Acum sunt bine.
Am zburat sub radar, pentru ca am avut mari probleme cu tatal meu. I-au
diagnosticat o tumora imensa la ficat la sfirsitul lui august, si i-au mai dat
maxim 2 luni de trait. Asa, dintr-o data. N-am crezut, ne-am incapatinat, ne-am
dus la Fundeni, la Irinel Popescu. A fost operat, a facut complicatii, a fost
deschis a doua oara, dupa care nu si-a mai revenit si a murit. Ne e foarte
greu, 858d312i totul in casa ne aminteste de el. Eu am slabit infiorator - am stat in
Bucuresti, la sora lui tata, tot timpul cit a fost internat, si treceam de la
agonie la extaz. Ba era bine, ba nu. Pina la urma, cind mi-a sunat telefonul
noaptea la 2 de la terapie intensiva, mi s-au spulberat toate sperantele. Nu
i-a mai rezistat inima, dupa ce toate organele ii cedasera. Pentru mine a fost
infiorator, pentru ca eu l-am dus la Bucuresti, am plecat amindoi intr-o
duminica cu trenul. Si atunci, m-am incapatinat si l-am adus eu acasa. Singura,
cu un sofer si o duba, si tata in spate in sicriu.
Dupa o saptamina fara 4 ore, a murit si sora lui din Bucuresti. Asa ca, doua
duminici consecutiv, am fost la inmormintari. Si in plus era cit pe ce sa
ajungem la Oprah: cind s-au intors de la a doua inmormintare, ceilalti doi
frati ai lui tata care mai traiesc au fost amindoi intr-o masina implicata
intr-un accident de circulatie: o masina i-a lovit din spate si i-a impins in
masina din fata, si masina s-a facut doar un pic armonica. Au scapat cu o
sperietura, din care inca nu si-au revenit pe de-a-ntregul.
Stiu, o sa-mi spui ca asta e viata si nu avem ce sa facem. Si ai dreptate.
Acum, incercam sa ne adunam, pentru ca nici tata nu ar vrea sa ne vada asa
tristi si plingaciosi.
Eu m-am dat pe vitamine, ca arat ca un koor osos, si pe 7 noiembrie plec in
Italia, in delegatie. Problema e ca toate hainele stau pe mine ca pe gard, asa
ca probabil voi merge la cumparaturi si o sa-mi dau si fatza la intors, sa nu
sperii partenerii de afaceri.
Oricum, desi credeam ca ma voi schimba, uite ca nu s-a intimplat: am ramas tot
optimista si cu incredere in Dumnezeu.
Mey, dar asa de optimista am fost ca totul va fi bine (taica-mei era un om
inalt, bine, arata cel mai bine de pe tot etajul spitalului), incit, atunci
cind l-am luat acasa, am cerut sa intru mai intii in morga sa-l vad. Eu tot
speram ca au incurcat aia borcanele, si taica-meu e bine si ma asteapta si se
mira de ce nu mai trec pe la el.
Tanti care era acolo si-l facuse frumos (stiu ca sunt morbida, dar mai
suporta-ma putin, ca e de ris) m-a intrebat: Sunteti fiica ? Eu zic: da, e
tatal meu. Ea: Mi-am dat seama, ca semanati. Reamintesc faptul ca ea nu-l
vazuse pe tata viu, ci doar mort. Si nu semana prea mult cu el, pentru ca
facuse blocaj renal si era cam pufos. Asta dupa ce, cam cu 3 saptamini inainte,
o tanti de la o banca din Bucuresti incerca sa-mi bage pe git o pensie privata,
intrebindu-ma, candid, de dupa geamul ghiseului (asta a fost circumstanta ei
atenuanta, dar si ceea ce i-a salvat moaca sa nu-i trosnesc una la toba
urechii): Nu va suparati ca va intreb, aveti sub 45 de ani sau peste ? Am 36,
doamna, i-am zis. Calma, da'mi iesea fum pe urechi.
Cam asta a fost viata mea in ultima perioada, dar sunt in revenire, nu mi s-a
atrofiat simtul umorului, promit continuare la telenovela si la ce mai e nou si
vesel pe la voi. Doar mai lasati-ma putin, si o sa fiu din nou eu.
Te poop si eu si iti multumesc ca ti-a fost dor de mine.
Cristina
