Calimara cu cerneala
de Madeleine Davidzon
Ma aflam la masa mea de scris, dar povestirea la care lucram, nu vroia sa
se lege cu nici-un chip. Fiecare pagina care mi se parea finisata,
dup 737i83h a ce o reciteam, o aruncam la gunoi. Cosul era plin cu astfel de
cocoloase, în timp ce foi scrise pe birou, mai ramasesera
doua sau trei. Mi-am spus ca în felul acesta îmi pierd vremea degeaba
si am închis stiloul. Din nebagare de seama, am lovit calimara,
care imediat a înecat într-o mare albastra cele câteva foi scrise cu truda.
Furios, am început sa strâng cu servetele, sugativa si tot
ce-mi statea la îndemâna, lichidul care se împrastia cu
repeziciune, când am zarit un omulet mic mititel, aparut din calimara
rasturnata, pe postavul ros al mesei. Nu-mi venea sa-mi cred ochilor,
iar când l-am auzit vorbind, am fost gata s-o iau la fuga.
-Stai nu pleca! mi-a spus piticul. Nu sunt o aratare
si nici vrajitor nu sunt. Sunt muza ta.
-Muza? am întrebat râzând. Eu credeam ca o muza arata altfel. Sa-ti
spun drept, mi te închipuiam cu o fata de artista holiudiana, cu o tinuta de clasa. si
când colo!..
-N-ai gresit prea mult, îmi raspunse omuletul imperturbabil. Eu
sunt numai ajutorul Muzei Calimara cu cerneala.
-N-am stiut ca
o muza are nevoie de ajutoare, am remarcat ironic.
-Ba, bine ca nu! Asta de când se scrie atâta literatura. Înainte,
doar cei dotati cu harul divin, îndrazneau sa ia condeiul în mâna,
dar acum fiecare al doilea pamântean, are ceva de scris. si numai
ce-i auzii ca se intituleaza poeti, dramaturgi, sau critici
literari. Cum sa faca fata bietele muze, la aceasta avalansa
de hârtie? Noi, fapturi mititele, ne strecura, în pixuri si calimari,
ajutând cât ne tin puterile.
-Serios! am spus eu, chiar cât va tin puterile. Abia acum m-am lamurit
de ce nuvela mea e atât de "inspirata".
-Ma învinovatesti degeaba, a raspuns
omuletul fara sa se tulbure. Te-ai gândit vreodata, când
îti venea chef sa scrii, ca eu trebuie sa ma prezint
imediat la datorie. Ca poate tocmai atunci mâncam, sau dormeam (caci
eu sufar de insomnii) sau pur si simplu vroiam sa ma odihnesc si
eu ca omul? Te-ai gândit la câte prostii ma obligi sa fiu partas,
când, cica nu îti cânta pana? si atunci cine-i vinovatul, daca
nu tot eu?
-Esti un obraznic, i-am raspuns; mic si
obraznic!
-Serios! Dar tu, mai întrebat daca-mi place tovarasia ta? si
nu-ti permit sa-mi vorbesti pe tonul acesta! a ripostat mogâldeata
Ha! si ma rog ce-ai sa-mi faci? Sau, te pomenesti ca ma
lasi fara muza? Omuletul a spus rautacios.
Ba, am sa te pedepsesc altfel! Pur si simplu, vom inversa rolurile. De
acum încolo, ai sa asculti tu, balivernele unor confrati, care
se pretind scriitori. Astfel, voi fi razbunat! si, cât ai zice peste,
m-am facut mic si rosu de furie, fiindca urma sa ma
scufund în sticluta cu cerneala violeta.
Am realizat îndata ca aceasta e o adevarata catastrofa. Am
vrut sa-mi cer scuze, iertare în genunchi, numai sa redevin cel de
dinainte. Acum nu mi se mai parea de loc simplu rolul piticului, dar era
prea târziu. Omuletul meu disparuse. În locul lui, cu fruntea rezemata-n
palma nervos si transpirat, statea la masa scriitorul, si-n
fata lui doua-trei foi, dintr-o povestire care nu voia sa se
lege. Mi-am pus mâinile sub cap si m-am întins "cât eram de
scurt" pe fundul calimarii, gândind în sinea mea. Cine râde la
urma, râde mai bine!...nu cumva sa verse sticluta cu cerneala.
|
