ELECTRA sI ORESTE ÎN PIESA "ELECTRE" A LUI JEAN GIRAUDOUX
Dramaturgia secolului al 20-lea cunoaste numeroase prelucrari ale mitului Atrizilor, care pornesc în general de la versiuni dramatice apartinând epocii clasice a literaturii elene: de la trilogia lui Eschil, Orestia, de la Electra lui Sofocle, sau de la piesele lui Euripide, Electra si Oreste. În 1903, Hugo von Hofmannstalh scrie Elektra pornind de la modelul lui Sofocle; în literatura americana mitl Atrizilor furnizeaza izvoarele trilogiei lui O'Neill, Mourning becomes Electra, scrisa în 1929 dupa modelul Orestiei lui Eschil; Jean Giraudoux realizeaza si el o Electre, iar Jean Paul Sartre îsi ilustreaza teoria libertatii în Les Mouches, ilustrare a aceluiasi mit. Revenirea la acest mit nu are o explicatie unica si comuna pentru toti scriitorii care l-au tratat în dramaturgia contemporana. Operele dramatice care preiau mitul Atrizilor nu prezinta legaturi între ele, nu se situeaza în nici o orientare comuna, s-ar put 656d33g ea gasi mai degraba deosebiri de orientare si viziune artistica între ei, "fiecare autor pare sa fi cautat în modelul elen mai întâi o structura, apoi un sistem de referinta întotdeauna stimulatorii pentru spiritele cultivate si în sfârsit, un potential tragic ramas considerabil pe care a vrut sa-l capteze pentru a-l sublinia pe acela al pieselor sale. Pe aceasta baza, fiecare a interpretat subiectul grecesc conform credintelor sale, filozofiei sale si temperamentului sau"[1]. Dincolo de deosebirile de interpretare, dependente de deosebiri care exista în atitudinea fata de existenta, operele dramatice care trateaza mitul Atrizilor se apropie totusi printr-o preocupare general comuna: ele vizeaza situatia omului în existenta, rezolvând în mod diferit, de pe pozitii filozofice diferite, raportul individual-existenta, de la determinarea absoluta a omului antic, conditionat de destin si de zei, pâna la libertatea absoluta a lui Oreste din versiuea sartriana a mitului. Esential în mitul Atrizilor este cuplul Oreste-Electra, implicat în situatia mitica pe care o reîntâlnim în toate operele inspirate din acest mit.
Dupa cum nota Clio Manescu , actiunea dramatica din piesele mentionate pastreaza câteva invariante mitice, prima fiind razbunarea mortii lui Agamemnon prin crima împotriva mamei, Clitemnestra si a lui Egist, fratele regelui si cea de-a doua, ispasirea faptei savârsite.
Cele doua invariante mitice apar în tragedia antica într-un context spiritual si etic specific, în care figureaza în primul rând o conceptie care-l subordoneaza pe om unor forte determinante exterioare, destinul si zeii. Acestia declanseaza situatii tragice atunci când oamenii depasesc dreapta masura prin acel hybris care determina izbucnirea tragicului. Hybrisul se manifesta în istoria Atrizilor prin crimele savârsite de membrii familiei, crime care reprezinta un adevarat blestem, în masura în care ele cer razbunare, iar înlantuirea crima-razbunare necesita interventia justitiei divine. Pentru a urmari într-o desfasurare mai ampla succesiunea de fapte sângeroase din istoria Atrizilor, Eschil a recurs la forma trilogiei.
Electre a lui Giraudoux cuprinde actiunea de razbunare a mortii lui Agamemnon pâna la savârsirea crimei împotriva lui Egist si a Clitemnestrei. Apare, deci, ca invarianta a situatiei mitice, razbunarea, fara sa figureze si ispasirea vinei grele pe care o constituie matricidul. Daca actiunea dramatica este relativ traditionala în ceea ce priveste succesiunea momentelor ei constitutive, ea se îndeparteaza de traditie în esenta ei, prin transformarea conflictului.
La Giraudoux, Electra, figura mitica în ciclul Atrizilor cunoaste o noua imagine, deformata fata de cea traditionala, chiar daca situatia dramatica în care e angajata apartine Orestiei lui Eschil. În schema traditionala, la Eschil, Electra ramâne departe de ucigasul justitiar; la Sofocle, ea îl aproba, iar la Euripide, ea devine principalul motor al razbunarii. Giraudoux nu modifica esential situatia dramatica a scriitorilor greci. Nu-i atribuie nici un rol lui Apolo si se apropie ca viziune de Euripide. Ca si acesta, el sublinieaza ura Electrei pentru mama sa, dar idealizând-o sub forma unei violente pure. Tot de la Euripide împrumuta Giraudoux personajul Gradinarului. Personajele se aduna în primul act pentru casatoria dintre acesta si Euridice, dar proiectul cade.
Este interesant, totusi, de notat modificarile pe care le opereaza Giraudoux în mitul traditional . Mai întâi, se remarca faptul ca, în timp ce la greci culpabilitatea Clitemnestrei si a lui Egist este cunoscuta de la început, personajele dramaturgului francez par sa o ignore initia, acceptând o versiune oficiala ce vine sa explice moartea lui Agamemnon printr-un accident. Cea care trebuie sa descopere adevarul, adica sa-l presimta, sa mearga pe o anumita pista si sa faca sa izbucneasca scandalul, este Electra. Pe de alta parte, Clytemnestra si Egist nu cad în capcane. În fata Electrei, agresiva si acuzatoare, ei sfârsesc prin a-si marturisi vinmovatia. Egist accepta chiar sa ispaseasca. Amândoi s-ar putea apara foarte bine, dar n-o fac. În plus, Oreste al lui Giraudoux este slab. "Fara Electra, spune Cersetorul, n-ar fi decât un vrabioi". Celelalte personaje sunt doar simpli spectatori ai dramei. Astfel, Electra capata puteri depline, ea este libera sa judece si sa pedepseasca. Constiinta dreptatii a eroinei este foarte radicala; nimic o nu influnteaza, nici macar certitudinea ca-si va ruina tara si va trimite la moarte mii de nevinovati, cerând razbunarea imediata. De fapt, Giraudoux si-a imaginat ca va izbucni un razboi înainte de final. Egist singur poate salva tara, dar Electra nu i-o permite. Ca si personajele lui J. Anouilh, Electra este într-o permanenta cautare a unui ideal absolut, care le marcheaza existenta si le dicteaza actiunile. Electra nu face compromisuri, caci totul trebuie sacrificat în numele justitiei depline. O astfel de atitudine, subscrisa actiunii ei de razbunare a mortii tatalui sau, o face sa mearga pâna la limitele intransigentei umane.
Asadar, esentialul a fost salvat: Electra este implacabila în a care razbunarea crimei înainte ca sângele sa fie spalat, oricare ar fi pretul platit pentru o astfel de purificare. Giraudoux a vrut sa confere acestui act vindicativ noblete si sa-l înnobileze cu aspiratia spre absolut a eroinei sale, caci, preluând o delimitare care s-a operat pentru personajele lui Anouilh, Electra face parte din familia redusa a "oamenilor de rasa" , a eroilor orgoliosi, îmbatati de libertate si de dreptate, care refuza sa cedeze presiunilor realitatii meschine.
Mariajul proiectat aduna pe rând în scena o suita de personaje importante: Gradinarul, viitorul sot al Electrei, Strainul, în care nimeni nu-l recunoaste înca pe Oreste, fetitele cu limba otravita care vor deveni Erinii, Egist, regent-nu înca rege, pentru ca nu s-a casatorit cu Clytemnestra, un Presedinte si sotia sa, în fine, misteriosul Cersetor. Figurile feminine capitale si raporturile dintre acestea sunt foarte importante pentru sensurile operei lui Giraudoux. Scena 4 a primului act releva câteva puncte foarte importante în întelegerea mesajului. Acuitatea conflictului dintre mama si fiica, atitudinea Electrei si natura acuzatiilor sale izbucnesc în prima fraza: "Ea si-a condamnat fiica la supliciu." Este "obiceiul" Clytemnestrei de a-si omori copiii. Electra, obsedata de un mort, preocupata doar de a-l tine într-un fel în viata. Sfaturile lui Egist de a nu face din doliu "o jignire adusa celor vii", de a nu mai aduce pe morti în viata lor, de a renunta la acest somnambulism, de a-i uita pe morti, crimele trecute, suicidele si de a se marita cu un om simplu, iubitor, nu au nici un efect. Electra, fidela obsesiei sale, vrea sa ramâna vaduva tatalui sau "în ciuda celorlalti". Se profileaza în acest punct o noua acuza pe care Electra o aduce mamei sale: pe lânga aceea ca-si ucide copiii, si cea de a nu-si fi plâns sotul, desi legatura între cele doua nu este înca facuta în constiinta eroinei, ignorând în continuare crima Clytemnestrei . Ea cauta pe dibuite o cale de a trece de la acuzatia de indiferenta, la cea de cruzime criminala. Batalia între mama si fiica se da la început în acest punct, când Clytemnestra nu se facea vinovata decât de neglijenta si indiferenta fata de micul Oreste, scapat la o vârsta frageda din bratele mamei sale pe lespezile palatului. Razboiul a fost declarat între cele doua femei ( "De douazeci de ani cautam ocazia. O am acum.", spune Electra ). Cea care la început obiectiva este Clytemnestra. Egist, depasit de conflict, revine la problema casatoriei, iar Electra accepta, însa cea care se opune acum este mama sa, din motive diferite si complexe: revenirea orgoliului, faptul ca vrea sa se dovedeasca o mama buna.
Acuzatiile Electrei se precizeaza: mama, indiferenta, îl lasa sa cada pe lespezile palatului pe micul Oreste. Tulburatoare pentru fiica este imaginea lui Narses, saraca de care pomeneste Cersetorul, legata de copilul sau cu o banda elastica, imagine persistenta a cordonului ombilical. Clytemnestra, teapana, rigida, apare ca moarta, pietrificata. Electra, clarvazatoare în ceea ce priveste culpabilitatea mamei sale, vindicativa si obsedata de razbunarea tatalui, este orbita, totusi, într-o anumita privinta: daca mama sa iubeste pe cineva, aceea este fiica sa, pentru ca amândoua sunt femei, dar "femei virile, una concentrata pe puterea pe care i-a rapit-o sotului sau, cealalta pe puritatea virginala si pe aceasta ura care i-o insufla amintirea tatalui sau mort. Electra, justitiara, este rece fata de mama sa ca si Clytemnestra fata de copiii sai."
Cele doua figuri feminine care se înfrunta sunt, asadar, mama si fiica. Electra acuza: "Nu ti-ai iubit fiul, iar pe fiica ta o trimiti la moarte." Iata adevarata tragedie, originala a familiei si cea care anunta una din cele mai tragice lupte. Va izbucni un razboi familial; disputa lui Oreste este prima manifestare. Gradinarul este scos din scena; l-am vazut mai întâi ca obiect al ostilitatilor dintre Electra si Clytemnestra, apoi la sosirea lui Oreste.
Cum o demasca Electra pe mama sa? Mai întâi se pune problema responsabilitatii. Cine are dreptate si cine nu? Clytemnestra o acuza la rândul sau pe fiica sa ca l-ar fi împins pe fratele ei. Daca ea minte, vina îi revine si e vorba de o lipsa a dragostei. Deja minciuna, lipsa dragostei si culpabilitatea sunt conexate. Trebuie decis cine are dreptate . Meditatia Cersetorului alaturi de Oreste si Electra adormiti, ne ofera un raspuns: bucata inutila în actiune, n-ar avea sens daca n-ar exprima chiar judecata autorului. Textul este important pentru ca fixeaza responsabilitatile conflictului. Cersetorul nu se pronuntase: "Sunt amândoua de buna credinta." Acum, el o face în favoarea Electrei si împotriva mamei acesteia. El judeca dupa aparente. Dupa spusele sale, Clytemnestra l-a lasat pe Oreste sa cada pentru ca ea ar fi preferat-o pe fiica, si dezaproba aceasta atitudine. Totusi, judecata lui n-o priveste pe Clytemnestra, ci pe faptul pe care ea încearca sa-l disimuleze. El mentioneaza: Clytemnestra minte, deci Electra are dreptate; caci aparatoare a adevarului, tânara fata trebuie sa scoata la iveala minciuna. Minciuna face parte din conflict, constituind o ruptura a relatiilor si a credintei pe care acestea o alimenteaza. Taie comunicarea. Critica a vazut în toata aceasta violenta si ura pot un mijloc disperat de a reconstitui contactul cu orice pret . Poate ca mama si fiica sa cauta sa se întâlneasca.. Gradinarul, mai profund decât Cersetorul, descopera aceasta posibilitate si o exprima într-un lamento:"Electra cauta o mama. Dar cautând o mama în mama sa, e posibil ca ea sa fie obligata sa-i deschida pieptul." "Ura apare astfel ca o varietate cruda a dragostei" . Tot demersul Electrei n-ar constitui decât o încercare disperata a acesteia de a obtine de la mama sa marturia unui sentiment real, care s-o smulga pe aceasta din inertia afectiva de care o acuza.
La începutul actului 2, Electra poarta o discutie cu Cersetorul, dovedind ca ura sa a devenit acum justitiara. Ea îi spune lui Oreste cele doua certitudini ale sale: asasinarea tatalui sau si faptul ca mama lor "se prostitueaza", asigurari pe care ea le primeste dintr-un vis. Electra îsi urmeaza ancheta, dar într-o maniera particulara, într-o incursiune în vis, în propria interioritate. Doua imagini revelatoare au prins contur; dar, cum se întâmpla adesea în vis, legatura dintre ele scapa. Electra este convinsa ca va furniza aceasta legatura, crede într-o crima al carei motiv este lipsa de iubire si se declanseaza o noua lupta cu mama sa. Fiica propune un târg ciudat: "Daca-mi spui numele lui, si daca reiese ca-l iubeai, îmi voi înceta cautarile."
Cuplul grotesc al Theocathocles-ilor îi furnizeaza Electrei cheia enigmei. Agathe Theocathocles reveleaza sotului gelos( "la întrebarea "Cine este?", ce vine sa faca într-un mod comic ecou întrebarii Electrei" ) ca femeile îsi înseala sotii mai întâi cu toate obiectele universului si apoi-de ce nu?-cu barbati, cu toti barbatii. Electra presupune ca Clytemnestra si-a ucis sotul pentru ca l-a "vazut prea mult", pentru ca imaginea acestuia îi devenise imposibila.
Evenimentele sociale se precipita: o revolta izbucneste, iar Egist îsi aroga ipostaza unui rege. Evident îndragostit de Electra, el vina sa se interpuna între aceasta si Clytemnestra, sa ocupe locul unde fusesera pe rând Gradinarul si Oreste, si care este, în realitate, locul liber al lui Agamemnon.
În cea de-a treia confruntare, Clytemnestra înceteaza sa mai minta si-si marturiseste ura fata de Agamemnon. Batalia este câstigata; Electra a scos la iveala adevarul, adica lipsa iubirii pentru sotul ei a Clytemnestrei, crima si minciuna. Aceasta din urma constituie un element nou, legat de agresivitate. Clytemnestra s-a prefacut ca-l iubeste pe Agamemnon; când a început sa-l vada greoi si vanitos, o ura fara motiv a început sa se nasca în ea; asadar, minciuna a condus-o la crima. Dar si crima a fost ascunsa, deci, o a doua minciuna. Ea s-a prefacut a fi mama si regina si ostilitatea ei s-a canalizat catre copii, care-i puteau deveni judecatori. De unde exilul lui Oreste si casatoria umilitoare a Electrei. Ea devine justitiara si condamna minciuna si crima.
|
