Arboricultura
Subclasa DILLENIIDAE
Ordinul MALVALES
Familia MALVACEAE
Genul HIBISCUS L.
Gen originar din regiunile tropicale si subtropicale ale Indiei, China, si insulele Canare, care cuprinde cca. 200 de specii erbacee, arbustive sau arborescente, anuale sau perene. Pentru arboricultura ornamentala intereseaza urmatoarele specii :
Hibiscus syriacus L. - Trandafir chinezesc, Hibiscus. Este arbust originar din China, Coreea (unde este considerata simbol national) de maxim 3 - 4 m înaltime, cu aspect de tufa, ramurile erecte, lujerii tineri cu peri moi, frunze caduce, alterne, rombic ovate, de maxim 12 cm lungime, acut si neregulat dintate, în partea superioara chiar trilobate ; florile sunt albe, violete, rosii-violacee, simple sau involte, sunt solitare pe ramurile de 1 an si apar în iulie-septembrie iar fructul este o capsula dehiscenta cu 5 valve, în interior cu seminte ovate, cu peri albiciosi.
Are numeroase cultivaruri dintre care citam:
- cu flori duble: Albus-plenus (albe), Violaceus-plenus (violete), Roseus-plenus (roz- violacee);
cu flori simple: Totus Albus (albe); Amaranthus (rosii); Colestis (albastre-deschis), Hamambo (roz-carmin);
- cu flori semiduble: Violaceus semiplenus (violete); Lady Stanley (alb-roz).
Specie heliofila, subtermofila, destul de rezistenta la seceta, care vegeteaza bine pe soluri permeabile, cu suficiente substante nutritive, suportând chiar solurile calcaroase.
Înmultire. Se înmultesc prin seminte (nestratificate), care se seamana primavara. Butasirea se practica în verde (august-septembrie), în rasadnite reci. Altoirea se executa la colet, la începutul lunii ianuarie, prin procedeul în despicatura.
Folosire. În parcuri se întrebuinteaza izolat sau în grupuri, garduri vii (suporta tunderea). Pentru a se stimula o înflorire mai abundenta, lujerii se taie scurt primavara. Este o specie indicata pentru litoral.
Subclasa DILLENIIDAE
Ordinul TAMARICALES
Familia TAMARICACEAE
Genul TAMARIX L.
Cuprinde cca. 78 de specii raspândite în Europa. sudul Africii, estul Asiei, India si Japonia, pretuite pentru frumusetea frunzisului lor fin si abu 343f52d ndenta florilor mici, roze.
Tamarix ramosissima Ldl. - Catina rosie, Tamarix. Este un arbust de l-3 m înaltime, cu ramurile erecte, de culoare rosu-închis, cu lenticele numeroase, cu frunze mici, ovat-lanceolate, de 2-3 mm, de culoare verde-albastrui, cu florile pentamere, roz sau albe, care înfloresc în iunie, dispuse în raceme spiciforme foarte dense de cca 7 cm lungime reunite în panicule mari terminale si fructul o capsula piramidal-prismatica de 0,3-0,4 cm.
Tamarix tetrandra Pall. - Catina rosie. Specie originara din S-E Europei si Orient, un arbust viguros, de 2-4 m înaltime, bogat în ramuri arcuite, subtiri si lastari foarte subtiri purpurii, are frunzele foarte mici, ovat-lanceolate si florile în raceme spiciforme, care apar înainte sau odata cu frunzele (aprilie-mai) si au culoarea roz-violaceu.
Tamarix pentandra Pall. Arbust de pâna la 5 m înaltime, cu ramuri maro-rosietice, erecte, frunze fine care dau un aspect plumos, albastrui sau verzi-deschis iar florile roz-rosietice, dispuse în raceme mici reunite în panicule mari, terminale care apar vara-toamna.
Tamarix parviflora DC.
Arbust cu lujerii subtiri, maro-rosietici, deseori pendenti, frunze mici, ovate iar florile sunt roze, dispuse în raceme de maxim 4 cm lungime, apar primavara-târziu.
Sunt arbusti rustici, nepretentiosi fata de sol (se acomodeaza pe saraturi si nisipuri), rezistenti la seceta si moderat rezistenti la geruri. Sunt specii iubitoare de lumina.
Înmultire. Se înmultesc prin butasire în uscat.
Folosire. Specia este mult întrebuintata în spatiile verzi, pentru frunzisul delicat, fin si florile frumoase, izolat, în grupari, pe peluze, pe malul apelor sau pot alcatui chiar garduri vii.
Subclasa DILLENIIDAE
Ordinul SALICALES
Familia SALICACEAE
Genul SALIX L. ( Salciile si rachitele )
Speciile acestui gen sunt alcatuite din cca 300 de specii, plante de talie diversa, de la 25-30 cm la Salix retusa, pâna la 25 m la Salix alba si Salix fragilis.
De regula, lastarii sunt flexibili, cu frunze alterne având la subsuoara câte un mugur cu un singur solz protector. Florile la majoritatea speciilor sunt dioice, formând amenti care, de cele mai multe ori, apar înaintea frunzelor.
Fructul este o capsula bivalvata, dehiscenta, cu numeroase seminte mici, prevazute cu peri lungi, matasosi, argintii. Deoarece îsi pierd repede facultatea germinativa, se recomanda însamântarea în scurt timp de la maturarea lor. Vom aminti numai speciile cu utilizari în horticultura (de ornament si pentru legat si împletituri).
Salix alba L. Salcia alba. Este un arbore cu înaltimea pâna la 25 m, are înradacinarea trasanta si tulpina neregulata, acoperita cu un ritidom brun-cenusiu. Lastarii brun-verzui sau galbeni, flexibili, poarta frunze lanceolate lungi de 4-10 cm, cu marginile fin serate; partea inferioara a frunzelor este albastruie sau albicioasa, pubescenta. Florile sunt dioice, dispuse în amenti si apar primavara odata cu frunzele, la începutul lunii aprilie, amentii masculi fiind mai decorativi prin coloritul galben.
Specia lastareste abundent, este rezistenta la ger si vegeteaza bine în locuri umede, pe malul râurilor, pe soluri usoare. Suporta inundatiile îndelungate dar si lipsa de apa.
Varietatile decorative cele mai pretuite sunt:
var. sericea (argentea) - are frunzele argintii matasos-paroase pe ambele fete;
var. vitellina - are lujerii intens colorati galben viu;
var. tristis - este interesanta prin lujerii pendenti ;
Salix babylonica L. - Salcia plângatoare. Arbore exotic care are talia de pâna la 15 m, cu lujerii glabri, galbui, cu frunze îngust lanceolate sau liniar-lanceolate, de 8-16 cm lungime, dorsal verzi cenusii. Florile dispuse în amenti verzi-galbui apar primavara înainte sau odata cu înfrunzirea. Este o specie termofila, iubitoare de umiditate.
Se foloseste mult în parcuri pe malul lacurilor sau în peluze, fiind apreciata pentru portul plângator si frunzele lungi si înguste.
Salix caprea L. - Salcia capreasca, Iova. Arbust înalt sau arboras de maxim 8-9 m, cu lujerii tineri gri-pubescenti, frunze lat-eliptice dintate sau crenate, lucioase, pe partea superioara verzi-închis iar dorsal alb-cenusii, tomentoase. Amentii sunt compacti, cei masculi de 2-3 cm, cei femeli de 6 cm lungime si apar primavara înaintea înfrunzirii. Specia lastareste si drajoneaza abundent. Se butaseste foarte greu. Nu este pretentioasa la clima si sol, reusind bine si în zonele reci si umede dar se planteaza în pozitii însorite.
Se foloseste ca specie pionier, fiind repede crescatoare, precum si pentru fixarea coastelor.
Salix matsudana Koidz. - Salcia japoneza. Este de talie pâna la 13 m, cu ramuri erecte sau înclinate, frunze îngust-lanceolate de 5-8 cm lungime, dorsal alburii sau glaucescente. În cadrul speciei întâlnim :
forma tortuosa - cu ramurile puternic geniculate, tortuoase (uneori si frunzele sunt rasucite);
forma pendula - cu lujerii penduli.
Este raspândita în parcurile din tara noastra destul de frecvent.
Salix purpurea L. - Rachita rosie. Este un arbust de pâna la 4 m, cu lastari elastici, rosii-purpurii sau galbui, lucitori. Frunzele de pe lastarii lungi sunt asezate opus, celelalte altern, lungi de 4-7 cm, obovat-lanceolate, pâna la liniar-lanceolate cu vârful îngust si serat; pe fata sunt verde-închis, iar pe dos verzi-albastrui. Dintre formele ornamentale mai frecvente sunt: f. gracilis cu ramuri foarte subtiri si f. pendula cu ramuri subtiri si pendule. Se întrebuinteaza la împletituri din rachita si ca planta ornamentala, decorând prin lujerii purpurii. Rezista bine la seceta si la fum.
Salix viminalis L. - Rachita, Mlaje. Creste ca arbust cu înaltimea de maxim 4 m, lujerii sunt elastici, subtiri, erecti, verzi-cenusii iar frunzele liniare sau lanceolate, lungi de cca 13 cm, pe dos alb-pubescente. Se foloseste pentru împletituri fine.
În parcuri sunt apreciate var. splendens, cu frunzisul discolor si f. tenuifolia, cu frunze liniare.
Salix rosmarinifolia L. - Salcie de nisipuri. Este un arbust de 0,8-1 m cu frunze mici (1,5-5 cm) eliptice sau lanceolate. Dintre formele cultivate citam: angustifolia - cu frunze liniare; latifolia - cu frunze oblong-lanceolate. Specie de mare amplitudine ecologica, este folosita atât ca planta ornamentala, cât si pentru fixarea nisipurilor.
Salix triandra Wild. Este o salcie cu talia pâna la 5 m, cu frunze oblong-lanceolate si amenti de 3-8 cm, foarte mult utilizata la împletituri. Formele întâlnite mai frecvent în cultura sunt: f. glaucophylla - cu frunzele glauce pe dos; f. semperflorens - remontanta. Necesita soluri bogate, revene, afânate; suporta inundatiile temporare.
Salix pentandra L. Este decorativa prin ramurile purpurii-închis-lucioase, frunzele de 4-12 cm lungime, ovat-eliptice, lucioase, verzi-închis pe partea superioara si verzi-deschis pe dos iar la început frunzele, lujerii si mugurii sunt cleiosi. Vegeteaza bine pe soluri umede.
Salix reticulata L. - Salcia pitica. Arbust de racîrie care ajunge la cca de 20-30 cm înaltime, care formeaza un covor des, are frunzele lat-ovate, verzi-închis lucioase.
Salix retusa L.- Salcia pitica Arbust de maxim 30 cm, târâtor, existent, alaturi de specia precedenta, în etajul alpin al vegetatiei bdin tara noastra. Se poate utiliza la executarea alpinetelor.
Salciile sunt specii repede crescatoare, cu longevitate mica si lastarire buna, cu exceptia salciei capreasca care drajoneaza. Rezista bine la ger salcia alba si cea capreasca, mai sensibile fiind salcia plângatoare si cea japoneza. Toate saciile au cerinte mari fata de lumina si necesita soluri usoare.
Înmultire. Majoritatea salciilor se înmultesc cu usurinta prin butasi lemnificati. Salix caprea nu înradacineaza bine, de aceea se multiplica prin altoire pe alte specii de salcie. Se poate face iarna, la masa pe S. viminalis, sau în teren, pe tija, pentru forma pendula.
Folosire. Majoritatea speciilor de Salix se pot utiliza pe malurile apelor sau în locuri joase, umede, pe terenuri cu apa freatica superficiala, ca exemplare izolate, în grupari sau chiar în compunerea masivelor, în pozitii mai luminate.
Genul POPULUS L.
Cuprinde numeroase specii si hibrizi (cca 45), cu foarte multe varietati si forme ornamentale. Datorita rapiditatii cresterii si a multiplelor utilizari, plopii s-au extins atât în cultura forestiera cât si în cea ornamentala. Sunt arbori de talie variata, de la 16 m (Populus simonii) pâna la 60 m (Populus trichocarpa).
Lastarii sunt flexibili, cu muguri mari, adesea aromatici si rasinosi. Frunzele sunt alterne, cu forme variabile în functie de specii: deltoide, romboidale, subrotunde, lanceolate. Florile sunt unisexuate dispuse dioic, în amenti. Fructele sunt capsule cu 2-4 valve, cu seminte mici prevazute cu câte un smoc de peri. Genul Populus are la noi reprezentate urmatoarele specii :
Populus nigra L. - Plopul negru. Creste spontan la noi, sub forma de arbore cu talia pâna la 35 m; tulpina este uneori neregulata, acoperita cu ritidom negricios adânc brazdat, formeaza la baza trunchiului gâlme (foarte pretuite în industria mobilei). Coroana este larga, cu ramuri groase si lastari de culoare galbena-cenusie, galbena-verzuie. Frunzele de pe lastarii vigurosi sunt subdeltoide sau romboidale, de 10-12 cm lungime, iar cele de pe lastarii scurti, de 6-8 cm lungime, mai mult sau mai putin romboidale. Florile apar primavara timpuriu, înaintea înfrunzirii, dupa fecundarea lor sunt vizibile fructele însotite de tipica "vata" de plop. Plopul negru lastareste viguros si drajoneaza putin. Este destul de rezistent la ger, reusind bine în zonele de coline si câmpie, pe soluri revene.
Se foloseste pe marginea drumurilor si soselelor si în alcatuirea masivelor, pe terenurile umede sau cu pânza freatica accesibila.
Are câteva varietati frecvent folosite la noi :
Populus nigra var. italica Muenchh.(sin. P. pyramidalis Roz.) - Plopul negru piramidal, Plopul negru italian. Arbore care creste de 30 m înaltime având o coroana îngust-piramidala, frunzele mai mici, romboidale, verzi-închis, lucioase, apar cu 2-3 saptamâni mai devreme decât la celelalte varietati. Este mult apreciat, în special, ca arbore de aliniament. Are numai forma mascula (are avantajul ca nu produce "vata") . Este rezistent la uscaciune, neexigent fata de sol si se înmulteste numai prin butasi.
Populus nigra var. thevestina (Dode)Bean. - Plopul negru algerian. Arbore de 25-30 m, cu coroana îngust-piramidala, transparenta, cu ramuri subtiri, erecte, frunze triunghiular-ovate, pe margini crenat-serate, de culoare verde-deschis si apar mai târziu decât la plopul italian. Florile sunt numai femele si de aceea se înmulteste doar vegetativ. Este foarte rezistent la uscaciune si suporta chiar saraturile.
Populus alba L. - Plopul alb. Este un arbore indigen care ajunge pâna la 30 m, are o coroana larga regulata, tulpina acoperita în tinerete cu o scoarta alba-cenusie, lucitoare: ritidomul apare târziu, este adânc-brazdat, negricios si înainteaza încet de la baza spre ramuri. Frunzele sunt lung-petiolate si au forme variabile: cele de pe lujerii lungi sunt ovate, lobate, cu 3-5 lobi, având fata inferioara alb- tomentoasa, iar cele de pe lujerii scurti sunt mai mici, ovate sau oblongi, pe margini sinuat-dintate, cenusiu-tomentoase pe dos. Florile sunt dioice, amentii femeli producând capsule cu seminte prevazute cu smocuri de peri lungi, albi, ca de vata. Înfloreste devreme, la începutul primaverii (martie-aprilie), fructifica anual si abundent.
Plopul alb are o mare amplitudine ecologica. Specie usor termofila, creste bine atât pe solurile umede cât si pe cele uscate, sarace, nisipoase, drajoneaza puternic stânjenind dezvoltarea altor specii.
Dintre varietati se cultiva:
var. nivea - are frunzele adânc lobate, cu 3-7 lobi, mai intens albicioase, care butaseste mai usor decât specia tipica;
var. pyramidalis (sin. P. bolleana Lauche) - arbore de maxim 25 m, cu port îngust-piramidal,
Populus tremula L. - Plopul tremurator. Are talia pâna la 20 m, un sistem radicular superficial din care drajoneaza puternic. Tulpina este dreapta, cu scoarta albicioasa, neteda, cu o nuanta verzie caracteristica, la batrânete formeaza la baza un ritidom gros, negricios. Frunzele sunt variate ca forma : pe lujerii lungi pot fi subrotunde pâna la ovate, pe margini neregulat-crenat-dintate, cu dinti mari iar pe lastarii scurti sunt mai mari (pâna la 15 cm lungime), cordiforme sau ovat-triunghiulare, pubescente pe dos. Caracteristic este petiolul frunzelor comprimat lateral, care permite rasucirea si miscarea laminei frunzei la cea mai usoara adiere de vânt. Toamna, înainte de cadere frunzele capata o culoare roscata sau galbuie. Florile apar timpuriu, înaintea înfrunzirii si sunt grupate în amenti mai mari decât la plopul alb si cel negru. Capsulele se matureaza la sfârsitul lunii mai si se împrastie imediat si la mari distante.
Este mult mai putin pretentios fata de conditiile stationale decât plopul alb si cel negru. Rezista bine la geruri si are temperament de lumina. În parcuri se utilizeaza mult var. pendula - cu lastarii puternic pendenti si forme numai mascule.
Populus x canescens Sm ( Populus tremula x Populus alba var. nivea ) -Plopul cenusiu
Hibrid originar din Europa si Asia vestica, la noi întâlnit spontan în Delta Dunarii. Are caractere intermediare între cei 2 genitori, fiind însa mai asemanator cu plopul alb. Lujerii sunt cenusii-tomentosi, frunzele polimorfe, sinuat-dintate, pe dos cenusii-tomentoase, toamna devin galbene si roscate. Rezista foarte bine pe nisipuri saraturoase, alcaline.
Populus simonii Carr. - Plopul chinezesc. Arbore de 14-20 m, cu tulpina dreapta si coroana îngust-ovala, lujerii brun-roscati, mugurii vâscosi, aromat-mirositor. Frunzele au 5-12 cm lungime, sunt eliptic romboidale sau obovate, pieloase si lucioase. Mai decorativa este var. fastigiata, utilizata în aliniamente intravilane.
În culturile forestiere si horticole se mai afla o serie de hibrizi euramericani, cunoscuti si sub denumirea de « plopi canadieni » (Populus x canadensis Moench) proveniti din încrucisarea mai multor specii (Populus deltoides x P. nigra x P.angulata s.a.). Acesti hibrizi au o crestere rapida, având o talie de 35-40 m. Lastarii sunt muchiati, frunzele au forme si marimi variabile (cel mai frecvent deltoide) având flori de un singur sex si amentii fructiferi de 15-22 cm lungime. Printre cei mai raspânditi în cultura citam hibrizii de plop:
P. 'Marilandica' - hibrid femel, cu coroana foarte larga;
P.' Regenerata' - hibrid mascul cu coroana piramidala;
P. 'Robusta' - hibrid mascul cu coroana la baza îngusta apoi largita si crestere foarte rapida;
P.' Serotina' - hibrid mascul de talia I, cu coroana piramidala.
Plopii au crestere rapida, mai ales cei hibrizi si longevitate destul de mare (300-400 de ani). Unele specii sunt drajonante (P. alba, P. tremula, P. x canescens), majoritatea hibrizilor drajoneaza slab, dar lastaresc puternic si se butasesc usor.
Plopul alb si cel chinezesc sunt usor termofili, cel mai adaptat la climatul mai rece fiind plopul tremurator, singurul care este întâlnit si în zona montana. Plopul alb si cel negru sunt mai putin exigenti fata de apa, putându-se acomoda atât pe terenuri umede cât si pe cele uscate. Majoritatea plopilor prefera însa solurile de lunca, bine aprovizionate cu apa. În general plopii sunt specii heliofile.
Înmultire. Majoritatea plopilor se înmultesc cu usurinta prin butasi lemnificati, direct în teren sau în rasadnite reci.. Semanatul se practica la P. tremula (deoarece butaseste greu), imediat dupa recoltare, în iunie, prin taierea ramurilor cu fructe cu putin înainte de desfacere si apoi se tin putin în apa, pâna se poate face semanatul în rasadnite reci. Altoirea se recomanda pentru Populus alba var. pyramidalis pe butasi înradacinati de plop canadian, iarna iar pentru Populus tremula var. pendula, pe trunchi de Populus alba.
Folosire Plopii se cultiva mai ales în zona de câmpie si de deal; Populus tremula este singura specie care reuseste bine în zona montana, în general prefera solurile usoare, fertile, bine aprovizionate cu apa. Plopii se folosesc cu succes în aliniamente, mai ales pe caile rutiere, stradale si în parcuri si gradini ( izolat, în grupari, masive, perdele si plantatii de înverzire rapida). În amenajarile din localitati se recomanda mai ales arborii masculi, care nu raspândesc puf.
Subclasa DILLENIIDAE
Ordinul ERICALES
Familia ERICACEAE
Genul BRUCKENTHALIA Reichenb
Gen originar din Europa de S-E si din Asia Mica, care are o singura specie:
Bruckenthalia spiculifolia (Salisb.) Rchb. - Coacaz de munte. Arbust mic (cca. 30 cm înaltime) cu tulpina foarte ramificata si ramuri subtiri, erecte. Frunzele sunt numeroase, mici, rigide, liniare, aciforme (de cca 6 mm lungime) asezate mai mult sau mai putin în verticile, rareori alterne. Florile sunt puternic mirositoare, mici, roz-deschis sau rosii, campanulate, numeroase, în raceme terminale, care apar vara.
Înmultire. Se înmulteste prin seminte si butasi semilemnosi, plantati în iulie-august, în vase, cutii sau direct, pe parapet, în pamânt de turba nisipoasa sau de ericacee, pe un strat cald (cca. 25șC), dupa care se înlatura frunzele de la baza.
Folosire. Se recomanda pentru parcuri în amenajarea de rocarii sau alte grupari, precum si pentru amenajari interioare.
Genul CALLUNA Salisb.
Gen originar din Europa si Asia care este reprezentat de o singura specie:
Calluna vulgaris Hull (sin. Erica vulgaris L.) - Iarba neagra, Caluna. Subarbust indigen, de talie mica (20-100 cm), cu ramuri subtiri, ascendente, frunzele persistente, mici, foarte înguste, imbricate, dispuse pe 4 rânduri. Florile sunt hermafrodite, roz-violacee, mai rar albe, dispuse în raceme spiciforme, erecte, decorative prin caliciul colorat, mai lung decât corola campanulata si apar în iulie-august. Este specie care creste spontan la munte, pe terenuri mai sarace si acide. În cultura este o specie calcifuga, care prefera solurile mai sarace, rezista bine la geruri dar nu tolereaza seceta. Soiurile decorative prin frunze sunt iubitoare de lumina. Pentru cultura se recomanda ca substratul de cultura sa fie amestec de turba si nisip, peste care se asterne un strat de turba de cca. 3 cm. Primavara, anual sau la 2-3 ani se recomanda o taiere severa pentru obtinerea unor tufe compacte.
Înmultire. Se poate realiza prin seminte semanate toamna, în rasadnite, pe substrat alcatuit din amestec de turba rosie, pamânt de frunze si nisip, dupa un an repicându-se la ghivece. Se mai poate face butasirea, folosindu-se ramuri de 1-3 ani, neflorifere, în luna august. Butasii se înradacineaza în sera, pe parapet, iar dupa 1 an se pot repica în rasadnite.
Folosire. Se pot cultiva la ghivece, pentru decorarea apartamentelor sau în parcuri si gradini pentru amenajarea rocariilor sau bordurilor.
Genul ERICA L.
Gen originar din Africa de S. si partial din Europa care include cca. 80 de specii de arbusti erecti, cu frunze persistente. Cele mai frecvente specii la noi sunt:
Erica carnea L. - Erica. Specie originara din Alpi care creste sub forma de tufe pitice (30-40 cm), care se aseamana cu Calluna însa frunzele persistente sunt aciculare iar florile sunt roz-închis, mici, campanulate si usor pendente, dispuse atât solitar cât si în raceme unilaterale si terminale. Are numeroase soiuri cu florile divers colorate de la alb la rosu-închis iar înflorirea se desfasoara de la mijlocul iernii pâna primavara. Exista si specii de Erica cu perioada de înflorire diferita;
E. australis - flori roz-trandafirii, mari care apar primavara;
E. arborea - flori albe, foarte parfumate care apar primavara;
E. cinerea - flori roz-purpurii care apar vara;
E. gracilis - flori roz-închis care apar toamna devreme-primavara;
E. mammosa - flori roz, albe, rosii care apar vara-toamna, s.a.
Plantele de Erica sunt rezistente la ger, preferând un sol turbos, reavan (E. carnea tolereaza solul calcaros). În cultura se recomanda plantarea la distanta de minim 30 cm, deoarece în 2-3 ani acopera solul. Pentru formarea de tufe compacte se recomanda taieri anuale dupa înflorire.
Înmultirea. Se poate realiza prin seminte semanate în ladite, în sere, în luna martie, pe un pamânt usor si acid. Butasirea se face cu lastari de 2 ani, la începutul lunii iulie, în rasadnita sau în sera. Se mai poate face marcotajul arcuit, în iulie, într-un sol turbos.
Folosire. Se folosesc ca plante de apartament care primavara se scot afara sau se planteaza direct în gradina singure sau asociatie cu Calluna. Se mai pot folosi în jardiniere pentru sezonul de iarna.
Genul KALMIA L.
Gen originar din America de Nord care cuprinde 8 specii de arbusti cu frunze persistente.
Cele mai frecvente specii la noi sunt:
Kalmia angustifolia L. - Calmia. Arbust de maxim 1 m, cu port erect, frunze persistente, oblongi, lungi de 3-6 cm, verzi, scurt-petiolate si toxice. Florile sunt mici, rosii-purpurii, cu corola în forma de cupa, grupate în corimbe dense, axilare care apar vara, începând cu luna iunie. Fructul este o capsula cu multe seminte.
Speciile de Kalmia au o rezistenta relativa la geruri, dar se recomanda plantarea în zone cu climat mai blând, pe soluri revene, cu pH acid si la semiumbra.
Înmultire. Se realizeaza relativ usor prin seminte semanate toamna, în rasadnite reci, sau prin marcotaj în august-septembrie, în sol umed, turbos, la semiumbra dar înradacinarea se realizeaza dupa 2-3 ani. Butasirea nu da rezultate satisfacatoare.
Folosire. Se pot planta sub arbori sau în umbra unor constructii în asociere cu alte ericacee.
Genul VACCINIUM L.
Gen originar din emisfera nordica, din regiunile arctice pâna în muntii din regiunile tropicale si cuprinde cca 148 de specii de arborasi erecti sau repenti.
Vaccinium myrtillus L. - Afin de munte. Arbust de maxim 0,5 m, foarte ramificat, semitârâtor, cu tulpini si lujeri glabri, verzi. Frunzele sunt ovate, ascutite la vârf, fin-serate, verzi, caduce. Florile sunt singulare, pendente, de culoare rosu-carmin, apar primavara-vara. Fructele sunt bace sferice, negre-albastrui.
Vaccinium vitis-idaea L. - Afin rosu, Merisor. Subarbust de cca. 20 cm înaltime, care formeaza adevarate covoare, cu frunze persistente, verzi, ovate, cu vârf bont si margini revolute, florile sunt albe sau rosietice, dispuse în raceme mici, terminale, apar în mai-iunie. Fructele sunt bace sferice care la maturitate devin rosii.
Înmultire. Se poate face prin seminte sau prin butasi.
Folosire. Pentru amenajarea de gradini alpine si rocarii, preferabil pe soluri bogate în humus si mai nisipoase.
|
