ALTE DOCUMENTE
|
|||||||
Familia include peste 100 specii de arbori si arbusti raspânditi în regiunile boreale, temperate si subtropicale din emisfera nordica. Câteva specii ajung si în zonele tropicale, iar unii anini, în America de Sud, depasesc chiar Ecuatorul.
Frunzele sunt caduce, simple, alterne, dintate sau slab lobate. Florile unisexuat-monoice, cele mascule grupate în amenti, cele femele tot în amenti sau fascicule. La majoritatea speciilor, amentii masculi se formeaza de cu toamna. Fructul este o achena, prevazut cu involucru foliaceu la baza; uneori poate fi samara. Maturatia este anuala.
TRIBUL CORYLEAE
Include circa 25 de specii de arbori si arbusti din regiunile temperate si subtropicale ale Europei, Chinei, Japoniei, Americii de Nord.
Scoarta neteda, numai exceptional formeaza ritidom la batrânete; mugurii alterni, fusiformi; frunzele ovat-eliptice, acut serate, asezate distic. Florile sunt unisexuat-monoice, grupate în amenti, apar primavara, odata sau imediat dupa înfrunzire. Floarea mascula are 3-20 stamine, fara perigon, învelita la baza de o bractee paroasa; amentii femeli au numerosi solzi membranosi, caduci, care poarta o cima biflora. Floarea femela, aflata la subsuoara unei bractei si a doua bracteole, este alcatuita dintr-un ovar bilocular, cu perigon îngust, denticulat. Dupa fecundare, amentul devine pendent. Fructul este o achena, turtita si costata, la vârf cu urmele perigonului si stilele persistente, asezat la baza involucrului fructifer. Lastaresc si rareori drajoneaza.
Carpinus betulus L. - carpen
Carpenul este originar
din Europa si
În tara noastra participa la constituirea padurilor de sleau. Din zona sa optima altitudinal, de la câmpie si deal între cca. 100 si 450 m, patrunde si în regiunea padurilor montane, în fagete si amestecuri de fag si rasinoase, bradete (mai ales în Moldova de Nord si în Banat), pâna la cca. 1000 m altitudine, în Carpatii Meridionali.
Limitele raspândirii spre silvostepa Munteniei si Moldovei coincid cu limitele estice ale arealului sau european, ocupa 3% din suprafata paduroasa a tarii.
Carpenul este mezoterm si rezistenta deosebit de bine la geruri si în special, la îngheturi târzii, ceea ce îi permite instalarea gauri de ger. Desi pretentios fata de caldura din timpul sezonului de vegetatie, acesta este mezofit, nu suporta seceta si uscaciunea, dupa cum nu suporta nici gerurile excesive (sub -350C).
Are temperament de semiumbra-umbra.
Prospera pe soluri fertile, bogate si constant umezite; de pe cele compacte, argiloase, cu variatii mari de umiditate, ca în statiunile de terase sau de interfluvii, el lipseste complet.
La noi, datorita amplitudinii ecologice relativ largi a carpenului se includ ecotipuri (rase) climatice si edafice remarcabile:
ecotip nordic din Bucovina, care vegeteaza în climate reci, pe soluri relativ grele, compacte, flis marno-gresos, uneori participa la compozitia padurilor de amestec cu bradul si fagul;
ecotip sud-vestic din Banat, vegeteaza în climate calde, moderate, pe soluri coluviale de pe calcare, uneori în amestec cu bradul (ecotip termifil, banatean) si o serie de specii termofile
ecotip de mare altitudine (pâna la 1200 m) în Muntii Capatânii, pe soluri cristaline;
ecotipuri de soluri grele, pseudogleizate, de pe piemonturile subcarpatice;
Carpenul este arbore de marimea a II-a depasind foarte rar 25 m. Radacina este ramificata, puternic dezvoltata. Tulpina dreapta în masiv, uneori rasucita, torsionata. Are scoarta neteda, cenusie-albicioasa, asemanatoare cu a fagului, dar cu o serie de santuri înguste (caneluri) longitudinale. Are coroana ovoida, bogat ramificata, cu frunzis des ce acopera bine solul. Lujerii subtiri, geniculati, cu lenticele albicioase, slab-pubescenti în tinerete (fig.87). Mugurii sunt alterni, solzosi, fusiformi, accutiti, la vârf parosi, de 0,5-1 cm lungime si alipiti de lujer. Frunzele, asezate distic, sunt ovat-eliptice, de 5-8 cm lungime, la vârf acuminate, la baza usor cordate sau rotunjite, pe margini dublu serate, pe dos sericeu-paroase, cu nervuri proeminente.
Înfloreste si fructifica la vârste relativ reduse (15-20 de ani). Florile sunt unisexuat-monoice, grupate în amenti pendenti, cilindrici; apar o data cu frunzele (prin luna aprilie).cele femele au perigon îngust, denticulat si sunt plasate în axila unei bractee concrescute cu doua bracteole mici, care dupa fecundare, dau nastere unui învelis fructifer trilobat de culoare verzuie, lobul median este mult mai lung decât lobii laterali. Fructele sunt asezate la baza involucrului, lat-ovoide, turtite lateral, de 0,8-1 cm lungime, verde-închis, apoi brune, costate longitudinal, la vârf cu cele doua stile si resturi de perigon. În anii de fructificatie abundenta, (periodicitatea 1-2 ani), involucrele fructifere, bine dezvoltate, de 6-15 cm lungime, dau nota dominanta în întreaga coroana. Fructele se împrastie usor la distante apreciabile, iar dupa germinatie (capacitatea germinativa 50-70%), plantulele se instaleaza în numar apreciabil.
Pe lânga capacitatea foarte mare de regenerare din samânta, carpenul poseda si o remarcabila vigoare de înmultire pe cale vegetativa, din lastari; invadarea padurilor de stejar si gorun fenomen de carpinizare.
Cresterea lenta în primii ani devine activa la 10-15 ani, pentru a încetini din nou si în mod definitiv la 40-50 de ani. În statiuni optime produce maximum 6-7m3/an/ha.
Longevitatea mica cca. 80-100 ani.
Are putini vatamatori biotici si este relativ rezistent la doborâturi si rupturi de vânt sau zapada.
Se remarca prin capacitatea sa mediogena, modificând sensibil climatul intern, mediul devine umbros, racoros, moderat, protejeaza si solul, pe care-l structureaza, îl afâneaza si îl îmbogateste cu litiera sa bogata, usor alterabila.
Lemnul este de culoare albicioasa, fara duramen, dur, compact, cu fibre rasucite, putrezeste usor în aer (nu se foloseste în conmstructii) dar se utilizeza destul de mult pentru roti dintate, piese de masini, calapoade, articole sportive, bun combustibil, superior fagului.
Carpenul constitie o valoroasa specie de amestec, are calitati de ameliorare, edafice si de stimulator al cresterii si elagajului stejarului.
Carpenul este folosit cu succes si la crearea gardurilor vii, deoarece poate fi tuns, îndesindu-si coroana si capatând forme dorite. Este indicat si pentru plantarea în masive si la formarea zidurilor verzi (mult utilizat în gradinile arhitecturale).
Carpinus betulus se obtine din samânta, iar varietatile prin altoire pe forma tipica. Semanatul se executa toamna, dupa dezaripare, cu seminte recoltate în pârga (august-septembrie), în aer liber. Daca samânta se recolteaza la maturitate, semintele vor fi stratificate si semanate primavara.
Carpinus betulus var. incisa, se obtine prin altoire, în despicatura, executate în februarie, în sera. Altoaiele se confectioneaza din lujeri lignificati din sezonul de vegetatie precedent.
Carpinus orientalis Mill. - carpinita, sfinaec
Specie indigena, cu areal submediteranian, se întinde din Italia spre rasarit peste Peninsula Balcanica, în sud-estul Europei, Crimeea Caucaz, Asia Mica si Centrala, înaintând, în general mai spre sud decât carpenul în bazinul mediteranian (fig.17).
La noi creste spontan în regiunea de coline si câmpie, în statiuni calde si relativ uscate din zona forestiera sau din silvostepa. Se întâlneste în Dobrogea, sudul Banatului si vestul Olteniei. Formeaza tufarisuri caracteristice, pe coaste însorite.
Este o specie termofila, dar destul de rezistenta la ger, si pronuntat xerofita, nepreten 21121k1021v 55;ioasa fata de conditiile edafice, vegeteaza si pe solurile cele mai uscate, superficiale, cu mult schelet
Are temperament mai de semiumbra, mai de lumina decât carpenul, dar poate totusi sa reziste si în subarboret, prin padurile rarite de cvercinee.
Se deosebeste de carpen prin: înaltimea redusa, 8-10m; lujerii foarte subtiri, fin pubescenti, cu muguri mai mici, de 0,5 cm, în patru muchii (fig.88); frunzele de numai 2-5 cm lungime, marunt dublu-serate, ciliate, pe dos pubescente, cu petiol scurt si paros; amenti fructiferi mai scurti, de 3-6 cm; fructele achene mici, fiecare asezata pe o bractee ovat-ascutita, mica, asimetrica si neregulat dintata.
Ţinând seama de rezistenta deosebita la seceta, puterea mare de lastarire, intereseaza ca specie de prima împadurire a terenurilor degradate de pe coastele calcaroase si uscate, contribuind la ameliorarea solului prin frunzisul sau destul de bogat. Importanta sporita are însa în Dobrogea, unde apare frecvent, devenind pe alocuri chiar coplesitoare.
Cu toate ca are aspect decorativ, este destul de rar folosit ca arbore ornamental.
Fiind rara întâlnit si din cauza dimensiunilor mici prezinta importanta economica redusa.
Ostrya carpinifolia Scop. - carpenul negru
Specie de origine mediteraniana, cu frunze eliptice, asemanatoare celor de carpen (fig.89), dar ceva mai late, cu margini serate si achene costate, înconjurate aproape complet de involucrul fructifer, desfacut numai la vârf (fructele seamana cu cele de hamei).
Specie termofila, se adapteaza în zone mai calduroase, rezista la seceta si nu are pretentii mari fata de sol; tolereaza terenurile calcaroase.
Ostrya este introdusa la noi numai ca specie de parc.
Se planteaza izolat si în grupuri sau la marginea masivelor, pentru a se pune în evidenta fructele interesante. Ne se preteaza la tundere.
Înmultire. Prin seminte, în septembrie, imediat dupa recoltare sau primavara, dupa stratificare.
Cuprinde specii de arbusti, rar arbori, din regiunile temperate sau mai reci ale emisferei nordice. Frunzele ovate sau subrotund-ovate. Florile unisexuat-monoice. Fructele, sunt nucule (aluna), sunt înconjurate de un involucru fructifer, rezultat din concresterea bracteei si bracteolelor.
Corylus avellana L. - alun
Alunul prezinta un areal întins, în Europa si Asia Mica. În România, în statiuni calde, însorite, pe calcare, urca pâna în subzona molidului, la cca. 1400 m altitudine, la câmpie coboara sporadic pâna la silvostepa.
La noi apare frecvent în padurile de câmpie si deal, însoteste stejarul si gorunul, participa la constituirea subarboretului sau se instaleaza în taieturi, luminisuri, spre liziere.
Alunul are nevoie de soluri fertile, bogate în substante nutritive, slab acide, ferite de uscaciune, adeseori scheletice. Se dezvolta bine în plina lumina, este de semiumbra dar rezista si la o oarecare umbrire.
Este un arbust de pâna la 4-5m înaltime, formând tufe bogate, din multi lastari subtiri, drepti, flexibili, porniti de la baza. Lujerii sunt geniculati, galbui-cenusii, glandulos pubescenti, cu peri roscati si lenticele albicioase (fig.90). Mugurii sunt ovoizi sau sferici, glandulos parosi. Frunzele, de 5-10 cm lungime, obovate, sunt dispuse distic, la baza cordiforme, la baza inegal cordiforme, în partea superioara brusc acuminate, uneori cu trei vârfuri (tendinta de trilobare), pe margini inegal dublu-serate, pe dos paroase (mai ales pe nervuri), prinse pe petioli de 1-2 cm lungime, roscat-glandulos-parosi. Florile sunt unisexuat-monoice; cele mascule, dispuse în amenti cilindrici, bruni, formati în anul precedent, apar foarte devreme primavara, înainte de înfrunzire; cele femele închise în muguri, apar de timpuriu, prin februarie-martie, lasând sa iasa afara numai stilele rosii. Fructele (alune), câte (1) 2-4, sunt nucule ovoide sau globulare, cu coaja subtire, neteda; se gasesc învelite pâna sub vârf într-un involucru foliar, lobat neregulat în partea superioara. Lastareste puternic si drajoneaza mai slab.
Se dezvolta bine ca specie de suarboret în paduri rarite.
Constribuie la ameliorarea solului prin frunzisul bogat în substante minerale; intereseaza pentru fructe.
Corylus colurna L. - alun turcesc.
Specie indigena, cu areal sudic în Peninsula Balcanica, Asia Mica, Caucaz.. La noi apare numai în vestul Olteniei si în sudul Banatului, pe coaste însorite, calcaroase. Pe Domogled atinge dimensiuni mari.
Este o specie termofila. Se acomodeaza însa si în climate relativ reci, la altitudini mari (Sinaia, Brasov - Gradina dendrologica a Facultatii de Silvicultura etc.). Prefera soluri calcaroase.
Este un arbore ce atinge 20 m înaltime si peste 20 cm diametru. Tulpina dreapta si coroana ramificata. Scoarta formeaza de timpuriu ritidom suberos, cenusiu-galbui, ce se exfoliaza în solzi. Lujerii tineri sunt zvelti, lucitori, cenusii-galbui, glandulos-pubescenti, cu muguri scurt ovoconici; cei de doi ani (uneori si cei de un an, spre baza) au scoarta suberoasa, crapata (fig.91). Frunzele mari, de 8-12cm lungime, sunt prinse de un petiol lung de 4cm, adânc cordate, dublu serate, pe fata glabrescente, pe dos pubescente, perechea de nervuri inferioara pornind chiar din petiol. Fructele se dispun în fascicule câte 3-10; alunele mai mari, pâna la 2 cm, sunt lat elipsoidal-turtite, cu coaja groasa, tare si muchiat-zgrabuntoasa, cuprinse pâna la vârf într-un involucru adânc spintecat si cu prelungiri neregulate, puternic glanduloase. Se coc în septembrie-octombrie. Fructele, ca dimensiuni si calitate sunt superioare celor de alun comun. Periodicitatea este anuala, fructificatia abundenta la exemplarele crescute izolat. Cresterea este relativ rapida si are o longevitate pâna la 200 ani.
Arbore de parc si gradina, se utilizeaza ca arbore ornamental sau ca producator de fructe.
Importanta forestiera este redusa, ar putea înnobila unele arborete de cvercinee din zone cu climat favorabil.
Corylus maxima Mill. - alun cu frunza mare
Specie exotica, originara din Peninsula Balcanica si Asia Mica, cultivata rar la noi, mai ales în Oltenia si Banat.
Este un arbust, cu frunze mari, pâna la 14 cm lungime dar cu petiol scurt, de 8-15 mm (fig.92).
Corylus maxima var. purpurea (Loud). Rehd. are frunze de culoare rosie-închisa, este cultivata frecvent prin parcuri. Fructele sunt asezate câte 1-4, pe un peduncul lung de 1,5-3,5 cm; aluna mai mare, cilindric-alungita, cu coaja rosiatica, este complet închisa în involucrul tubulos, mult mai lung decât aluna si gâtuit deasupra acesteia, terminându-se în lobi îngusti, neregulat-dintati.
Este cultivat frecvent în parcuri.
Include cca. 40 de specii de arbori, arbusti si subarbusti pitici din emisfera nordica, în zona boreala si subarctica, pâna la limita latitudinala a vegetatiei lemnoase. Scoarta este prevazuta la suprafata cu periderm suberos, stratificat, de culoare alba-cretacee sau galbuie, mai rar închisa, care se exfoliaza circular în fâsii subtiri. Mugurii sunt alterni, sesili, cu solzi imbricati. Frunzele petiolate, cu marginea serata, crenata sau lobulata; înfrunzesc devreme, primavara. Florile unisexuat-monoice sunt dispuse în amenti. Amentii femeli se transforma într-un fel de con fructifer alungit, care poarta la subsuoara bracteoleelor câte trei samare foarte mici, cu aripioare laterale. Fructele sunt usor raspândite de vânt. Dupa coacere, amentul se risipeste, iar samarele se împrastie o data cu solzii, ramânând pe arbore numai axul floral. Au capacitate germinativa redusa. Speciile arborescente sunt foarte repede crescatoare la început.
Betula pendula Roth (Betula verrucosa Ehrh.), (Betula alba L.) - mesteacan
Prezinta un areal foarte întins, raspândit de la tarmurile Atlanticului pâna în Siberia si Altai. În Europa si Asia, la limita latitudinala a padurilor, dincolo de cercul polar, în sud ajunge în Apenini si Balcani, în Rusia pâna în silvostepa (fig.18). La noi este localizat la munte 700-1550m, coboara rar la 250 m.
Optimul de vegetatie îl realizaza în subzonele padurilor de deal, ca si în fagete montane sau în amestec de fag si rasinoase mai ales în Carpatii Nordici si orientali.
Rase geografice - rase siberiene, scandinave, atlantice, baltice sau din apenini, Balcani sau sudul Rusiei.
Unele din rase denota trasaturi morfologico-anatomice distincte, de exemplu mestecanul de Carelia (lemn dens, mai intens colorat). Proveninetele indigene sunt în general bine dotate din punct de vedere genetic în ceea ce priveste capacitatea de crestere, în dimensiuni si volum, multe însa au defecte de conformatie a trunchiului.
Proveniente superioare apar în Muntii Apuseni si Muntii Vrancei.
Din punct de vedere ecologic, poate fi comparat cu pinul silvestru. Este o specie rustica, extrem de putin pretentioasa fata de clima si sol, cu temperament pronuntat de lumina. Suporta bine gerurile puternice de iarna, arsita si îngheturile si denota o remarcabila amplitudine edafica.Dispunând de o asemenea amplitudine ecologica, la care se adauga o mare capacitate de regenerare prin samânta si calitatea de specie repede crescatoare în tinerete. Mesteacanul este cea mai de seama specie pioniera din padurile noastre; invadeaza repede terenurile descoperite, formând arborete derivate pe suprafete mari.
În diferitele zone de areal, mestecanul are comportament ecologic unitar, prin urmare ecotipurile climatice sau edafice sunt putine. La noi se diferentiaza mesteacanul de câmpie, mestecanul de mare latitudine, mesteacanul de soluri (relativ) uscate, mesteacanul de turbarie.
Este cel mai important arbore pionier din padurile noastre. Acopera foarte slab solul cu coroanele sale rare, luminoase, de aceea, la adapostul sau se instaleaza usor specii erbacee si arbustive.
Este un arbore de marimea a II-a care depaseste rareori 25 m înaltime; iar câteodata ramâne arbustiv. Tulpina este zvelta, conica, uneori sinuoasa. Scoarta, de culoare alba pronuntata, neteda, cu epiderma ce se exfoliaza circular în benzi, dezvolta la batrânete, la partea bazala, un ritidom negricios, adânc crapat. Coroana este foarte afânata si luminoasa, constituita din numerosi lujeri pendenti, subtiri, supli, elastici, glabri, presarati cu o serie de glande - verucozitati albicioase. Mugurii sunt ovoid-conici, glabri, acoperiti cu o secretie vâscoasa (fig.93). Frunzele sunt romboidale pâna la triungiulare, de 6 (7) cm lungime, prelung acuminate dublu-serate pâna la lobulat-serate, glabre, lucioase pe fata, mai mult sau mai putin glanduloase, prinse pe petioli de 2-3 cm lungime. Florile sunt unisexuat-monoice grupate în amenti. Amentii masculi se formeaza în vara precedenta, la vârful lujerilor. Cei femeli apar numai primavara, devreme, o data cu înfrunzirea, sunt cilindrici, iar la fructificatie devin relativ lungi si grosi; sunt alcatuiti din numerosi solzi trilobati, la vârf ciliati, sub care se gasesc fructele. Fructele sunt samare mici si foarte usoare, prevazute cu doua aripioare membranoase, la vârf cu doua firisoare (resturi de stiluri), scurte.
Înfloreste si fructifica de timpuriu (aproximativ la 10 ani), anual si foarte abundent. Puterea germinativa redusa (20-40%) se mentine numai pâna în primavara urmatoare. Lastareste viguros numai în tinerete. Cresterea este foarte rapida în tinerete, în al doilea an atinge 0,5m înaltime.
La 40-50 ani se realizeaza maximul de productie lemnoasa 7-8 m3/an/ha.
La 100 ani ajunge spre limita longevitatii fiziologice.
Longevitate mica 6-90ani.
Lemn fara duramen, alb-galbui, omogen, elastic, moale, greutate mijlocie, putrezeste repede în aer. Se foloseste la furnire si placaje, în industria mobilei, chiurilor, obiecte marunte: cuie, jucarii, saboti, paturi de arma; din ramuri groase, necojite banci, chioscuri.
Betula pendula - se obtine din samânta, semanatul se face imediat dupa recoltarea semintelor, toamna, înainte de caderea zapezii sau primavara, cu seminte stratificate. Prin altoire se obtin varietatile, se executa "prin apropiere" în martie-aprilie sau august-septembrie. În sera se poate altoi în februarie.
Betula albo-sinensis Burk.
Originar din China, cu scoarta portocalie, care se exfoliaza în fâsii circulare subtiri. Necesita un climat mai blând.
Betula ermanii Cham.
Cu coroana foarte larga si scoarta alba-galbuie, amenti erecti
Necesita un climat mai blând ca si Betula albo-sinensis.
Betula nigra L.
Adesea cu mai multe tulpini, scoarta se deruleaza în fâsii mari, roscat-negricioase, care nu se desprind
Betula pubescens Ehrn. - mesteacan pufos
Arbore cu areal vast, din sudul Groenlandei si Islanda pâna în Siberia (fig.18). La noi putin raspândit, în turbarii si piemonturi. Foarte rezistent la ger, dar pretentios fata de umiditate.
Arbore de marimea a III-a, ramâne de multe ori arbust. Spre deosebire de Betula pendula are ramurile, ca si lujerii, îndreptate în sus. Lujerii sunt cenusii-pubescenti, nelucitori, fara verucozitati, iar mugurii parosi si lipiciosi (fig.94). Frunzele, mai mici, de 2-4cm lungime, ovat-rombice, scurt acuminate, neregulat-simplu sau dublu adânc-serate, sunt pe fata de un verde întunecat, iar pe dos evident paroase, în special de-a lungul nervurilor; petiolul este pubescent. Înfrunzeste si înfloreste mai târziu decât Betule pendula. Amentii fructiferi au solzi cu lobii laterali îndreptati înainte. Fructele samare, au aripioara numai dublu de late decât samânta, iar stilele se ridica deasupra marginilor aripilor.
Mesteacanul pufos de la noi apartune ssp. carpatica (Wild.) A. et G.. Prezinta interes naturalistic, fiind considerat un endemism carpatic.
Betula humilis Schrank - mestecanas
Arbust indigen, pâna la 2m; lujerii verucosi si pubescenti la început; scoarta de culoare închisa; frunzele rotund-ovate, mici, de 1-2cm, neregulat dintate, la început pubescente (fig.95); amentii femeli erecti si scurt-ovoizi sau cilindrici; apar primavara. Solzii fructiferi au lobul central evident mai lung decât cei laterali.
Are importanta exclusiv floristica, ca element boreal, circumpolar. Trebuie sa fie protejat pentru a putea supravietui în turbariile montane.
Betula nana L. - mesteacan pitic
Raspândit în zonele tundrei arctice si în regiunile montane, pe terenuri mlastinoase-turboase.
Arbust pitic indigen, sub forma de tufa, de cca. 0,5m înaltime, cu ramuri culcate sau ascendente. Se recunoaste dupa: lujerii foarte subtiri, tomentosi, cu muguri mici si glande verucoase; frunzele foarte mici, de 0,4-1,2cm, + rotunde, crenate, cu 2-4 perechi de nervuri; amentii erecti, apar primavara. Solzii fructiferi au lobi de aceeasi lungime.
Prezinta numai importanta floristica fiind un relict glaciar. Trebuie ocrotit neconditionat, este pe cale de disparitie.
Folosire: solitar sau în grupuri la marginea masivelor, foarte decorativa este culoarea scoartei si forma siluetelor.
Se cunosc circa 30 specii de arbori si arbusti originari din emisfera nordica (câteva exceptii, în America de Sud). Unele specii se ridica pâna la limita latitudinala a vegetatiei lemnoase sau pâna în regiunile alpine.
Mugurii alterni, obisnuit pedicelati si frunzele simple, serate sau lobulate. Florile unisexuat-monoice, în amenti; cei masculi pendenti, în fascicule, se formeaza din vara precedenta. Amentii femeli, scurti si grupati în raceme, se formeaza de cu toamna (numai câteva exceptii). Înfloresc înainte de înfrunzire, exceptie facând la noi Alnus viridis. Dupa fecundare, amentul femel se transforma într-un con fals mic, lemnos, denumit rânza, care se coace toamna târziu. Împrastierea semintelor se face prin vânt sau cu ajutorul apei. Lastaresc, iar la unele specii chiar drajoneaza.
Alnus glutinosa (L.) Gaertn. - anin negru, arin
Specie cu areal foarte întins, se gaseste aproape pe întreg teritoriul Europei (fig.19). La noi creste de regula, în vaile râurilor, la câmpie si la dealuri. Urca pâna în regiunea de munte 800- 900 m, în Lunca Dunarii apare foarte rar.
Este întâlnit frecvent sub forma arbustiva sau arborescenta, pe piemonturile carpatice, în statiuni cu soluri argiloase, gleizate sau pseudogleizate.
Rase geografice asemanatoare în linii mari sub aspectul adaptabilitatii climato-edafice.
Rasa geografica indigena include proveninese deosebit de valoroase, cu capacitate exceptionala de crestere si lastarire si calitatii tulpinilor, ex populatiile din luncile Oltului, Jiului Argesului etc.
Se dovedeste acomodabil în ceea ce priveste clima, fiind rezistent la geruri si îngheturi târzii si timpurii, dar evident mai pretentios fata de caldura decât aninul alb. Este pretentios fata de factorii edafici, manifesta exigente ridicate fata de umiditatea din sol, vegeteaza activ pe soluri umede, în lunci, depresiuni, piemonturi, turbarii, fiind specie higrofita.
Are temperament de lumina si se dovedeste rezistent la actiunea vatamatorilor biotici si abiotici.
Longevitatea sub 100 de ani.
Crestere rapida, îmbogateste solul (radacini au nodozitati cu bacterii fixatoare de azot). Cresterea în tinerete rivalizezaa cu mesteacanul sau plopul; maximul se realizezaa la 30 ani, în statiuni optime produce 11m3/an/ha.
Aninul negru este un arbore ce atinge frecvent înaltimi de 20-25m, iar, uneori, în statiunile foarte favorabile realizeaza chiar 30m. Înradacinarea este de la superficiala pâna la pivotant-trasanta, variabila în functie de sol; pe radacinile tinere se dezvolta adeseori o serie de nodozitati, ca niste margele portocalii, în care traiesc simbiotic bacterii si actinomicete asimilatoare de azot; de asemenea, radacinile contin tesuturi aerenchimatice, în care se formeaza rezerve de aer pentru respiratia radacinilor în statiuni cu soluri submerse. Tulpina, de o rectitudine remarcabila, continua, poate fi urmarita pâna la vârf. Scoarta este neteda, cenusie în tinerete, dupa 15-20 de ani formeaza un ritidom negricios cu solzi colturosi; contine tanin în proportii egale cu stejarul (cca.16%). Lujerii sunt muchiati spre vârf, bruni-verzui sau roscati, glabri, acoperiti în tinerete cu o bruma lipicioasa. Mugurii evident pedicelati, departati de ax, ovoizi, acoperiti cu doi solzi, sunt roscat-brumati, glandulosi si vâscosi (fig.96). Frunzele alterne, obovate sau aproape rotunde, de 6-10cm lungime, cuneate la baza, au vârful rotunjit sau caracteristic, larg emarginat, marginea întreaga spre baza, neregulat-dublu serata în rest. Pe fata sunt glabre, verzi-întunecate, lipicioase în tinerete, pe dos cu o nuanta mai deschisa, galbuie; prezinta smocuri de peri ruginii în axilele nervurilor si se gasesc prinse pe un petiol lung, de 2-3cm. Toamna, pâna târziu, frunzele îsi mentin culoarea verde si de regula, înainte de cadere, se înnegresc. Florile, unisexuat-monoice, sunt grupate în amenti, ce se formeaza de cu vara si se desfac primavara urmatoare foarte timpuriu, înainte de înfrunzire. Amentii masculi, de 6-12cm lungime, cilindrici, bruni-violeti, stau pendent, grupati în raceme de câte 3-5. amentii femeli, mult mai scurti, pâna la 1,5cm, dispusi de asemenea în raceme, sub cei masculi, au flori lipsite de perigon; la maturitate se transforma în conulete (rânze), de 1-2cm lungime, ovoide sau elipsoidale. Racemele fructifere au conurile laterale lung pedunculate. Rânzele prezinta solzi lemnosi, îngrosati la vârf, la maturitate negriciosi, rezultati din transformarea bracteelor florale. Toamna, dupa coacere, rânzele ramân suspendate multa vreme pe arbore, iar solzii se desfac, lasând sa se disemineze fructele, care continua sa cada pâna primavara. Fructele, samare pentagonale, mici de 2-3mm (la 1kg intra cca. Un milion de fructe), foarte îngust aripate, contin saci cu aer în tegument, care permit sa fie purtate de ape la mari distante.
Periodicitatea fructificatiei de 1-3 ani, capacitate germinativa foarte variabila, uneori pâna la 80%.
Dispune de o remarcabila capacitate de regenerare pe cale vegetativa. În conditii favorabile lastareste viguros pâna la 60-80 de ani.
Lemn fara duramen, alb-rosiaric în sectiune proaspata, prin expunere la aer devine portocaliu; moale usor, are mare rezistenta la apa, este utilizat în constructii hidrotehnice., apreciat pentru furnire, se foloseste si la placi aglomerate.
Aninul negru se impune în valorificarea statiunilor cu exces de apa, asigurându-se o prouctie de masa lemnoasa apreciabila atât calitativ cât si cantitativ.
Specie bioacumulatoare, îmbogateste solul în azot datorita nodozitatilor de pe radacini.
Aninii pun în valoare luncile si terenurile cu umiditate în exces, se planteaza pe malurile apelor curgatoase, pot consolida malurile.
Se obtine din samânta si marcotaj, varietatile prin altoire. Semanatul se executa toamna sau primavara timpuriu. Marcotajul prin musuroire si cel chinezesc a dat rezultate multumitoare. Altoirea prin apropiere sau în placaj.
Alnus incana (L.) Moench. - anin alb
Dispune de un imens areal (fig.19). În Europa dincolo de cercul polar, se întinde de asemenea în Asia de Est, fiind printre putinele specii lemnoase indigene care apar si în America de Nord.
La noi înlocuieste aninul negru la altitudini mari, în luncile montane, ajunge la circa 1000m (maxim 1300m). Lipseste în Muntii Banatului.
În comparatie cu aninul negru se dovedeste mai bine adaptat la climate reci, aspre, cu sezon de vegetatie scurt. Suporta în masura mai mare gerurile si îngheturile. Este ceva mai putin pretentios fata de umiditatea solului (mai putin higrofit), vegeteaza pe soluri relativ uscate, pe coaste erodate, grohotisuri si bolovanisuri. Nu suporta apa stagnanta. Vegeteaza bine pe soluri sarace si mai acide.
Suporata mai multa umbrire decât aninul negru.
Este un arbore de talie mai mica decât aninul negru, atingând rareori înaltimi de 18-20m. Tulpina este canelata, adeseori strâmba si neregulata. Scoarta neteda, cenusie albicioasa, are crapaturi putin adânci, numai spre baza exemplarelor batrâne. Lujerii sunt pubescenti, nemuchiati si nelipiciosi, iar mugurii cu doi solzi, pubescenti, mai scurt pedicelati, mai mici si mai apropiati de ax (fig.97). Frunzele sunt ovate sau ovat-eliptice, de 4-10cm lungime, dublu-serate, glabre pe fasa, cenusiu-pubescente pe dos, caracteristic acuminate sau acute la vârf (nu rotunjite sau emarginate) si vâscoase. Amentii se formeaza vara, ca si la aninul negru, dar se deschid si mai de timpuriu, prin februarie. Conuletele, asemanatoare, sunt grupate câte 4-8 în ciorchini; cele laterale sunt sesile sau foarte scurt pedicelate. Samara este tot pentagonala si îngust aripata, dar de culoare mai deschisa.
Cresterea este rapida la început, pâna la 20- 30 ani. Longevitate se mentine mai redusa, începând de la circa 50 de ani da semne de evidenta slabire a vitalitatii.
Specie polimorfa, în america de Nord prezinta o serie de varietati. Lemnul asemanator cu al aninului negru, din cauza dimensiunilor mici se foloseste doar ca lemn de foc.
Este o excelenta specie amelioratoare de sol, bun fixator de sol si terenuri degradate.
Alnus viridis (D.C.) Chaix - anin de munte, liliac de munte
Se întâlneste spontan în Alpi si în Carpati (fig.18), la altitudini mari, catre limita superioara a padurilor. La noi trece dincolo de 2000 m altitudine (se asociaza câteodata cu Pinus mugo). Uneori, pe vai reci si umede, coboara la 1000 de m, întâlnindu-se cu aninul alb.
Crescând în climate foarte aspre, de mare altitudine, se multumeste cu un sezon scurt de vegetatie si rezista la avalanse; este putin pretentios fata de sol.
Este un arbust cu înaltimi pâna la 3 m, cu aspect de tufa si tulpini târâtoare, elastice. Lujerii sunt flexibili, verzi-maslinii, comprimati; mugurii nepedicelati, cu trei solzi, verzi-purpurii, lipiciosi, adeseori asezati distic (fig.98). Frunzele sunt mici, de numai 3-4cm lungime, rotund-ovate, cu vârful acut, serate sau dublu-serate, lipicioase în tinerete, pe dos palid-verzui, cu smocuri de peri la baza nervurilor. Amentii masculi se formeaza din vara precedenta, iar cei femeli apar din muguri numai primavara; amentii se deschid mai târziu, dupa înfrunzire, prin mai-iunie, când conditiile climatice se îmbunatatesc; rânzele în ciorchini lung pedicelati, sunt la început verzi-vâscoase, apoi brune-galbui; samarele lat-aripate.
Este un element caracteristic peisajelor alpine, unde îndeplineste o importanta functie de protectie antierozionala si de fixare a coastelor cu pante mari, a grohotisurilor si bazinlor torentiale.
Cuprinde numerosi arbori de talie mare si mai rar arbusti, originari din regiunile temperate si calduroase ale emisferei nordice. (exceptii câteva specii de Quercus, care apar în Malaesia iar genul Nothofagus este specific zonei australe).
Muguri laterali, cu solzi imbricati, frunzele simple, întregi, dar mai adeseori dintate sau adânc lobate, caduce sau persistente. Florile sunt unisexuat-monoice; fructele nucule. Maturatia anuala sau bienala.
Reprezinta sub aspect filogenetic-evolutiv o solutie biologica aproape optima, având în vedere capacitatea neobisnuita a peciilor respective de a dezvolta radacinile, tulpinile, frunzisul, la cote maxime, vitaliatea lor iesita din comun. Este interesant faptul ca fagaceele, cu aparatul lor reproductiv adaptat la polezizarea usoara prin vânt, dezvolta seminte mari, grele, cu diseminare anevoioasa si numai exceptionala lor vitalitate si longevitate le-a permis în aceste conditii sa ocupe teritorii atât de întinde.
Fagaceele au evoluat si s-au raspândit considerabil din centre ancestrale de origine meridionala sau cu clima calda, fapt ilustrat de marcescenta frunzelor, caracter derivat din sempervirescenta initiala.
La noi, fagul si stejarul ocupa mai mult de jumatate din întreaga suprafata a padurilor.
Cuprinde circa 10 specii, originare din zonele temperate ale emisferei nordice (Europa si Asia Mica, China, Japonia, America de Nord). Sunt specii foarte rezistente la umbra, cu înradacinarea pivotant-trasanta, scoarta neteda, obisnuit fara ritidom, mugurii alterni, fusiformi. Frunzele caduce, adeseori întregi. Florile sunt unisexuat-monoice. Fructele (jirul) sunt nuculeîn trei muchii, cu sectiune triunghiulara, câte doua, închise complet într-o cupa. Maturatia anuala.
Fagus sylvatica L.- fag.
Cele mai vechi resturi fosile ale genului Fagus în Europa, în Saxonia, dateaza din Cretacic, de acum aproape 100 milioane de ani.
În era tertiara speciile acestui gen erau mult raspândite în Europa (numeroase resturi de fosile au fost gasite). Fagus sylvatica si Fagus orientalis au avut la origine areale distincte, care în timpul glaciatiunilor cuaternare par sa se fi suprapus partial, ceea ce a dus si la formarea de forme hibride în zonele de contact.
În perioada glaciatiunilor, fagul european s-a restrâns în mare parte spre sud, Spania, Franta, Corsica, Sicilia, Apenini, Balcani - inclusiv Carpati, în Crimea. În postglaciar revine pe vechi teritorii nordice, în neolitic ajungând aproape de limita nordica a arealului natural actual. Unii cercetatori considera ca în postglaciar fagul a revenit în Carpatii nostri din refugiile balcanice, ipoteza totusi greu de acreditat tinând cont de diseminatia greoaie a jirului. Se considera, de altfel, ca apogeul fagului la noi a fost marcat în epoca romana, si ca, în prezent, el este într-un usor declin în favoarea molidului.
Fagul este o specie europeana, raspândita în tinuturile vestice, centrale si sudice ale continentului (fig.20). Limita vestica ajunge pâna la Oceanul Atlantic, iar limita estica pâna în nordul Moldovei de unde trece în Carpati. În sud atinge Pirineii si tarmurile Mediteranei, din Franta pâna în Grecia, iar spre nord se ridica pâna în sudul Scotiei si Peninsulei Scandinave. În Europa de nord-vest fagul este o specie de câmpie si de dealuri (la Marea Baltica se gaseste la 5-10m altitudine), în sud si sud-est el devine o specie exclusiv montana (ajunge la 2000m altitudine).
În Europa, cele mai întinse suprafete le ocupa în fosta Iugoslavie, urmata de România.
La noi, este specia cea mai raspândita (fig.21), ocupând aproximativ 2 milioane de hectare, adica 31 % din suprafata paduroasa a tarii. Se întinde în întregul lant carpatic. Limita inferioara se gaseste la altitudini de 300-500 m, cea superioara la 1200-1400 m. Coboara insular pe vai umede pâna la 150-200 m, în Banat, pe Valea Cernei si pe Valea Dunarii se gasesc arborete pâna la circa 100 m; urca în parâng si Apuseni la 1650 m altitudine. Insule izolate se gasesc în Dobrogea Câmpia Olteniei (lânga Craiova si Turnu Severin) si în Câmpia Munteniei (lânga lacul Snagov), în Carpatii Meridionali si în Apuseni limita superioara depaseste 1400 m (1650 m în Parâng si Apuseni), constituie limita superioara a padurii (Muntii Bihor, Semenic, Cernei, Parâng, Sebes).
Are areal altitudinal foarte larg, constituie frecvent arborete pure pe mari surafete, alteori se asociaza cu gorunul, carpenul, bradul, molidul. În regiunea de dealuri participa la constituirea sleaurilor. În Carpatii Orientali formeaza arborete de amestec cu bradul si molidul.
Dintre subspecii, varietati si forme, la noi apar:
F. s. ssp sylvatica - în întregul areal
F. s. var. moesiaca - în Banat (Semenic-Domogled), Oltenia (Cozia), Dobrogea
F. s. var. pendula - în Muntii Banatului la cca. 800 m altitudine
F. s. var. vulgaris - în întregul areal
F. s. f. czeczotte - pe Muntele Mic, în Valea Nerei
F. s. f. quercoides - Ciucas, Muntele Rosu
F. s. f. atropunicea ( frunze rosii-negricioase sau brune, întunecate) - parcuri
Rase geografice mai slab exprimate, decât la rasinoase.
F. s. borealis - la altitudini mici pe litoralul marii Baltice
F. s. britanica - în Anglia
F. s. scandinavica - în Scandinavia
F. s. celtica - în nordul Frantei
F. s. montana cuprinde climatipuri:
F. s. pyrenaica - Pirinei
F. s. gallica - din Jura
F. s. alpina - Muntii Vestici
F. s. austriaca - Alpii Austriei
F. s. apennica - din Apenini
F. s. eurcynica - din zona montana si colinara a Europei centrale
F. s. carpatica - din muntii Slovaciei
F. s. polonica si silesiaca - din Polonia
F. s. transilvanica - din Carpatii românesti
F. s. balcanica - din Balcani
F. s. podolica - din Podisul Podolic si Moldovenesc
În fagetele autohtone din Carpati apar poveniente valoroase cu înalta capacitate biologica: populatiile de fag din Banat (valea Nerei.Cernei), populatiile din Subcarpatii Moldovei (Fântânele - Bacau), cele din Ciucas, Bucegi.
În Europa Centrala fagul vegeteaza în climate montane, cu caracter oceanic, atlantic. La noi climatul fagetelor sufera vadite influente continentale, mai ales în tinuturile rasaritene. Pretutindeni însa fagul manifesta pretentii mari fata de umiditate. Se dovedeste sensibil la seceta si uscaciune. O anumita reducere a cantitatii de precipitatii poate fi compensata de umiditatea atmosferica sporita, care-i permite pe vai, sa coboare în regiunea de coline.
În afara de umiditate, un alt factor decisiv în raspândirea fagului sunt îngheturile. În Carpati evita sistematic funduri de vai, depresiuni închise; la altitudini mici este înlocuit de carpen. Plantulele sufera din cauza îngheturilor târzii, uneori si exemplarele mature, se distruge aparatul foliaceu.
Gerurile sunt suportate destul de bine. Cele excesive îi cauzeaza însa gelivuri (crapaturi în lemn).
si arsita produce vatamari, mai mult la plantule dar si la exemplarele mature, care izolate brusc sufera de pârlitura scoartei (ramân cicatrice relativ evidente cu suprafata zgrunturoasa si contur neregulat). Fagul la fel ca bradul nu se regenereaza de cât sub masiv. Arboretele mature creaza un mediu deosebit de prielnic regenerarii; în stare de masiv se multumeste cu 1/60 pâna la 1/80 din luminozitatea totala; arbustii lipsesc, din speciile erbacee rezista doar cele umbrofile, uneori chiar lipsesc. Temperamentul - este cel mai pronuntat de umbra dintre toate foioasele de la noi, ocupa locul trei dupa tisa si brad.
Fata de vântul puternic manifesta o rezistenta buna, constituind si adevarate nuclee de rezistenta în molidisuri calamitate.
Creste bine pe soluri bogate în humus si baze de schimb, slab acide, reavene, aerisite si permeabile, profunde, pe orice fel de roci. Potentialul biologic ridicat permite dezvoltarea si pe soluri mai sarace în baze, mai acide dar afânate, permeabile, fara variatii accentuate de umiditate, aerisite cu textura nisipo-lutoasa sau lutoasa, se poate dezvolta si pe soluri scheletice cu conditia sa fie trofice.
Fagul carpatic include ecotipuri climatice si edafice distincte:
Fagul de Bucovina - de climat mai racoros si mai aspru, cu potential productiv si de crestere relativ redusa
Fagul de Banat - climatip mai termofil, se adapteaza usor în conditii stationale locale, la altitudini mici unele populatii au o anumita individualitate genetica, sunt rezultatul unor hibridari ancestrale ale lui Fagus sylvatica cu F. orientalis.
Fagul din muntii Apuseni - ecotip termofil dar cu potential bioproductiv inferior celui din Banat.
Fagul Dobrogean - în Muntii Macinului ocupa o pozitie ecologica aparte, este adaptat la climatul local cald, relativ uscat si ierni reci formând o insula izolata la Luncavita.
Fagul de mare altitudine din Muntii Olteniei - Parâng, Godeanu, formeaza frecvent limita superioara a padurilor.
Fagul de mica altitudine - apare insular în statiuni calde si uscate dr cu umiditate admosferica mare de pe Valea Dunarii - taurica si var. moesiaca sau de pe malul lacului Snagov F. taurica.
Ecotipuri edafice:
Fagul din Podisul central Moldovenesc care vegeteaza pe soluri grele, compacte, neaerisite.
Arbore de mari dimensiuni, fagul atinge înaltimi de pâna la 40(45)m si diametre de maximum 2 m. Radacina pivotanta în primul deceniu, se desface mai târziu în numeroase ramificatii oblice si orizontale, ce se întind mult în suprafata, se întretes si concresc (concresterea se realizeaza si între radacinile arborilor vecini), dând astfel o buna ancorare în sol, care asigura o rezistenta destul de buna la doborâturi de vânt. Tulpina în masiv strâns este foarte dreapta, cilindrica, perfect curatata de craci pe mari lungimi. În unele cazuri prezinta însa tendinta de înfurcire. Scoarta, este neteda, subtire, cenusie pâna la albicioasa, cu pete mari de culoare mai deschisa, nu formeaza ritidom decât rareori la baza trunchiului. Prin elagarea ramurilor laterale, pe trunchi ramân adeseori acolade negricioase numite "barbi chinezesti". Coroana, ovoid-alungita în masiv, bogata în ramuri si frunze, se dezvolta mult lateral si în profunzime, la arborii izolati. Lujerii anuali sunt geniculati, bruni sau verzui, la început parosi, apoi glabri (fig.99). Mugurii sunt fusiformi, mari, de 2-3cm lungime, ascutiti, cu numerosi solzi bruni, foarte departati de lujer. Frunzele eliptice pâna la ovate, de 5-10cm lungime, sunt acute la vârf, la baza îngustate sau rotunjite, pe margini sinuate, slab dintate sau aproape întregi, prinse pe petioli de cca. 1cm; în tinerete au peri moi pe ambele fete; mai târziu devin glabre pe fasa, pe dos pastrând smocuri de peri la subsuoara nervurilor; pe margini sunt ciliate. Spre toamna devin pieloase, brune aramii si mai ales la exemplarele tinere, ramân pe ramuri pâna spre primavara (marcescente). Florile, unisexuat-monoice, apar concomitent cu înfrunzirea. Florile mascule, constituite dintr-un perigon campanulat, paros, cu 4-7 lacinii profunde, divizate si 8-16 stamine, sunt grupate în capitule pendente, lung pedunculate; cele femele, câte doua, cu trei stile, înconjurate de numeroase bractee, unite la baza, formând un involucru paros cu patru diviziuni, sunt erecte si scurt pedunculate. Fructul, denumit jir, este o nucula în trei muchii, bruna-roscata, de 1-1,5cm lungime, achenele câte doua sunt cuprinse într-o cupa cu apendici lemnosi, teposi.
Fagul fructifica târziu, în masiv la 70- 80 de ani, iar fructificatiile abundente se repeta destul de rar (o data la 4-6 ani). Maturatia are loc în septembrie-octombrie.
În primii ani puietii cresc încet (aproximativ 10 cm anual), ulterior cresterea în înaltime se activeaza, abia catre 30- 40 de ani atinge valori mari (circa 80 de cm anual). Lastareste slab.
Longevitatea de 200-250 de ani, numai în cazuri rare 300 de ani.
La 80 de ani în statiuni optime (Banat) fagetele produc pâna la 12-13 m3/an/ha. La 100 de ani numai cca. 5-6 m3/an/ha; din volumul de lemn exploatat anual fagul detine 45-50 %. Tulpinile groase pe soluri cu umiditate multa au putregai în partea inferioara.
Fagul este o specie relativ omogena si unitara cu variabilitatea restrânsa si foarte bine studiata:
F.s. ssp. sylvatica Beldie - cu frunze relativ scurte, 3,5-7 cm, numar relativ redus de nervuri, 6-8 perechi.
F.s. ssp. moesiaca - cu frunze cu o lungime de 9-12 cm, 8-10 perechi de nervuri.
Dupa forma si structura coroanei se diferentiaza varietatile:
Fagus sylvatica var. pyramidalis (Fagus sylvatica var.fastigiata), cu coroana îngusta, piramidala, ramuri erecte;
Fagus sylvatica var. pendula, cu ramuri pendente, cele inferioare târâtoare;
Fagus sylvatica var. tortuosa, forma pitica, cu tulpina si ramurile rasucite.
Dupa caracterele frunzelor s-au descris:
Fagus sylvatica var. grandidenta, cu frunze grosolan si regulat dintate,
Fagus sylvatica var. atropurpurea (Fagus sylvatica f. atropunicea), cu frunze rosii negricioase sau brune întunecate,
Fagus sylvatica f. pupurea pendula, Fagus sylvatica var.asplenifolia (Bazos), cu frunze lobate.
Are mai putini vatamatori decât rasinoasele Orchestes fagii si Mikiola fagii, formeaza gale, rod mugurii; Necria ditissima si Nectria galigena provoaca cancere.
Dintre foioasele indigene fagul este cel mai puternic creator de mediu - fitoclimatul umbros, racros, omogen cu structura particulara. Solul de fag se mentine bine si stabil structurat, litiera se descompune usor, în statiuni favorabile humusul este de tip mull, dezvoltându-se cea mai tipica flora de mull. În masive continue influenta asupra regimului hidrologic este puternica, scurgerile de suprafata fiind mult diminuate, solul permitând infiltrarea rapida si nelimitata a apei.
Fagul este principala specie a padurilor noastre. Prin introducerea în arboretele pure de fag a unor specii (Mo, Br, La, Go, Du) valoarea arboretelor poate creste.
Lemnul este de culoare alba în sectiune proaspata (daca nu apare "inima rosie"), omogen, tare, greu, usor fizibil, de elasticitate medie, în aer putrezeste usor, se prelucreaza usor, se utilizeaza în industria mobilei, pentru furnire, placaje, placi. Lemnul aburit se poate utiliza la fabricraea mobilei curbe, parchete, instrumente muzicale, la producerea celulozei. Durabilitatea poate fi marita prin imregnarea cu substante chimice. Se foloselte ca lemn de foc si mangal.
La noi cultura fagului este relativ usoara datorta conditiilor climato-edafice favorabile si sigura la starea de masiv încheiata vatamarile factorilor abiotici si biotici sunt reduse. Padurile naturale pluriene din Banat vor fi conservate ca baza unica de plasma germinativa.c
Fagus sylvatica se obtine din samânta, varietatile ornamentale prin altoire. Semintele se seamana imediat dupa recoltare sau se stratifica daca se seamana primavara. Altoirea se aplica în februarie, în sera. Pe puietii de Fagus sylvatica, se altoiesc la colet varietatile si formele cu pot erect, iar în coroana, la 2- 2,20 m înaltime, formele pletoase sau cu frunze colorate.
Fagus orientalis Lipsky - fag oriental, fag de Caucaz.
Specia este raspândita în sudul Peninsulei Balcanice, Turciei, Caucaz, Iran.
Specie indigena, întâlnita la noi în sudul Banatului precum si Oltenia, Muntenia, Transilvania (jud. Alba).
Este mai termofil si mai putin rezistent la ger decât fagul comun, suporta mai bine uscaciunea.
Cultura în statiunile la limita inferioara a fagului, în sudul Olteniei, Banatului, Muntii Macinului, au dat rezultate bune. Lastareste relativ puternic, drajoneaza bine, cresterea este viguroasa.
Arbore de marimea I, pâna la 40 m înaltime, care se deosebeste de fagul comun prin coroana mai îngusta, piramidala; lujerii mai vigurosi si matasos-pubescenti pâna în iarna, frunzele relativ mari, de 9-15cm lungime, cu 7-14 perechi de nervuri secundare, curbate evident înainte de a ajunge la marginea frunzei (fig.100). Florile mascule au perigonul divizat cel putin pe 1/3 de la vârf si foarte paros, asa ca inflorescentele apar ca un ghem albicios de puf. Înfrunzeste si înfloreste cu 2-3 saptamâni mai devreme decât Fagus sylvatica. Fructele sunt închise într-o cupa paroasa, care la baza prezinta apendiculi foliari, ca niste frunzisoare verzi, petiolate, mult mai alungiti, caracteristici.
Fagus x taurica Popl. - fag de Crimeea
Originar din Balcani si Crimeea, la noi se gaseste mai frecvent în Muntii Banatului unde ocupa suprafete întinse în Oltenia, Muntenia si Dobrogea.
Hibrid între Fagus sylvatica si Fagus orientalis, prezinta caractere intermediare. Frunzele sunt asemanatoare fagului oriental, dar cu dimensiuni mai reduse si cu un numar relativ mare de perechi de nervuri (8-10).
Cuprinde cca. 10 specii, raspândite în Europa Meridionala, Asia Mica si Orientala, inclusiv Japonia, precum si în sud-estul Americii de Nord. Sunt arbori iubitori de caldura, de climat dulce. Au frunze caduce, lanceolate, ascutit-dintate. Florile sunt unisexuat-monoice. Fructele suntnucule globuloase, închise câte 1-3 într-o cupa aproape sferica, prevazuta cu spini lungi, întepatori. Samânta este comestibila. Maturatia anuala. Lastareste puternic si drajoneaza.
Castanea sativa Mill. (C. vesca Gaertn.) - Castan bun
Specie cu areal circummediteranean, raspândita în Europa, începând din Spania pâna în Peninsula Balcana, de unde trece în Asia Mica si Caucaz; în Africa prezinta un areal restrâns (fig.22). La noi apare în regiunile cu climat blând, în Oltenia si nord-vestul tarii (Baia Mare, Baia Sprie).
Originea spontana în tara noastra pare îndoielnica, dar fiind salbaticit în multe puncte, probabil a fost introdus în vremea romanilor sau în evul mediu.
Este o specie tipica de climat mediteranean cald si umed, ferit de îngheturi puternice si geruri mari. Are o remarcabila rezistenta la poluare.
Are temperament mai de umbra decât stejarul, apropiat de al carpenului.
Se dezvolta bine pe soluri de pe roci vulcanice, acide, aerisite, afânate, permeabile (nu tolereaza calcarul activ).
Arbore de înaltimi mari, cca. 30m si mai ales de grosimi remarcabile - 1,5-2m. La noi creste mai mult izolat în arborete rarite sau în livezi, prezinta la batrânete tulpini groase si este de înaltimi relativ reduse, cu ramificatii joase, larg dezvoltate si ritidom de culoare bruna-închis, adânc crapat. Lujerii anuali sunt vigurosi, bruni-roscati, cu lenticele albicioase, glabri; frunzele mari, de 10-22cm lungime si 4-8cm latime, oblong-lanceolate, treptat îngustate spre vârf, cu marginile acut dintate si nervatiunea proeminenta (fig.101). Florile mascule sunt grupate în amenti cilindrici foarte numerosi, lungi de 10-13cm, erecti, de culoare galbena, cu miros specific. Florile femele sunt verzi si se gasesc la baza amentilor masculi, câte 2-3 într-un involucru spinos, care se transforma într-o cupa sferica, aproape lemnoasa, acoperita cu spini lungi, desi, întepatori. Fructele, castanele, nucule globuloase sau brusc acuminate purtând la vârf resturile stigmatelor, au culoare bruna-întunecata (castanie), diametru de 2-3 cm si stau câte 1-3 închise în cupa fructifera, se desface în patru valve, la coacere, prin octombrie.
Exemplarele izolate fructifica începând de la 20 de ani. Periodicitatea 2-3 ani. În statiuni corespunzatoare lastareste pâna la vârse înaintate, drajoneaza frecvent, cresterile sunt active. La cinci ani poate sa atinga 5 m înaltime. Lemnul este de calitate superioara. Castanele au mare valoare nutritiva.
Longevitate este foarte mare, peste 1000 de ani.
Ca arbore forestier poate fi cultivat cu cvercinee în statiuni cu climat moderat în vestul tarii.
Specie ornamentala, cu habitus si frunzis frumos, se introduce izolat sau pe alei.
Se cunosc cultivarurile:
Castanea sativa cv. "Argentea variegata";
Castanea sativa cv. "Aureo marginata";
Castanea sativa cv. "Purpurea";
Castanea sativa cv. "Pendula";
Castanea sativa cv. "Fastigiata";
Castanea sativa cv. "Pyramidalis".
Se înmulteste prin seminte, se seamana toamna sau primavara, dupa stratificare; prin marcotaj prin musuroire; varietatile prin altoire, pe potaltoi de Quercus cerris sau Quercus robur.
Gen cu peste 200 de specii, în majoritate arborescente; raspândite în regiunile temperate si subtropicale ale emisferei nordice. La noi cresc spontan numai sapte specii care ocupa la un loc cca. 19% din suprafata paduroasa. În culturi forestiere si ornamentale au mai fost însa introduse alte peste 20 specii exotice.
Stejarii prezinta frunze alterne, caduce, marcescente sau persistente (specii exotice), lobate sau dintate, rareori întregi (specii exotice). Florile sunt unisexuat-monoice. Fructul (ghinda) este nucula, cilindrica, elipsoidala sau aproape emisferica, prinsa la baza, uneori aproape în întregime, într-un involucru lemnos (cupa), acoperit cu numerosi solzi imbricati, liberi sau mai mult sau mai putin concrescuti. Lastaresc puternic si dau lemn cu înalte calitati tehnologice.
Subgenul Erytrobalanus Spach.
Include specii originare din America de Nord, cu frunze cazatoare sau persistente, întregi sau mai ales lobate; obisnuit cu lobi ascutiti, toamna frunzele se coloreaza intens de la galben pâna la rosu-purpuriu. Ghinda are tegumentul brun-roscat la exterior si tomentos pe partea inferioara, iar maturatia este bienala. Sunt relativ rezistenti la atacul daunatorilor.
Quercus rubra L. (Quercus borealis Michx.) - stejar rosu, stejar rosu american.
Originar din estul Americii de Nord (fig.23). Specia a fost introdusa în Europa la sfârsitul secolului al VII-lea mai mult în vesrul si centrul Europei. La noi folosit frecvent în cultura, în scop decorativ, prin parcuri sau aliniamente pe marginea strazilor, dar si în plantatii în vestul tarii si în terenuri degradate, dar rezultatele nu s-au ridicat la nivelul asteptarilor. În prezent ocupa o suprafata de 2500 ha, 1650 de ha în vestul tarii în ocolul silvic Sacuieni (Bihor).
În America dispune de o larga amplitudine climatica, ceea ce a facut sa fie folosit în Europa în conditii variate, începând din regiunile de câmpie si pâna în regiunea montana inferioara. Foarte importanta este provenienta semintelor, deoarece Quercus rubra prezinta mai multe ecotipuri, adaptate la climatul continental din nord, sau dimpotriva, la climatul calduros cu nuante subtropicale din sud, cum este cazul cu Quercus borealis var maxima. La noi suporta bine gerurile de iarna. Se dezvolta bine în câmpie (cu conditia sa aiba precipitatii suficiente). Creste bine pe soluri bogate, afânate, cu textura usoara si umiditate suficienta. Rezista surprinzator de viguros si pe soluri grele, argiloase, complet neaerisite si chiar cu regim hidrologic variabil. În statiuni montane si reci creste încet, iar litiera, greu alterabila, duce la acumulari de substante organice nedescompuse. Arbore de lumina, suporta si umbrirea.
Stejarul rosu atinge în patria de origine înaltimi de peste 25m si diametre de cca. 1m. În masiv are tulpina dreapta si bine elagata; în arborete rarite, mai ales în conditii stationale necorespunzatoare, devine adeseori rau conformata, cu defecte. Spre deosebire de speciile indigene de stejar, are scoarta subtire, cenusie, neteda, asemanatoare într-o anumita masura cu cea de fag. Dupa 40 de ani, în special catre baza tulpinii, scoarta dezvolta crapaturi rare, ca la tei. Lujerii sunt rosii-bruni, cu lenticele galbui, iar mugurii ovoid-ascutiti, rotii-bruni, lucitori, glabri, de cca. 6mm lungime. Frunzele oblongi, mari, de 10-22cm lungime, adânc lobate, pâna la mijlocul jumatatii limbului, au lobii triunghiulari-ovati, lobulati si terminati cu un vârf setaceu, pe fata sunt verzi-întunecat, iar pe dos verzi-galbui sau cenusii, cu smocuri de peri bruni în axilele nervurilor (fig.102). Spre toamna frunzisul, bogat si marcescent, se coloreaza în rosu sau portocaliu, fiind foarte decorativ. Ghindele sunt scurt-pedunculate, lat-ovoide pâna la semisferice, brune, de cca. 2cm grosime. Partea inferioara, pe cca. 1/3 din lungime, sta asezata într-o cupa plana sau usor conica. Ghindele se coc numai în anul al doilea (maturatie bienala).
Stejarul rosu fructifica mai devreme decât stejarul si gorunul, aproape anual si destul de bogat.
Stejarul rosu este una din cele mai valoroase specii exotice de foioase introduse la noi, tinând cont de marea capacitate de adaptare fata de conditiile stationale si de faptul ca este o specie repede crescatoare în tinerete, fructifica foarte bine si se poate regenera pe cale naturala.
Lemnul este mai putin valoros decât cel al gorunului si stejarului (pori mari, densitate mai mica), durabil, se poate prelucra usor, se foloseste în industria mobilei, constructii, parchete. Coaja are un continut mai mic de tanin decât cea a speciilor indigene.
Quercus borealis var. maxima (Marsh.)Ashe, L.
Este o varietate a acestei specii introdusa la noi mai mult decât varietatea tipica.
Arbore de dimensiuni mai mari, pâna, la 50m înaltime, are cupe mari, evident turtite, care cuprind ghinda numai la baza. Cresterea este foarte rapida, mai ales în tinerete, pâna la 30-40 de ani, când depaseste stejarii indigeni, inclusiv cerul. La 10 ani atinge, uneori, 6m înaltime.
Quercus coccinea Muenchh. - stejar rosu
Specie de origine americana, a fost introdusa la noi în parcuri si gradinile botanice din Bucuresti, Cluj, Bacau, Timisoara, Brasov, Iasi.
Atinge înaltimi pâna la 25m, are tulpini drepte. Lujerii, rosii-portocalii, glabri, au numeroase lenticele roscate (nu galbene ca la Quercus rubra). Mugurii sunt bruni-întunecat, parosi în jumatatea superioara. Frunzele, eliptice sau obovate, mai mici decât ale speciei precedente, de 8-15cm lungime, lobi alungiti, prevazuti fiecare cu 3-7 dinti sau lobului terminati într-un vârf subtire; sinusurile adânci, rotunjite la baza, depasesc mijlocul jumatatii frunzei; pe dos peri evidenti la intersectia nervurilor. Toamna frunzele se coloreaza în rosu aprins, ramânând pe arbori pâna spre iarna târziu. Frunzele sesile, asezate câte 1-2 la subsuoara frunzelor, sunt lat-ovoide, de numai 1-2cm lungime, brune-ruginii; cupa îngust-gâtuita în partea bazala; se coc în anul al doilea.
Quercus benderii - Benitz.
Hibridul între Quercus borealis var. maxima si Quercus coccinea
prezinta caractere intermediare. Frunzele sunt mai lungi decât cele de Quercus coccinea, cu 3-4 perechi de lobi, lobulati sau dintat-lobulati, cu sinusurile mai adânci decât mijlocul jumatatii laminei. Ghindele si cupa sunt asemanatoare cu cele de Quercus coccinea. A fost confundat deseori cu Quercus rubra, fiind se pare mai frecvent introdus ca arbore de parcuri si aliniamente (Ex. Bucuresti, soseaua Kisselef).
Quercus palustris Muench. - stejar de balta, stejar de mlastini
Este originar din sud -estul Americii de Nord.
Atinge înaltimi mari, de peste 25m si prezinta frunze relativ mici, de 8-12cm, eliptice, lung-petiolate (petiol de 2-5cm), cu 2-3 perechi de lobi îngusti si sinusurile larg rotunjite, foarte adânci.
Quercus imbricaria Michx - stejar cu frunza întreaga
Originar tot din America de Nord, se cultiva la noi în scop ornamental, ca si specia precedenta.
Atinge înaltimi de 20m, are scoarta neteda, frunze oblongi, de 7-16cm lungime si 2-5cm latime, cu marginea întreaga, nelobata, pe dos pubescente.
Subgenul Cerris (Spach.) Oerst.
Cuprinde aproape numai specii din regiuni calde, subtropicale, mediteraneene. Are frunze cazatoare, uneori marcescente, foarte rar sempervirescente, cu marginea lobata, dintata sau întreaga. Maturatia, de regula bienala, cupa prezinta solzi alungiti, apendiculati, uneori întepatori.
Quercus cerris L. - Cer, Ceroi
Specie cu areal nord-mediteranean din Spania pâna în Turcia.
În tara noastra se gaseste la câmpie si urca la 500-600m altitudine la coline; în vestul Transilvaniei si Banat apare frecvent la dealuri (fig.25). În Muntii Apuseni urca la 900 m altitudine. Cel mai mult patrunde spre interiorul Transilvaniei în Hunedoara, lipseste în Podisul Transilvaniei si în Moldova (apare insular în zona Galatiului si rar în Dobrogea). Formeaza arborete pure (cerete) si în amestec cu alte specii de stejar, cu gârnita mai rar cu stejarul rosu si brumariu, în amestec cu alte foioase formeaza cereto-sleaurile. Ocupa 2% din suprafata paduroasa a tarii.
Este o specie termofila si xerofita, creste în climate calde, cu sezon de vegetatie lung, suporta bine seceta si uscaciunea. Este mai sensibil decât ceilalti stejari la gerurile puternice. Datorita înradacinarii puternice si posibilitatii de reducere a transpiratiei, dispune de o mare capacitate de a vegeta pe soluri argiloase, compacte, greu permeabile, cu regim de umiditate foarte variabil (excesiv de umed primavara, puternic uscate în timpul secetelor de vara).
Cerul atinge dimensiuni mari, înaltimi de pâna la 35m si grosimi de 1,50m. Are tulpini drepte, cilindrice, care se pot urmari pâna la vârf, ritidom format de timpuriu, gros, pietros si negricios, cu crapaturi longitudinale, în profunzime de culoare rosie-caramizie, caracteristica. Coroana, concentrata spre vârful tulpinii, este îngusta si destul de bogata în frunzis. Lujerii anuali muchiati, cenusii sau bruni-verzui, tomentosi. Mugurii, mici, ovoizi, de asemenea tomentosi, se recunosc dupa stipele filamentoase, persistente, ce depasesc lungimea mugurilor. Frunzele sunt eliptice pâna la oblong-ovate, de 5-15cm lungime, la vârf acute, la baza îngustate, rotunjite, slab cordate, pe margini sinuat-dintat-lobulate pâna la penat-sectate. Ele au lobii întregi, dintati sau lobulati, triunghiulari, ascutiti la vârf, terminati într-un mucron scurt. Frunzele sunt pieloase, marcescente, pe fata aspre, verde-închis lucitoare si cenusii sau galbui pubescent-tomentoase (la maturitate, numai în lungul nervurilor). Petiolul de pâna la 2,5cm lungime, este prevazut câteodata la baza cu stipele roscate. Ghindele sesile, sau scurt pedunculate, se coc numai în toamna anului al doilea, ca la stejarul rosu. Au lungimi de pâna la 4-5cm, cu vârful caracteristic, trunchiat si mucronat. Stau cuprinse pe œ din lungime într-o cupa cu numerosi solzi lemnosi, alungiti, ghimposi, recurbati, divergenti.
Temperament de lumina (heliofil), ajunge la maturitate la 50-60 ani. Maturatie bienala.
Fructifica la vârste relativ reduse, mai des decât ceilalti stejari indigeni (periodicitate 3-5 ani). Lastareste viguros, si foarte rar drajoneaza. Cresterea puietilor în primele decenii este mult mai rapida decât la stejar sau gorun ulterior este depasit de aceste specii. Productivitatea medie este de 5 m3/an/ha. Longevitate este relativ redusa, nu depaseste 200- 300 de ani.
Lemnul prezinta alburn lat si duramen rosietic, este dur, tare, se prelucreaza greu, în aer trainicia este relativ redusa, se foloseste mai bine în indstrie si constructii, este folosit si ca lemn de foc.
Mai rar folositi în amenajari peisagere sunt cultivarurile:
Quercuss cerris cv. "Aorentevariegata"
Quercuss cerris cv. "Laciniata"
Are o valoare silviculturala deosebita, deoarece creste în statiuni improprii altor specii; în silvostepa, pe terase din zona de dealuri produce cantitati însemnate de material lemnos.
Subgenul Lepidobalamus (Ende.)Oerst.
Include arbori originari din regiunea temperata a emisferei nordice, cu frunze caduce, lobate si rareori dintate: exceptii Quercus suber cu frunze aproape întregi si Quercus ilex cu frunze persistente, dintate sau întregi. Maturatia ghindelor este anuala, rar bienala.
Din cele sapte specii de stejari care cresc spontan la noi, în afara de Quercus cerris, celelalte sunt incluse în acest subgen.
Subgenul Lepidobalanus se împarte în sase sectii si mai multe serii.
Sectia Roburoides Schw.
Seria sessiliflorae Loj. Gorunii
Cuprinde patru specii, care se întind din Africa de Nord si Peninsula Iberica spre estul Europei, Asia Mica, Caucaz si Liban. La noi, gorunii sunt reprezentati prin trei subspecii cunoscute si sub numele colectiv de Quercus sessiliflora sau Quercus sessilis. Exista si motive ca si cele trei subspecii sa fie considerate specii veritabile:
Altitudinal, gorunii se situeaza, în general, deasupra celorlalti stejari indigeni si formeaza obisnuit arborete pure, numite gorunete. În regiunea de dealuri, pe terase si coaste însorite, adeseori pe soluri cu textura grosiera, afânate, aerisite, profunde (Fig.27).
Seria se caracterizeaza prin: frunze relativ lung petiolate, cu 5-9 perechi de lobi; flori femele cu stile libere, latite treptat spre stigmate, sesile, ca si ghindele; solzii cupei neconcrescuti, cu marginile laterale nesudate între ele.
Quercus petraea (Mattuschka) Liebl. ssp. petraea (Liebl.) Soó - gorun
Raspândit în centrul si vestul Europei; în vest ajnge pâna la Oceanul Atlantic (Peninsula Iberica), urca prin Europa Occidentala, Marea Britanie înspre nord pâna în Norvegia la 60 grade latitudine nordica. În sudul Peninsulei Scandinave are loc disjunctia arealului gorunului cu cel al stejarului. Limita estica coboara spre sud-est, prin Ucraina pâna la Don si Nistru, arealul include si portiuni din Crimeea si Caucaz deci Asia Mica. Limita sudica se apropie de nordul Marii Negre. Aici este depasit de stejar (lipseste în Insulele Baleare si Sardinia, apare insular în Sicilia, Creta si Cipru). La noi în tara cele trei ssp de gorun ocupa 672 000 ha, gorunul fiind cel mai raspândit dintre stejari ocupa cca 56% iar din suprafata paduroasa a tarii este de 10 %. Formeaza un subetaj de vegetati dintre toti stejarii urca la altitudinile cele mai mari; apare la dealuri în ambele parti ale Carpatilor, urca în zone premontane (foarte rar montane) 950-1000 m altitudine. Insular se gaseste în paduri montane (Muntii Bârsei 1100 m altitudine, Poiana Brasov, pe versantul sudic al Muntelui Cozia la 1300 m altitudine). În Carpatii Orientali urca la 400-500 m altitudine (exceptional 600-800 m), în Apuseni la 600-700 m (rar 900 m), în Carpatii Meridionali arborete pure sau de amestec apar la 700-800 m (900 m). Pe versanti însoriti formeaza arborete pure, frecvent apare în sleaurile de deal, rar pe versantii vestici si pe fundul vailor unde este înlocuit de Ca, Fa sau Br. La limita superioara apare în goruneto-fagete, în amestecurile de fag si rasinoase, rar ca specie diseminata. În silvostepa apare rar la Branesti, Dolj, Mehedinti, în Podisul Dobrogei.
Arealul este redat în fig.26.
Din punct de vedere ecologic, gorunul se comporta în multe privinte diferit de stejar. Este mai putin pretentios fata de caldura din timpul verii, se dovedeste însa mai putin adaptat la rigorile climatului continental excesiv, cu ierni aspre si amplitudini mari de temperatura. Are temperament de ceva mai delicat decât stejarul, ramânând totusi o specie de lumina. Spre deosebire de stejar creste în conditii optime pe soluri drenate, afânate, cu textura mai grosiera li umiditatea mai constanta, suporta mai greu solurile argiloase, compacte. Gorunul ca si stejarul contribuie puternic la levigarea solurilor, datorita litierei bogate în substante tanante, greu alterabile.
Caracterul mezofil al gorunului, mai accentuat decât al tuturor celorlalte specii de stejari indigeni, este pus în evidenta de frunzele sale subtiri, lipsite de peri.
La noi gorunul prezinta o mare eterogenitate adaptiva.
Ecotipuri climatice:
Gorunete submezoterme de mare altitudine - populatiile din zona montana (Cozia, Muntii Bârsei) sunt probabil arborete relicte.
Gorunete relativ termofile - populatii adaptate la o cantitate sporita de caldura în sezonul de vegetatie, temperaturi medii anuale 10-11șC în Banat, în vestul Muntilor Apuseni, la altitudini joase în Meridionali.
Gorunete relativ termofile si xerofite - în sudul Moldovei si Dobrogea (padurile Ciucurova si Babadag) au particularitati morfologice-fiziologice adecvate.
Ecotipuri edafice:
Gorunete de terase si piemonturi pe soluri compacte cu drenaj deficitar.
Gorunete de stâncarii pe calcare sau conglomerate calcaroase.
Gorunete pe soluri acide sau foarte acide, ph 4,2-4,5, cu humus brut.
Gorunul atinge înaltimi mari, de pâna la 40-45m. Radacinile se dezvolta viguros din primul an, desi sistemul radicular este mai putin profund decât la stejar, asa ca, fara a fi sensibil la doborâturi, gorunul poate fi totusi periclitat de vânturile foarte puternice. Tulpina, dreapta aproape pâna la vârf, cilindrica. Ritidomul este cenusiu închis, mai superficial, mai îngust si mai regulat brazdat, cu solzi marunti. Scoarta contine tanin în proportii ridicate. Coroana este relativ bogata si uniforma, frunzisul acoperind destul de bine solul. Lujerii, verzi-întunecat, glabri, au putine lenticele eliptice, iar mugurii, de cca. 8mm lungime, sunt ovoizi sau ovoconici (fig.105). Frunzele, ca si muguri, stau îngramadite catre vârful lujerilor, în general mai mici decât la stejar, de 8-16cm lungime, variabile ca forma, de regula rombic-ovate, la baza îngustate, neauriculate, prinse pe un petiol lung, de 1-2,5cm, pe dos la maturitate fin pubescente (perisorii nu pot fi însa observati decât cu lupe) sau cel putin, smocuri de peri la subsuoara nervurilor. Pe margini, frunzele sunt sinuat-lobate pâna la penat-fidate, cu 5-8 perechi de lobi, rotunjiti, întregi sau slab lobulati, de dimensiuni descrescânde începând de la mijloc spre vârf. Florile, unisexuat-monoice, apar prin aprilie-mai. Florile mascule sunt grupate în amenti, cele femele si fructele (nucule) dispuse aproape sesil sau pe un peduncul foarte scurt, la vârful lujerilor. Ghindele stau câte una sau grupate câte 2-5, au 1,5-2,5cm lungime si sunt de forma caracteristica, ovoid-elipsoidala, "de butoias".
Gorunul fructifica la vârste înaintate, atât izolat (dupa 40 de ani) cît si în masiv (dupa 60-70 de ani), fructificatiile abundente se repeta odata la 4-6 ani.
Gorunul creste încet în primul deceniu, dezvoltând mai puternic radacinile. Ulterior îsi activeaza cresterea care se mentine sustinuta pâna la vârste înaintate, ca stejarul. Maturatie anuala, puterea germinativa 60-70%.
Longevitatea atinge circa 300-400 ani, uneori 500 de ani.
Gorunul constituie un subetaj de vegetati caracteristic, arborete pure gorunete si amestecuri cu alte foioase (sleauri de deal). În optimul ecologic productivitatea la 120 ani poate sa ajunga la 7,5 m3/an/ha, la 100 de ani 6 m3/an/ha. Lemnul seamana cu cel al stejarului, inelele sunt mai regulate si mai înguste, este foarte rezistent, durabil în aer, apa si sol. Este folosit în industria mobilei (furnir de foarte buna calitate) în constructii, lambriuri, parchete
Varietati si forme:
Quercus petraea purpurea, cu frunze tinere purpurii,
Quercus petraea pendula,
Quercus petraea longifolia,
Quercus petraea laciniata.
Quercus petraea ssp. dalechampii (Ten) Soo, gorun de Dalmatia, gorun auriu.
Specie indigena cu centrul de raspândire în peninsula Balcanica, în vest ajunge în sudul Italiei, în est pâna în Asia Mica, în nord urca mai putin decât gorunul comun în Polnia, Ungaria, România. În tara apare în sudul tarii în zonele colinre joase si mijlocii, la altitudini de 250-550 m, în sud-estul Moldovei, Oltenia, Muntenia, Dobrogea în Mehedinti si Dolj vine în contact cu cerul si în podisul Transilvaniei.
Subspecie mai termofila. Are preferinte pentru regiuni mai calde decât Quercus petraea ssp. petraea si mezoxerofita, raspândita în sudul tarii.
Elagajul natural se produce ceva mai greu decât la gorunul comun, reprezinta numai 25-30% din înaltimea totala, rectitudinea este mai putin pronuntata.
Arbore de marimea I, asemanator cu Quercus petraea ssp. petraea, de care se deosebeste mai ales prin: muguri evident mai mari, pâna la 1-1,5 cm lungime, ovoid ascutiti, de culoare bruna, pâna la galbuie, frunzele care nu stau îngramadite la vârful lujerului, sunt subtiri, mici, de 8-13cm, cu latimea maxima în jumatatea inferioara, spre vârf treptat si lung îngustate, la baza trunchiate sau lat-cuneate, cu 5-7 perechi de lobi, ovati pâna la oblong-lanceolati, uneori acuti, penat-fidate sau partite pâna la 1/3 din jumatatea laminei, la început pe dos stelat-pubescente sau glabre (fig.106); fructe tot sesile, câte 1-3; cupa cenusie, cu pereti grosi si solzi mai bomati (ghebosi), la vârf pubescenti.
Quercus petraea ssp. polycarpa (Schur) Soo - gorun transilvanean
Specie indigena cu raspândire în Balcani si Caucaz, la noi în tara apare ceva mai rar. În general arealul se suprapune peste cel al gorunului auriu.
Sub aspect ecologic este mai apropiat de Quercus petrea ssp. dalechampii decât de Quercus petraea ssp. petraea, vegetând adeseori pe soluri superficiale, scheletice. Rezista mai bine pe solurile relativ compacte, se instaleaza foarte rar pe cele cu variatii mari de umiditate.
Atinge pâna la 25m înaltime; coroane globulare, lujeri brun-roscati sau verzi-întunecat, mugurii relativ mari, pâna la 1,2cm, ovoid-alungiti. Frunzele sunt caracteristice, aproape egal distantate pe lujer, de 7-15cm lungime si 5-7cm latime, lat-eliptice pâna la obovate, cu vârful lat rotunjit, baza trunchiata sau usor cordata, marginea numai sinuat-lobata (mai ales spre vârf), pe dos, la maturitate, dispers-stelat-pubescente în lungul nervurilor si la subsuoara acestora, cu perii, uneori glabre (fig.107). Ghindele, îngramadite câte 2-6 (sau mai multe), sunt sesile sau scurt pedunculate; cupa bruna, cu pereti grosi, prevazuti cu solzi lati, cei de la baza evident ghebosi, numai la vârf pubescenti.
Sectia Robur Schb.
Seria Pedubculatae Schwz.
Include doua specii îndigene întâlnite la altitudini joase, la câmpie si coline.
Prezinta urmatoarele caracteristici: ritidom adânc crapat, lujeri anuali, în general, glabri, frunzele mari, obovate, sinuat-lobate, pâna la adânc penat-lobate, cu baza auriculata, glabre sau paroase, cu petiol scurt; florile femele, ca si ghindele, prinse pe un peduncul lung, solzii cupei alipiti, cu marginile concrescute si cu vârful liber.
Quercus robur L. (Quercus pedunculata Ehrh.) - Stejar, Tufan
Specie europeana, în sud arealul se aseamana cu cel al gorunului, ajunge în bazinul mediteranean, Turcia, Asia Mica, pâna la Marea Caspica; si în vest arealul este asemanator cu cel al gorunului, se gaseste si în Marea Britanie, în nord ajunge la 63ș în Norvegia, urmareste paralela de 60ș pâna în Urali. În câmpie si în zonele colinare joase defrisarile facute la noi au condus la reducerea suprafetelor ocupate de stejar pedunculat, în prezent ocupa 2% din suprafata paduroasa a tarii (140.000 ha).
Arealul este foarte fragmentat, redat în fig. 28. Formeaza arborete pure (stejarete) si de amestec cu alte foioase (sleauri de câmpie si de deal):
goruneto-stejarete
cereto-stejarete
gârniteto-stejarete
La noi în tara 80% din padurile de stejar se gasesc în:
sudul tarii (Pitesti, Alexandria, Comana-Mizil);
nord-vestul Moldovei;
centrul si sud-estul transilvaniei (Alba, Mures, Brasov);
câmpiile din vest (Bihor, Arad, Timis).
Se gaseste la altitudini ceva mai mici decât gorunul, în muntii Apuseni pe versantii vestici, în padurea Prejmer si Geamana (Brasov si Neamt), urca la 600-650 (700) de metri, izolat în muntii Bihorului unele exemplare urca la 900 m.
Stejarul este o specie de climat variat, frecvent cu trasaturi continentale. Manifesta cerinte ridicate fata de caldura în timpul sezonului de vegetatie, este mezoterm, se dovedeste foarte rezistent la gerurile de iarna. Este pretentios fata de sol. Creste viguros pe soluri aluvionare din lunci. Datorita radacinilor sale profunde poate totusi sa reziste si pe soluri compacte, argiloase.
Este pretentios fata de lumina, la 2-3 ani se autorecepeaza daca lipseste lumina, pierde lujerul terminal, iar autoreceparea repetata duce la uscare. Din cauza temperamentului heliofil arboretele se raresc timpuriu si acopera relativ slab solul; din acest motiv este favorizata instalarea subarboretului care consumând substantele minerale si apa poate concura câte o data stejarul. Daca umbrirea de sus este exrem de daunatoare dezvoltarii exemplarelor de stejar, cea laterala este benefica, deoarece poate stimula cresterea în înaltime si formarea unor trunchiuri bine elagate. Punerea brusca în lumina duce la "coronare" prin aparitia unui numar mare de craci lacome care devitalizeaza.
Ecotipuri si rase. Pentru ca specia ocupa un areal mare este firesc sa apara si rase geografice:
rasa continentala - populatiile din Rusia dintr-un climat rece iarna cu amplitudini mari de temperaturi între sezoane;
rasa vestica - nord-vestica de climat cald si umed;
rasa de climat cald si relativ uscat populatiile termofile din sudul Europei.
Apar si rase de tranzitie de la climate relativ calde la reltiv reci, umede la relativ sarace în precipitatii:
rase baltice si sud-scandinave;
rase de Caucaz si Crimeea.
Stejarul de la noi este tot o rasa de tranzitie de la climat moderat sudic si vest european la cel aspru din nord-vestul arealului si cuprinde populatii bine adaptate ecotipic:
climatipul submezoterm de la limita altitudinala superioara a speciei de la 500 m altitudine si temperatura medie anuala mai mica de 7șC Prejmer (Brasov);
climatipul de stepa cu populatii de câmpie piemontane si terase în contact cu stejarul brumariu din silvostepa nordica din Moldova (Bârlad, Siret)
ecotip de lunca cu performante de crestere productivitate si stabilitate pe soluri aluvionare, profunde si bogate în substante minerale;
ecotip de terasa pe soluri relativ compacte agiloase în statiuni specifice cerului si gârnitei în Subcarpatii Munteniei si Olteniei pe piemonturi vestice;
ecotipuri de lacovisti, pe soluri hidromorfe bogate în humus cu un pivot slab dezvoltat cu transpiratie mai intensa (Prejmer, Brasov);
edafotipul de soluri slab alcaline saraturoase, pe terasa Calmatuiului;
edafotipul de soluri cu drenaj activ, cu mare fractie nisipoasa.
Stejarul, desi cu caracter în general mezofil, are capacitate de adaptare la diferite cuantumuri de precipitatii (ca si de caldura) evident sporita fata de gorun.
Stejarul poate atinge pâna la 50 m înaltime si 1-2 m diametru. Are înradacinare pivotanta; radacinile pe soluri profunde, patrund în adâncime mai mult decât la orice alta specie de la noi (pâna la 8-10 m). La maturitate, are tulpina dreapta, bine elagata si coroana destul de îngusta. În arborete rarite sau în special în stare izolata, tulpina devine conica, cu unele neregularitati de crestere. Coroana, mult mai profunda si mai larga decât a gorunului, se desface în ramuri viguroase, noduroase, întinse orizontal. Pe tulpina se dezvolta de timpuriu un ritidom brun-negricios, pietros, tare, adânc brazdat longitudinal si transversal (crapaturi pâna la 10cm adâncime), dupa care poate fi deosebit usor de gorun. Lujerii sunt vigurosi, muchiati, glabri, bruni-maslinii, mugurii ovoizi, de 2-4 mm lungime bruni-lucitori, cel terminal cu cinci muchii, alterni si mai numerosi spre vârful lujerilor (fig.108). Frunzele, de 6-20cm lungime, desi au caractere variabile, se recunosc usor dupa forma generala obovata si baza terminata în doua urechiuse evidente (auriculata), lipsita de petiol sau petiol scurt, pâna la 0,6cm lungime, sunt lobate pâna la penat-sectate, cu latimea maxima în treimea superioara, glabre, la maturitate pieloase si numai rareori cu peri dispersi, în lungul nervurilor, pe dos. Apar cu cca. doua saptamâni mai devreme decât la gorun. Florile uniasexuat-monoice, cele femele lung pedunculate, grupate câte 3-6 în ciorchini. Ghindele stau câte 2-5 pe un peduncul lung, de 3-6(10) cm. Nucula, de forma ovoida, alungita pâna la cilindrica, de 2-4cm lungime, este la vârf acuta, de culoare bruna-galbuie, cu câteva dungi longitudinale, verzi (la ghindele proaspete). Cupa lemnoasa, aproape semisferica, acoperita cu numerosi solzi imbricati, triunghiulari, strâns alipiti, concrescuti, liberi numai spre vârf, plani sau mai mult sau mai putin bombati (cei de la baza).
Fructifica târziu, în masiv dupa 70 de ani, izolat la 40-50 de ani si la intervale mai mari de timp, odata la 6-10 ani.
Crestere înceata în primii 5- 10 ani, lungimea lujerului anual se mentine la 20-30 cm, în timp ce pivotul radacinii atinge lungimea de 1 m sau mai mult. Cresterea este activa pâna la 150-200 de ani cu o bioacumulare maxima în volum între 50-70 de ani. Productivitatea din statiunile de optim ecologic este de aproximativ 7,5 m3/an/ha, la 100 ani, 9 m3/an/ha, la 120 ani. Atinge longevitatea cea mai mare dintre toti stejarii indigeni, obisnuit 500-600 de ani.
Dupa port, se cunosc formele:
Quercus robur fastigiata;
Quercus robur pendula, Quercus robur concordia, de talie mica, cu frunze galben aurii.
Este un impunator arbore ornamental, relativ rezistent la seceta.
Importanta. Lemnul are calitati deosebite, este tare, elastic, durabil în aer, cu duramen brun-roscat cu inele anuale distincte, late, apreciate în industria furnirului, are utilizare în constructii mai ales pentru grinzi de rezistenta, lambriuri, parchetze, frize, tâmplarie, dogarie.
Taninul din scoarta de 8-20% este de buna calitate si se gasest si în gale (Cynips).
Ghinda este consumata de mistreti.
Trupurile de padure în zona de câmpie si la coline exercita functii productive asupra terenurilor agricole si maresc umiditatea admosferica reducând pierderile de apa prin evaporare.
Quercus pedunculiflora K.Koch - stejar brumariu
Stejarul brumariu creste spontan în Peninsula Balcanica, Asia Mica, Caucaz (fig.26). La noi se gaseste în silvostepa Olteniei, Munteniei, Dobrogea (fig.29), lipseste complet din Banat si Transilvania.
Este o specie iubitoare de caldura si mai rezistenta la seceta decât Quercus robur, dar mai putin termofila si xerofita decât Quercus pubescens. Creste pe soluri profunde, formate pe loess dar si pe psamosoluri.
Arbore cu înaltimi pâna la 25 m (exemplare chiar peste 25 m înaltime în padurea Punghina-Mehedinti), are tulpina dreapta. Ritidomul se formeaza de timpuriu, mai gros si mai adânc crapat decât la stejar. Frunzele, foarte diferite ca forma, au latimea cea mai mare la mijloc sau spre vârf, sunt prinse pe un petiol scurt de 4-10mm, lobii mijlocii aproape perpendiculari pe nervura mediana. Pe fata sunt verzi-întunecat, pe dos caracteristic cenusii-brumarii, glaucescente, de regula pubescente, cu peri fasciculati, rareori glabrescente. În statiunile cele mai uscate frunzele devin coriace. Înfloreste cu circa doua saptamâni mai târziu decât stejarul, asa ca scapa de efectul îngheturilor târzii, reusind sa fructifice mai des decât acestea. Fructele sunt asezate pe un peduncul mai lung (pâna la 15cm). Ghinda este mare, de 3-5cm lungime si pâna la 2cm grosime; cupa are solzi ghebosi, cu vârf lat, asezati în rânduri circulare, foarte caracteristici.
Înfloreste cu circa 2 saptamâni mai târziu ca stejarul asa ca scapa de efectul îngheturilor târzii, reusind sa fructifice mai des decât acesta.
Longevitate 200-300 ani.
Importanta. Stejarul brumariu prezinta aptitudini pentru rgiunile de silvo-stepa, numai daca apa freatica este la adâncime prea mare conditiile stationale devin limitative.
Sectia Dascia Kotschy.
Seria Confertae Simk.
Seria se caracterizeaza prin lujeri anuali tomentosi, muguri cu stipele mai mult sau mai putin persistente, frunze adânc penat lobate, flori femele aproape sesile, solzii cupei alungiti, tomentosi, liberi.
Quercus frainetto Ten (Quercus conferta Kit.) - gârnita
Prezinta areal restrâns, inclus în arealul cerului. Se întinde începând din sudul Italiei, prin întreaga Peninsula Balcanica, pâna în Ungaria si România (fig.24). La noi apare în Muntenia si Oltenia, în vestul tarii, în Banat (la maxim 660 m pe Semenic) si Transilvania, la coline si dealuri, pâna dincolo de 500 m altitudine (fig.29).
Ca si cerul, gârnita este o specie semixerofita, de tinuturi sudice, cu veri lungi, calduroase si ierni relativ blânde, rezista la geruri, dar sensibila la îngheturi. Sub raport edafic, se dovedeste foarte putin exigent, poate creste pe solurile cele mai compacte si îndesate, pentru ca transpira foarte putin si are o mare capacitate de absorbtie a apei din sol.
Are temperament de lumina-semiumbra (ceva mai putin de lumina decât stajarul).
În statiunile cele mai favorabile, gârnita poate atinge înaltimi mari, de peste 30m, dar în mod obisnuit, nu depaseste 25-30m. Tulpina, dreapta si plina, formeaza de timpuriu ritidom caracteristic, brun-negricios, solzos, mai subtire decât la ceilalti stejari, moale si friabil. Coroana este larga, relativ deasa; lujeri vigurosi, maslinii, tomentosi sau pubescenti, iarna glabri, cu lenticele eliptice. Mugurii sunt mai mari decât la ceilalti stejari, pâna la 1,8cm lungime, ovoizi, acuti, tomentosi, de culoare bruna-galbuie, cu stipele persistente, mai scurte si mai rare decât la cer, care înconjoara uneori mugurii terminali (fig.110). Frunzele, de regula mari, de 10-12cm lungime si 6-12cm latime, concentrate spre vârful lujerilor, sunt lat pâna la obovat-eliptice, auriculate si sesile sau scurt petiolate, cu lobii principali profunzi, dispusi simetric aproape orizontal, despartiti prin sinuri foarte înguste, dosul laminei fiind moale si cenusiu-galbui, paros. Sunt marcescente si apar dupa gorun si stejar, dar înaintea cerului. Fructele sunt sesile sau foarte scurt pedunculate, câte 2-8 la vârful lujerilor si au maturatie anuala. Ghinda este ovoid-elipsoidala, obtuza sau trunchiata, de pâna la 2,5cm lungime. cupa latit-conica, nu prea mare (maximum 1,2cm înaltime), are solzi caracteristici, liniar-lanceolati, dezlipiti de peretii cupei si peri desi, bruni-galbui.
Maturitatea este târzie, periodicitatea fructificatiei este de 4-6 ani, se înmulteste bine generativ, dar si lastareste viguros pâna la vârste mari, se înmulteste prin drajoni în padurea Seaca (Olt). Maturatia este anuala. Puterea germinativa de 50-70%. Cresterea în tinerete este mai înceata decât la ceilalti stejari, la 100 de ani gârnita produce 4,5 m3/an/ha, la 120 de ani productivitatea este de 6 m3/an/ha.
Lemnul poate fi comparat cu cel de stjar si gorun, ste greu, tare, rezistent, gasindu-si utilizare în industria mobilei, în contructii si tâmplarie ceva mai putin, deoarece crapa usor, si ca lemn de foc.
Este o specie de valoare în statiuni extreme, prin urmare valoarea silviculturala devine incontestabila.
Seria Lanuginosa Simk.
Cuprinde arbori din regiuni calde si uscate cu: lujeri anuali tomentosi, frunze mici, sinuat lobate pâna la penat-lobate, solzii cupei ovat-lanceolati, parosi. Specii indigene: Quercus pubescens si Quercus virgiliana; specii exotice Quercus macranthera.
Quercus pubescens Willd. - stejar pufos, tufa râioasa
Este un element sud-european, mediteranean, submediteranean al carui areal seamana cu cel al cerului. În tara noastra se gaseste aproape în toate provinciile, dar apare dispersat în pâlcuri si tufarisuri izolate, în silvostepele din dobrogea, Oltenia, Muntenia, sudul Moldovei, insular în Transilvania, pâna la 600 m altitudine, în dealurile Buzaului si padurea Mehedinti.
În statiunile de silvostepa din regiunea de coline si câmpie formeaza arborete rarite în amestec cu speciile xerofile si xerofite (asociatii de sibliac), din Dobrogea cu scumpia, carpinita, liliacul, mojdreanul.
Apare în statiuni calde, pe roci calcaroase si pe soluri rendzinice, pâna la altitudini destul de mari 500-600m. Este o specie iubitoare de caldura, rezista la seceta si uscaciune, xerofita, situându-se din acest punct de vedere în fruntea tuturor speciilor arborescente de la noi. Se gaseste pe soluri grele si uscate.
Pufosul este de talie mai mica decât toti ceilalti stejari indigeni, nedepasind cca. 15m înaltime, uneori ramânând chiar arbust. Coroana este rara, luminoasa, iar tulpina scurta, strâmba, defectuoasa, dezvoltând de timpuriu ritidom brun-negricios, des si crapat, tare. Lujerii sunt cenusii, iar mugurii mici, ovoizi, tomentosi. Frunzele, tari, pieloase, des tomentoase, mai ales în tinerete, sunt foarte variabile ca dimensiuni si forme, de 4,5-8cm lungime, simplu sau dublu lobate, cu lobi pe margine ondulati, despartiti prin sinuri înguste. Ghindele, mici, de 0,8-2cm, sunt sesile sau foarte scurt pedunculate, îngust-ovoide, acuminate (fig.111). Cupa are solzi marunti, ovat-lanceolati, plati, strâns alipiti, cenusiu-pubescenti.
Cresterea este mult mai lenta decât a celorlalti stejari indigeni. Longevitatea limitata, 100-150 ani.
Importanta. Cu toate ca are cea mai înceata crestere dintre toate speciile indigene de stejar, trunchiul rau conformat, lemn inutilizabil în constructii si industria mobilei, are o foarte mare importanta silvo-productiva, fiind una din putinele specii, care se dezvolta în regiuni deficitare în precipitatii, cu mare uscaciune admosferica si în sol si cu insolatie puternica.
Quercus virgiliana Ten.
Specie indigena, cu areal restrâns central-mediteranean, Italia si partial peninsula Balcanica. La noi se gaseste mai rar si anume la câmpie si la deal în dobrogea, Oltenia, Banat, Muntenia, si foarte rar în Transilvania (Padurea Bejani-Deva).
Creste de obicei împreuna cu stejarul pufos cu care se aseamana sub aspect ecologic.
Ajunge pâna la înaltimea de 20m si formeaza o coroana destul de deasa. Se deosebeste de Quercus pubescens prin: mugurii mai lungi, de 5-8mm; frunzele mai mari, de 8-16cm, cu petioli mai lungi, pe dos tot pubescente tomentoase, cu baza cordiforma si lobi de regula lobulati (fig.112); ghindele mari, de 2-4cm lungime, câte 2-4 pe un peduncul lung de 1,5-3cm, uneori pâna la 8cm; cupa mai mare, cu solzii mai lax imbricati, cei inferiori bombati, tomentosi, cei superiori alungiti si cu vârful putin dezlipit.
În ceea ce priveste cerintele ecologice este chiar mai termofila decât stejarul pufos, iar presupunerea este confirmata de instalarea acesteia în sudul Italiei, în insule lipsite de Quercus pubescens. Este o specie mai valoroasa de cât Quercus pubescens deoarece realizeaza dimensiuni mai mari si trunchiuri mai bine conformate.
Datorita compatibilitatii la reproducere, între speciile de stejari indigeni s-au produs o serie de hibridari. În figura 30 este redata diagrama hibrizilor genului Quercus, hibrizi cu caractere intermediare, care se gasesc în diferite statiuni din tara, dar care se regasesc aproape toti în Padurea Bejan, de lânga Deva. Numai Quercus cerris ocupa o pozitie aparte, acesta nu se încruciseaza cu celelalte specii de stajari.
În parcuri si gradini dendrologice (Simeria, Bazos, Neudorf, Snagov) sunt cultivate si alte specii: Quercus alba, Quercus bicolor Wild., Quercus macrocarpa Michx., Quercus marilandica Muenchh., Quercus suber L, etc.
Arbori maiestosi, puternici, decoreaza prin amentii masculi primavare. Se utilizeaza pentru plantatii masive, grupuri si izolat. Pentru alei si strazi se recomanda stejarii rosii care rezista si mai bine la poluare.
Se înmultesc prin seminte, toamna sau primavara, dupa stratificare; prin butasi, numai cu material de la plante tinere, cu aplicarea de hormoni si înradacinare în pat cald, sub ceata artificiala, sub tunel închis etans; prin altoire, în sera, în aprilie prin procedeele copulatiei, triangulatiei sau placaj lateral.
|
