Zebrele

Cu aspectul lor ciudat, singular, datorat dungilor care le brazdeaza corpul, zebrele au devenit animale simbolice pentru Africa, intens mediatizate, mai cunoscute chiar decat girafele cu silueta lor insolita. Ele sunt un element esential al peisajului african, al marilor savane acoperite de ierburi inalte, din care rasar, ici si colo, salcamii cu forma de umbrela pe care botanistii i-au botezat Acacia tortillis.

O evolutie deplin descifrata

Istoria acestor neamuri ale cailor (Equide), ai caror stramosi au aparut in urma cu 70.000.000 de ani, in Eocen, pe continentul nord-american, este nu numai interesanta, dar si plina de semnificatii.

Zebrele sunt considerate drept cei mai vechi reprezentanti ai genului Equus, care este la originea unor animale cu forme si aspecte variate, precum asinii si caii salbatici. Evolutia acestui grup de mamifere erbivore, care poseda un numar impar de degete la picioare (de aici vine si numele ordinului, Perissodactyla, din care mai fac parte rinocerii si tapirii), este destul de bine cunoscuta datorita numeroaselor resturi fosile pe care paleontologii le-au avut la dispozitie. Pe baza lor, acestia au putut sa descifreze nu numai succesiunea in timp a animalelor, dar si modificarile mediului care au impus 13413q169n transformarea lor.

Stramosii indepartati ai cailor si zebrelor au trait atat in Eurasia, cat si in America. Cei din Lumea Veche sunt cunoscuti sub numele de Hyracotherium, in timp ce formele americane apartineau genului Eohippus. Erau animale de dimensiunile unei vulpi actuale, avand membrele anterioare terminate cu patru degete acoperite cu copite, iar cele posterioare numai cu trei degete. Traiau in zone impadurite si se hraneau cu lastarii tufisurilor. In perioada Miocena insa, acum 29.000.000 de ani, suprafetele acoperite de paduri s-au micsorat, fiind inlocuite de stepe deschise, cu o bogata vegetatie de graminee. Hrana abundenta a inlesnit dezvoltarea si diversificarea Equidelor. Formele noi care au aparut (Mesohippus, Pliohippus), pentru a scapa mai usor de atacul animalelor de prada, s-au transformat treptat, au devenit mai inalte, datorita alungirii picioarelor care , in final, au ramas cu un singur deget functional, cel mijlociu, terminat cu o copita cornoasa. Deplasandu-se in viteza, ele migrau adesea la mari distante, in cautarea pasunilor.

Prin Stramtoarea Bering, acoperita atunci de gheturi groase si devenita astfel o punte de legatura intre America si Asia, stramosii zebrelor si cailor s-au raspandita in Asia, Europa si Africa, dar, curand, au disparut din continentul american. Se considera astazi Equidele care au colonizat savanele tropicale au dat nastere zebrelor, cele din zonele desertice - asinilor, iar in regiunile temperate ale emisferei nordice s-au stabilit caii salbatici. Cu numai un milion de ani in urma, in Pleistocen, Equidele erau raspandite pe zone foarte vaste , dupa cum arata multimea resturilor fosile. Cam in aceeasi perioada, Equus plicatus, stramosul direct al zebrei lui Grevy, ajunsese deja in sudul Africii.

La sfarsitul ultimei perioade glaciare a erei Cuaternare, mai existau inca zebre, asini si cai salbatici in Europa. Din pacate, astazi Equidele salbatice au devenit foarte rare, mai exista doar sapte specii, trei zebre si un asin - in Africa, un cal salbatic in deserturile Mongoliei (in fapt, salvat, in extremis, prin cateva exemplare crescute in gradini zoologice) si doi asini salbatici, Kiang-ul din Tibet si Onagra din Iran si India. Multi zoologi considera insa ca acestia sunt in realitate doua subspecii ale Hemionului, Equus hemionus, singurul asin salbatic din Asia, care supravietuieste in mici grupuri raspandite in unele zone aride dintre Siria si Mongolia.

Africa, teritoriul actual al zebrelor

In Africa traiesc astazi trei specii de zebre, cantonate in partea orientala si sudica a continentului, pe teritoriile statelor Uganda, Kenya, Tanzania, Zambia, Mozambic, Zimbabwe, Botswana si, de asemenea, in Namibia si Africa de Sud. Pe acest spatiu, aparent foarte vast, zebrele traiesc in grupuri izolate. Viata lor este inlesnita de existenta a numeroase parcuri nationale si rezervatii, care asigura marile migratii. Turme de mii de indivizi parcurg sute de kilometri la apropierea sezonului ploios, care dureaza din ianuarie pana in martie, ajungand in campiile din Serengeti. Apoi, in iunie, cand caldura usuca totul, parasesc zona si revin in nord-vest.

Cea mai mare si mai gratioasa specie este Equus grevy, zebra lui Grevy, numita astfel in cinstea lui Jules Grevy, unul dintre presedintii Frantei care, in 1882, a primit din partea lui Menelik I, negusul Etiopiei, un exemplar dupa care zoologii au facut descrierea tipului. Zebra lui Grevy fusese inca cunoscuta in Europa din vremea romanilor, care o foloseau in jocurile din circuri, numind-o hippotigris - calul-tigru.

Animalul are, la garou, inaltimea de 1,60 m si cantareste intre 400 si 450 kg. Dungile sale sunt mai fine si mai apropiate decat la celelalte specii. Este cantonata in nordul Kenyei, in zone semidesertice, efectivele totale ale populatiilor nedepasind 10.000 de indivizi. Ele sunt in scadere datorita traficului intens cu piei, desi, de multi ani, acesta este interzis, iar specia, declarata in pericol.

Cu dimensiuni si greutate mai mici, zebra de campie, Equus burchelli, este cea mai comuna, cu o populatie de 300.000 de exemplare raspandite din Sudan pana in Africa de Sud, in zonele cu savane impadurite. Animal rapid, putand galopa cu 60 km/ora, zebra de campie, spre deosebire de celelalte specii, are pe corp atat dungi negre, cat si castanii, coama este vargata, iar coada, lunga, se termina cu un panas de peri negri. Ca toate zebrele, Equus burchelli are un auz excelent, favorizat si de urechile mari si mobile, un miros fin si o vedere binoculara cu un camp foarte larg ce ingaduie animalului sa observe aproape tot spatiul din jurul sau, singurul unghi mort fiind cel din partea posterioara a corpului. Miscarile urechilor sunt si un mijloc de comunicare intre indivizi; lasate pe spate, de pilda, indica o atitudine agresiva.

Daca este dificil pentru un observator sa deosebeasca, in cadrul turmei, masculii de femele, el poate identifica indivizii dupa asezarea specifica a dungilor pe umar si pe partea superioara a piciorului. Cercetatorul german Hans Klingel, care a studiat zebrele de campie din craterul Ngorongoro, folosind fotografia, a putut identifica nu mai putin de 600 de indivizi diferiti.

Cea de-a treia specie este zebra de munte, Equus zebra, ce traieste in muntii ce marginesc Desertul Namib. Bine adaptata la viata montana (are inima cea mai dezvoltata, cantarind 3,2 kg), ea este de dimensiuni mai reduse, iar dungile de pe crupa sunt perpendiculare pe cele ale corpului. Inainte de sosirea colonistilor buri, existau in sudul Africii turme numeroase, dar astazi specia este pe cale de disparitie. Una dintre cele doua subspecii, cea mai mica, zebra de Cap, a fost foarte aproape de exterminare, in 1937 supravietuind doar 45 de exemplare.

Pentru salvarea ei a fost creat, in Africa de Sud, Mountain Zebra National Park, care initial, a adapostit cinci masculi si o femela. In 1950 nu mai exista in parc nici un exemplar si numai donatia a 11 indivizi, de catre un fermier, a permis refacerea stocului din rezervatie, in 1960 existand 25 de exemplare. Astazi traiesc in parc cam 300 de exemplare, iar alte vreo 250 se gasesc in diverse locuri protejate.

Cealalta subspecie, Zebra lui Hartmann, are o situatie mai buna, efectivul ei fiind de 7000 de exemplare.

Exista subspecii atat la zebra lui Grevy, cat si la zebra de campie. Aceasta din urma are astazi cinci subspecii, cea de a sasea, Quagga, Equus burchelli quagga, descrisa de naturalistii englezi in 1770 si care traieste in Africa de Sud in turme mari, in urma unei vanatori abuzive a disparut practic din natura la inceputul secolului al XIX-lea. Ultimul exemplar a murit in captivitate, la Gradina zoologica din Amsterdam, in 1883. In muzee se mai pastreaza astazi doar vreo 20 de piei.

Comportamentul social al zebrelor

Studiile facut in ultima vreme, mai ales asupra marilor turme de zebre din craterul Ngorongoro (Tanzania), unde traiesc cam 6000 de indivizi, au aratat ca, mai mult decat alte ungulate erbivore, zebrele duc o viata de familie. In general, grupul familial este compus dintr-un mascul adult, una sau doua femele si puii lor, cu varste de cateva zile si pana la doi ani. Adesea adultii raman impreuna pana la sfarsitul vietii. In cazul in care masculul este prea batran sau bolnav, paraseste grupul si se alatura unei cete de celibatari, fiind inlocuit la conducerea familiei de un mascul tanar.

Legaturile sociale dintre animale sunt suficient de puternice pentru ca, la schimbarea masculului conducator, grupul sa nu se destrame. Masculul are totdeauna o pozitie dominant in grupul pe care l-a creat prin alegerea unei femele sau a mai multor femele, pe care le apara de insistentele altor masculi. Intre femele se stabileste o ierarhie, care exista si intre pui, bazata pe diferentele de varsta. Cand doi indivizi din grup sunt foarte apropiati, au gesturi de tandrete si isi ingrijesc reciproc pielea folosind dintii incisivi.

Deplasarile grupului sunt conduse totdeauna de femela cu rangul cel mai inalt, in timp ce masculul se plaseaza in coada sau lateral, gata sa intervina pentru a apara familia.

Structura grupurilor familiale difera in functie de specie; la zebrele de campie, el este format din maximum 16 indivizi. La Zebrele lui Grevy, masculii nu fondeaza familii, ci isi stabilesc un teritoriu, care poate avea pana la 10 kmp. Acesta este aparat contra altor masculi, dar este accesibil femelelor in perioada de reproducere.

Turmele de zebre pasc in liniste, parcurgand cativa kilometri pe zi. Hranirea dureaza cam 14 ore in total si are loc atat ziua, cat si noaptea. In anotimpul uscat, grupurile pasc in orele diminetii sau dupa apusul soarelui, perioada foarte calda a amiezii fiind consacrata odihnei, in umbra copacilor. Setea este potolita cel putin o data pe zi, iar in anotimpul uscat cand apa baltilor este prea maloasa, zebrele sapa cu copita gauri adanci de 50 cm, cu diametrul de 1m, in care apa, filtrata prin nisip, se limpezeste.

In timpul pascutului, care se face in reprize de 1-3 ore, zebrele raman atente, pentru a nu fi surprinse de lei sau hiene, principalii lor dusmani. Cand grupul somnoleaza, in arsita amiezii, o zebra adulta ramane totdeauna de paza, anuntand printr-un nechezat specific, mai degraba un fel de sforait, aparitia unui pradator.

Tinerii masculi care au crescut impreuna alcatuiesc grupe temporare, compuse din cativa indivizi, iar la varsta de 4-5 ani, cand devin maturi, pornesc in cautarea femelelor si incearca sa intemeieze o familie.

Reproducerea

Femelele tinere sunt capabile de reproducere la varsta de doi ani, deci mult mai devreme decat masculii. Alese de un mascul in cursul pregrinarilor, il urmeaza pe acesta sau se integreaza in alta turma. Separarea de familia de origine si atasarea la o alta grupa se face la varste diferite pentru masculi si femele, ceea ce exclude practic consanguinitatea si diminueaza posibilitatea ca un mascul si o femela provenind din acelasi parinte sa se regaseasca in cadrul unei familii. Dupa imperechere, gestatia femelei dureaza un an, nasterea insa se produce repede, in numai 20 de minute, si are loc in prezenta intregii familii. Femela care este gata sa nasca se culca pe o parte si se ridica imediat ce puiul a parasit complet corpul ei. Miscarea provoaca ruptura cordonului ombilical. Puiul are o evolutie extrem de rapida, la numai 15 minute de la nastere izbutind sa se ridice in picioare, iar dupa doua ore este capabil sa-si urmeze mama. Timp de cateva zile, aceasta nu permite nimanui sa se apropie de pui, exceptie facand pentru un frate sau o sora, mai mari. Abia dupa 10 zile manzul intra in contact cu restul familiei si primeste ingrijiri din partea tatalui, care-l vegheaza atent. Cand implineste 6 sau 7 luni este intarcat. Femela se poate imperechea din nou, imediat dupa nastere, insa are, de obicei, un pui o data la doi ani.

Dungile zebrelor si rolul lor

Pentru populatiile africane, zebrele au corpul alb acoperit cu dungi negre. Din contra, europenii socotesc ca aceste animale sunt negre, iar dungile lor albe. Parafrazand un vechi hai-ku japonez, fiecare este liber sa creada ce vrea.

Dungile negre sunt net delimitate, mai ales la subspeciile care traiesc in regiunile mai nordice ale arealului, la altele delimitarea este mai slaba. In general compacte, ele au latimi diferite si, adesea, se divid, formand o insula de peri albi, pentru a se uni din nou.

Biologii nu au gasit inca nici o explicatie privind rolul dungilor, desigur una deplin acceptata, dar au formulat cateva ipoteze. Una dintre acestea sustine ca dungile actioneaza ca elemente de dezagregare a formei, ele deformeaza silueta in miscare a animalului, impiedicand pradatorii sa repereze o anumita zebra in mijlocul turmei. Este adevarat ca numararea zebrelor dintr-un grup este mult mai dificila decat numararea antilopelor sau a altor animale cu culori mult mai putin vizibile in savana. Alta ipoteza afirma ca prezenta dungilor inlesneste recunoasterea indivizilor intre ei.

Pana cand biologii se vor pune de acord, putem sa ne multumim cu explicatia, de o suava poezie, pe care ne-o propune Rudyard Kipling intr-una dintre cartile sale care ne-au incantat anii copilariei, intitulata "Povestiri tocmai asa" ("Just so Stories").