ECOLOGIA PLANTELOR HORTICOLE

ECOLOGIA PLANTELOR HORTICOLE

Cresterea si rodirea plantelor horticole este in stransa dependenta cu conditiile de mediu in care s-au format si in care sunt puse sa traiasca. Pentru a creste normal si a realiza productii superioare din punct de vedere cantitativ si calitativ, fiecare specie si cultivar (soi sau hibrid) de plante cere anumite conditii de mediu potrivit insusirilor ereditare proprii.

Mediul actioneaza asupra plantelor horticole prin numerosi factori, dintre care mai evidenti sunt: lumina, caldura, apa, aerul si solul cu componentele sale.

3.1.CERINTELE FATA DE LUMINA

Lumina reprezinta unul din principalii factori de viata a plantelor.

Speciile legumicole au cerinte diferite in functie de locul de origine si de adaptarea lor la un anumit regim al duratei, intensitatii si compozitiei luminii naturale.

Dintre legumele cu cerinte mari la durata si intensitatea luminii amintim: ardeiul, tomatele, patlagelele vinete, fasolea si mazarea; cu cerinte reduse fata de lumina sunt: spanacul, ridichile de luna, ceapa verde; nepretentioase fata de lumina sunt: sparanghelul si andivele.

Nerespectarea cerintelor fata de lumina, prin efectuarea unor culturi in afara perioadelor optime conduce la obtinerea unor rezultate de productie slabe. Astfel, spanacul, salata, ridichile de luna, conopida semanate sau plantate tarziu primavara intra in vara si emit usor tulpini florale in dauna organelor de consum.

Speciile pomicole au de asemenea, reactii diferite fata de factorul lumina. O intensitate slaba a luminii atrage dupa sine scaderea procesului de fotosinteza, avand drept consecinta debilitarea pomilor, rodire slaba si neregulata, acumularea slaba a zaharurilor, frunze subtiri si mici, moartea prematura a ramurilor de rod din interiorul coroanei si degarnisirea ramur 555g68f ilor de schelet.

Lumina intensa determina o crestere viguroasa, o rodire regulata, fructe cu continut mai mare in zahar si mai intens colorate, o viata mai lunga a ramurilor de rod si o stare fitosanitara buna. S-a stabilit urmatoarea ordine descrescanda in ceea ce priveste cerintele fata de lumina:
nucul, piersicul, caisul, ciresul, marul, parul, prunul, visinul, coacazul si agrisul.
Intensitatea luminii este aceea care influenteaza modul diferit de cultura (forma coroanelor,
distanta de plantare, etc.).

Vita de vie face parte din categoria plantelor care iubesc lumina. Ea se caracterizeaza prin aceea ca foloseste energia luminoasa in modul cel mai economic, unele soiuri reusind sa acumuleze zaharuri peste g/l de must. Lumina intensa favorizeaza cresterea si rodirea, accelereaza parcurgerea fenofazelor, diferentierea mugurilor si infloritul, asigura maturarea strugurilor si lemnului, sporeste rezistenta coardelor la ger.

Suma orelor de stralucire a soarelui necesare pentru a obtine o recolta buna la strugurii pentru vinuri trebuie sa fie de 1800-1900 ore, la o intensitate de 15000-18000 lucsi.

3.2.CERINTELE FATA DE CALDURA

Temperatura este unul din factorii de baza pentru plantele horticole, asigurand desfasurarea unor procese biologice esentiale ca: germinarea, cresterea, inflorirea, fructificarea, precum si intensitatea asimilatiei, respiratiei, transpiratiei, acumularea substantelor de rezerva.

Speciile horticole au anumite limite de temperatura in sol si in aer (minime, optime,

maxime) numite praguri biologice.

Plantele legumicole au cerinte foarte variate, datorita originii lor eco-geografice diferite.
Astfel, germinarea semintelor de salata, ridiche, mazare, ceapa, radacinoase, incepe la temperatura
de 3-5^oC, in timp ce semintele de tomate germineaza la 12-14^oC, iar cele de castraveti la 14-16^oC.

In privinta cerintelor fata de caldura legumele pot fi clasificate astfel:

legume cu cerinte foarte ridicate la caldura: pepeni, castraveti (16-18°C);

legume cu cerinte ridicate la caldura: tomate (12°C, ardei, 14°C, vinete 16°C);

legume cu cerinte moderate fata de caldura: spanac, salata, patrunjel, mazare;

legume rezistente la temperaturi scazute: speciile legumicole perene (hrean, sparanghel,

tarhon, ceapa de iarna etc.).

Plantele pomicole. Temperatura limiteaza arealul pomilor si arbustilor fructiferi. Actiunea sa limitativa se datoreaza in primul rand altitudinii si latitudinii. Cu cat urcam spre munte sau spre nord, caisul, piersicul, ca si unele soiuri de mar, par, prun nu mai gasesc conditiile corespunzatoare cresterii si fructificarii. Optimul termic al procesului de fotosinteza oscileaza de la o specie la alta; la mar 11-19^oC, la nuc 20^oC. Pomii tineri sunt mai putin rezistenti decat cei in varsta, dar ambele categorii rezista mai bine decat cei in declin.

Oscilatiile termice repetate pot sa dauneze si chiar sa duca la pierirea pomilor la temperaturi mai putin scazute (pomii se decalesc). Pomii care au fost supraincarcati cu fructe sunt mai predispusi la inghet, de asemenea cei recoltati mai tarziu. Mugurii floriferi si florile au o sensibilitate mai mare la ger decat mugurii vegetativi.

Clasificarea speciilor pomicole in functie de cerintele fata de caldura si rezistenta la ger:

- grupa I - cu cerinte moderate fata de caldura, cu rezistenta foarte buna la ger si ingheturile tarzii ale primaverii (in plantatii judicios asezate); altitudine 350-900 m (marul, visinul, prunul, alunul, agrisul, zmeurul, capsunul);

- grupa a II-a - cu cerinte mari la caldura, rezistente la ger, bruma, dar in iernile grele se inregistreaza pierderi (nuc, par);

- grupa a III-a - cu cerinte ridicate la caldura - in regiunile submontane mai racoroase nu reusesc in cultura. Rezistenta la ger satisfacatoare, in ierni grele pierd o parte din muguri si le degera varfurile lastarilor. Au repausul profund foarte scurt, fapt care face ca in iernile usoare dar cu oscilatii de temperatura sa piarda mugurii florali. Ingheturile tarzii de primavara distrug recolta in livezile prost plantate, ex. caisul, piersicul, etc.

- grupa a IV-a - cu cerinte foarte ridicate la caldura - specii care nu suporta temperaturi sub ^oC: migdalul si smochinul.

Temperatura solului influenteaza functiile vitale ale radacinilor, cand temperatura solului este scazuta chiar daca exista umiditate suficienta, absorbtia acesteia de catre radacini inceteaza -
fenomenul este denumit seceta fiziologica.

Vita de vie. Temperatura la vita de vie determina aria de raspandire geografica si de cultura economica a vitei de vie pe glob ca si in tara noastra. Inceputul activitatii de viata activa la vita de vie este de 5-7^oC (prag biologic "plans"). Speciile si soiurile de vita manifesta o rezistenta deosebita la temperaturi scazute. Diferitele organe ale vitei de vie manifesta o rezistenta la ger diferita. Radacinile -10.-11^oC, mugurii de iarna -15.-20^oC, cei dorminzi -25.-27^oC.

3.3.CERINTELE FATA DE UMIDITATE

Plantele horticole se caracterizeaza printr-un continut ridicat de apa atat in organele vegetative, cat si in partile comestibile. Plantele legumicole contin 10-15% substante organice, 0,5% substante minerale, iar restul de cca. 85-90% din greutatea plantei il reprezinta apa.

Culturile legumicole sufera cel mai adesea de seceta, atat de cea din sol, cat si de seceta atmosferica.

Dupa cerintele fata de apa speciile legumicole se grupeaza in:

- foarte pretentioase: spanacul, salata, legumele varzoase, bulboase, etc.;

- pretentioase: castravetii, solano-fructoase, cartofii, morcov, patrunjel, fasole, mazare, etc. - moderat pretentioase: sparanghelul, hreanul, s.a.

- putin pretentioase: pepene verde, pepene galben, dovleacul.

Excesul de umiditate provoaca pagube importante culturilor de legume. Moartea plantelor
pe soluri supuse baltirii, se datoreaza asfixierii radacinilor si acumularea in sol a substantelor toxice. Iata de ce, atat la irigarea in brazda, cat si prin aspersiune, terenul trebuie foarte bine nivelat si
modelat.

Pomii si arbustii contin de asemenea o mare cantitate de apa, reprezentand cca. 75-85% din
greutatea acestora. Este necesar ca pomii sa aiba la dispozitie apa in permanenta, in cantitate

suficienta, in functie de pretentiile fiecarei specii in parte. In general, cultura pomilor este extinsa in zonele cu regim pluviometric bogat. De o mare importanta este insa repartizarea precipitatiilor si asigurarea necesarului de umiditate in fazele critice.

Rezistenta la seceta a speciilor pomicole este diferita, samburoasele sunt mai rezistente la seceta comparativ cu semintoasele si arbustii fructiferi. La aceiasi aprovizionare cu apa, primele care dau semne de insuficienta apei sunt semintoasele.

Portaltoiul joaca de asemenea un rol in privinta comportarii pomilor la seceta. Portaltoii
vegetativi, mult extinsi la mar si par, manifesta o mai slaba rezistenta la seceta decat portaltoii
salbatici sau tipurile de franc selectionat. Irigarea pomilor este necesara acolo unde precipitatiile
anuale sunt sub 500 mm. In zonele cu 500-750 mm se aplica irigatia suplimentara pentru

compensarea deficitului, iar in zonele cu peste 750 mm precipitatii irigatia se aplica rareori si numai in conditii de seceta prelungita.

Excesul de umiditate poate avea efecte daunatoare. Ploile abundente si reci ca si udarile
nerationale pot avea ca urmare prelungirea vegetatiei in toamna, maturarea incompleta a lemnului
astfel incat, pomii pot intra in iarna insuficient de pregatiti pentru a rezista la temperaturi scazute.

De retinut ca ploile mai mici de 5 mm si chiar de 10 mm, in pomicultura nu satisfac nevoile pomilor. De altfel, plantele cu inradacinare adanca nu utilizeaza decat 50% din cantitatea de precipitatii.

Vita de vie manifesta o rezistenta buna la seceta, datorita sistemului sau radicular bogat si dotat cu o mate capacitate de absorbtie, care-i permite sa exploreze mari mase de pamant. Totusi, rezistenta vitei de vie la seceta este limitata. Se poate conta pe apele freatice nu prea adanci (2 m) dar numai pentru depasirea unor pierderi din unele perioade critice de seceta.

Cerintele de apa ale vitei de vie variaza in functie de faza de vegetatie, de temperatura mediului, de umiditatea relativa a aerului, de timpurietatea sau tardivitatea soiului, de destinatia strugurilor (de masa sau de vin). Insuficienta umiditatii din sol in timpul infloritului produce deshidratarea graunciorilor de polen si a stigmatelor urmata de fenomenele de cadere florilor, meiere, margeluire, etc. Excesul de umiditate in aceasta perioada duce la intarzierea infloritului si a perturbarii asupra cantitatii si calitatii productiei.

In ceea ce priveste cerintele fata de apa ale soiurilor de vita de vie, ele se clasifica in: slab rezistente la seceta,  potrivit de rezistente si rezistente. Slab rezistente: Perla de Csaba, Muscat de Hamburg, Coarna neagra, iar din cele pentru vin: Cadarca, Galbena de Odobesti, Muscat Ottonel, Merlot, Riesling italian, etc. Soiuri potrivit de rezistente la seceta: de masa: Regina viilor, Afuz-Ali; pentru vin: Cabernet sauvignon, Feteasca alba, Tamaioasa romaneasca, etc. Soiuri de masa rezistente la seceta: Cardinal, iar pentru vin: Chardonnay, Pinot gris, etc.

3.4.CERINTELE FATA DE AER

Dintre componentele aerului oxigenul si bioxidul de carbon au rolul cel mai important in
cresterea si fructificarea plantelor. Oxigenul participa la realizarea procesului de respiratie, iar
bioxidul de carbon in asimilatia clorofiliana, fiind componenta hotaratoare in sinteza materiei
organice.

In aer oxigenul se afla in proportie de 21% si se mentine in acest procent in vreme ce in sol pot fi cazuri cand continutul aerului in oxigen scade sub limitele desfasurarii normale a functiilor organelor subterane ale plantelor.

Bioxidul de carbon se afla in atmosfera in proportie de 0,03% de unde este preluat de catre plante. Bioxidul de carbon poate fi preluat de catre plante si din aerul prezent in sol, unde ca urmare a proceselor de descompunere a materiei organice proportia acestuia este de 0,1-0,3%.

Dintre gazele care influenteaza productia horticola se remarca etilenul care influenteaza in special maturarea fructelor.

Aerul are influenta asupra plantelor, asupra procesului de crestere si fructificare nu numai prin componentele sale ci si ca urmare a miscarii (vanturilor).

Miscarea aerului, vanturile, influenteaza transpiratia plantelor, reducerea procentului de flori fecundate, precum si alte functii fiziologice ale plantelor horticole.

3.5.CERINTELE FATA DE SOL SI NUTRITIA MINERALA

Valorificarea intr-un grad cat mai inalt a potentialului productiv al speciilor horticole se realizeaza in conditiile cultivarii acestor plante pe soluri cu un inalt grad de fertilitate. Cerintele plantelor horticole in raport cu solul se definesc printr-un inalt grad de specificitate, astfel:

Legumicultura da rezultate dintre cele mai bune pe soluri de tip cernoziom aluvial, cu textura mijlocie, bine structurate, cu pH neutru, cu un continut ridicat in humus si in substante nutritive usor solubile. Pentru unele culturi legumicole cum sunt (tomatele timpurii, pepenii verzi si galbeni, etc.) solurile cu textura usoara, luto-nisipoasa, sunt cele mai potrivite.

Solurile utilizate in legumicultura apartin diferitelor tipuri care se deosebesc prin structura, textura si nivel de fertilitate, fiind determinate de clima, roca mama, varsta, relief si vegetatie.
Diferitele tipuri de sol existente se deosebesc intre ele prin textura, structura, chimism etc.
Tipurile de sol sunt determinate de clima, roca, varsta, relief, vegetatie si difera de la o zona la alta.
Solurile se caracterizeaza prin 5 componente de baza si anume:

-particulele minerale de diverse marimi in diferite stadii de transformare chimica; -materia organica in diverse stadii de humificare;

-solutia solului cu diverse saruri;

-atmosfera solului care ocupa spatiile libere;
-microorganismele vegetale si animale.

Plantele pomicole si vita de vie sunt amplasate prioritar pe soluri brune, brun-roscate, podzoluri, cu textura lutoasa, cu un continut mediu in elemente nutritive. Terenurile alcaline, alcalice, cele sarace in elemente nutritive se imbunatatesc prin aplicarea amendamentelor si ingrasamintelor organice.

Sunt improprii pentru cultura plantelor horticole solurile cu procent ridicat de argila, cele mlastinoase, cu eroziune excesiva, etc.

Absorbtia de catre plantele legumicole a elementelor minerale, diurna sau pe intreaga perioada de vegetatie, se desfasoara diferentiat in functie de cresterea si dezvoltarea lor.
Gruparea elementelor nutritive necesare cresterii si dezvoltarii plantelor legumicole se poate
realiza dupa mai multe criterii, dar cel cantitativ ramane de baza.

Criteriile de clasificare a elementelor nutritive sunt urmatoarele:

-dupa sursa: din aer (C, O); din apa (O, H); din sol (N si elementele din cenusa);

-dupa criteriul chimic; metaloizi anioni (N, P, S, Ce, Si); metale cationi (K, Ca, Fe, Mg);

-dupa raportul cantitativ: macroelemente - C, P, O, N, S, Mg, Ca, K);

microelemente (0,001-0,0001% - Cu, Bo, Mn, Mo, Zn, Co, Cl, Fe); ultramicroelemente (elemente radioacitve).

Pentru a putea imbunatatii regimul de nutritie al plantelor legumicole este absolut necesar sa se cunoasca rolul pe care il indeplinesc diferitele elemente nutritive in cresterea si dezvoltarea plantelor.

Azotul prezinta importanta deosebita pentru cresterea si dezvoltarea plantelor legumicole, participand la alcatuirea unor substante complexe (enzime, hormoni, aminoacizi). Este legat de procesul de fotosinteza si de activitatea enzimelor. Actiunea lui asupra plantelor depinde de prezenta celorlalte elemente, de apa si de activitatea sistemului radicular.

Fosforul stimuleaza fructificarea, sinteza azotului si sporeste precocitatea plantelor, influentand pozitiv calitatea fructelor. Impreuna cu K, Ca si Mg, determina rezistenta plantelor la factorii adversi de mediu (seceta si temperaturi scazute).

Potasiul ajuta la sinteza hidratilor de carbon, a proteinelor si lipidelor, retinerea apei in complexul coloidal cu efecte favorabile asupra rezistentei la temperaturi scazute si seceta, respectiv tempereaza efectele negative ale excesului de azot. Se acumuleaza indeosebi in tesuturile cu metabolism intens si cresteri rapide.