Am invatat ceva

Am invatat ceva?

NICI nu am lasat bine in urma secolul XX, si controversele, reusitele, idealurile si temerile lui aluneca deja in obscuritatea proastei aduceri aminte. In Occident, ne-am grabit sa scapam, pe cat posibil, de bagajul economic, intelectual si institutional al secolului XX, incurajandu-i si pe altii sa procedeze intocmai. Dupa 1989, cu nemarginita siguranta si insuficienta reflectie, am lasat in urma secolul XX si am pasit cu indrazneala in cel care-i urmeaza, infasat in jumatati de adevar flatante: triumful Occidentului, sfarsitul Istoriei, momentul american unipolar, marsul ineluctabil al globalizarii si piata libera.

Convingerea ca vremurile s-au schimbat e, astazi, mai impamantenita decat erau pe vremea razboiului rece dogmele si institutiile defuncte ale comunismului. In anii '90, si apoi dupa 11 septembrie 2001, m-a frapat nu doar o data felul in care cont 545g621f emporanii se incapataneaza sa nu inteleaga contextul dilemelor noastre prezente, in tara si in strainatate; sa nu asculte de mintile intelepte din deceniile anterioare; sa caute deliberat uitarea, iar nu aducerea aminte, sa nege continuitatea si sa proclame cu fiecare ocazie noul.

Insistam strident ca nu avem nimic de invatat din trecut. Lumea noastra, sustinem, e noua: riscurile si oportunitatile ei sunt fara precedent.

Poate ca nu e de mirare. Trecutul recent e cel mai greu de cunoscut si inteles. Mai mult, lumea chiar a suferit o transformare remarcabila dupa 1989, si astfel de transformari sunt intotdeauna ingrijoratoare pentru cei care isi amintesc cum era inainte. In deceniile ce au urmat Revolutiei franceze, comentatorii mai varstnici au deplans amar acea douceur de vivre disparuta odata cu vechiul regim. Un secol mai tarziu, Europa dinaintea primului razboi mondial era (si este inca) descrisa invariabil, in evocari si memorii, ca o civilizatie disparuta, o lume ale carei iluzii au fost literalmente spulberate: "Nicicand aceeasi inocenta[1]".

Exista insa o diferenta. Contemporanii regretau, poate, lumea dinaintea Revolutiei franceze. Dar nu o uitasera. Mai tot secolul al nouasprezecelea, europenii au fost obsedati de cauzele si intelesul prefacerilor incepute cu 1789. Dezbaterile filosofice si politice din Epoca Luminilor nu au pierit in focul revolutiei. Dimpotriva, Revolutia si consecintele ei au fost puse de cei mai multi pe seama acelorasi Lumini, care au devenit astfel - pentru prieteni, ca si pentru dusmani - sursa recunoscuta a dogmelor politice si programelor sociale din secolul urmator.

In mod similar, desi toata lumea era de acord dupa 1918 ca lucrurile nu vor mai fi niciodata la fel, forma anume pe care trebuia sa o ia lumea postbelica a fost pretutindeni conceputa si contestata in siajul gandirii si experientei de secol nouasprezece. Economia neoclasica, liberalismul, marxismul (cu pruncul sau vitreg, comunismul), "revolutia", burghezia si proletariatul, imperialismul si "industrialismul" - pietrele de temelie ale politicii din secolul XX - erau, toate, creatii ale secolului XIX. Chiar si cei care credeau, precum Virginia Woolf, ca "prin decembrie 1910, caracterul uman s-a schimbat" - ca bulversantul fin de siècle european transformase complet termenii schimbului intelectual - au consumat o energie surprinzatoare boxand in gol cu predecesorii lor[2]. Trecutul plana apasator asupra prezentului.

Astazi, in schimb, nu facem mare caz de secolul trecut. Bineinteles, l-am memorializat peste tot: sanctuare, inscriptii, "elemente de patrimoniu", chiar parcuri pe teme istorice, toate sunt invocari publice ale "Trecutului". Dar acest secol XX pe care am ales sa il comemoram e ciudat de neclar. Locurile memoriei oficiale a secolului XX sunt, in cea mai mare parte, fie declarat nostalgico-triumfaliste (omagiind figuri si victorii celebre), fie, tot mai des, ocazii pentru invocarea selectiva a suferintei.

Secolul douazeci e astfel pe cale sa devina o expozitie morala de amintiri: un tunel al groazei prin istorie, pedagogic util, ale carui stopuri se numesc "München" sau "Pearl Harbor", "Auschwitz" sau "Gulag", "Armenia" sau "Bosnia" sau "Rwanda", cu "11 septembrie" ca o coda excesiva, un soi de post-scriptum sangeros pentru cei care uita lectiile secolului sau care nu le-au invatat nicicand. Cusurul acestei reprezentari sumare a secolului trecut drept o era ingrozitoare care, din fericire, s-a incheiat nu e descrierea propriu-zisa: a fost, din multe puncte de vedere, o epoca realmente cumplita, o era a brutalitatii si suferintei in masa poate neegalata in istorie. Problema e mesajul: ca toate aceste lucruri sunt in urma noastra, ca ele au o semnificatie limpede, iar noi putem sa pasim - nestanjeniti de erorile din trecut - intr-o alta era mai buna.

Dar o astfel de comemorare oficiala nu ne ajuta sa intelegem mai bine trecutul. Ea e doar un substitut, un surogat. In loc sa predam istoria, plimbam copiii prin muzee si memoriale. Mai rau, ii incurajam sa vada trecutul prin prisma suferintei stramosilor lor. Astfel, interpretarea "curenta" a trecutului recent e alcatuita astazi din multiple trecuturi separate, fiecare (al evreilor, al polonezilor, al sarbilor, al armenilor, al germanilor, al americanilor de origine asiatica, al palestinienilor, al irlandezilor, al homosexualilor.) fiind marcat de o experienta a suferintei distincta si categorica.

Mozaicul astfel creat nu ne leaga de un trecut impartasit, ci ne separa de el. Istoriile nationale predate candva in scoli, cu toate neajunsurile lor, cu prezentarea lor selectiva si mesajul lor instrumental, aveau totusi o calitate: furnizau natiunii referinte din trecut pentru experienta din prezent. Istoria traditionala, asa cum a fost ea predata la generatii intregi de scolari si studenti, dadea un sens prezentului prin raportarea la trecut: numele, locurile, inscriptiile, ideile si aluziile prezentului puteau fi inserate in povestirea despre trecut invatata pe de rost. In ziua de azi, insa, procesul s-a inversat. Trecutul capata sens numai prin raportarea la preocuparile noastre curente, numeroase si adesea contradictorii.

Acest caracter deconcertant de strain al trecutului se datoreaza in parte, fara indoiala, vitezei cu care se schimba lumea contemporana. "Globalizarea" chiar a dat peste cap viata oamenilor in moduri de neimaginat pentru parintii sau bunicii lor. Lucruri care au parut familiare si permanente timp de zeci sau sute de ani se cufunda acum rapid in uitare. Trecutul, se pare, chiar e o alta tara: acolo totul era altfel.

Un exemplu este expansiunea comunicarii. Pana in ultimele decenii ale secolului douazeci, majoritatea oamenilor aveau un acces limitat la informatie; insa gratie educatiei nationale, radioteleviziunii controlate de stat si culturii comune a tiparului, membrii unui stat, ai unei natiuni sau comunitati aveau toti cam aceleasi cunostinte. Astazi este exact invers. Oamenii, cu exceptia celor din Africa subsahariana, au acces la o informatie practic nelimitata. Dar in absenta oricarei culturi comune (in afara unei elite restranse, si uneori nici macar acolo), informatia fragmentata si ideile de care oamenii se lovesc si pe care si le insusesc sunt determinate de o varietate de gusturi, afinitati si interese. Pe masura ce anii trec, fiecare dintre noi are tot mai putine in comun cu lumile tot mai numeroase ale contemporanilor, ca sa nu mai vorbim de lumea stramosilor.

Toate acestea sunt neindoielnic adevarate - si au implicatii nelinistitoare pentru viitorul guvernarii democratice. Cu toate acestea, schimbarea care perturba, chiar transformarea globala, nu e in sine fara precedent. "Globalizarea" economica de la sfarsitul secolului XIX a fost la fel de turbulenta, numai ca implicatiile ei au fost intelese si resimtite la inceput de mult mai putini. Semnificativ pentru era actuala de transformari este nonsalanta rara cu care am abandonat nu doar practicile din trecut, ci insasi amintirea lor. O lume abia disparuta e deja pe jumatate uitata.

Ce am ratacit, asadar, in graba noastra de a lasa in urma secolul douazeci? In Statele Unite cel putin, am uitat ce inseamna razboiul. Exista un motiv pentru asta. In cea mai mare parte din Europa continentala, Asia si Africa, secolul douazeci a fost trait ca un ciclu de razboaie. Razboi in secolul trecut insemna invazie, ocupatie, stramutare, transfer de populatie, lipsuri, distrugere, omucidere in masa. Tarile infrante in razboaie isi pierdeau adesea din populatie, teritoriu, resurse, siguranta si independenta. Dar chiar si tarile care ieseau oficial victorioase din razboi aveau experiente comparabile si, frecvent, amintiri similare. Italia dupa primul razboi mondial, China dupa al doilea si Franta dupa amandoua ilustreaza acest argument: toate au fost "invingatoare" si toate erau devastate. Si mai sunt cele care au castigat razboiul dar "au pierdut pacea", irosind sansele create de victorie. Aliatii vestici la Versailles si Israelul in deceniile ce au urmat victoriei din iunie 1967 raman cele mai graitoare exemple.

Mai mult, razboiul in secolul XX a insemnat adesea si razboi civil: de multe ori sub acoperirea ocupatiei sau a "eliberarii". Razboiul civil a jucat un rol semnificativ in frecventele "epurari etnice" si transferuri fortate de populatie din secolul douazeci, din India si Turcia pana in Spania si Iugoslavia. Ca si ocupatia straina, razboiul civil e una din acele teribile amintiri "impartasite" din ultima suta de ani. In multe tari "a lasa trecutul in urma" - in speta decizia de a depasi sau uita (sau a nega) amintirea proaspata a luptelor interne sau a violentei inter-comunitare - a fost un obiectiv primordial al guvernelor postbelice: atins in unele cazuri cu asupra de masura.

Razboiul nu a fost doar o catastrofa in sine; a adus dupa sine si alte orori. Primul razboi mondial a dus la o militarizare fara precedent a societatii, la elogiul violentei si un cult al mortii care s-a prelungit mult dupa sfarsitul razboiului, pregatind terenul pentru dezastrele politice care au urmat. Statele si societatile luate in stapanire de Hitler sau Stalin (sau de amandoi, pe rand), in sau dupa al doilea razboi mondial, au resimtit nu doar ocupatia si exploatarea, ci si deteriorarea si erodarea legilor si normelor societatii civile. Insesi structurile vietii civilizate - regulamente, legi, invatatori, politisti, judecatori - au disparut, atunci cand nu au capatat o semnificatie sinistra: departe de a garanta siguranta cetateanului, statul a devenit principala sursa de nesiguranta. Reciprocitatea si increderea (in vecini, colegi, comunitate sau lideri) s-au naruit. Comportamente care ar fi aberante in circumstante normale - furtul, necinstea, duplicitatea, indiferenta la nenorocirea altora si exploatarea oportunista a suferintei lor - au devenit nu doar firesti, ci uneori chiar singurul mod de a scapa si de a-ti scapa familia. Dezacordul sau opozitia au fost inabusite de o frica generalizata.

Razboiul, pe scurt, a generat comportamente care ar fi fost inimaginabile, dar si nefunctionale pe timp de pace. Razboiul, nu rasismul sau conflictul etnic si nici fervoarea religioasa, este cel care duce la atrocitati. Razboiul - razboiul total - a fost antecedentul crucial al crimelor in masa din era moderna. Primele lagare de concentrare, primitive, au fost create de britanici in timpul Razboiului Burilor (1899-1902). Fara primul razboi mondial nu ar fi existat un genocid al armenilor, iar fascismul si comunismul probabil ca nu s-ar fi instapanit in statele moderne. Fara al doilea razboi mondial, Holocaustul nu ar fi avut loc. Fara implicarea fortata a Cambodgiei in razboiul din Vietnam, nu am fi auzit niciodata de Pol Pot. Cat despre efectul brutal al razboiului asupra soldatilor de rand, el a fost documentat copios[3].

Statele Unite au ramas la adapost de toate acestea. Americanii sunt poate singurii din lume care au trait secolul douazeci intr-o nota mult mai pozitiva. SUA nu au fost invadate. Nu au pierdut mase de oameni sau bucati intregi de teritoriu in urma ocupatiei sau impartirii. Desi au suferit umilinte in razboaie neocoloniale la distanta (in Vietnam si acum in Irak), Statele Unite nu au indurat niciodata consecintele majore ale unei infrangeri[4]. In ciuda ambivalentei lor fata de initiativele mai recente, majoritatea americanilor inca mai cred ca razboaiele duse de tara lor au fost in general "drepte". Statele Unite s-au imbogatit substantial de pe urma rolului jucat in cele doua razboaie mondiale si din deznodamantul acestora: din acest punct de vedere nu au nimic in comun cu Marea Britanie, singura mare tara care a iesit din ambele inclestari cu o victorie la fel de clara, insa fara imperiu si in pragul falimentului. Iar in comparatie cu alti combatanti majori din secolul douazeci, SUA au avut relativ putine pierderi umane militare si practic nici o victima civila.

Acest contrast merita sa fie subliniat cu statistici. In primul razboi mondial au murit in lupta aproape 120.000 americani. Pentru Marea Britanie, Franta si Germania, cifrele sunt 885.000, respectiv 1 milioane si peste 2 milioane. In al doilea razboi mondial, SUA au pierdut in lupta circa 420.000 soldati, Japonia a pierdut 2,1 milioane, China 3,8 milioane, Germania 5,5 milioane, iar Uniunea Sovietica in jur de 10,7 milioane. Memorialul Veteranilor din Vietnam, construit in Washington, D.C., consemneaza moartea a 58.195 americani intr-un razboi care a durat cincisprezece ani; armata franceza a pierdut de doua ori mai multi oameni in sase saptamani de lupta in mai-iunie 1940. In cea mai sangeroasa lupta purtata de US Army in secolul XX (ofensiva din Ardeni din decembrie 1944-ianuarie 1945) au fost ucisi 19.300 soldati americani. In primele 24 de ore ale bataliei de pe Somme (1 iulie 1916), armata britanica a inregistrat peste 20.000 morti. In batalia de la Stalingrad, Armata Rosie a pierdut 750.000 de oameni, iar Wehrmacht-ul aproape tot atatia.

Prin urmare, cu exceptia generatiei care a luptat in al doilea razboi mondial, amintirea razboiului sau a pierderilor in SUA nu se compara nici pe departe cu cea pe care o au fortele armate din alte tari. Dar amprenta cea mai durabila in memoria nationala o lasa victimele civile, iar aici contrastul este realmente izbitor. Britanicii au avut 67.000 morti civili numai in al doilea razboi mondial. In Europa continentala, Franta a pierdut 270.000 civili. Iugoslavia a inregistrat peste o jumatate de milion, Germania 1,8 milioane, Polonia 5,5 milioane, iar Uniunea Sovietica aproximativ 11,4 milioane. Impreuna, cifrele includ circa 5 milioane evrei. Mai departe, in China, numarul de morti a depasit 16 milioane. Pierderile civile americane (fara cele din flota comerciala) in ambele razboaie mondiale se ridica la mai putin de 2.000 de morti.

In consecinta, Statele Unite sunt astazi singura democratie avansata in care personalitatile publice glorifica armata, un sentiment familiar in Europa dinainte de 1945, dar practic necunoscut astazi. In America, politicienii se inconjoara de simbolurile si panasul vitejiei militare; chiar si in anul 2008, comentatorii americani ii desfiinteaza pe aliatii care ezita sa se implice intr-un conflict armat. Cred ca aceasta amintire contrastanta a razboiului si impactului sau, mai degraba decat vreo diferenta structurala intre SUA si tari altfel comparabile, este cea care explica reactiile lor atat de diferite la problemele internationale de astazi. Iar afirmatia satisfacuta a neoconservatorilor ca razboiul si conflictul sunt lucruri pe care americanii le inteleg - spre deosebire de naivii de europeni, cu fanteziile lor pacifiste - mi se pare perfect gresita: europenii (alaturi de asiatici si africani) inteleg razboiul, chiar prea bine. Majoritatea americanilor, din fericire pentru ei, ii ignora cu seninatate adevarata semnificatie.

Acelasi contrast explica, poate, specificul scrierilor americane despre razboiul rece si deznodamantul sau. In relatarile europene ale caderii comunismului, de o parte sau de alta a fostei Cortine de Fier, sentimentul dominant este unul de usurare: s-a inchis un lung capitol nefericit. Insa aici, in SUA, povestea e scrisa de obicei in cheie triumfalista[5]. Si de ce nu? Pentru multi comentatori si factori de decizie americani, mesajul secolului douazeci e ca razboiul functioneaza. De aici entuziasmul general pentru razboiul in Irak in 2003 (in ciuda opozitiei puternice din mai toate celelalte tari). Pentru Washington, razboiul ramane o optiune: in cazul mentionat, optiunea dintai. Pentru restul lumii dezvoltate, se recurge la el doar in ultima instanta[6].

Necunoasterea istoriei secolului douazeci nu contribuie doar la un entuziasm regretabil pentru conflictul armat. Ea duce si la identificarea gresita a inamicului. Avem toate motivele sa fim preocupati astazi de provocarea terorista. Dar inainte sa pornim intr-un razboi de o suta de ani pentru starpirea teroristilor, haideti sa ne gandim la un lucru. Teroristii nu au aparut acum. Chiar daca excludem atentatele, reusite sau nu, asupra monarhilor si presedintilor, si ne limitam la barbatii si femeile care ucid la intamplare civili neinarmati pentru a atinge un obiectiv politic, teroristii sunt printre noi de mai bine de un secol.

Au existat teroristi anarhisti, teroristi rusi, teroristi indieni, teroristi arabi, teroristi basci, teroristi malaiezieni, teroristi tamili si inca o duzina de alte feluri. Au fost si mai sunt inca teroristi crestini, teroristi evrei si teroristi musulmani. Au existat teroristi iugoslavi ("partizani") care reglau conturi in al doilea razboi mondial, teroristi sionisti care aruncau in aer piete arabe din Palestina inainte de 1948, teroristi irlandezi finantati de americani in Londra administratiei Thatcher, teroristi "mujahedini" care primeau arme din SUA in Afganistanul anilor '80 s.a.m.d.

Oricine a trait in Spania, Italia, Germania, Turcia, Japonia, Marea Britanie sau Franta, ca sa nu mai vorbim de tarile in care violenta e la ordinea zilei, a remarcat cu siguranta omniprezenta teroristilor - folosind arme, bombe, chimicale, masini, trenuri, avioane si multe altele - de-a lungul secolului XX si in continuare. Singurul lucru care s-a schimbat in anii din urma a fost aparitia terorismului criminal in SUA. Dar nici macar acesta nu e complet lipsit de precedent: mijloacele au fost noi si macelul nemaivazut, dar terorismul pe pamant american nu a fost nici pe departe necunoscut in secolul douazeci.

Dar ce ne facem cu argumentul ca terorismul de azi e diferit, o "ciocnire a civilizatiilor" infuzata cu un cocktail toxic de religie si politica autoritarista: islamofascismul?! Si aceasta este o interpretare bazata in mare parte pe o lectura eronata a istoriei secolului douazeci. Avem de-a face cu o tripla confuzie. Prima consta in a asimila fascismele nationale din Europa interbelica, foarte variate, cu resentimentele, revendicarile si strategiile cu totul diferite ale miscarilor si revoltelor musulmane (nu mai putin eterogene) din ziua de azi - transferand credibilitatea morala a luptei antifasciste din trecut aventurilor noastre militare cu resorturi mult mai dubioase.

O a doua confuzie este sa pui semnul egal intre o mana de asasini apatrizi manati de convingeri religioase si amenintarea pe care au reprezentat-o in secolul XX state moderne prospere aflate pe mainile unor partide politice totalitare puse pe invazii straine si exterminare in masa. Nazismul ne ameninta insasi existenta, iar Uniunea Sovietica a ocupat jumatate din Europa. Dar Al Qaeda? Comparatia e o insulta pentru inteligenta - ca sa nu mai vorbim de memoria celor care au luptat impotriva dictaturii. Nici macar cei care enunta aceste similaritati nu par sa creada ce spun. La urma urmei, daca Osama bin Laden ar fi cu adevarat de talia lui Hitler sau Stalin, reactia noastra la 11 septembrie ar mai fi fost invazia. Bagdadului?

Dar cea mai grava eroare este sa separi forma de continut, definind puzderia de terorisme si teroristi din vremea noastra, cu obiectivele lor contrastante si uneori contradictorii, exclusiv in functie de actiunile lor. E ca si cum am pune in aceeasi oala Brigazile Rosii italiene, banda germana Baader-Meinhof, armata IRA Provizorie, gruparea basca ETA, separatistii elvetieni din cantonul Jura si Frontul pentru Eliberare Nationala din Corsica, am respinge diferentele dintre ele ca fiind nesemnificative si am eticheta amalgamul de borfasi ideologici, anarhisti si asasini politici care a rezultat drept "extremism european" (sau "cristofascism", poate?). declarandu-i apoi razboi total, pe termen nelimitat.

O astfel de extragere a dusmanilor si a amenintarilor din context - usurinta cu care ne-am autoconvins ca suntem in razboi cu "islamofascistii", "extremisti" dintr-o cultura stranie, care traiesc departe, in "Islamistan", care ne urasc pentru ceea ce suntem si incearca sa distruga "modul nostru de viata" - e un semn sigur ca am uitat principala lectie a secolului XX: cat de usor razboiul, teama si dogma ne fac sa-i demonizam pe ceilalti, sa le refuzam calitatea de oameni sau protectia legilor noastre si sa le aplicam tratamente indicibile.

Cum altfel se explica indulgenta noastra astazi fata de folosirea torturii? Caci despre indulgenta e vorba. Secolul douazeci a debutat cu Conventiile de la Haga asupra legilor razboiului. In anul 2008, secolul douazeci si unu se lauda cu centrul de detentie de la Guantánamo Bay. Aici si in alte inchisori (secrete), Statele Unite tortureaza in mod curent teroristi sau suspecti de terorism. Desigur, exista destule precedente in secolul douazeci, si nu doar sub dictaturi. Britanicii au torturat teroristi in coloniile lor est-africane pana in anii '50. Francezii i-au torturat pe teroristii algerieni capturati in "razboiul murdar" pentru pastrarea Algeriei[7].

La apogeul razboiului din Algeria, Raymond Aron publica doua eseuri redutabile in care conjura Franta sa se retraga din Algeria si sa ii acorde acesteia independenta: e un razboi zadarnic, sustinea el, pe care Franta nu il poate castiga. Ani mai tarziu, Aron a fost intrebat de ce, atunci cand s-a opus guvernarii franceze in Algeria, nu s-a alaturat si celor care protestau impotriva folosirii torturii in Algeria. "Dar ce as fi realizat declarand ca ma opun torturii? a replicat el. "Nu stiu pe nimeni care sa fie in favoarea torturii[8]".

Ei bine, vremurile s-au schimbat. In SUA exista azi multi oameni asezati si respectabili care sunt in favoarea torturii - in circumstante adecvate, aplicata celor care o merita. Profesorul Alan Dershowitz de la Facultatea de Drept a Universitatii Harvard scrie ca "simpla analiza cost-beneficiu a torturii non-letale ´pentru a extrage informatii de la un prizonier atunci cand timpul e un factor critic¨ pare zdrobitoare". Jean Bethke Elshtain, profesoara la Facultatea de Teologie a Universitatii din Chicago, admite ca tortura ramane o oroare si este "in general ´sic¨. interzisa". Dar cand interoghezi "prizonieri in contextul unui razboi ucigas si periculos cu inamici care nu se dau inapoi de la nimic. exista momente cand aceasta regula poate fi incalcata[9]".

In ton cu aceste afirmatii care dau fiori, senatorul de New York Charles Schumer (un democrat) sustinea in 2004 la o audiere in Senat ca "foarte putini oameni din aceasta sala sau din SUA ar afirma ca tortura nu trebuie folosita absolut niciodata". In nici un caz Antonin Scalia, judecator la Curtea Suprema, care declara in februarie 2008 la BBC ca ar fi absurd sa declari tortura ilegala. In cuvintele lui Scalia, "Odata ce accepti acest lucru, incepe alta discutie. Cat de aproape trebuie sa fie amenintarea? Cat de severa poate fi durerea provocata? Nu cred ca acestea sunt chestiuni simple. Dar stiu cu siguranta ca nu poti sa vii, arogant si grozav de multumit de sine, si sa spui «A, e tortura, deci nu poate fi admisa»"[10].

Dar tocmai aceasta afirmatie, "e tortura, si de aceea nu poate fi admisa", distingea pana de curand democratiile de dictaturi. Ne mandrim ca am invins "imperiul raului" din URSS. Si chiar asa e. Dar poate ar trebui sa recitim insemnarile celor care au suferit in acel imperiu - memoriile lui Eugen Loebl, Artur London, Jo Langer, Lena Constante si nenumarati altii - si sa comparam apoi abuzurile degradante suferite de ei cu tratamentele aprobate si autorizate de presedintele Bush si Congresul american. Sunt ele chiar atat de diferite 11]

In mod cert, tortura "functioneaza". Cum ne invata istoria statelor politienesti din secolul XX, daca sunt torturati salbatic oamenii spun orice (inclusiv adevarul, cand si cand). Dar la ce bun? Multumita informatiilor extrase prin tortura de la teroristi, armata franceza a castigat in 1957 batalia pentru Alger. Patru ani mai tarziu, razboiul se terminase, Algeria era independenta si "teroristii" invinsesera. Franta poarta inca stigmatul si amintirea crimelor comise in numele ei. Tortura chiar nu poate fi admisa, indeosebi in republici. Cum observa Aron acum multe zeci de ani, "tortura - si minciunile - secondeaza razboiul. Solutia era sa pui capat razboiului 12].

Alunecam pe o panta periculoasa. Distinctiile sofistice pe care le facem astazi in "razboiul cu terorismul" - intre domnia legii si circumstantele "exceptionale", intre cetateni (care se bucura de drepturi si de protectia legilor) si non-cetateni, carora li se poate face orice, intre oameni normali si "teroristi", intre "noi" si "ei" - nu sunt noi. Au fost invocate si in secolul douazeci. Sunt exact distinctiile care au justificat cele mai mari orori din trecutul recent: lagare de concentrare, deportari, tortura si crime - tocmai acele atrocitati care ne fac sa murmuram "a fost pentru ultima data". Si atunci ce am invatat din trecut? La ce folosesc memorialele noastre si cultul memoriei daca Statele Unite pot construi propriul lagar de concentrare, unde tortureaza oameni?

In loc sa fugim de secolul douazeci, trebuie, cred, sa ne intoarcem si sa il privim mai atent. Trebuie sa aflam din nou - sau poate pentru prima data - ca razboiul ii abrutizeaza si ii degradeaza pe invingatori si invinsi deopotriva; sa aflam ce patim atunci cand, dupa ce am declansat cu nesabuinta un razboi nejustificat, suntem impinsi sa exageram importanta inamicilor si sa ii demonizam pentru a legitima continuarea razboiului pe termen nelimitat. Si, poate, in acest sezon electoral prelungit, sa-i intrebam pe cei care aspira la pozitia de lider: Tata (sau, dupa caz, Mama), tu ce ai facut ca sa impiedici razboiul?

Traducere de Georgiana Perlea

Nota red.: Acest eseu a aparut in New York Review of Books, Vol. 55, mai 2008. Redactia Idei In Dialog multumeste autorului pentru acceptul de a-l publica.

[1] Never such innocence, / Never before or since, / As changed itself to past / Without a word - the men / Leaving the gardens tidy, / The thousands of marriages / Lasting a little while longer: / Never such innocence again. Philip Larkin, MCMXIV.

[2] Vezi, de pilda, Lytton Strachey, Eminent Victorians, aparut in 1918.

[3] Vezi Hannes Heer si Klaus Naumann (ed.), Vernichtungskrieg: Verbrechen der Wehrmacht 1941-1944 (Hamburg: Hamburger Edition, 1995). Multi soldati germani de pe frontul de est si din Iugoslavia isi consemnau cele mai oribile fapte intru delectarea familiei si a prietenilor. Gardienii americani de la Abu Ghraib sunt descendentii lor directi.

[4] Sudul invins, ce-i drept, a suferit in urma Razboiului Civil exact acele consecinte. Umilirea, resentimentul si arierarea sa sunt, in America, exceptia care ilustreaza regula.

[5] Vezi cronica mea la cartea lui John Lewis Gaddis, The Cold War: A New History (Penguin, 2005), in numarul din 23 martie 2006 al New York Review of Books.

[6] Trebuie remarcat, insa, faptul ca politicienii britanici dintr-o generatie mai tanara - in frunte cu Tony Blair - sau dovedit aproape la fel de indiferenti la lectiile secolului douazeci ca si omologii lor americani.

[7] Vezi Caroline Elkins, Imperial Reckoning: The Untold Story of Britain's Gulag in Kenya (Henry Holt, 2005), Marnia Lazreg, Torture and the Twilight of Empire: From Algiers to Baghdad (Princeton University Press, 2008) si Darius Rejali, Torture and Democracy (Princeton University Press, 2007).

[8] Raymond Aron, La Tragédie algérienne (Paris: Plon, 1957), L'Algérie et la République (Paris: Plon, 1958), si Le Spectateur engagé (Paris: Julliard, 1981), p. 210. Pentru o relatare a torturii din proprie experienta, vezi Henri Alleg, The Question (Bison, 2006; publicata initial in 1958 cu titlul La Question). La Torture dans la République, de raposatul Pierre Vidal-Naquet, e o descriere patrunzatoare a felului in care tortura macina din interior sistemul politic care o autorizeaza. Publicata initial in limba engleza in 1963, cartea s-a epuizat de mult. Ar trebui retradusa si transformata in lectura obligatorie pentru fiecare membru al Congresului si candidat la presedintie din Statele Unite.

[9] Alan M. Dershowitz, Why Terrorism Works: Understanding the Threat, Responding to the Challenge (Yale University Press, 2002), p. 144; Jean Bethke Elshtain, "Refl ections on the Problem of «Dirty Hands»", in Torture: A Collection, editata de Sanford Levinson (Oxford University Press, 2004), pp. 80-83.

[10] Senatorul Schumer este citat in The Wall Street Journal din 2 noiembrie 2007. Pentru observatiile judecatorului Scalia, vezi www.usatoday.com/news/washington/2008-02-13scalia_N.htm.

[11] Lena Constante, The Silent Escape: Three Thousand Days in Romanian Prisons (University of California Press, 1995); Jo Langer, Une Saison à Bratislava (Paris: Seuil, 1981); Eugen Loebl, My Mind on Trial (Harcourt Brace Jovanovich, 1976); Artur Gérard London, L'Aveu, dans l'engrenage du Procès de Prague (Paris: Gallimard, 1971).

[12] Le Spectateur engagé, pp. 210-211.