Batista alba
Omul era asezat pe trotuar lînga statia de autobuz si se uita tinta in jos. C tiva trecatori îl masurau curiosi cu privirea si se întrebau cine putea fi omul acela cu umerii lasati în jos si cu pantofii scîlciati. Dar el nu le observa privirile, pentru ca era adînc cufundat în gînduri. Aici, în acest oras, îsi petrecuse el copilaria. Se vedea în urma cu peste douazeci de ani într-o casuta de caramizi rosii aflata la capatul strazii vecine. Oare mai era acolo? Poate ca între timp fusese demolata! Spera doa 454p1523e r sa nu fi fost distrus stratul cu panselute! Ce ciudat ca-si amintea asa de bine de panselute, de leaganul pe care-l facuse taticul lui pentru el si de cararea din gradina pe care învatase sa mearga cu bicicleta. Luni de zile economisisera parintii lui ca sa-i poata cumpara bicicleta aceea.
Zece ani mai tîrziu, bicicleta se transformase într-o motoreta. Tot mai rar dadea pe acasa. Cîstiga bine si avea o multime de prieteni. Tatal si mama pareau groaznic de demodati si de plictisitori. Era mult mai vesel sa-si petreaca timpul prin baruri si prin discoteci!
Azi nu-si mai amintea cu placere de vremurile acelea, mai ales de datoriile care se adunasera. si astfel aparuse el într-o duminica în casa parinteasca pentru ca sa ceara bani. Parintii lui se bucurasera atît de mult de venirea lui, încît nu-l lasase inima sa le spuna de ce venise. Dar el stia foarte bine unde-si tine tatal portmoneul, si cînd parintii au iesit pentru o clipa în gradina, el s-a "servit" pur si simplu cu bani.
De atunci nu-si mai vazuse parintii. Dupa tot ceea ce facuse nu se mai încumetase sa se întoarca acasa, iar parintii îi pierdusera urma. El plecase în strainatate, si ei n-au aflat nimic despre vagabondajul lui încolo si încoace, si nici despre ispasirea unei pedepse în închisoare. Totusi, acolo, în celula lui de la închisoare, se gîndea mult la ei. Uneori, cînd se tot rasucea fara somn pe patul lui de scînduri, iar razele lunii plasmuiau figuri sinistre pe peretele celulei, îsi dorea ca, odata eliberat din închisoare, sa-i revada daca mai traiau, sau daca mai voiau sa-l vada...
Dupa ce si-a ispasit pedeapsa, si-a gasit un loc de munca într-un oras mare, dar n-a putut ramîne mult timp acolo. Ceva anume îl atragea spre casa, un dor pe care nu si-l putea potoli. La fiecare pas îsi amintea de casuta din caramida rosie, de stratul cu panselute, de copilul care se dadea pe leagan, de baiatul care se întorcea în fuga de la scoala...
El nu voia sa ajunga acasa fara nici un ban, si de aceea a facut o mare parte din calatorie pe jos sau cu autostopul.
Ar fi putut sa ajunga mai departe la destinatie, dar cu vreo treizeci de kilometri înainte de tinta l-au cuprins îndoielile. Ce drept avea el sa se întoarca acasa la parintii lui? Îl vor recunoaste ei în omul stricat si ajuns în mizerie pe baiatul pe care l-au iubit ei si care i-a înselat atît de îngrozitor?
El si-a cumparat ceva de mîncare si s-a asezat sub un pom, unde a ramas tot restul zilei. Scrisoarea pe care o pusese în seara aceea în cutia postala era foarte scurta, dar îi trebuise ore întregi ca s-o scrie. Ea se sfîrsea cu aceste cuvinte: "stiu ca este o nebunie sa-mi închipui ca mai vreti sa ma revedeti... Dar voi veti hotari. Eu voi veni joi dimineata la capatul strazii. Daca vreti sa intru în casa, agatati o batista alba la fereastra camerei mele de odinioara. Daca vad batista acolo, voi veni la voi; daca nu, voi face casei semn cu mîna si voi pleca în drumul meu".
Si acum era joi dimineata. Începutul strazii era chiar dupa colt. Deci strada mai exista! Dintr-odata, tînarul nu se mai grabea deloc. El s-a asezat pur si simplu pe trotuar, cu ochii tinta în jos.
Ei bine, nu putea amîna la nesfîrsit clipa vizitei. La urma urmei nu era împosibil ca parintii lui sa se fi mutat de acolo. Chiar daca batista nu va fi acolo, voia cel putin sa obtina niste informatii înainte de a pleca definitiv din oras. Nici nu îndraznea sa se gîndeasca ce va face daca parintii lui într-adevar locuiau acolo, dar nu mai voiau sa-l vada.
El s-a ridicat cu greu de jos. Era obosit dupa o noapte petrecuta sub cerul liber. Cu pasi nesiguri, s-a îndreptat clatinîndu-se spre platanul acela batrîn de unde stia ca va putea vedea limpede casa parinteasca. Pîna acolo a mers cu privirile atintite în pamint.
A stat cîteva clipe cu ochii închisi sub ramurile copacului. Apoi a tras adînc aer în piept si a îndraznit sa se uite spre celalalt capat al strazii. si atunci a ramas uluit, nevenindu-i sa creada ceea ce vedea...
Casuta din caramida rosie era luminata deja de razele soarelui - dar nu se mai vedea nici o caramida rosie, caci totul parea învelit în alb. La toate ferestrele atîrnau cearceafuri, fete de perna, servetele, fete de masa si batiste; pe acoperis era întinsa o perdea mare alba, agatata pe fereastra mansardei. Casuta de caramizi rosii arata ca o cabana acoperita de zapada, care stralucea în lumina soarelui de dimineata.
Parintii lui nu voisera sa riste nici o confuzie!
Omul a dat capul pe spate si a scos un chiot de bucurie. Apoi a alergat pe strada si a intrat pe usa larg deschisa drept în casa parinteasca.
|
