa care se cunoaste prezenta lor. Traind multe la un loc, sînt o pacoste cînd dau mai ales în padurea tînara, abia plantata, de pini. Raul cel mare e ca viespea iesita prin toiul verii poate sa dea si ea oua; se nasc astfel doua generatii pe vara, care se pun pe capul pinilor de-i desfrunzesc, încît pare ca au fost pîrliti.

Gradinarii care cultiva trandafiri au mare spaima cînd vad prin gradina lor o viespe (Hylotoma rosae) cam cît un lat de deget, zvelta, cu capul si pieptul negru, iar cu restul trup 12212d313m ului galbiu. Se recunoaste dupa antene, cu forma unei perii, ca un rînd de peri.

Ouale le pune într-o zgîrîietura din scoarta trandafirului, iar larva e atît de mîncacioasa, încît crezi ca nu se mai satura, toata ziua mergînd pe dunga frunzei si mîncînd, dînd mereu din cap.

Asa-s de felurite aceste viespi, încît prunul are anume una, a carei larva manînca partea verde, de ramîne frunza ca un tesut straveziu de nervuri. Este o viespe a pomusoarei, alta a mesteacanului, adaugîndu-se la ceilalti dusmani ai arborilor, ca si cînd n-ar fi îndeajunsi.

Sînt numeroase viespile a caror larve nimicesc frunzele, ca si omizile. Curioasa e larva de Craesus septentrionalis, care se hraneste cu frunza de plop. Viespea are drept particularitate ca vîrful picioarelor dindarat a-rata ca niste lopatele. Depune ouale pe dosul frunzei, de-a lungul nervurii. Larvele sînt ca niste omizi verzui, cu capul negru si cu pete negre în lungul trupului. Manînca frunza însirîndu-se una dupa alta pe marginea ei, ridicîndu-si trupul de seamana cu niste semne de întrebare.

Fig. 280. Larve de Craesus (d.C. Motas).

Alta viespe înrudita [cu] acestea (Caliroa cerasi), neagra ca taciunele, semanînd mai mult cu o musca, depune ouale pe frunzele de cires, de ptun. Din oua ies niste larve, moi, cleioase, ce seamana mai mult ca un melc, care stau pe fata de sus a frunzelor si le manînca de nu ramîne decît pielita de dedesubt din ele. Sînt uneori atît de multe tacit copacul pare ars. Dupa ce a napîrlit de vreo 4 ori, cad la pamînt (fig. 281); îsi fac gogoasa din matasa cu fire de nisip, în care stau închise toata iarna, spre a iesi ca viespi în mijlocul verii.

Fig. 283.Viespea-grîiului (B).

Pîna si cerealele nu sînt lipsite de viespi (Cephus pygmaeus) zvelte, subtiri, cu pîntecele vrîstat negru cu galben de lamîie. Zboara cît zboara pe flori dupa nectar si cînd grîul da în spic se fiinteaza si viespea nodul, îl împunge si pune un ou. Se duce la alt pai si tot asa pîna ce ataca vreo 14,-15 fire. si-a luat de-o grija si se face nevazuta (fig. 282).

Din ou iese larva, strabate nodul si se lasa în golul paiului unde creste, napîrleste, hranindu-se cu parte din coaja. Grîul tînjeste, fpicul ramîne sterp; pe cînd cel plin se îndoaie de greutatea boabelor, el ramîne drept ca lumînarea. Cînd se apropie vremea seceratului larva se lasa tot mai în josul paiului, unde ca un tîlhar se înveleste într-o mantie de matase, ierneaza si numai spre primavara se schimba în nimfa si apoi în viespe. Ca sa scape de raul ei, agricultorul trage toamna o aratura buna ori da foc miristei.

Fig 281. Viespea-de-cires cu larve (H).

2. Viespile-de-drumuri, pe cît e de sprintara si neastâmparata, pe atît de rea, caci împunsatura acului ei provoaca chiar omului o umflatura dureroasa. Sînt mai multe soiuri. Una din cele mai obisnuite (Anoplius viqticus) subtire, are pîntecele rosietic si numai la vîrf negriu; antenele lungi sînt învârtite la vîrf. Cînd merge, fuge iute, iar aripioarele îi tremura într-una. Fuge cît fuge si deodata zboara o clipa pentru ca iarasi sa fuga iute, fie pe marginea drumurilor, fie pe copaci.

Cuibul si-l face în nisipul de lînga drum, iar drept hrana pentru larva ce va iesi dia ou se serveste de 4-5 paianjeni cu cruce, pe care-i paralizeaza fara sa-i omoare, cu o împunsatura de ac data între inelele pieptului, tocmai unde este un ganglion mare nervos.

Fig. 283. Viespea-de-drum tîrînd un paianjen (d.C. Motas, refacut de M.s.).

Iata cum descrie lupta între o asemenea viespe si un paianjen, un observator, preotul iezuit Schupp:

«Într-o zi ma aflam în gradina, cînd vad un paianjen fugind o bucata si oprindu-se în loc, pare ca s-ar uita în (oale partile dupa cineva si apoi iar fugind.

Era nelinistit, plin de groaza, asa încît mi-am dat seama ca fuge de un dusman. În adevar zaresc una din viespile acelea care vîneaza paianjeni, cum zboara grabita.

Era caraghios de vazut, cum se zbatea zburînd cînd în dreapta cînd în stînga, înainte, înapoi, acum întorcîndu-se, acum alergînd, acum zburînd mereu cercetînd si cautînd. În sfîrsit zari paianjenul. Ca fulgerul se repede înspre el si o scurta lupta avu loc. Paianjenul nu se apara lunga vreme, caci cum a fost împuns îndata cazu lat, la pamînt, în nesimtire. Viespea zboara, se întoarna, iarasi zboara, spre a se lasa mai îndelung pe cîmpul de lupta.

Cînd am cercetat mai tîrziu trupul paianjenului, am gasit un ousor la locul unde pîntecele se tine de piept.

Pentru tîrîrea paianjenului la cuib, nici o piedica nu cunoaste viespea. Îl duce în gura peste pietre, printre buruieni si chiar pe pereti. Nu-l lasa nici daca o sperii, sau cînd vrei sa i-1 iei; pentru aceasta trebuie oarecare sila».

Cam aceleasi obiceiuri are si viespea-cu-4-puncte (Batozonellus lacerticida), mai mare decît cea dintîi si cu niste cercuri galbene pe pîntece, întrerupte ne linia spatelui, de par ca niste puncte. Se recunoaste bine si dupa aripele portocalii, ceea ce-i da o înfatisare destul de mîndra si batatoare la ochi. Sînt numeroase viespi care paralizeaza paianjeni pentru odraslele lor. De altfel ele nu au un cuib facut, ci pun paianjenul la adapost într-o groapa, iar oul îl lipeste de trupul lui. Larva, cînd iese, are carne proaspata, caci paianjenul e numai paralizat si nu mort. E drept ca otrava e destul de puternica, iar paianjenul nu mai e bun de nimic, chiar daca nu mai e mîncat de larva. Desteptîndu-se din letargie, încearca sa se miste, dar da de cîteva ori din picioare si moare.

Fig. 284. Viespea-cu-4-puncte.

3. La viespile - zidar se observa un progres. Îsi fac cuiburi fie în lutul din prispe, din case, fie mai ales în peretele de lut dintr-un mal, alaturea de albinele solitare. Asa e, bunaoara, viespea-obisnuita-de-perete, cu dungi galbene si negre în curmezisul pîntecelui. Îsi face cuibul în peretii de lut; întîi îsi sapa un pridvor îngust, ca sa încapa numai ea, apoi la capat sapa mai multe galerii scurte, umflate, fetuite pe dinlauntru, destul de spatioase ca sa încapa vreo cîteva omizi paralizate, hrana larvei. Eumenes pomiformis, de coloare neagra cu galben, cu mijlocul subtire, întrebuinteaza lut sit nisip ca sa-si faca cuiburi izolate, în forma de amfore, pe care le lipeste cîte una, izolate, de pereti. Îl face repede; într-un ceas e gata. Dupa ce pune oul, aduce omizi, închide cuibul si grija de mama s-a terminat. Pune cîte 15 omizi verzui, însa neperfect paralizate, astfel încît aceasta se misca. «Himenopterul» nu depune oul sau, foarte delicat, direct pe vînat, ci îl spînzura cu un fir de matase extrem de fin de bolta casutei si apoi astupa intrarea aceasta, taind gîtul vasului. Cînd iese larva, aceasta se retrage, cînd omizile se zbat. Abia dupa ce larva a crescut, iar omizile din cauza postului îndelungit si-au domolit miscarile, aceasta îsi da drumul pe provizii (C. Motas).

4. Viespi-de-nisipisti. De unele din ele se leaga obiceiuri foarte curioase, observate de Fabre si dezvaluite ca adînci taine, greu de lamurit, din lumea insectelor.

Iata, bunaoara, viespea-de-nisip (Aminophila sabulosa) comuna în locurile nisipoase, batute de soare. Se recunoaste lesne prin înfatisarea ei zvelta. E o fiinta vioaie, vesela, care bîziie pitigaiat, fie cînd e multumita, fie cînd e în treaba. E lunguiata si subtire. Pîntecele e dintr-o data subtiat, pentru ca sa se umple brusc, spre a se termina cu un vîrf tot subtire. Aripele lunguiete le tine, cînd sta locului, pe spate, iar cînd paseste linistita îsi ridica, mîndra, pîntecele umflat în sus. Negrie peste tot, are vîrful pîntecelui rosu. Barbatul este paros si argintiu pe cap.

Sînt vesnic neastîmparate. Pe flori sînt vioaie. Cîteodata le vine sa se hîrjoneasca. Se reped una la alta, muscîndu-se de ceafa. In altele, de se amesteca la joaca; se face un golomet de vespi. Deodata zboara în toate partile, ca si cînd nimic nu s-ar fi întîmplat.

Fig. 285. Cuib de Eumenes: a = astupat; b= în curs de aprovizionare (d.C. Motas).

Pentru ca sa-si faca cuibul, cauta un loc nisipos, batut de soare. Se pune imediat pe lucru. Scurma pamîntul ca un cîne, azvîrlind nisipul pe sub pîntece. Cînd tarina sapata s-a pune îngramadit la gura cuibului, lasa sapatul si o împrastie repede. Lucrînd, ea cînta. De da peste o pietricica, povara grea pentru puterea ei, o apuca între cap si piept, iese din groapa de-a-ndaratul si zburînd face sa cada pietricica la o distanta de cuib, si iarasi se pune se pune pe scurmat, si scurma, scurma asa de repede, încît cu putina atentie vezi locul unde lucreaza dupa vîrtejul de praf ce-l stîrneste.

În sfîrsit cuibul e gata, adîncit si largit la capat. Mai rasufla o clipa dupa atîta truda, dînd goana printre flori spre a gusta din nectarul acestora. Alta grija vine apoi la rînd.

Fig. 286. Ammophila paralizînd o larva (d.C. Motas, refacut de M.s.).

Puiul are nevoie de mîncare. De aceea se pune pe cautat o larva grasuna, care sa contina o rezerva însemnata de hrana. În sfîrsit, dupa ce sta cît sta la pînda, da de ea. E o larva golasa, cu pielea lucie dintre acelea pe care Românul le zice Cînele-babei, larva fluturelui Sphinx ligustri. Se repede ca o sageata, se pune calare pe ea, o apuca cu falcile puternice de dupa ceafa, îsi îndoaie pîntecele subtiat si ca fulgerul o înteapa. Nu oriunde. Potriveste, ca si cînd ar fi un anatomist desavîrsit, acolo unde este un ganglion nervos. Speriata de atacul ce-i vine din cer, larva se zvîrcoleste, cauta sa scape, dar în cele din urma se întinde ca moarta.

E paralizata de otrava cu efect fulgerator.

Acum vine truda cea mai grea din partea viespii. Macar ca e usoara ca o pana, trebuie sa carabaneasca prada care este uneori de 10-15 ori mai grea. Nu pierde curajul. Punîndu-se calare pe larva întoarsa cu picioarele în sus, îsi înfige falcile în carnea moale si începe a o tîrî. Ceea ce a minunat pe oamenii de stiinta, care i-au studiat obiceiurile, este siguranta cu care-si gaseste locuinta, avînd un simt de orientare mai bun decît al multora dintre noi. Fabre scria: «Ammophila îsi are cuibul într-un loc pe care ieri probabil pentru întîia oara l-a vazut si pe care azi trebuie sa-l regaseasca, desi a pierdut cu totul directia. Totusi niciodata memoria nu o înseala»

În sfîrsit marsul începe. Povara e grea, dar curajul mare. Dupa o bucata de vreme, viespea îsi lasa prada din gura, se odihneste o clipa ori trage o raita ca sa vada pe unde e mai bine de apucat.

"Ajunsa pe coasta santului ce avea sa-l treaca, cal si calaret se dau dintr-o data de-a rostogolul. Viespea sloboade prada si singura ajunge în fundul santului, nevatamata».

Din nou se pune sa-si tîrîie prada. La urcus munca e mai grea. Nu mai calareste, ci apuca larva si o tîrîie mergînd de-a buselea. O mai scapa, iar o apuca, se odihneste ea omul ce are de dus o sarcina grea în spate. În sfîrsit, cu chiu cu vai a ajuns la gura casei, sapata în nisip. Lasa frumos prada lînga gaura, nu doar ca ar fi prea obosita, ci din prevedere. Daca în lipsa ei vreun musafir nepoftit i-a venit în minte sa puie stapînire pe casa gasita goala? De aceea o inspectie prealabila nu strica. Se face o clipa nevazuta si daca nimic suspect nu este, începe sa tîrîie larva în casa, tot de-a buselea.

Acolo se îndeplineste ceremonia finala. Pe spinarea larvei, viespea pune un ou si apoi cu crengute, cu frunzulite, astupa bine deschiderea pivnitei în care si-a îngropat speranta neamului. Cînd iese de sub pamînt, mai obosita, se odihneste o clipa, îsi întremeaza puterile mai haladuind printre cele flori cu nectar si apoi se pune pe lucru din capat, caci are de asezat mai multe oua, iar pentru fiecare sapa cîte o casa si cara cîte o larva.

Spre sfîrsitul verii, cînd îsi da sufletul, moare multumita ca si-a facut datoria pe deplin.

Larva, de îndata ce-si scoate nasul din ou, da de omida cu pielea moale si grasuna, ce i-a adus-o mama ei. Roade o bucata din piele si se pune pe mîncat, de nu ramîne la sfîrsit din omida decît numai pielea uscata.

La fel e cu viespea care vîneaza cosasii (Sphex maxillosus), mult mai mare ca cealalta, mai plina si cu mijlocul subtire, mai scurt. si despre ea se spun minuni. Observarile lui Fabre sînt facute pe specii care traiesc în Sudul Frantei, dar obiceiurile sînt aceleasi si la tipurile de pe la noi, ca si acelora de prin tarile mai nordice.

«Trebuie sa petreci cîteva zile în contemplarea locului unde aceste insecte îsi fac locuintele lor, pe o vreme senina si un soare arzator, pentru ca sa-ti faci o idee de activitatea febrila, de iuteala cu zvîcnituri, miscarile saltarete ale acestor harnice fiinte».

Munca începe. Sphex îsi face ca si Ammophila întîi cuibul si apoi îsi cauta prada.

Lucreaza la fel ca si cumatrul sau pomenit. Sapa cîntînd, iar din vreme în vreme se odihneste si-si curata de praf antenele si pieptul. E vesel si curat. Cînta chiar cînd a ajuns cu sapatura pîna-n adînc. E neastîmparat si nervos. Nu poate lucra mult încontinuu, fara sa ia o baie de soare, sugînd o picatura de nectar.

Fig. 287. Sphex tîrînd un greier (D refacut de M.s.).

Locuinta lui e formata dintr-un pridvor oblic, apoi o intrare îngusta ce da în casuta de forma migdalei, cu pereti bine batuti, fara sa fie captusiti cu ceva. Dupa ce pune oul si prada, astupa intrarea, sapa o alta camera si înca vreo 3 - 4 alaturea si numai dupa ce-a depus cîte un ou în fiecare, astupa cu tarina pridvorul larg, în care se oploseste si el pe vreme rea. Astupa asa de bine, încît nici ochiul cel mai ager nu gaseste locul cuibului.

Dupa ce si-a spalat cuibul, se duce sa aduca prada. Sphex nu vîneaza omizi, ci cosasii. Nu are preferinta pentru o anumita specie, desi îi place mai mult femeia unui cosas vatamator viei. Se pune la pînda.

Cosasii, animale saltarete, nu pot fi usor prinsi ca o omida. Trebuie de gasit prilejul cel mai favorabil. Cînd viespea a crezut ca e mai nimerit, se azvîrla în spatele cosasului. Acesta da sa se apere, sa sara cu fiara în spate. N-are vreme. E rasturnat pe spate. Cu picioarele de dinainte viespea tine picioarele lungi întinse ale cosasului; cu falcile se prinde de burta; cu picioarele de dindarat da pe spate capul, iar cu sageata otravitoare de la vîrful pîntecelui îl înteapa sub barbie, unde e pielita subtire, dar unde se afla si ganglionul nervos.

Cosasul se zbate, cata sa sara, dar dupa cîteva clipe cade fara nici o miscare. E atîta iuteala în atac, atîta dibacie în operatia împunsaturii si atîta siguranta în efectul otravii, încît nu se poate sa nu ramîi nedumerit în fata acestui masacru; nu e mai putin crud decît al jaguarului care sare în spinarea caprioarei.

Acum e vorba sa-si aduca prada la cuibul uneori departat. De regula nu-si tîrîie prada decît cînd e prea grea. Altfel o apuca de o antena si zboara cu ea în gura. E mai de-a dreptul. În drum se mai odihneste, iarasi zboara, pîna ce se lasa la gura cuibului. Ajunsa aici, are un gest de prevedere. Se vira întîi singura în cuib, ca sa-l inspecteze. Daca nu afla nimic suspect, iese vesela si, tîrîind, apuca cosasul de o antena si-l tîrîie, mergînd de-a-ndaratele, în cuib. Drama este sfîrsita. Viespea astupa intrarea bine si se pregateste pentru alta operatie.

Daca e prea grea prada, si n-o poate duce în zbor, o tîrîie pe spate, apucînd-o de o antena.

«Chiar vertical pe ziduri, prada este tîrîta cu destula repeziciune, cum am avut ocazia sa ma conving. În luna August 1928 am observat un asemenea sfegid - pe malul lacului Techirghiol, la Carmen Svlva[2] - care, înhamat de o antena a unui cosas, îl ducea cu iuteala spre cuib. Cînd ajungea la un loc anevoios, înflutura aripile, ajulîndu-se astfel la mers» ((S. Moios).

Alte viespi vîneaza muste ori albine de tot soiul, pe care le transporta în zbor.

Asa e Bembex, caruia îi plac nisipistile din preajma padurilor de pini. E o viespe marisoara, de 20 - 30 mm, una din cele mai marisoare de pe la noi. Pe pîntece este însemnata cu tot soiul de dungi si brîulete galbene, iar dupa gura se recunoaste lesne, avînd buza de sus lunga ca o trompa.

Cînd îsi sapa groapa, împrastie nisipul cu aripile pe care le bate repede, de da nastere unui vîrtej de praf ce-i tradeaza locul unde lucreaza. Pe deasupra nu-i tace gura deloc, ci bîzîie într-una, un bîzîit puternic ce-ti da de veste cînd se apropie.

Fig. 288. Viespea Bembex (R.)

Fig. 289. Viespe ducînd o albina la cuib (d.C. Motas).

Barbatul e plin de foc. Cînd face dragoste, e mereu neastîmparat. Femeiusca sta linistita pe o floare si-si umple gusa cu nectar, iar barbatul îj face curte. Acum se ridica în cercuri strînse si bîzîind deasupra femeii, acum se lasa din zbor de o atinge cu vîrful pîntecului pe spate ori sta alaturea de ea fara sa guste din nectar. E asa de înfierbîntat si bataios, încît se anina netam-nesam si de alte viespi ori albine, care se nimeresc în drumul lui. În schimb este credincios femeii si, spre deosebire de barbatii altor viespi, sta alaturea de ea, luînd parte la lucrul cuibului.

La acest soi de viespi se observa mai bine decît la oricare alta simtul directiei si finetea antenelor ca organe de simt. Au obiceiul ca astupa gura locuintei chiar cînd o parasesc vremelnic sau cînd femeiusca se odihneste în ea. Cel mai fin observator - vorbesc de oameni - nu si-ar putea da seama unde se afla gaura astupata. Viespea îsi întinde antenele, pipaie pamîntul cu ele si cu o siguranta uimitoare se pune la scormonit ca sa deschida usa din nou.

Mîncarea puilor ei sînt mustele. Viespea le vîneaza din zbor. Nu ataca mustele care stau linistite pe frunze ori flori. E un obicei care, de altfel, se vede si la pasarile rapitoare. Prinzînd-o de ceafa din zbor, îi înfige acul otravitor si o duce imediat la cuib, tîrînd-o numai de la intrare si pîna în fundul coloanelor, destul de întortochiate.

Fig. 290. Cereeris cazînd în spatele unei insecte  spre a o duce la cuib (d. C Motas.) Celelalte viespi pun la nasul larvei o mîncare abundenta, o omida grasa ori un cosas cu pîntecele umflat. O musca pentru o larva lacoma e numai o înghititura, mîncare pe o masea. De aceea la aceasta viespe si sentimentul de mama este mai dezvoltat decît la altele. Ea nu-si uita copilul din adîncul cotloanelor. Ca si cînd i-ar auzi tipatul de foame, cînd a terminat cea dintîi musca de mîncat, îi aduce alta si alta.

«Vreme de doua saptamîni cît dureaza cresterea larvei, mama cara puiului hrana proaspata, cu atît mai multa cu cît larva creste. Catre sfîrsitul celor doua saptamîni, se cere din partea mamei o harnicie deosebita pentru a satura pe lacomul pui, care îsi tîrîie pîntecele plin printre resturile mustelor mîncate: aripi, picioare, inele chitinoase. La "tot momentul vezi pe mama cum iese grabita dupa vînat, spre a intra apoi cu o musca în gura. În scurt, Bembex îsi hraneste puii zi cu zi, fara provizii adunate mai dinainte, întocmai ea. si pasarea care aduce în plisc mîncare puilor din cuib» (Fabre).

Viespile parazite

Sînt multe si raspîndite peste toata fata pamîntului, o adevarata binefacere pentru agricultori, omorînd nenumarate larve de insecte stricatoare. Asemenea viespi fac parte din chibzuita organizatie a naturii; ca si un conducator constient al întregii economii, ea nu permite înmultirea din cale afara a elementelor cu tendinta de a distruge echilibrul în gospodaria generala. Insectele care ataca plantele ar deveni o calamitate, daca nu ar exista altele care sa le stea în cale. Aici intervine parazitismul, cu un efect salutar asupra întregului.

Sînt viespi parazite care ataca chiar neamurile lor apropiate. Dintre ele viespea-de-aur (Chrysis ignita) e cea mai comuna pe la noi. O vede oricine mai ales în bataia soarelui, în locurile înfierbîntate, ascunzîndu-se de îndata ce norii acopera izvorul placerii ei de viata. Trupul pare ca ar fi poleit sau mai bine ca de arama batuta cu ciocanul, caci pe scutul pieptului are numeroase gropite. Mai ales cînd e privita sub lupa, se poate admira irizatia cu care e învestmîntata. La trup e destul de zvelta, desi pîntecele e cam latit, iar la capat are un tub ce-l poate lungi - dupa chipul telescopului - pentru a pune oul, dar si pentru ca sa se apere.

Fig. 291. Chrysis ignita în preajma cuibului de Eumenes (R., refacut de M.s.).

Are un bun obicei deosebit. Pîntecele fiind supt pe fata inferioara, la nevoie ea se încovrigheaza ca o molie sau în felul ariciului. Facîndu-se ghem, pavaza chitinoasa a spetelui face adesea sa lunece acul ascutit al cumetrelor, cînd e prinsa în cuib strain. Mai are un obicei dupa care se poate recunoaste. Antenele le tine îndoite si mereu le misca în toate partile. Are preferinta sa-si puie ouale în cuibul unei rude (Eurnenes coaretata), un olar dibaci, avînd cuibul în forma de ulcele. Viespea parazita da tîrcoale dese prin locurile unde se afla aceste ulcele, ca si cînd n-ar avea nici o intentie rea. De îndata însa ce prinde de veste ca Eumenes zboara ca sa aduca polenul necesar larvei, viespea noastra ca fulgerul intra în ulcica neastupata si pune un ou. Cîteodata e prinsa asupra faptului. Se strînge ghem si asteapta pedeapsa. De cele mai multe ori e luata de guler si azvîrlita jos. Alteori însa e pedepsita mai rau. Neputînd fi împunsa, Eumenes îi taie aripele si o rostogoleste ca pe o minge în afara de cuib. Putin îi pasa de pedeapsa, daca si-a ajuns scopul, caci gazda nu baga în seama ousorul lasat în gramada de polen, alaturea de al ei. Daca nu l-a pus înca, chiar fara aripi, se tîraste cum poate fi încearca sa-si îndeplineasca datoria de mama. Larva ei iesita din ou se comporta ca si puiul de cuc. Iesind mai înainte, se pune pe mîncat tulpan provizia carata cu grea cazna de gazda, iar cînd si larva acesteia apare, moare de foame. Alteori, daca se întâmpla ca aceasta sa iasa întîi, e atacata de parazit si casapita.

Alte viespi parazite si-au pierdut chiar înfatisarea de viespe. Asa e viespea-furnica (Mutilla europaea).

Barbatul are aripi, zboara printre flori, duce viata hoinara a mai tuturor barbatilor din lumea insectelor. Femeia este nearipata si seamana cu o furnica mare, numai ca e paroasa, pare ca ar fi îmbracata cu catifea si e mai vioi colorata. Pieptul e caramiziu, iar spre vîrful pîntecului negru are cîteva cingatori argintii. Femeia fie tîraste prin vecinatatea cuiburilor de bonzari, se vîra în el si-si pune oul. Larvele iesind ataca pe ale bonzarului si se hranesc cu ele.

Sînt însa viespi parazite care ataca alte insecte. Asa e Laelius, un dusman neîmpacat al gargaritei-de-slanina (Dermestes). Larvele acesteia sînt paroase si se gasesc în blanuri, în camari. Viespea se repede asupra ei, o apuca de cap si-i da o împunsatura mortala. Ca sa vada ca în adevar e paralizata, o musca de trup. Dupa aceea se pune pe ouat, lipind pe partea inferioara a trupului cîteva oua. Larvele cum ies încep sa suga din trupul oaspetelui. Cînd s-au saturat, se lasa jos, prefacîndu-se în nimfa.

Fig. 292. Femeie de viespe-furnica (R., refacut de M.s.).

Fig. 293. Cum ies larvele de viespe din omida.

Viespea-patata-în-frunte (Scolia flavifrons) ataca larvele de caraban (Oryctes nasicornis). Nu se lasa pîna ce nu da de una din ele, care, dupa cum se stie, traiesc în pamînt. Cînd a ajuns-o, îi împlînta acul sub barbie si o paralizeaza. Apoi pune un ou în deschizatura dintre inele si se cam mai duce în treaba ei. Larva grasa de caraban este lasata în seama puiului lacom. Acesta, cum a iesit din ou, începe sa sfredeleasca în carnea moale a grasunei omizi, sugîndu-i toate maruntaiele, pîna ce nu mai ramîne din ea decît pielea uscata.

Atît de pretuite ajutoare pentru agricultori sînt asemenea viespi încît în America s-au importat unele din ele ca sa stîrpeasca larvele de carabus care amenintau recolta de arbori.

Temute viespi în lumea insectelor, caci distrug tot soiul de larve, sînt si Ichneumonidele[3].

Traiesc în mare numar si la noi. M.I. Constantineanu[4], de la Universitatea din Iasi, specializat în studiul lor, a descris numai din România peste 500 specii si varietati.

Sînt viespi mici, dar se recunosc lesne ca au pîntecele subtire, lung, cu antenele ca niste fire de ata; cît stau, mereu tremura din aripi, pare ca ar fi scuturate de friguri. Pe lînga toate sînt si mute; nu scot nici un zumzet cît de slab, de aceea se pot furisa pe nesimtite spre prada, care n-are vreme sa se fereasca de dusmanul ce-i aduce moarte sigura.

Mai au un caracter deosebitor. La vîrful pîn-tecului sau uneori sub pîntece, femeile au un tub subtire si lung, cu care se apara, uneori avînd otrava, dar mai ales îi slujeste sa înfiga ouale în trupul larvelor în felul unui ac de seringa fin.

E plina lumea de ele spre folosul agriculturii.

În fond, felul lor de a se înmulti e legat de cea mai crîncena salbaticie. Ca tîlharul se apropie pe nesimtite de o omida. Înainte ca aceasta sa simta împunsatura, Ihneumonidul i-a vîrît sub piele un ousor cît un fir de praf. Se duce apoi în treaba ei, cautînd alta omida si tot asa cîte oua are în pîntece.

Tragedia de acum începe pentru biata omida. Din nou iese larva micuta, cave deodata nu aduce nici o suparare gazdei. Cel mult daca aceasta simte o mîncarime în locul unde se afla musafirul nedorit. Larva creste si cu cît creste cu atîta distruge bucatica cu bucatica carnea si maruntaiele omidei. Oricît de omida ar fi, trebuie sa sufere neînchipuit, mai ales ca zi cu zi simte cum o roade dusmanul fara sa poata face ceva împotriva lui. La cele din urma, din omida nu ramîne decît pielea, iar în locul maruntaielor ei salaslueste nimfa fiarei învelita în cocon de matasa, pîna ce-i vine vremea sa iasa ca viespe adulta.

Sînt viespi care produc cunoscutele gogosi, bombitele frumoase si perfect rotunde ce se vad bunaoara pe frunzele de stejar[5].

Pe cît de mici sînt la trup, pe atît de mari gogoase fac, care nu sînt altceva decît casa în care îsi duc viata copilariei. Taind o asemenea gogoasa în doua, în mijlocul ei niciodata nu lipseste larva viespei, un viermus albicios ca o musita, ce sta linistita la adapost si se hraneste din materia ce umple gogoasa.

Desi mai cunoscute sînt viespile care au predilectie mai mult pentru stejar, sînt numeroase si acele care se folosesc de alti arbori si arbusti, si chiar de buruieni.

E foarte curios procedeul cum ajunge sa se faca o gogoasa. Viespea mai adesea punînd oul, înteapa si partea plantei, unde îl asaza. Alteori numai îl lipeste printre solzii mugurelui sau printre perii de pe frunze. Cum ajunge ca în acel loc tesutul iritat al plantei sa creasca în asa masura, e una din tainele nepatrunse de om[6]. Acesta a ajuns sa gaseasca si pete-n soare, dar nu poate sa lamureasca formarea gogosilor, dupa cum nu a putut nici sa faca pe cale artificiala ceea ce marunta viespe înfaptuieste în natura.

Atîta doar s-a putut stabili ca aceste viespi au o generatie alternanta. Sînt femei nefecundate[7], din a caror oua iese numai parte femeiasca si apoi din acestea o generatie de barbati si femei, din care ies alte generatii de femei. E aceeasi alternanta ca si la filoxera.

Gogosile produse de catre viespi pot servi drept oplos la tot soiul de animale marunte. Dintr-o asemenea gogoasa un naturalist a capatat nu mai putin de 75 specii de insecte felurite, cu vreo 55 000 de exemplare[8].

Fig. 295. Gogosi pe stejar.

Fig. 296. Gogoasa pe stejar facuta de viespea Biorrhiza pallida (B.-I., refacut de M.s.).

Sînt atît de numeroase si plantele pe care se fac gogosi ca si viespile care dau gogosi, încît e o stiinta aparte, care se ocupa cu aceasta chestiune. Regretatul profesor I. Borcea[9], de la Universitatea din Iasi, care a facut studii asupra gogosilor din România, dealtfel ca si Marcel Brândza[10] a gasit ca numai pe stejar a dat nastere la gogosi vreo 50 de viespi.

Cea mai cunoscuta viespe din aceasta categorie e viespea-stejarului (Cynips quercusfolii); da cunoscutele bombite de pe frunzele stejarului la început verzui, apoi galbui si chiar rosietice. Cînd cad toamna, în interiorul lor se gaseste viespea gata. Cum iese, facîndu-si drum prin carnea gogosii, se tîrîie pe copac, ajunge pîna la mugure, pune iar ou. Din acesta, prin luna Mai, iese generatia sexuata, viespi marunte de 2 -3 mm negre, cu picioarele ruginii. Dupa ce s-au bucurat cîteva zile de caldura soarelui si s-au împerecheat, femeiusca se pune pe împuns dosul frunzelor si anume nervura principala sau o nervura mai mare. Aici se formeaza gogosile ce împodobesc toamna frunzele mîndrului copac si din care se face cerneala (fig. 295),

Alte viespi (Biorrhiza pallida) produc o gogoasa cît pumnul de mare în vîrful ramurilor de stejar (fig. 296).

Tot asa de raspîndite si cunoscute sînt gogosile paroase, ca niste cuiburi, ce se vad pe macies (fig. 297). Sînt datorite tot unei viespi.

Fig. 297. Gogoasa viespii-de-trandafir (Diplolepis rosae)..

În mijlocul carnos al acestei tufe de peri, ca muschii colorati felurit, se gasesc camarutele ce adapostesc larvele si chiar viespile tinere, caci gogosile stau pîna-n primavara viitoare, cînd viespile ies din ele. Sînt numai fe-meiusti negre si cu picioarele portocalii.

Viespile sociale

Prin podul caselor, al grajdurilor, adesea se gasesc cuibare mari si cît o roata de caruta, învelite în numeroase scutece ca de hîrtie. Sînt stupurile viespilor sociale, singurele pentru care Românul nu numai ca are deosebite numiri, dar despre care pomeneste adesea si în poeziile populare.

Mai toate asemenea viespi se recunosc prin aceea ca atunci cînd merg sau Stau linistite au aripile îndoite în lung. Au ochii în forma de rarunchi, iar pîntecele lunguiet ascunde în vîrf un ac temut si de oameni, nu numai de animale.

Prezinta cu albinele domestice multe asemanari, traind în roiuri în care regina e stapîna, lucratoarele sclave si soldati, iar barbatii trîntori. Îsi cladesc si ele faguri cu casute hexagonale, dar numai pe o parte. Fagurii sînt orizontali, nu ca ai albinelor, verticali.

Minunat însa este mestesugul cu care-si fac stupul natural din parti de plante mestecate bine si întarite cu un suc salivar.

Totusi viespile se deosebesc printr-un simt razboinic, care le fac temute. Sînt curajoase si nu le împiedica nimic de la hotarîrea lor. Au simturile agere, iar antenele le sînt de un folos deosebit. Cele mai mari viespi de la noi sînt:

Gargaunii (Vespa crabro), frumoase insecte, lungi aproape de 30 mm, cu aripile galbii, cu cingatori pe pîntece portocalii, iar peste restul corpului ruginii. Dar sînt rele si hartagoase. Mai ales pe zilele de zaduf sînt atît de nervoase, încît daca se apropie cineva numai de locul unde se afla cuibul lor, fara sa-i banuiasca macar existenta, îl cred un dusman si hazuiesc sa-l împunga si doar împunsaturile gargaunilor sînt strasnic de rele. Nu degeaba Românul a cautat în toate chipurile sa scape de ei si sa-i dea tiganului în schimbul albinii mici si pricajite.

Pe cît de razboinici, de galagiosi, de îndrazneti, pe atîta viata lor e scurta si plina de griji. Nu traiesc decît o vara si numai cîteva femei trec iarna, ascunse în vreo scorbura de copac. De cum simt vîntul de primavara, se dezmortesc, îsi întind pe rînd picioarele, îsi încearca puterea aripilor si într-o buna zi se fac nevazute.

În femeie s-a desteptat instinctul neamului. Abia s-a mai întremat cu ceva hrana, cam pe sponci în primele zile de primavara si se pune pe lucru. Ea e regina, dar si lucratoare deodata. Îsi alege o scorbura de copac, un colt ascuns de sura sau în podul caselor si-si cladeste stupul. Se duce, rupe coaja de frasin, o mesteca, o preface într-o pasta, iar golomotul îl transporta la locul ales. Cu o iuteala neînchipuita, face întîi un acoperis cenusiu ca de hîrtie în forma de clopot. Apoi cladeste cea dintîi celula, mare, cu gura-n jos. Cum a terminat-o, pune un ou într-ansa. Apoi iar se pune pe cladit, di r acum grija îi e mai mare caci are de hranit o gura mai mult.

Fig. 298. Un gargaun (B., refacut de M.s.).

Fig. 299. Cuib de gargauni (R., refacut de M.s.).

Repede se duce prin vecini, cade în spatele celei dintîi muste, îi taie picioarele si aripele si apoi o hacuieste cu falcile. O bucata manînca ea, alta o duce si o pune la nasul larvei. Aceasta creste vazînd cu ochii, pare ca-si da seama ca trebuie cît mai repede sa vie în ajutorul reginei, singura pe lume. Dupa ce a crescut, larva îsi fabrica singura un capacel si mai asteapta cîteva zile pîna ce iese ca viespe tînara, cu aripele ca de sticla. Nu se încumeta sa zboare dintr-o data în aerul proaspat, ci s-apuca de curatit celula care i-a servit ca leagan, pentru ca regina sa mai puie un ou în ea.

În vremea cît prima larva, a facut ochi, regina cladeste, cladeste mereu alte celule. În sfîrsit, a scapat la ajutor, cînd prind a iesi viespile tinere din celule. Sînt lucratoarele, pe seama carora acum cade greul. Regina, ostenita, nu mai face alta decît inspecteaza si se oua. I-a ajuns munca din primavara, iar odihna e binemeritata.

Dupa ce s-a ispravit un fagure, cladeste al doilea legat de celalalt printr-un stîlp mijlociu. Acum roiul e marit, vara e în toi, hrana din belsug. Claditul fagurilor se înteteste si cu cît se adauga un rînd nou, cu atît si învelisul creste, pîna ce ajunge cît un dovleac si numai o deschidere e lasata, pe unde intra si ies viespile, si unde stau santinele care dau de veste la apropierea dusmanilor.

Catre sfîrsitul verii ies si barbatii. Viata lor e si mai scurta. Abia au luat parte la nunta si tot poporul gargaunilor piere, unul cîte unul, amortiti de frigul toamnei. Nu ramîn în viata decît femeile fecundate, care-si cauta oplos de iarna, ca sa înceapa la primavara din nou aceeasi truda ca si mama lor. Gargaunii sînt cele mai mari viespi de la noi, de care în adevar ai groaza cînd dau tîrcoale prin jurul nostru. Celelalte viespi sînt ceva mai marunte, dar nu mai putin lacome, nici mai putin razboinice ori mai putin dibace în alcatuirea cuibului lor.

Asa, bunaoara, viespea mijlocie (Dolichovespula media), a caror cuib se gaseste prin hugeacuri, gradini mai mari cu pomi, atîrnat de crengi si avînd forma unui balon mai lat decît înalt, învelisul tot ca de hîrtie, nu e însa atît de unit ca la gargauni, ci e facut din solzi mari ce se acopera ca tiglele, de pe casa, ca niste coji uscate.

Viespea-de-padure ( Dolichnvespula silvestris) are cuibul mai mare, în forma de para Fig. 300. Cuib de viespe-cu gîtul în jos si aninat de crengile arborilor din padure, învelisul mai bogat, mai gros, mai des decît la altele si format din pasta întarita ca hîrtia, foi acoperite unele peste altele. Cu drept cuvînt Reaumur, unul din observatorii cei mai iscusiti ai vietii viespilor si care traia la mijlocul veacului al 18-lea, cînd hîrtia nu se fabrica din pasta lemnoasa, putea sa scrie: «Viespile ne învata cum sa înlocuim în fabricarea hîrtiei, cîrpele prin lemn». Ceea ce insecta cunostea din timpul cînd nu existau oameni pe pamînt, acestia au izbutit sa nascoceasca abia în veacul al 19-lea.

Celelalte viespi îsi cladesc cuibul mai mult ori mai putin la fel. Unele (Paravespula vulgaris) îl fac în pamînt ca si Paravespula germanica. Aceasta din urma are cuiburi atît de mari încît s-a facut socoteala ca cuprind peste 20 000 de casute, iar daca au iesit doua rînduri de viespi pe vara, s-au împrastiat peste 40 000 dintr-un singur cuib.

Nu trebuie sa ne sperie numarul mare al viesparilor. Nu sînt toate asa de rele, cît e frica de mare.

Fig. 301. Variatia culorilor la gargaunii de la noi. Stînga: Paravespula germanica; dreapta: Paravespula vulgaris vulgaris (dupa W. Kneehtel).

Cînd bîzîie taioase, pe lînga noi, ori, îndraznete, dau de-a dreptul, nu vin întotdeauna cu intentii rele. Nazuiesc la miere, la dulceata, la fructe si daca le dam pace sa-si ia partea de hrana, se duc cum au venit fara sa le treaca prin minte a ne întepa numaidecît. Zadarite însa, sînt asa de rele ca, de cînd e lumea, numele viespei este legat cu notiunea de rautate.

Nu cunosc margine în mînie, mai ales cînd te atingi de cuib. Sar cu toatele. Reaumur povesteste ce i s-a întîmplat lui cînd era copil, poate ceea ce l-a facut ca mai tîrziu sa studieze obiceiurile viespilor.

«Îmi aduc aminte, ca, fiind copil, ma jucam într-o zi azvîrlind fara socoteala cu pietre într-un trunchi de stejar batrîn, care cuprindea în scorbura lui un cuib de gargauni. O piatra nimeri tocmai în gaura pe unde intrau viespile si tot norodul iesi amenintator. Macar ca am început sa fug, gargaunii veneau dupa mine si auzeam mereu pe la urechi zgomotul strident al zborului lor. Fugind într-una, cei mai multi au ramas în urma, dar vreo cîtiva nu s-au lasat deloc sa ma urmareasca. În sfîrsit, dupa ce am fugit vreo jumatate de kilometru, ultimul gargaun m-ajunge, se prinde de par si mi-a dat o lectie pe care nu voi uita-o cît voi trai. Vreme de 2 zile am avut dureri si fierbinteala de a trebuit sa stau în pat».

Tot din Brekm voi reproduce si urmatoarea patanie a unui vînator din Antile, cu viespi, mici ca niste muste. Se poate vedea cît sînt de usor de mîniat si ce rele sînt la mînie.

«Un locuitor din San-Domingo, mare vînator, s-a nimerit sa aiba o nevoie. Se vîrî într-un huceag si se asaza, fara sa vada, lînga un capacel în care se afla un cuib de viespi. Cînd s-a ridicat în picioare, atinge una din crengi. La un moment dat e asediat de viespi, care-i acopera hainele. Cel dintîi gest fu sa fuga, cautînd sa-si încheie pantalonii, fara sa-si dea seama ca închide în ei si o gramada de viespi. Ajungînd la drum începu sa tipe si sa se zvîrcoleasca pare ca era pe jaratic. Nu s-a descotorosit de dusmanii cei marunti, decît, urmînd sfatul meu, dupa ce s-a dezbracat cu totul de haine. Era numai umflatura lînga umflatura. Cu toate îngrijirile ce i-am dat, a stat vreo 2 zile în pat. Acest început neplacut i-a slabit zelul, pierindu-i si gustul pentru st. naturale».

De altfel viespile sînt de ajutor omului în unele privinte. Omoara multe muste. Se reped din zbor, doboara musca la pamînt, nelasînd-o din gura; o omoara, o taie-n doua si nu duce la cuib, drept hrana puilor, decît pîntecele insectei cu carne moale si dulce. Pieptul scortos si muschiulos îl lasa locului; stie ca nu e prea hranitor. Nu e vorba ca si ele au dusmani numerosi. Dintre acestia mai rau este viesparul, un mic uliu care omoara cu nemiluita, cînd da peste un cuib de viespi.