Documente online.
Zona de administrare documente. Fisierele tale
Am uitat parola x Creaza cont nou
 HomeExploreaza
upload
Upload




Etichete, imagini, simboluri

diverse



Etichete, imagini, simboluri


Eticheta, imagine, simbol: ne gîndim imediat la faimoasa triada a semiologului american Charles Peirce - indice, icoana, simbol. Pentru Peirce, indicii sînt "legati fix de propriul lor obiect", icoanele sînt "asemenea cu propriul lor obiect", în timp ce simbolurile sînt, în schimb, "arbitrar legate de obiectul lor" (Umberto Eco, Trattato di semiotica generale, Milano, 198511, p. 240). Eco respinge triada, din mai multe motive, în special însa pentru ca nu poate admite existenta unor "indici" de tip Peirce care ar încalca legea lui Saussure privind arbitrarul semnului lingvistic.



Este limpede ca, cel putin în limbajul vorbit, "eticheta" se afla pentru a conferi obiectului o "explicatie" semnica arbitrara, asa precum se afla "semnul" lingvistic fata de referent, în vreme ce "simbolul" pare a trimite, la prima vedere, în mod natural la obiect. Cel putin aceasta este opinia diferitelor scoli fenomenologice si structuraliste, în vreme ce semiotica sustine cu tarie ca orice semn sta într-un raport arbitrar cu obiectul. Trebuie sa adaugam ca, pîna acum, se pare ca semiotica a cîstigat partida, în pofida unor reactii ale fenomenologiei (a se vedea, de pilda, Alessandro Briosi, // senso della metafora, 1985). Este limpede pentru oricine dintre noi ca 21121q1614v cea mai mare parte din ceea ce noi numim "simboluri" alcatuieste o clasa artificiala. Vorbim despre zidul Berlinului ca despre un simbol al oprimarii si despre caderea zidului Berlinului ca despre un simbol al libertatii. Noi sîntem însa cei care proiectam aceasta relatie



LP. CULIANU

semnificanta între ceva si un referent abstract - sclavie, eliberare - si sîntem foarte constienti de acest lucru. Nu exista nici un raport "natural" între zidul Berlinului si exaltarea, de altfel necesara, a anumitor preferinte etico--politice. în alte cazuri, în schimb, problema se pune în mod diferit. Unele simboluri, cel putin, au fost adesea considerate ca înnascute ; asadar chestiunea foarte spinoasa care se afla acum în dezbatere, fara a ajunge de altfel la un raspuns sigur, se refera la faptul daca mintea noastra este, la nastere, o tabula rasa, sau este, dimpotriva, plina de niste informatii înnascute. Teoria informatiei înnascute este sustinuta de diferite scoli, altminteri foarte divergente între ele, de psihanaliza si de sociobiologie, precum si de o anumita fenomenologie, asa cum vom vedea.

Ce anume este fumul pentru foc ? O eticheta, o imagine sau un simbol? De obiqei, îl numim un "semnal" care indica prezenta focului si s-ar putea argumenta ca între foc si fum exista un raport "natural" deoarece nu exista fum fara foc. Dar si acest rationament este usor de demontat, aducînd obiectia ca raportul dintre foc si fum trebuie sa fie în primul rînd stabilit de mintea umana pentru a fi trans­format într-o constanta si deci el nu exista "în mod natural", ca sa nu mai vorbim apoi de faptul ca referentul "foc" se schimba în functie de contextul cultural. într-adevar, astazi semnalul "fum" trimite mult mai rar la "foc", si mult mai des la o mîncare arsa, la o masina sau la o fabrica aflata în departare.

Este limpede ca "fum" nu este simbolul pentru "foc" si daca ni s-ar da sarcina de a reduce întreaga realitate la categoriile de eticheta, imagine si simbol, ar trebui sa-l includem, chiar împotriva vointei noastre, în categoria "eti­cheta" si sa admitem ca raportul dintre foc si fum este pur mental si deci, în cele din urma, artificial. Cazul simbolurilor



este mult mai complex. Este oare un turn vazut în vis un simbol falie? Un cerc este simbolul totalitatii si indiciul unui "proces de individuatie" care s-a petrecut? Este oare într-adevar cerul simbol al sacralitatii, în vreme ce pamîntul este legat în mod firesc, în mintea omeneasca, de maternitate si fecunditate ? Exista într-adevar un homo symbolicus, cum crede fenomenologul, si un homo religiosus, cum cred unii istorici ai religiilor?

Un lucru însa este foarte sigur astazi, anume ca turnul visat poate sa însemne multe alte lucruri în afara de erectie si ca, prin urmare, raportul dintre falus si orice alt obiect alungit, precum si cel dintre matrice si orice obiect concav este de ordin pur iconic si nu simbolic. (Evident, orice imagine repeta voit caracteristicile unui obiect, dînd impresia unui raport "natural", din care motiv Freud a postulat existenta unor "simboluri" sexuale naturale acolo unde era vorba în schimb numai de imagini vagi.)

Cu totul diferit trebuie apreciate argumentele lui Jung, si anume ca "psihicul" nostru, care este un fel de suflet platonic, contine anumite "arhetipuri" înnascute, care planeaza în jurul unui "centru" si nazuiesc spre totalitate precum cele doua jumatati ale androginului sferic al lui Aristofan din Banchetul lui Platon. Am putea vedea aici, expusa într-un mod oarecum naiv, ba chiar infantil, aparitia unor teorii ale cunoasterii care ar putea avea o oarecare valoare, dar care ar trebui sa fie prezentate mult mai sobru în termeni de orientare în spatiu, avînd în vedere ceea ce stim astazi cu privire la dezechilibrul functional dintre cele doua emisfere cerebrale, fapt care creeaza în specia umana o disparitate între dreapta si stînga. Cercul este într-adevar reprezentarea primordiala a spatiului, deoarece este imaginea orizontului. Un cerc orientat, crucea punctelor cardinale, este de doua ori fundamental - deoarece contine spatiul circular, timpul



dintre rasaritul si apusul soarelui si, de asemenea, orientarea omului în spatiu si timp - dreapta si stînga, înainte si dupa. Cînd mintea umana a cuprins în ea cercul si crucea, ea a surprins în mod inevitabil caracterul lor primordial în raport cu omul, mai mult, caracterul lor anterior si exterior fata de existenta umana. Aceasta lume, cu alternarea de lumina si întuneric, de soare si de luna, de cald si de frig, de munti si vai, si-a pus în mod fatal o pecete de nesters asupra mintii umane.



Avem însa toate motivele sa credem ca mintea ar fi reactionat diferit la topologii, clime si cosmografii diferite, cu alte cuvinte ca aceasta minte este un mecanism dotat cu o mare plasticitate si care nu este defel legat de un anume sistem cosmic, de ritmul unui anume timp si de anumite obi­ceiuri stabilite o data pentru totdeauna. Mai mult, trebuie sa concepem mintea umana ca fiind libera de orice prejudecata topologica, si chiar virtualrriente capabila sa se orienteze în spatii care ar prezenta diferente importante în raport cu spatiile noastre. Ce se întîmpla însa cu "centrul" pe care, potrivit teoriei lui Jung, îl recucerim cu atîta greutate din împrastierea lumii ? Pentru aparatul nostru perceptiv (lucru valabil însa pentru aparatul perceptiv al tuturor fiintelor), noi ne aflam evident în centrul unei lumi care se afla, pentru noi, în interiorul unui cerc, în vreme ce pentru fiintele care zboara sau înoata ea se afla în interiorul unei sfere. Nu trebuie sa ne miram, asadar, ca "centrul" este un simbol atît de puternic, însa referentul sau trebuie sa fie înteles din nou în sens cognitiv, adica drept un efect al orientarii în spatiu. La fel cum, în limbaj, care este si el un cod produs de mintile umane în interactiune istorica, centrul trebuie sa aiba o anume inextricabila legatura cu pronumele "eu". Iata asadar ca a vorbi despre "simboluri" ca despre o categorie inerenta lumii nu prea are sens. Este vorba întot­deauna de o interactiune între mintea umana si anumite



conditii topologice si cosmografice apriorice, care stabilesc o configuratie în spatiu si un ritm în timp. Este limpede ca într-un sistem dat, relatiile minte-lume sînt puternice, si este tot atît de adevarat ca ele s-ar schimba o data cu schimbarea acestor ritmuri si spatii.

Din punct de vedere cognitiv, este fara îndoiala inutil sa presupunem ca "psihicul" nostru, sau mai bine zis mintea noastra ar avea o memorie ancestrala si ca aceasta ar fi înregistrat riturile îndeplinite de stramosul meu Moise sau de stramosul meu Pitagora. Constatam ca fara îndoiala creierul nostru a achizitionat caracteristici evolutive bine stiute, cu limbajul care de obicei este întiparit într-o zona din emisfera stînga, fapt caruia i se datoreaza binecunoscuta specializare a mîinii drepte, de obicei mai puternica si mai agila decît mîna stînga. Dar stim si faptul ca aceasta prefe­rinta pentru emisfera stînga nu este automata, ci dimpotriva, canalizata subtil pentru a crea dezechilibrul orientativ. Asadar, în confruntarea cu lumea, orice minte umana trece prin diferite faze orientative în spatiu si timp, faze care pot sa fie sintetizate de fiecare data de centrul ei, de cercul--spatiu si de crucea care împarte timpul si spatiul în zone orientate. Pentru cel care nu a parasit niciodata o camera patrata, simbolul cel mai puternic nu va fi un cerc, ci un patrat.

în acelasi fel, stim înca de la cercetarile lui Bronislaw Malinowski ca pîna si faimosul "complex al lui Oedip" este legat de un anumit tip de familie mononucleara, si ca el nu reprezinta asadar o structura permanenta a vietii omenesti. Alte societati nu-l cunosc. Oricît ar fi ele de importante, simbolurile oedipiene sînt asadar culturale si nu structurale.

Daca nu putem accepta pretentia psihanalizei potrivit careia anumite simboluri sînt permanente deoarece definesc psihicul uman în esenta lui, ne este tot atît de greu sa



acceptam teoriile despre simbolism derivate din biologia neodarwiniana, deoarece premisele lor sînt pur speculative. Disciplina cunoscuta în Europa sub numele de "etologie", iar în tarile anglo-saxone sub acela de "sociobiologie", a primit, în ultimii ani, lovitura dupa lovitura, fara a fi în stare sa raspunda la ele. într-adevar, ea defineste în mod aprioric ca fiind "genetice" anumite înclinatii umane care ar putea însa sa nu fie; si recunoaste ca nu se va putea sti probabil niciodata daca sînt sau nu genetice. Ceea ce i-a permis, de pilda, sociobiologuluiE.O. Wilson sa rastoarne pozitiile colegului sau austriac, Konrad Lorenz, cunoscut atît pentru un contestat premiu Nobel, cît si pentru sim­patiile sale naziste. Astazi, este limpede ca Lorenz gresea cînd postula existenta unui "instinct agresiv" în om. Dar nu se stie daca Wilson are sau nu dreptate. Chiar si simbolurile individuate de sociobiologie primesc diferite interpretari. Astfel, pentru Desmond Morris, specia umana se caracte­rizeaza prin doua trasaturi esentiale : curiozitatea sau "neo-filia" si dorinta de a-si pastra tineretea, sau "neotenia". Aceste doua tendinte genereaza efectiv schimbari biologice care au drept scop supravietuirea, adica procrearea. Din pricina neoteniei insul feminin uman nu are par pe fata si pastreaza în corp raporturi între parti care sînt specifice copiilor mici. Alte semnale fizice însa, care se manifesta apoi într-o puternica activitate simbolica, se explica în schimb prin stimularea functiei sexuale si deriva dintr-un tip signaletic care se întîlneste destul de des la alte animale si care se numeste auto-mimare, "auto-similaritate" (self--similarity). Auto-similaritatea consta în a reproduce în zone vizibile ale corpului structura zonei genitale. Se pare ca din aceasta cauza femeile din specia umana au mamele putin functionale, care reproduc în schimb în partea anterioara (si deci vizibila în modificarea umana a pozitiei coitale)



ceea ce este la primate clasicul "rump-display", prezentarea zonei genitale posterioare. Chiar si fata umana s-ar fi modificat substantial datorita auto-similaritatii, iar cosmetica ar fi cea care a gasit modalitatea de a accentua în mod artificial analogiile dintre structura faciala si structura genitala.



Potrivit teoriilor sociobiologiei, moda umana, în special cea feminina, ar fi din punct de vedere signaletic orientata spre evocarea functiei sexuale. Contrar aridelor explicatii structuraliste date modei, sociobiologia îi descrie constan­tele în termeni simbolici: fardul, ciorapii, pantofii cu toc înalt ar avea functia de stimulente ale procrearii în virtutea calitatilor lor simbolice.

Fata de aceste teorii exista diferite obiectii. Una dintre cele mai importante este ca ele explica evolutia modei occidentale, pierzînd însa din vedere faptul ca în lume exista multe alte traditii si ca este imposibil sa le reducem la aceleasi componente. Aceste variatiuni reduc moda la un fenomen cultural, nenatural, reducînd deci si simbolurile la conventii istorice si nu la fapte biologice.

Cei care sustin astazi universalitatea si caracterul natural, înnascut al simbolurilor sînt mai ales fenomenologii. Ei au folosit adesea opera istoricului religiilor Mircea Eliade pentru a dovedi acest postulat. Numai ca Eliade nu a mers niciodata atît de departe. Dupa Eliade, umanitatea are aceleasi simbo­luri pe perioade relativ lungi. Acestea însa nu sînt "naturale", ci culturale, în sensul ca însotesc anumite paradigme tehno­logice, suferind apoi transformari si variatiuni o data cu intrarea în noi paradigme. Universul simbolic al vînatorului sufera o revizuire radicala o data cu aparitia agriculturii, iar simbolurile agricole se "degradeaza" si ele cu aparitia unor noi evolutii tehnologice. S-a exprimat uneori impresia ca lui Eliade nu i-a placut aceasta "degradare". în realitate însa, putini au avut asa cum a avut el facultatea semiotica de a


I.P. CULJANU

întelege adaptarea simbolurilor la civilizatia noastra actuala, pe care el o definea ca "desacralizata" si secularizata. Asadar, este corect sa spunem, împreuna cu fenomenologii, ca pentru Eliade simbolurile se afla în minte, mintea însa se schimba. Numai în acest sens a vorbit Eliade despre homo religiosus, si se mai poate si acum vorbi despre homo religiosus în pofida criticilor aduse de antropologie.

Evident, pentru generatiile vechi este o problema de obisnuinta aceea de a se mentine pe anumite pozitii pe care, daca le privim bine, nu merita-sa le aparam, pentru a afirma ca simbolul religios are o anumita componenta primordiala si obiectiva. Lucru, bineînteles, adevarat, în masura în care datele fundamentale ale orientarii mintii noastre în lume sînt traduse într-o experienta foarte adesea codificata în termeni religiosi, daca nu de-a dreptul mistici - adica ai unei religii personalizate, interiorizate. Este însa tot atît de adevarat ca descoperim astazi plasticitatea mintii (ba chiar necesitatea de a o cultiva pentru a face fata unor situatii noi) si cu aceasta a simbolului religios. Cum ar spune Eliade, revolutia tehnologica din ultimele decenii va produce o schimbare în simbolismul religios comparabila cu schim­barea produsa de aparitia agriculturii.

Daca acceptam schimbarea inevitabila a orizontului speran­telor si credintelor umane în istorie, este inutil sa încercam sa oprim vechile simboluri, sa ne agatam de ele cu disperare si sa încercam sa justificam o atare neofobie cu teorii pseudo--stiintifice potrivit carora simbolurile ar fi constante. si este mai ales nedrept sa atribuim unor istorici ai religiilor, cum e Mircea Eliade, idei de acest tip pe care ei nu le-au sustinut niciodata. Repetam - singurele lucruri care i s-au parut lui Eliade constante au fost cercul si centrul: centru al spatiului si aparitia în centru a timpului circular care se repeta deoarece este ritmat de ritmurile cosmice. Iar noi trebuie în mod



evident sa recunoastem ca o atare orientare în spatiu si timp este cu adevarat inerenta apartenentei omului la acest sistem solar, cît si circularitatii aparente a suprafetei pamîntului, în al carei centru se gaseste individul care o percepe. Ar fi însa nu numai o eroare de interpretare, dar si o eroare de perspectiva aceea de a atribui atari limite mintii umane, cînd în schimb, pe de alta parte, de mai bine de un secol matematicienii si oamenii de stiinta au demonstrat ca aceste capacitati ale mintii noastre nu sînt limitate de tipul de spatiu cu trei dimensiuni care se afla în jurul nostru, nici de perceperea lumii create în noi de catre organele noastre senzoriale. Din explodarea imaginii finite a lumii micro-atomice a aparut o ciudata unire între fizica cuantica si misticism. Acest lucru vrea sa spuna ca anumite imagini paradoxale fusesera deja experimentate de catre mistici în procesul mental de apropiere de radacinile unei realitati careia i se atribuie o mai mare plinatate (sau vacuitate) decît lumii noastre. Aceleasi drumuri sînt parcurse, aceleasi sim­boluri sînt reluate. Iar aceasta demonstreaza ca istoria intelec­tuala a omenirii nu este decît jocul mintii umane cu ea însasi si nici nu poate sa fie altceva.

Interactiunea dintre minte si lume produce simboluri. Dar si aplecarea mintii asupra ei însesi si asupra propriilor ei posibilitati produce simboluri, iar acestea sînt mai durabile decît celelalte.

Traducere din italiana de Claudia Dumitriu





Document Info


Accesari: 4079
Apreciat: hand-up

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site


in pagina web a site-ului tau.




eCoduri.com - coduri postale, contabile, CAEN sau bancare

Politica de confidentialitate | Termenii si conditii de utilizare




Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2025 )