Batista alba
Omul era asezat pe trotuar līnga statia de autobuz si se uita tinta in jos. C tiva trecatori īl masurau curiosi cu privirea si se īntrebau cine putea fi omul acela cu umerii lasati īn jos si cu pantofii scīlciati. Dar el nu le observa privirile, pentru ca era adīnc cufundat īn gīnduri. Aici, īn acest oras, īsi petrecuse el copilaria. Se vedea īn urma cu peste douazeci de ani īntr-o casuta de caramizi rosii aflata la capatul strazii vecine. Oare mai era acolo? Poate ca īntre timp fusese demolata! Spera doa 454p1523e r sa nu fi fost distrus stratul cu panselute! Ce ciudat ca-si amintea asa de bine de panselute, de leaganul pe care-l facuse taticul lui pentru el si de cararea din gradina pe care īnvatase sa mearga cu bicicleta. Luni de zile economisisera parintii lui ca sa-i poata cumpara bicicleta aceea.
Zece ani mai tīrziu, bicicleta se transformase īntr-o motoreta. Tot mai rar dadea pe acasa. Cīstiga bine si avea o multime de prieteni. Tatal si mama pareau groaznic de demodati si de plictisitori. Era mult mai vesel sa-si petreaca timpul prin baruri si prin discoteci!
Azi nu-si mai amintea cu placere de vremurile acelea, mai ales de datoriile care se adunasera. si astfel aparuse el īntr-o duminica īn casa parinteasca pentru ca sa ceara bani. Parintii lui se bucurasera atīt de mult de venirea lui, īncīt nu-l lasase inima sa le spuna de ce venise. Dar el stia foarte bine unde-si tine tatal portmoneul, si cīnd parintii au iesit pentru o clipa īn gradina, el s-a "servit" pur si simplu cu bani.
De atunci nu-si mai vazuse parintii. Dupa tot ceea ce facuse nu se mai īncumetase sa se īntoarca acasa, iar parintii īi pierdusera urma. El plecase īn strainatate, si ei n-au aflat nimic despre vagabondajul lui īncolo si īncoace, si nici despre ispasirea unei pedepse īn īnchisoare. Totusi, acolo, īn celula lui de la īnchisoare, se gīndea mult la ei. Uneori, cīnd se tot rasucea fara somn pe patul lui de scīnduri, iar razele lunii plasmuiau figuri sinistre pe peretele celulei, īsi dorea ca, odata eliberat din īnchisoare, sa-i revada daca mai traiau, sau daca mai voiau sa-l vada...
Dupa ce si-a ispasit pedeapsa, si-a gasit un loc de munca īntr-un oras mare, dar n-a putut ramīne mult timp acolo. Ceva anume īl atragea spre casa, un dor pe care nu si-l putea potoli. La fiecare pas īsi amintea de casuta din caramida rosie, de stratul cu panselute, de copilul care se dadea pe leagan, de baiatul care se īntorcea īn fuga de la scoala...
El nu voia sa ajunga acasa fara nici un ban, si de aceea a facut o mare parte din calatorie pe jos sau cu autostopul.
Ar fi putut sa ajunga mai departe la destinatie, dar cu vreo treizeci de kilometri īnainte de tinta l-au cuprins īndoielile. Ce drept avea el sa se īntoarca acasa la parintii lui? Īl vor recunoaste ei īn omul stricat si ajuns īn mizerie pe baiatul pe care l-au iubit ei si care i-a īnselat atīt de īngrozitor?
El si-a cumparat ceva de mīncare si s-a asezat sub un pom, unde a ramas tot restul zilei. Scrisoarea pe care o pusese īn seara aceea īn cutia postala era foarte scurta, dar īi trebuise ore īntregi ca s-o scrie. Ea se sfīrsea cu aceste cuvinte: "stiu ca este o nebunie sa-mi īnchipui ca mai vreti sa ma revedeti... Dar voi veti hotari. Eu voi veni joi dimineata la capatul strazii. Daca vreti sa intru īn casa, agatati o batista alba la fereastra camerei mele de odinioara. Daca vad batista acolo, voi veni la voi; daca nu, voi face casei semn cu mīna si voi pleca īn drumul meu".
Si acum era joi dimineata. Īnceputul strazii era chiar dupa colt. Deci strada mai exista! Dintr-odata, tīnarul nu se mai grabea deloc. El s-a asezat pur si simplu pe trotuar, cu ochii tinta īn jos.
Ei bine, nu putea amīna la nesfīrsit clipa vizitei. La urma urmei nu era īmposibil ca parintii lui sa se fi mutat de acolo. Chiar daca batista nu va fi acolo, voia cel putin sa obtina niste informatii īnainte de a pleca definitiv din oras. Nici nu īndraznea sa se gīndeasca ce va face daca parintii lui īntr-adevar locuiau acolo, dar nu mai voiau sa-l vada.
El s-a ridicat cu greu de jos. Era obosit dupa o noapte petrecuta sub cerul liber. Cu pasi nesiguri, s-a īndreptat clatinīndu-se spre platanul acela batrīn de unde stia ca va putea vedea limpede casa parinteasca. Pīna acolo a mers cu privirile atintite īn pamint.
A stat cīteva clipe cu ochii īnchisi sub ramurile copacului. Apoi a tras adīnc aer īn piept si a īndraznit sa se uite spre celalalt capat al strazii. si atunci a ramas uluit, nevenindu-i sa creada ceea ce vedea...
Casuta din caramida rosie era luminata deja de razele soarelui - dar nu se mai vedea nici o caramida rosie, caci totul parea īnvelit īn alb. La toate ferestrele atīrnau cearceafuri, fete de perna, servetele, fete de masa si batiste; pe acoperis era īntinsa o perdea mare alba, agatata pe fereastra mansardei. Casuta de caramizi rosii arata ca o cabana acoperita de zapada, care stralucea īn lumina soarelui de dimineata.
Parintii lui nu voisera sa riste nici o confuzie!
Omul a dat capul pe spate si a scos un chiot de bucurie. Apoi a alergat pe strada si a intrat pe usa larg deschisa drept īn casa parinteasca.
|
