Etichete, imagini, simboluri

Etichete, imagini, simboluri

Eticheta, imagine, simbol: ne gīndim imediat la faimoasa triada a semiologului american Charles Peirce - indice, icoana, simbol. Pentru Peirce, indicii sīnt "legati fix de propriul lor obiect", icoanele sīnt "asemenea cu propriul lor obiect", īn timp ce simbolurile sīnt, īn schimb, "arbitrar legate de obiectul lor" (Umberto Eco, Trattato di semiotica generale, Milano, 1985¹¹, p. 240). Eco respinge triada, din mai multe motive, īn special īnsa pentru ca nu poate admite existenta unor "indici" de tip Peirce care ar īncalca legea lui Saussure privind arbitrarul semnului lingvistic.

Este limpede ca, cel putin īn limbajul vorbit, "eticheta" se afla pentru a conferi obiectului o "explicatie" semnica arbitrara, asa precum se afla "semnul" lingvistic fata de referent, īn vreme ce "simbolul" pare a trimite, la prima vedere, īn mod natural la obiect. Cel putin aceasta este opinia diferitelor scoli fenomenologice si structuraliste, īn vreme ce semiotica sustine cu tarie ca orice semn sta īntr-un raport arbitrar cu obiectul. Trebuie sa adaugam ca, pīna acum, se pare ca semiotica a cīstigat partida, īn pofida unor reactii ale fenomenologiei (a se vedea, de pilda, Alessandro Briosi, // senso della metafora, 1985). Este limpede pentru oricine dintre noi ca 21121q1614v cea mai mare parte din ceea ce noi numim "simboluri" alcatuieste o clasa artificiala. Vorbim despre zidul Berlinului ca despre un simbol al oprimarii si despre caderea zidului Berlinului ca despre un simbol al libertatii. Noi sīntem īnsa cei care proiectam aceasta relatie

LP. CULIANU

semnificanta īntre ceva si un referent abstract - sclavie, eliberare - si sīntem foarte constienti de acest lucru. Nu exista nici un raport "natural" īntre zidul Berlinului si exaltarea, de altfel necesara, a anumitor preferinte etico--politice. īn alte cazuri, īn schimb, problema se pune īn mod diferit. Unele simboluri, cel putin, au fost adesea considerate ca īnnascute ; asadar chestiunea foarte spinoasa care se afla acum īn dezbatere, fara a ajunge de altfel la un raspuns sigur, se refera la faptul daca mintea noastra este, la nastere, o tabula rasa, sau este, dimpotriva, plina de niste informatii īnnascute. Teoria informatiei īnnascute este sustinuta de diferite scoli, altminteri foarte divergente īntre ele, de psihanaliza si de sociobiologie, precum si de o anumita fenomenologie, asa cum vom vedea.

Ce anume este fumul pentru foc ? O eticheta, o imagine sau un simbol? De obiqei, īl numim un "semnal" care indica prezenta focului si s-ar putea argumenta ca īntre foc si fum exista un raport "natural" deoarece nu exista fum fara foc. Dar si acest rationament este usor de demontat, aducīnd obiectia ca raportul dintre foc si fum trebuie sa fie īn primul rīnd stabilit de mintea umana pentru a fi trans­format īntr-o constanta si deci el nu exista "īn mod natural", ca sa nu mai vorbim apoi de faptul ca referentul "foc" se schimba īn functie de contextul cultural. īntr-adevar, astazi semnalul "fum" trimite mult mai rar la "foc", si mult mai des la o mīncare arsa, la o masina sau la o fabrica aflata īn departare.

Este limpede ca "fum" nu este simbolul pentru "foc" si daca ni s-ar da sarcina de a reduce īntreaga realitate la categoriile de eticheta, imagine si simbol, ar trebui sa-l includem, chiar īmpotriva vointei noastre, īn categoria "eti­cheta" si sa admitem ca raportul dintre foc si fum este pur mental si deci, īn cele din urma, artificial. Cazul simbolurilor

este mult mai complex. Este oare un turn vazut īn vis un simbol falie? Un cerc este simbolul totalitatii si indiciul unui "proces de individuatie" care s-a petrecut? Este oare īntr-adevar cerul simbol al sacralitatii, īn vreme ce pamīntul este legat īn mod firesc, īn mintea omeneasca, de maternitate si fecunditate ? Exista īntr-adevar un homo symbolicus, cum crede fenomenologul, si un homo religiosus, cum cred unii istorici ai religiilor?

Un lucru īnsa este foarte sigur astazi, anume ca turnul visat poate sa īnsemne multe alte lucruri īn afara de erectie si ca, prin urmare, raportul dintre falus si orice alt obiect alungit, precum si cel dintre matrice si orice obiect concav este de ordin pur iconic si nu simbolic. (Evident, orice imagine repeta voit caracteristicile unui obiect, dīnd impresia unui raport "natural", din care motiv Freud a postulat existenta unor "simboluri" sexuale naturale acolo unde era vorba īn schimb numai de imagini vagi.)

Cu totul diferit trebuie apreciate argumentele lui Jung, si anume ca "psihicul" nostru, care este un fel de suflet platonic, contine anumite "arhetipuri" īnnascute, care planeaza īn jurul unui "centru" si nazuiesc spre totalitate precum cele doua jumatati ale androginului sferic al lui Aristofan din Banchetul lui Platon. Am putea vedea aici, expusa īntr-un mod oarecum naiv, ba chiar infantil, aparitia unor teorii ale cunoasterii care ar putea avea o oarecare valoare, dar care ar trebui sa fie prezentate mult mai sobru īn termeni de orientare īn spatiu, avīnd īn vedere ceea ce stim astazi cu privire la dezechilibrul functional dintre cele doua emisfere cerebrale, fapt care creeaza īn specia umana o disparitate īntre dreapta si stīnga. Cercul este īntr-adevar reprezentarea primordiala a spatiului, deoarece este imaginea orizontului. Un cerc orientat, crucea punctelor cardinale, este de doua ori fundamental - deoarece contine spatiul circular, timpul

dintre rasaritul si apusul soarelui si, de asemenea, orientarea omului īn spatiu si timp - dreapta si stīnga, īnainte si dupa. Cīnd mintea umana a cuprins īn ea cercul si crucea, ea a surprins īn mod inevitabil caracterul lor primordial īn raport cu omul, mai mult, caracterul lor anterior si exterior fata de existenta umana. Aceasta lume, cu alternarea de lumina si īntuneric, de soare si de luna, de cald si de frig, de munti si vai, si-a pus īn mod fatal o pecete de nesters asupra mintii umane.

Avem īnsa toate motivele sa credem ca mintea ar fi reactionat diferit la topologii, clime si cosmografii diferite, cu alte cuvinte ca aceasta minte este un mecanism dotat cu o mare plasticitate si care nu este defel legat de un anume sistem cosmic, de ritmul unui anume timp si de anumite obi­ceiuri stabilite o data pentru totdeauna. Mai mult, trebuie sa concepem mintea umana ca fiind libera de orice prejudecata topologica, si chiar virtualrriente capabila sa se orienteze īn spatii care ar prezenta diferente importante īn raport cu spatiile noastre. Ce se īntīmpla īnsa cu "centrul" pe care, potrivit teoriei lui Jung, īl recucerim cu atīta greutate din īmprastierea lumii ? Pentru aparatul nostru perceptiv (lucru valabil īnsa pentru aparatul perceptiv al tuturor fiintelor), noi ne aflam evident īn centrul unei lumi care se afla, pentru noi, īn interiorul unui cerc, īn vreme ce pentru fiintele care zboara sau īnoata ea se afla īn interiorul unei sfere. Nu trebuie sa ne miram, asadar, ca "centrul" este un simbol atīt de puternic, īnsa referentul sau trebuie sa fie īnteles din nou īn sens cognitiv, adica drept un efect al orientarii īn spatiu. La fel cum, īn limbaj, care este si el un cod produs de mintile umane īn interactiune istorica, centrul trebuie sa aiba o anume inextricabila legatura cu pronumele "eu". Iata asadar ca a vorbi despre "simboluri" ca despre o categorie inerenta lumii nu prea are sens. Este vorba īntot­deauna de o interactiune īntre mintea umana si anumite

conditii topologice si cosmografice apriorice, care stabilesc o configuratie īn spatiu si un ritm īn timp. Este limpede ca īntr-un sistem dat, relatiile minte-lume sīnt puternice, si este tot atīt de adevarat ca ele s-ar schimba o data cu schimbarea acestor ritmuri si spatii.

Din punct de vedere cognitiv, este fara īndoiala inutil sa presupunem ca "psihicul" nostru, sau mai bine zis mintea noastra ar avea o memorie ancestrala si ca aceasta ar fi īnregistrat riturile īndeplinite de stramosul meu Moise sau de stramosul meu Pitagora. Constatam ca fara īndoiala creierul nostru a achizitionat caracteristici evolutive bine stiute, cu limbajul care de obicei este īntiparit īntr-o zona din emisfera stīnga, fapt caruia i se datoreaza binecunoscuta specializare a mīinii drepte, de obicei mai puternica si mai agila decīt mīna stīnga. Dar stim si faptul ca aceasta prefe­rinta pentru emisfera stīnga nu este automata, ci dimpotriva, canalizata subtil pentru a crea dezechilibrul orientativ. Asadar, īn confruntarea cu lumea, orice minte umana trece prin diferite faze orientative īn spatiu si timp, faze care pot sa fie sintetizate de fiecare data de centrul ei, de cercul--spatiu si de crucea care īmparte timpul si spatiul īn zone orientate. Pentru cel care nu a parasit niciodata o camera patrata, simbolul cel mai puternic nu va fi un cerc, ci un patrat.

īn acelasi fel, stim īnca de la cercetarile lui Bronislaw Malinowski ca pīna si faimosul "complex al lui Oedip" este legat de un anumit tip de familie mononucleara, si ca el nu reprezinta asadar o structura permanenta a vietii omenesti. Alte societati nu-l cunosc. Oricīt ar fi ele de importante, simbolurile oedipiene sīnt asadar culturale si nu structurale.

Daca nu putem accepta pretentia psihanalizei potrivit careia anumite simboluri sīnt permanente deoarece definesc psihicul uman īn esenta lui, ne este tot atīt de greu sa

acceptam teoriile despre simbolism derivate din biologia neodarwiniana, deoarece premisele lor sīnt pur speculative. Disciplina cunoscuta īn Europa sub numele de "etologie", iar īn tarile anglo-saxone sub acela de "sociobiologie", a primit, īn ultimii ani, lovitura dupa lovitura, fara a fi īn stare sa raspunda la ele. īntr-adevar, ea defineste īn mod aprioric ca fiind "genetice" anumite īnclinatii umane care ar putea īnsa sa nu fie; si recunoaste ca nu se va putea sti probabil niciodata daca sīnt sau nu genetice. Ceea ce i-a permis, de pilda, sociobiologuluiE.O. Wilson sa rastoarne pozitiile colegului sau austriac, Konrad Lorenz, cunoscut atīt pentru un contestat premiu Nobel, cīt si pentru sim­patiile sale naziste. Astazi, este limpede ca Lorenz gresea cīnd postula existenta unui "instinct agresiv" īn om. Dar nu se stie daca Wilson are sau nu dreptate. Chiar si simbolurile individuate de sociobiologie primesc diferite interpretari. Astfel, pentru Desmond Morris, specia umana se caracte­rizeaza prin doua trasaturi esentiale : curiozitatea sau "neo-filia" si dorinta de a-si pastra tineretea, sau "neotenia". Aceste doua tendinte genereaza efectiv schimbari biologice care au drept scop supravietuirea, adica procrearea. Din pricina neoteniei insul feminin uman nu are par pe fata si pastreaza īn corp raporturi īntre parti care sīnt specifice copiilor mici. Alte semnale fizice īnsa, care se manifesta apoi īntr-o puternica activitate simbolica, se explica īn schimb prin stimularea functiei sexuale si deriva dintr-un tip signaletic care se īntīlneste destul de des la alte animale si care se numeste auto-mimare, "auto-similaritate" (self--similarity). Auto-similaritatea consta īn a reproduce īn zone vizibile ale corpului structura zonei genitale. Se pare ca din aceasta cauza femeile din specia umana au mamele putin functionale, care reproduc īn schimb īn partea anterioara (si deci vizibila īn modificarea umana a pozitiei coitale)

ceea ce este la primate clasicul "rump-display", prezentarea zonei genitale posterioare. Chiar si fata umana s-ar fi modificat substantial datorita auto-similaritatii, iar cosmetica ar fi cea care a gasit modalitatea de a accentua īn mod artificial analogiile dintre structura faciala si structura genitala.

Potrivit teoriilor sociobiologiei, moda umana, īn special cea feminina, ar fi din punct de vedere signaletic orientata spre evocarea functiei sexuale. Contrar aridelor explicatii structuraliste date modei, sociobiologia īi descrie constan­tele īn termeni simbolici: fardul, ciorapii, pantofii cu toc īnalt ar avea functia de stimulente ale procrearii īn virtutea calitatilor lor simbolice.

Fata de aceste teorii exista diferite obiectii. Una dintre cele mai importante este ca ele explica evolutia modei occidentale, pierzīnd īnsa din vedere faptul ca īn lume exista multe alte traditii si ca este imposibil sa le reducem la aceleasi componente. Aceste variatiuni reduc moda la un fenomen cultural, nenatural, reducīnd deci si simbolurile la conventii istorice si nu la fapte biologice.

Cei care sustin astazi universalitatea si caracterul natural, īnnascut al simbolurilor sīnt mai ales fenomenologii. Ei au folosit adesea opera istoricului religiilor Mircea Eliade pentru a dovedi acest postulat. Numai ca Eliade nu a mers niciodata atīt de departe. Dupa Eliade, umanitatea are aceleasi simbo­luri pe perioade relativ lungi. Acestea īnsa nu sīnt "naturale", ci culturale, īn sensul ca īnsotesc anumite paradigme tehno­logice, suferind apoi transformari si variatiuni o data cu intrarea īn noi paradigme. Universul simbolic al vīnatorului sufera o revizuire radicala o data cu aparitia agriculturii, iar simbolurile agricole se "degradeaza" si ele cu aparitia unor noi evolutii tehnologice. S-a exprimat uneori impresia ca lui Eliade nu i-a placut aceasta "degradare". īn realitate īnsa, putini au avut asa cum a avut el facultatea semiotica de a

I.P. CULJANU

īntelege adaptarea simbolurilor la civilizatia noastra actuala, pe care el o definea ca "desacralizata" si secularizata. Asadar, este corect sa spunem, īmpreuna cu fenomenologii, ca pentru Eliade simbolurile se afla īn minte, mintea īnsa se schimba. Numai īn acest sens a vorbit Eliade despre homo religiosus, si se mai poate si acum vorbi despre homo religiosus īn pofida criticilor aduse de antropologie.

Evident, pentru generatiile vechi este o problema de obisnuinta aceea de a se mentine pe anumite pozitii pe care, daca le privim bine, nu merita-sa le aparam, pentru a afirma ca simbolul religios are o anumita componenta primordiala si obiectiva. Lucru, bineīnteles, adevarat, īn masura īn care datele fundamentale ale orientarii mintii noastre īn lume sīnt traduse īntr-o experienta foarte adesea codificata īn termeni religiosi, daca nu de-a dreptul mistici - adica ai unei religii personalizate, interiorizate. Este īnsa tot atīt de adevarat ca descoperim astazi plasticitatea mintii (ba chiar necesitatea de a o cultiva pentru a face fata unor situatii noi) si cu aceasta a simbolului religios. Cum ar spune Eliade, revolutia tehnologica din ultimele decenii va produce o schimbare īn simbolismul religios comparabila cu schim­barea produsa de aparitia agriculturii.

Daca acceptam schimbarea inevitabila a orizontului speran­telor si credintelor umane īn istorie, este inutil sa īncercam sa oprim vechile simboluri, sa ne agatam de ele cu disperare si sa īncercam sa justificam o atare neofobie cu teorii pseudo--stiintifice potrivit carora simbolurile ar fi constante. si este mai ales nedrept sa atribuim unor istorici ai religiilor, cum e Mircea Eliade, idei de acest tip pe care ei nu le-au sustinut niciodata. Repetam - singurele lucruri care i s-au parut lui Eliade constante au fost cercul si centrul: centru al spatiului si aparitia īn centru a timpului circular care se repeta deoarece este ritmat de ritmurile cosmice. Iar noi trebuie īn mod

evident sa recunoastem ca o atare orientare īn spatiu si timp este cu adevarat inerenta apartenentei omului la acest sistem solar, cīt si circularitatii aparente a suprafetei pamīntului, īn al carei centru se gaseste individul care o percepe. Ar fi īnsa nu numai o eroare de interpretare, dar si o eroare de perspectiva aceea de a atribui atari limite mintii umane, cīnd īn schimb, pe de alta parte, de mai bine de un secol matematicienii si oamenii de stiinta au demonstrat ca aceste capacitati ale mintii noastre nu sīnt limitate de tipul de spatiu cu trei dimensiuni care se afla īn jurul nostru, nici de perceperea lumii create īn noi de catre organele noastre senzoriale. Din explodarea imaginii finite a lumii micro-atomice a aparut o ciudata unire īntre fizica cuantica si misticism. Acest lucru vrea sa spuna ca anumite imagini paradoxale fusesera deja experimentate de catre mistici īn procesul mental de apropiere de radacinile unei realitati careia i se atribuie o mai mare plinatate (sau vacuitate) decīt lumii noastre. Aceleasi drumuri sīnt parcurse, aceleasi sim­boluri sīnt reluate. Iar aceasta demonstreaza ca istoria intelec­tuala a omenirii nu este decīt jocul mintii umane cu ea īnsasi si nici nu poate sa fie altceva.

Interactiunea dintre minte si lume produce simboluri. Dar si aplecarea mintii asupra ei īnsesi si asupra propriilor ei posibilitati produce simboluri, iar acestea sīnt mai durabile decīt celelalte.

Traducere din italiana de Claudia Dumitriu