Aura de adevar
Facultatea de stiinte ale Educatiei
Cine are parinti, pe pamânt nu în gând,
Mai aude si-n somn ochii lumii plângând.
Ca am fost, ca n-am fost, or 14514w226o i ca suntem cuminti,
Astazi, îmbatrânind, ne e dor de parinti.
Intru în cimitir si inima îmi bate cu putere. Merg pe alee si încerc sa vad înca de departe mormântul tatalui meu. Da, este acolo, se vede crucea. Au trecut ceva ani si eu tot nu ma obisnuiesc ca numele tatalui meu este pe o cruce... Îmi spun, ca sa-mi înteleg vorbele ca într-o zi geroasa de ianuarie, tatal meu si-a lasat bicicleta în magazie, si, încalecând pe un fulg s-a lasat purtat spre stele. Dar, oare nu stia, ca fapta lui va fi pentru mine cea mai dureroasa întâmplare a vietii mele? Ca, în sfârsit, percepeam moartea ca pe cel mai groaznic eveniment din câte mi se întâmplasera?
Merg pe alee si as vrea sa nu ajung la mormântul a carui cruce îi poarta numele. Îmi doresc ca el sa nu fie acolo, îmi doresc sa-l gasesc în curte, bucurându-se ca ma vede si bucuria curgându-i navalnic din ochi, pentru ca mai mult nu se poate. Îl vede mama si iarasi îl ia la rost, apostrofându-l sa nu mai râda când ma vede, ca doar i-a zis ca are sa ma certe.
Sa ma certe? Nici pomeneala! Ochii lui, doua boabe de cafea, ce poarta în ele dogoarea focului, se îndreapta spre mine complice. Am înteles! si "jocul" reîncepe! El se face ca ma cearta, eu ma fac ca înteleg!
Aceeasi scena de ani de zile, înca de pe vremea când ma cataram repede în dud, atunci când tata, din ochi ma mângâia si din vorbe ma certa ca sa auda mama. Sau, când, luata pe nepregatite, ma aruncam pe scarile beciului cautând un adapost cât de mic si negasindu-l ma învârteam în jurul lamâiului cu tata pe urmele mele. Tocmai când credeam ca este mai furios pe mine, izbucnea în râs, dupa care veneam amândoi pe scarile beciului ca si când pedeapsa se abatuse greu asupra obrajilor mei!
Cum oare sa cred ca acolo se afla tatal meu? si pe mine cine ma mai trage iarna cu sania? Cine îmi mai face bradul de Craciun?
De atunci am împodobit pentru copii mei o multime de brazi de Craciun. Brazi înalti, cu globuri multicolore, cu instalatie electrica si cu tot felul de beteala. Dar nici un brad, cu stelutele lui electrificate si globurile lui multe si moderne (ca niste ochi de copii ce-l asteapta înfrigurati pe Mos Craciun) nu se compara cu bradul împodobit, pe furis de tata, pentru a ne face o surpriza. Lânga bradul copilariei mele, tata îl punea pe Mos Craciun decupat din carton, cu foarfeca, si îmbracat în hârtie creponata rosie, stelute confectionate tot de el, din poleiul bomboanelor mâncate peste an, pastrate cu grija si lumânari din ceara adevarata, asezate cu grija sa nu ia pomul foc. si lânga pom, cadoul, ambalat în asa fel încât sa-mi înflacareze imaginatia si mâinile sa arda pachetul cu nerabdarea lor.
Merg pe alee si n-am încotro, trebuie sa înfrunt realitatea. Îmi amintesc ca în curtea goala si pustie nu l-am mai vazut, dupa cum nu m-a mai vazut nici el pe mine. Florile din mâna mea cad pe mormântul tatalui meu ca si lumânarile ce ard, aprinse de iubirea sufletului meu, ce nu vrea totusi sa accepte realitatea. Înconjur mormântul de mai multe ori, ca pentru a ma convinge ca nu gresesc, în timp ce-i citesc si-i recitesc numele pe cruce. Sarut marmura rece si astept cu credinta un semn de raspuns. Florile tremura usor si flacara lumânarilor pâlpâie.
Sarut mâna, TATA!!!
|
