Firimiturile unor zile

Firimiturile unor zile

Am murit si nu stiu când. Fără să chem pe nimeni la înmormântarea mea m-am îngropat în cimitirul ale cărui porti sunt buzele mele. Asa mă voi naste din cuvinte.

Dar nu mă pot rosti toată. Nu pot naste cuvântul "trecător". Probabil nu mi-am hrănit îndeajuns fătul ca să-mi creez placenta uitării. Iar globulele-mi negre resping cuvintele "niciodată" si "atât". Ce cuvinte grele, limitate si crude... nu pot fi găurite pentru a le curge puroiul dureros. Cum poti accepta aceste cuvinte când ai mâna întinsă si cordul deschis? Să retragi mâna umil si să-ti asfixiezi interiorul? Sau astepti o îndurare... si de fapt, ti se amputează membrul cersetor si despicătura din piept se umple cu viermi. Deci e de preferat să-ti transformi trupul într-o capsulă intangibilă si să-ti înghesui interiorul în el.

Mă voi renaste vreodată toată? Nu voi mai fi cum am murit si acum regret că nu am chemat pe nimeni la înmormântarea mea... să mă fi văzut si ei cum acum sunt numai în închizătoarea buzelor mele.

Acolo, înlăuntru...nu am ceas si nu stiu când e zi, când să mă ridic fără să mă împiedic de întuneric, ori când să dorm asa mică si neofrmată... Ochii-cei ce s-au vorbit primii, caută mâini purtătoare de ceas să-si ordoneze somnul sau alarma; si toti agită mâinile pe care nu si le simt obosite si nici nu le aud cum vor să doarmă mângâind.

Nu se aude nici un ticăit... decât un puls ascuns... sunt bătăile date inimii...

Ce să fac? Să mai mor o dată? Poate acum sunt mai învătată să-mi fiu mamă. Sau să mă cresc fără cuvântul "trecător" ?!

Cât timp am măturat de când ziceam

Câte mâini să ai să-ti sprijini dedesubtul? Când e zguduit si se zvârcoleste în spasme... încât si ochii varsă din apa sufletului... dar exteriorul nu doare într-atât pentru că nu e singur. Ochiul dacă plânge, plânge în doi, si dreapta mea si stânga mea respiră în acelasi timp. Urechile aud acelasi lucru si buzele se închid îmbrătisându-se. Nici piciorul nu stă îngâdurat- se află un al doilea lângă el care îl trage spre înaintare. Dar acolo înăuntru??? Sunt organe singure, unice, care simt si resimt durerea....

Am atâtea petale si atâtea tulpini frânte. Asta a mai rămas din florile trecutului. Încerc să le sădesc în prezent, dar nu găsesc locul în care, cu cineva de mână asezam petalate momente. Sunt doar atâtea petale si atâtea tulpini frânte. Le număr si sunt toate... toate au rămas la mine. Cine mă tinea de mână nu a vrut flori rupte...

îti mulezi privirea pe un chip.. îl alegi.... apoi te mulezi pe întreg corpul.... te lipesti de el.. ai intrat deja în cel de lânga tine înghitindu-i un sarut... e un întreg proces.. e o metamorfoză... numai esti tu... devii un amestec... dar când se retrage partea ce s-a integrat în tine, esti numai rămăsite... ca si cum din niste haine prea mulate... a iesit un trup...iar fâsiile zac acum pe jos... atele ce au încercat să strângă într-o îmbrătisare sunt rupte. Sunt numai firimituri ale unor zile... pe care le aduni cu capul plecat si le înghiti..sperând că asa vei rememora un timp murit prematur...

IANUARIE 2004

Prima litera, primul cuvant.apoi s-au strans laolalta celebrand paiunea mea:scrisul. Cuvinte incropite acum se uita in oglinda foii, sunt inca mici si fara forma. Trebuie doar sa se adune mai multe si sa se stranga de mana cu subinteles. Si sunt foarte mult cele ce se vor scrise..iubesc aceasta pagina(sper curand pagini) ca ma lasa sa-i ofer amintiri ce-mi par grele si ce-si asteapta odihna, asezarea lor pe masa sacra, pura a albei foi. Fiind un inceput, gandurile ce au lacas in mine se zbat care sa vina in intampinarea hartiei-ce va fi jurnal, cuib de litere sau doar un caiet.

Am citit mai demult un roman in care scriitoarea i se adresa jurnalului cu "draga Kitty". Imi dai voie sa mi te adresez, sa te numesc"ALMEU"?

Iubirea! Dumnezeule...ce cuvant. Limba ti se impleticeste cand il rostesti iar mintea il goneste. Doar inima il strange intre bataile ei. Dar sa nu vorbesc despre dragoste, nu vreau sa jignesc iubirea, sa-mi zica apoi ca cineva de 15 ani isi permite s-o priveasca si sa-si atribuie numele ei sufletului. Ma duc sa-mi legan gandurile, poate adorm inaintea mea!

Iubite Almeu, imi promiti ca-mi vei fi alaturi pana cand filele ti se vor termina si degetele mele a scrie vor inceta? Sa-mi fii prieten?

Prietenia, material vorbind, e o haina ce-o imbraci si o dezbraci. Iti tine de cald si tu feresti haina de a fi tinuta in frigul nepurtarii, ii oferi caldura unui suflet.este..o nevoie! Dar nu in sensul abuziv, in sensul ca cineva are grija de ceva care-i ofera protectie.

Sifonierul meu e plin de haine. Unele intoarse pe dos, unele purtate de altcineva, ba sunt alta marime, ba nu se potrivesc ....

E dureros sa te dezbraci de o prietenie. Mai ales cand tu insuti o doresti. Nu as vrea niciodata sa ma dezlipesc de haine, dar timpul purtarii isi spune cuvantul, desi cand le cumperi se promite un termen de valabilitate infinit. Ma a 343f56d tasez de o persoana repede cand ii cunosc viata (imi place sa cunosc vieti iar secretele fiind barierele acestei cunoasteri, le urasc; rar respect poarta unui secret; fac ceva si o deschid; problema e ca uit s-o inchid si intra si altcineva si...cine e de vina?)

Daca s-ar inventa o vitrina in care s-ar afisa toate tragediile, fiecare s-ar intoarce la raftul lui umil. Si eu m-am intors. Poate maine iti povestesc de acest raft.

Daca MAINE ar fi o persoana, aproape toata lumea ar fugi de ea. Pe cand cineva a facut-o zi si are o forta ce te face sa nu o eviti. Sau daca "maine" ar detine plural, acela ar fi "maini"? Cate "maini" ma vor strange in necunoscut, cate ma vor mangaia?

Imi pare rau ca dezvelesc de somn cuvintele, dar daca eu am aceeasi soarta... aud atatea voci incat simt nevoia sa le ard in pagini. Imi construiesc o viata fara sa-i cunosc planul. Cine mi-l detine? Am in fata o constructie ce tinde sa ajunga spre inca impalpabilul Inalt. O viata de alcatuit.

Eram in spital si am intrebat o asistenta daca are credinta in Dumnezeu: "cand vad copiii mici scancind in spital, nu inteleg si nu cred ca ar exista cineva care sa ii lase sa sufere".

Ma imprieteneam cu asistentele, probabil din pricina maturitatii cu care am fost investita in locul copilariei. Vorbeam in engleza cu ele,dar puteam descifra destule.

Nu pot uita acea perioada ce mi-a lasat urme taioase pe piele si in minte. Si nu vreau sa uit. Daca nu urmam acest drum, nu as fi ajuns aici, nu as fi cunoscut acelasi trup al Acumului. Desi inca nu am strans mana implinirii, sunt multumita.

Nu am putut sa port anii copilariei in haine pastelate. Si acum imi vad chipul intors si bosumflat cand ma duceau la plimbare ai mei. Nu vroiam sa vad lumea. Vroiam sa stau in casa cu defectul meu,sa nu dezvalui ceea ce aveam si nu-mi placea. Acum nu mai am aceasta problema. Chiar vreau sa ma iubeasca lumea! Si el... dar vreau sa evit idila mea.. nu are culoare pe langa aceasta durere a lumii. Dar pentru fiecare om in parte, Importantul are o alta identitate. Numai cei incredintati cu o privire nemarginita de ochii de cal ai egoului vad totul si nu doar pe ei. Mana nu mai e a lor, e a lumii ce asteapta sa fie alinata.

Tot ce trebuie sa faci in lumea asta e sa visezi si sa muncesti pentru vis. Sau asta e partea frumoasa din lista responsabilitatilor noastre. Almeu, sa-ti spun ce-am facut saptamana asta. Ce bine ca nu poti glasui, ca m-ai certa sigur. Dar totusi ai si tu o voce in neadormita constiinta. Cum in primele zile de scoala nu prea se fac ore, eu si cativa elevi am mers intr-un bar. Nu inteleg de ce noi tinerii fumam, bem, flirtam...pacate ce se deghizeaza in atitudini ce numai adultilor cu probleme li se ingaduie.

Priveam nu norii Inaltului, nu bucuria unei descoperiri, nu surasul unei mangaieri...ci nori de fum, bucurie cauzata de alcool si surasuri ce rascoleau tot ce era mai pur in noi. Nu pot promite ca nu se va mai intampla...promisiunile tin de viitor; si, care dintre noi zareste necunoscutul?

La pian....a..da...cant la pian. Involuntar, apoi din dorinta de a detine o profesie, din placere si ...obisnuinta. adica? Pe vremea cand eram in Germania, cu scopul unui alt control la clinica ce ma salvase de tintuirea mea intr-un carucior...m-a sunat mama:" Vino! Am aranjat ca in 2 saptamani sa dai examenul de admitere la liceul de muzica!".

Era o veste ingrozitoare. Imi iubeam scoala si colegii. Pentru mine orice chip vad si cunosc se lipeste de memoria mea. Nu suport despartirile! Si in plus, aveam tangente cu pianul de 3 ani, deci eram in urma si nu ma prea fascina! Dar am dat examenul... acomodarea a fost ...a venit atat de greu. Am fost mai intai prietena cu cei retrasi..ca asa se impart toate colectivitatile: in cei care prin tupeu sunt in centrul atentiei, in pupincuristii lor si in cei ce isi fac loc in gaurile peretilor. In 2 ani am reusit sa ma integrez, sa am prieteni, sper adevarati-macar unul din cei ce pretind. Si profesorilor, carora le gaseam cusur, acum le port afectiune. Criticam metodele profesoarei de romana, mai bine zis nu le intelegeam, nu eram obisnuita cu ele....care e mai mult profesoara de viata. Cuvantul ei m-a legat mai strans de aceasta lume. Cat ador cuvantul! El m-a adus in centrul lumii, mi-a aratat mana mangaietoare cu degetul mereu aratand directia buna.

Cuvant=Credinta("La inceput a fost Cuvantul si Cuvantul era cu Dumnezeu si Cuvantul era Dumnezeu")=Cunoastere(in Biblie persoanele ce s-au cunoscut inseamna ca se iubesc,in plus sa descoperi inseamna ca esti iubit)=Iubire

Mi-ar placea sa notez cele spuse aceasta profesoara, dar nu-mi aduc aminte exact. Dar iti spun ca mi s-au intiparit undeva acele vorbe. Si in timp vor rasari . La fel cum de doamna invatatoare nu-mi aduceam aminte nimic prin clasa a 5Ș. Ba chiar intr-o compunere,ce am putut descrie a fost culoarea ochilor-asemuita cu...crema de pantofi. In timp am desfasurat pergamentul cu invataturi primordiale.

In clasa I, cand am facut cunostinta cu dumneaei..eram asa speriata. Chiar daca stiam sa citesc si sa socotesc ( cei 7 ani fiind incapsulati departe de nazbatiile copilariei) eram lipsita de curaj si la inceput chiar i-am ascuns acest lucru pentru ca mi-era frica sa nu-mi ierte darul cunoasterii inaintea altora. La ore nu ridicam mana, chiar daca in minte se teseau raspunsuri. Dar cu toate defectele mele m-a indragit si cu afectiune (in timp ce ne vorbea,tinea mana peste a mea ce o asezam ostentativ pe banca) si severitate(n-am uitat ca m-a plimbat de coada tragandu-ma prin clasa pt ca am uitasem sa scriu raspunsul unei probleme pe tabla) a facut din mine o persoana ce si-a dorit sa invete.

Odata, eram la ora de geografie..test:nu stiam nimic!trebuia sa scriem despre campii. Am copiat de la colegul. Urmatoarea ora a transformat-o tot in curs de geografie. Blestem,ce mai! Pe cine sa asculte? Pe mine! Minciuna mereu are mana ridicata... cum sa copiez la oral?

"-Doamna, mi-e rau"si..pac:lesin. De fapt ma prefac. Cad pe sub banca, ma ridic si cer voie la toaleta sa ma duc sa vomit. Mi-a dat cosul de gunoi...sa-mi vars...raul acolo, nu mi-a dat voie sa ies din clasa.oops!!! A banuit minciuna si mi-a cerut carnetul sa-mi treaca 4 la geografie. Am cautat prin ghiozdan, dar de suparare nici nu l-am gasit! Invatatoarea, obisnuita cu minciunile, l-a pus pe colegul meu sa-l caute. Si...l-a gasit. Si inca un 4..la purtare-ca m-am eschivat! Dar...ma inverzisem la fata ca a si crezut apoi ca mi -a fost rau si mi-a dat in toti cei 4 ani premiul I.

Care nu mai era apunctul meu forte? Confundam literele: pe "b" cu"p", pe "d" cu "t",pe "s" cu "z", pe"g" cu "c"(si acum mi-e incetosata granita dintre, nu literele de data asta, persoanele dure si cele plapande). In dictari, scriam numai bazaconii. Nu a tinut prea mult misterul literelor. Ultima dictare detinea doar 2 cuvite pocite:"rantunica" si "vrunsa".

Am fost si indragostita in clasele mici. De un ..."soarece",cum il numeam cand m-a pus dna Goran sa stau in banca cu el. Curand ... nu mai puteam dupa Stefanica! Dar timpul indragostirii nu o corespuns,cand nu mai era un "soarece"pt mine....el deja o "iubea"pe prietena mea. De atunci ma luam la harta cu necompatibilitatea. E...totusi a convins o intamplare sa se inscrie pt mult timp in memorie: intr-o zi ploioasa, iesiti amandoi afara in asteptarea parintilor...el a oferit umerilor mei uzi sacoul lui si m-a dus la mama la serviciu cu masina.

Cat timp am scris despre aceste intamplari? deci trecutul,depanarea lui, dureaza mai putin decat prezentul,trairea lui. E 01:40. nu mai suport zilele astea ce se intrec in scurtimea lor! Nu am facut mai nimic azi...si am fost rasplatita cu venirea atat de repede a noptii.

In loc sa somnez, scriu.cat conteaza mediul in care iti cresti anii. Deoarece inconjurul te transforma in ceea ce vei ajunge sa fii. Orice fapte, sentimente, vorbe indreptate spre tine in copilarie se rasfrang in oglinda adultului, iti cladesc dorinta de a ajuta, a iubi sau dimpotriva- a face rau si a uri. Deci radacina e foarte importanta. Daca nu exista sol, apa, saruri, lumina si mai stiu eu ce... si chiar daca e amara fructele pot fi dulci. Asadar depinde si de credinta fiecaruia.

Almeu, iubesc... La un an dupa ce m-am mutat la acest liceu,a aparut el. Mai invatase aici, dar plecase la alta scoala pentru cativa ani in America(acolo traieste tatal lui). Si...am prins drag de el. A fost si cel ce mi-a dat primul sarut.

Odata, in pragul capacitatii, ne plimbam si am gasit o vrabiuta de-o zi. Am luat-o acasa.. o hraneam cu muste, prinse de amandoi. L-a botezat Iunce Macart(iun-iunie,luna cand l-am gasit, C-Coriolan,E-Ecaterina-initialele numelor noastre "ascunse", Ma-Matei, Cart-Cartianu-numele de famile). Spuneam ca e pasarea idilei noastre. Dar, din pricina ca trebuia sa ma odihnesc pentru a fi in forma la examen, nu m-am mai trezit noaptea s-o hranesc. Desi nu stia inca sa zboare, s-a dovedit o mare invatata. A zburat atat de sus ca nici nu am mai vazut-o de atunci. La fel au facut dupa ceva timp si sentimentele noastre.

Nu am uitat... dar am 15 ani... va trece! Va ramane o pata pe haina vietii. O pata ce nu deranjeaza, ramasa pe piept. Paul va ramane un nume ascuns printre anii adolescentei.

FEBRUARIE 2004

E uimitoare unicitatea momentului! O secunda si alta..ne intalnim tot mereu cu altele. Iar eu ma aflu ... unde intre aceste clipe de dupa si dinaintea mea? Care sunt in numar mai mare? Ce drum e mai lung, cel ce l-am facut pana acum sau cel ce-l voi parcurge?

De ce am faramitat timpul in ore, ani? Pentru a fi mai constienti de trecerea noastra? Tot ce am acum-vise-vor mai exista? Se vor transforma in cenusa sau in impliniri?

De ceva vreme nu cladesc decat planuri. Si nu traiesc respectarea lor, ci doar clipele in care le gandesc. Iluzii fara corp,atat! Mi se pare ca timpul se invarte in jurul meu si nu-l pot urmari. Se repeta miscarea lui si tot nu sunt in aceeasi bataie cu el,il pierd, trece prin jurul meu.

Mi-ar fi mai usor sa construiesc adapost din litere unei picaturi de ploaie decat sa imi scriu istoria, traind si nu falsificand zilele in substante pur imbatranitoare

Pamantul acesta..e un trup care ne lasa sa-l calcam... ne cere ceva? Vreau sa stie ca-l iubesc, ca vreau sa-i vad fiecare por..iar daca alta lume ma va lua de pe El, vreau sa-i las amprenta mea, sa ma tina minte. Si...daca e un corp,eu unde ma aflu? Pe crestet, in iris, sunt geana ce tot flutura? Poate ceva mai neinsemnat.

Almeu, e deja tarziu,e deja maine. Inca un Maine! Toate orele alearga spre zorii mainelui! Nu stiu sa stea pe loc, sa se intoarca? Mai rau e ca obosesc si se opresc pentru eternitate.

O furnica adevarata prin furnicarul literelor acestei pagini: si sunt dumnezeul ei! Sau doar cineva se foloseste de degetele mele pentru a-i salva viata. Nu-i-am oferit paradisul...dar puteam sa trantesc intunericul pe firavele ei zile. Am dat-o jos, departe de giganticele mele maini. Zilele ei vor fi numai cautare? Am fost judecatorul unei insecte.al meu cine e?

As vrea sa existe un act in care sa semnezi pentru loialitate, respect, sprijin, afect, incredere. Iar daca aceste subpuncte sunt "incalcate" sa nu mai existe "contractul"de prietenie. Nu poti fi prieten cu toata lumea ... pur si simplu, fuzionam, ne acceptam sau nu.

Sunt atat de mica in fata atator intrebari. Suntem atat de mici in fata acestei lumi mari. Si suntem atat de mari in fata acestor probleme mici.

Copacii au mers vreodata sau au avut organe de simt? Probabil trebuia sa fie prieteni cu noi, oamenii, si orgoliosi, nu acceptau ca noi sa ii taiem pentru a le fura caldura sau sa ne hranim din ei si Mana le-a infipt picioarele in pamant pentru a nu mai fugi de noi... si le-a luat privirea pentru a nu se speria, le-a luat poate, astfel, durerea. Poate ca toate fiintele erau la fel, numai ca unele se supraestimau si vroiau sa profite de pe urma altora...fluturii poate au fost niste persoane umile si in ascunzisul lor de cei trufasi, I-a vazut si i-a transormat in micii inaripati.

Sa ierte cei ce nu au iertat pana acum si cei ce au gresit sa fie iertati.

Ma urasc! Sunt in stare sa-mi asum greseala cand spun asta? Imi scapa momente intregi din mainile alunecoase...din pricina plictisului! Imi propun..dar sunt o delasatoare.. Toate visele au fost ambitiile varstei? Pianul, scrisul vor aluneca de pe muntele dorintei? Mai era pana la varful impodobit cu neaua implinirii, dar ma sprijineam in vointa de a merge inainte.

MARTIE 2004

Pamantul, parintele inotatoerelor, pasilor si aripilor si-a inceput istoria acum 4,6 miliarde de ani. Daca am considera ca a respirat pentru prima oara la ora 12:00, la ora 15 s-au nascut rocile. Inca o ora i-a mai trebuit pentru a inventa viata...si a daruit-o oceanelor. Mai tarziu de ora 22, s-a hotarat sa creeze animalele iar dupa ora 23 au aparut dinozaurii. Si....cu doar 10 secunde inainte de 24:00 ....s-a ivit primul om....iar primul nume a fost.....Adam, care inseamna Pamant, mandria Tatalui de a lasa primului fiu numele lui. Deci....de la primul om si pana la cei din prezent nu au trecut decat 10 batai de secundar. Avem o etate de doar 10 secunde? Numai mi-e frica de sfarsitul lumii, asta-i sigur...nu ma va afecta,chiar daca omenirea va mai trai 1 "ora"....egoista.....totusi as putea crea ceva sa le foloseasca urmasilor? As vrea...

Cat de cuprinzatoare sunt bratele "totului"? Ca sa stiu cate mai am de cunoscut .sau cat va dura imbratisarea lui. Fiecaruia ii sunt date trairi, tranformate in experiente si...indiferent de gradul de cunoastere are ceva unic pentru care ar trebui respectat.

Azi am fost perechea de ochi incantata ca a putut zari Soarele si Luna in acelasi timp. Cand eram mica, credeam ca sunt unul si acelasi corp..si am fost uimita cand le-am putut zari concomitent! Credeam ca nu va mai exista iubire pe pamant daca si intregul ceresc s-a despartit!

Si ce culori! Galbenul ars al soarelui, sideful lunii si albastrul de nepatruns al cerului.

Lumina se stinge cu o simpla atingere. Dar nestiind unde e intrerupatorul....de viata si confundandu-l cu butonul "maine" atingem bezna, doar pentru inca o noapte.

APRILIE 2004

Cate secole par a fi ingropat zilele ce au trecut! Printre ele....am fost la o emisiune a surprizelor. A fost frumos... multa lume mi-a fost alaturi, chiar daca o parte din fata televizoarelor.   Dar lumea ti-e alaturi la bucurii sau si cand termometrul arata +39 C? Cum ramane cu orele in care se prabuseste increderea precum un castel de nisip? Cei ce te cunosc cu adevarat se apropie cand ceilalti pleaca. Ceilalti...de care, independent de tine, te legi prin mainile invizibile ale prieteniei ce cauta mereu. Se pare ca atunci, compatimitoare, isi intra in rol singuratatea.

E... cred ca sunt prea nervoasa de spun asta...doar azi m-am dus la teatru si neconfirmandu-i celui ce m-a invitat ,am avut o cazia sa fim 3,adica...

Almeu..eu...sunt atatea piese. Nu un intreg. Frunze ce freamata, nu un copac. Acum vantul intrebarilor a mai adus ceva ce vrea un raspuns: de ce tot ce-i departat vrei aproape? Iar cand e aproape te departezi. Cand e frig, cauti imbratisarea soarelui. Cand rasare , fugi de frica arsurii.

Si firul vietii abia se deapana. Si plamanii vor mai cere viata. Si eu voi fi altcineva. De fapt aceeasi, numai ca voi fi cunoscut mai multe scari.

E prima oara cand scriu pe timpul zilei. Almeu, nu ai maini ca sa te tii..dar, stii ce am patit? Ieri, am fost sa ma intalnesc cu cei de la revista la care voi scrie-nu stiu ce pentru ca nu am articole despre istorie , geografie-cum au fost cerute (asta a fost surpriza primita la acea emisiune). Cand am iesit din blocul redactiei, asteptand un taxi pe trotuar, m-a lovit o masina. M-am apropiat de garduletul verde al cladirii....dar degeaba, masina inainta,nu ma vazuse soferul, si tinandu-ma de bara vehicului m-am tarat sub el. Era asa negru...ori pentru ca eram sub masina si ea era neagra, ori vedeam incaperea care nu m-a retinut. In acel intuneric, luptam pentru viata si nu-mi aduceam aminte de nimic, nici de cei dragi, de lumea asta, nu simteam regrete, nu gandeam, doar ma zbateam. Nici acum nu realizez cum eram intre roti si nu sub ele. Si nu mi-am rupt nimic!

Am realizat ca in orice clipe exista actele de divort intre partile vietii si mortii. Si ca viata intenteaza divort uneori fara motiv.

MAI 2004

Ce aer curat respira natura! Ma linisteste sa-l am si eu in plamani.

Almeu, poti auzi sunetul naturii? Raul cu temperamentul lui opus mie-merge mereu inainte iar glasui e asa de hotarat, de invingator involburat, ici-colo cuvinte in limba trileasca, iar copacii ce par si ei a vorbi, si eu a nu intelege. Ma imbratiseaza frigul, aerul curat de aici de la munte, e prea sever totusi.

A trecut mult timp de cand nu am mai scris. Am vrut de atatea ori sa-ti vorbesc de trairile mele. Iar acum, ele s-au transformat in umbre ce abia le deslusesc forma. A fost o perioada grea, cea a examenelor.

In plus, am descoperit ca-mi place sa ma inlatur de ceea ce-mi trece dincolo de trup pentru a simti din nou apropierea. Cand ma voi invata sa nu mai deschid mana? Daca tin foarte mult la o persoana, o dezamagesc...de dragul de a simti iar inceputul legaturii dintre ea si mine.

Ce haos! Acum iti voi spune ca am fost si la un spectacol in aer liber. A fost incantator! Mai ales ca am vazut una dintre inventiile omului ce bucura privirea:artificiile! Din acele cascade de lumini, cadeau licurici de speranta in sufletul ce se hraneste cu frumos. O patura de culori ce se asternea impreuna cu picaturile de ploaie peste ganduri. O eliberare totala!

Cand eram mica, cred ca aveam...nici nu mai stiu, am avut un vis ce e ramas crud in minte: dormeam cu parintii mei si, in zori, se auzi soneria. Era Iisus cu apostolii Sai si imi cereau vin. Mi-am lasat parintii in pat si am iesit in curte sa le ofer ce au dorit. Apoi, m-am culcat. Cand ma trezisem, El era rastignit in sufrageria casei mele.

Nu stiu de ce am povestit asta acum. Dar am purtat drum lung acest vis si aceasta datorie iti revine tie, in caz ca uitarea isi va face intrarea.

Atatea vise...din care ma trezesc brusc adesea razand, tremurand. Cu cateva zile in urma, am visat ca totul fugea de mine. Eram numai eu intr-o padure si urcam pe un deal si pamantul se crapa. Incercam sa ma adapostesc sub un liliac, dar arbustul cadea. Apoi, am vrut sa ma arunc in apa, dar si ea sa retragea. Slava Domnului ca este un lucru imposibil! Doar oamenii se inlatura, natura sta mereu cu capul plecat. Iar multi avem tendinta sa-l decapitam. Ce bine ca are puterea sa-si ridice crestetul spre Inalt pentru maingaierea ce numai Creatorul i-o poate da. Si brazii din fata mea ce creeaza peisahul din fata mea tind spre aceasta mangaiere.

N-am terminat cu visele: azi-noapte, am visat ca trebuia sa mor si cautam sa-mi iau ramas-bun de la toti si nu reuseam si sa las ceva in urma mea dar nu mai aveam timp. Nu vreau sa-mi mai amintesc. A fost nelinistitor!

Cred in vise- mai ales in cele care nu sunt copiate din realitatea prezentului, trecutului apropiat.

Tot nu reusesc sa fac nici acest caiet partas la intamplarile ce-si pun amprenta puternic asupra mea. Nimeni nu va sti cu adevarat ce simtim, afara de noi insine si Tatal nostru. Vom pleca din aceasta lume cu mainile intinse, deschise pe piept, semn ca doar ce ascunde acesta e bagajul nostru . Desi am venit pe lume cu pumnii stransi ( am auzit ca si in pantece, primul reflex este acela de a apuca) sperand ca vom lua tot! Dar vom lasa totul in urma, castigul greu al unei priviri,unui sentiment, al unei munci. Si urma va fi batatorita de timp.

Va inventa oare cineva un dictionar al trairilor? Cauti la pagina "x" si afli daca esti indragostit, daca ceea ce ai facut se numeste tradare etc.

Dar nu imi trebuie dictionar pentru a sti ca iubesc si ca am tradat. Daca m-as fi rezumat doar la primul sentiment... "Daca"- acest cuvant ce macina nu ar trebui sa existe. Si mai are si doua corespondente: in trecut, cand nu face altceva decat sa-si cheme aproapele-regretul si sa chinuie. Dar "daca": in trecut nu e decat un gand, nimic nu poate fi dat inapoi pentru a doua incercare. Cel din viitor e mai realizabil. Poate fi un plan. Totusi nu mereu de urmat, clipa urmatoare pare uneori raturnarea gandului ce-l aveai un moment inainte.

IUNIE 2004

Mi-a furat mobilul un tigan! Nu discriminez, chiar imi pare rau ca un popor nomad, cunoscator al atator traditii numara printre ei si pe cei fara de lege.

Ah, e o musca ce ma enerveaza la culme. Uite-asa se naste instinctul ucigas!

Am dat examenul de pian. Nu am luat nota mare, emotiile au acaparat sunetul. Si vroiam atat de mult sa incant! Era o ambitie..

Am citit despre un studiu asupra creierului. Daca pot zice asa! Cert e ca s-a demonstrat ca unui indragostit ii sunt dezactivate celulele cerebrale care se ocupa de vederea defectelor, nerealizarilor celuilalt. Se pare ca Cel de Sus a stiut ce face. A croit cel mai lin drum cuplului purtator de sentimentul inaltator. A facut sa existe atractia de neinteles ce e precum un totem. Sau pentru a modifica imaginea fecundatiei, prin care El isi asigura perpetuarea speciei, a inventat dragostea. Pentru a nu exista doar sexul, pentru ca unii mai "delicati" sa nu renunte la procesul de continuitate a omenirii din cauza imaginii....nu stiu cum sa o descriu...

Alta zi...chiar ziua mea! Am petrecut cu prietenii, iar noaptea a ramas la mine o colega. Am avut o discutie despre oamenii ce se pot ridica deasupra pamantului, gratie unui cordon invizibil ce se intinde. E ciudat! Poate ca si noi suntem legati de asta planeta cu un cordon, iar in timpul "prinderii" ne cresc aripile, dupa care atat de mult tindem. Iar cand Cineva considera ca trebuie rupta legatura cu lumea aceasta, daca am mers pe drumul Lui, aripile au crescut si ne putem inalta catre alta lume (de care sunt sigura ca exista) iar daca am convietuit cu pacatul, ne prabusim.

A...cu o seara inainte de ziua mea, am incercat dezamagirea. Care iar s-a dovedit in zadar! Era 00:00-deci ziua mea! Nu suna nimeni. Si mi-am spus printre lacrimi singura "la multi ani:. Dupa ce am plans, pe la 00:07 am observat ca telefonul era scos din priza... deci poate cineva a sunat. Si asa am petrecut noaptea de tranzitie doar cu ale mele cuvinte.

Citesc un roman de 2 luni! Ce se intampla cu mine? Sunt blocata intre randurile pe care le tot recitesc pentru a le strange in neuitare. Atatea cuvinte minunate ce nu vreau sa le pierd! Ca intr-un joc de copii, cuvintele se aduna, se aseaza in cea mai ciudata ordine si uimesc. Atatea fraze, siraguri de minuni citite dispar aruncate de memorie-ce risipa!

Cand ma bucur cu randurile unei carti, simt ca imi asez eul cotidian departe de trup si devin altcineva. Uneori scriitorul, alteori personajul sau cineva ce picteaza peisajele textului. Iar dupa ce timpul cititului s- a scurs ma reintegrez in eul de zi cu zi care a fost scuturat de praful pacatos ce stie mereu cum sa se aseze mai bine. Dupa ce citesc, eul e acoperit doar de un val protector de cuvinte.

Cum o arăta memoria? La fel de mare ca detinătorul? O avea brate? Doar are dorinta de a acapara totul si uneori, din prinsoarea mainilor ii pica o amintire si in caderea ei mai trece o data prin fata ochilor, apoi pleaca pentru totdeauna. Mi-am propus sa-mi intreb nepotica (cand va sti sa vorbeasca) daca isi aminteste cum era in pantecul mamei si in primele luni de viata. Cred ca pana la varsta de un an cunosti lumea exterioara Pamantului, din care venim si in care ne intoarcem. Iar cu bebelusii se afla mereu un inger (acela cu care au si calatorit) iar la varsta in care au facut cunostinta cu lumea pasilor, ingerul fura toate raspunsurile pe care le dorim si amintirile lor.

IULIE 2004

Pasii gandului sunt precum cei ai nomazilor! Nu stiu cum de nu obosesc niciodata sa-si schimbe locuinta, ba chiar si infatisarea!

Citind "Jurnalul suedez" al Gabrielei Melinescu, ce a fost un indrumator in tot, m-am mai inaltat un pic.

Vroiam sa rescriu randurile ce s-au adunat, corectand ganduri si numele adresantului. Eu nu scriu jurnalului. Desi o voce cu loc nebabuit isi striga parerea de rau, si recunosc ca ideea jurnalului e bine intemeiata (daca ma gandesc ca mai tarziu imi voi putea deschide anii resimtindu-i). Dar eu vreau mai mult de atat! Ideea unui caiet numai al meu va fi un fel de resemnare, in cazul in care cuvintele de aici nu vor fi stolurile negre de ganduri dintr-o carte. Eu nu scriu doar pentru mine. Scriu pentru cei ce ma vor citi si sper, se vor citi. Si pentru...glorie? In fiecare om, zace sub patura modestiei, cu coltii ei fiorosi dorinta de a fi cineva.

Dar nu voi sterge cuvantul "Almeu" de pana acum. Asta am fost. Si m-am strans bucatica cu bucatica pentru a fi ceea ce sunt acum. Si voi mai trece peste multe incognoscibile dumuri, imi stau multe esecuri la coada, viata se va mai contrazice cu mine. Sau eu cu ea! Si imi va mai fi in continuare frica: de lumea de sub pat, de lumea deasupra lunii, de lumea Celui ce a asezat Luna si cel mai mult frica de lumea dedesubtului cerului.

Ce ciudat! Din atatea fiinte, eu ma simt, exist doar in MINE.

Nu ma vad atunci cand nopti se agata de trupu-mi, doar somnul are grija sa ne inchida ochii in fata Celui care ne creste. Cand dorm, uit ca respir, cred ca nu o mai fac, dar respir si ma trezesc in fiecare dimineata tot cu mine si cu anii inaintand dupa ceas... si totusi mereu cu alt eu, ca si cum fazele lunii schimba si in mine.

Omul e precum o masa pe care se aseaza prezentul-uneori prea greu si ce odata cu trecerea timpului, masa devine incarcata si ori se darama, ori vine o mana si o usureaza.

O mana e si acest jurnal ce imi cara amintirile si le salveaza. Amintiri precum calatoria in Grecia! Ce eliberare! Cand ma aflam printre ruine, templele zeilor si stiam ca ating ce au atins si cei dinaintea noastra, cei presus noua, m-am simtit privilegiata! Manastirile cu istoria lor desprinsa din Mana Domnului, moastele atator sfinti printre care si ale lui Ioan Botezatorul, Lazar, ale Paraskevei ce primesc rugaciunea si o inalta. Dar aceste minuni nu pot fi deghizate in cuvinte. Doar ochii le pot aprecia mirificul si sa-l aseze in locul numit comoara Creatorului.

Am calatorit, am descoperit cate putin din acest Mare care ne primeste mersul. Apa, muntii, crabii, aricii de mare, maslinii, toate aceste minunatii laolalta cu cate si mai cate intruchipari ce ne infrunzesc viata.

Am vizitat multe lacasuri ale Domnului, si la intrarea in aceste case ale Lui, pacatele cadeau, iar trupul parea atat de slab si tot mai aplecat in fata sfintilor ce continuau a imparti din curatul lor. Am ascultat atatea povestiri ale calugarilor de acolo ce trimiteau cate un fior purificator pentru credinta mea. De exemplu, cand am vizitat o manastire Dion, mi s-a vorbit de acest sfant, Dyonisos, care desi traise in natura, detinand o functie preoteasca inalta, a fost obligat sa nu mai plece din biserica de pe Meteore(stanci ce par ca saruta cerul). Dar s-a aruncat de pe inaltele roci, pentru a convietui cu padurile. Si toti s-au convins ca era voia Domnului-doar era teafar.

Eram sigura ca voi putea vorbi mai mult despre cele vizitate, dar se pare ca exista un loc din care nu poti lua nimic pentru a grai celorlalti,e numai al tau.

Si cand ma gandesc ca era cat pe ce sa nu plec! Cu o saptamana inainte de plecare, varicela adat de mine. In copilarie nu m-a gasit,de! Dar am plecat, ameteala a disparut la fel ca si semnele!

Ma plang acum ca m-am despartit de aceste locuri, si de baiatul pe care l-am intalnit in ultima zi...hm... Dar de curand, am ascultat povestea unei fete si m-am rusinat de "durerea"mea. Spunea ea ca de curand a aflat intamplator ca mama ei nu e cea ce i-a dat nastere. A vrut sa afle mai multe despre asta, dar tatal ei era plecat in strainatate pentru tratament -el fiind paralizat. Tot ce a putut afla a fost ca mama ei a nascut-o la 15 ani si a plecat.

- Uite-L pe Dumnezeu!

- Unde?

- Nu vezi ca s-a aprins lumina la El?

Acest dialog l-am purtat cu nepotul meu de 5 ani despre ceea ce se vedea dincolo de fereastra norilor negri ai noptii, despre luna ce privea.

Zilele ce au trecut s-au strans intr-o carte a timpului. Si eu acum incerc s-o rasfoiesc. Totusi nu o mai pot reciti.

Am fost la Vulcanii Noroiosi. O planeta noroioasa ce ne transmite mereu voci bolborosinde. Ce placut a fost sa simt o parte din sufletul Pamantului - lava rece ce a parcurs atata drum ca sa dea ochii cu aerul. Ca si cum as fi strans mana vulcanului. Atatea forme se inaltau fara varf si se revarsau. Zodia geografiei ar povesti ca prin diferite crapaturi ies gazele din pamant, antrenand cu ele noroi pe care-l arunca la suprafata, formand conuri. Noroiul strans in jurul punctelor de iesire al gazelor bolboroseste ca si cum ar fierbe-localnicii le spun pacle. Exista doua arii de vulcani: Paclele Mari si Paclele Mici. Culmea e ca la Paclele Mici conurile ating 10 metri, iar la Paclele Mari sunt mai mici-dar acestea au craterele mai mari. Asadar, nu conteaza inaltimea, ci ceea ce oferi.

Acest loc, Al. Odobescu il descrie astfel: "...acolo si-a asezat necuratul cazanul cu smoala clocotita: pe sub pamant galgaie si fierbe glodul noroios, mai rece decat gheata, mai negru decat ceata".

Tot in Buzau, se afla "focul nestins". Ce are o poveste ce i-o auzi numai daca te apropii de el. Iar povestea nu incepe da iti spui ca pe acolo ies gaze. Impresionant e ca nu au existat incendii, desi in jurul lui e multa vegetatie! Ca si cum cele doua lumi-cea de jos si cea de sus isi respecta fiecare una celeilalte teritoriile.

Ma bucur ca am putut asculta voca Pamantului, o voce de foc...

AUGUST

Gandurile cauta busola care sa specifice nordul cautarilor mele. Si nu gaseste decat un cer cu pete gri.

Am 16 ani, si nu stiu ce sa spun:ca abia astept sa cresc mare sau sa imi para rau ca nu mai sunt un copil. Cred ca ultima parte e mai potrivita. Copilaria e precum o singura zi pe care ai petrecut-o in cel mai placut fel si numai in clipa cand te-ai asezat in pat iti dai seama ca nici nu ai timp sa-ti spui ce bine te-ai simtit. Si astepti sa se desprinda din calendar inca o zi la fel. Dar zilele sunt atat originale, atat de...unice!

Care e difrenta intre anii 1500, 1980, 2004? Imbracamintea si felul in care ne omoram? Problemele cu care ne confruntam acum au bantuit aceleasi minti de acum cateva secole?

Inainte, casatoriile se faceau chiar intre copii! Copii? Daca la varsta de 12 ani deja aveau o familie? Asta se mai intampla acum la musulmani si rromi!

Imi aduc aminte de vara trecuta, de prima mea cerere in casatorie. Eram la munte, si casa vecina era o casa de vacanta ce avea in perioada aceea chiriasi tineri din Kuweit. Pe cand ma plimbam pe langa raul din apropiere, unul intre ei m-a obsevat si mi-a cerut...sa fiu sotia lui! Eu la 15 ani, i-am spus ca sunt doar o copila! Dar el avea o sora de 11 ani care nascuse! Ne intalneam seara pe acoperis(casele erau vecine) si ne uimeam de diferentele ce pot exista in aceeasi lume.

Acum,in tarile occidentale, numai o iubire adevarata sau un copil mai poate uni doi tineri de peste 18 ani!! Tinerii se gandesc in primul rand la o cariera. Vor sa decopere mai intai fundul marii in care inoata. Cred ca in adancul marii nu sunt valuri de care sa se loveasca. Si nu exista! Dar nici viata. Ca sa nu mai zic de cei care isi arunca in trupul lor bombe: drogurile...

Ce aer inspiri atunci cand te simti mandru ca apartii unei tari ce a cunoscut victoria? Am vazut olimpiada de la Atena, unde 6 micute romance au arata ca fac mai mult decat 60 uriasi, luand aurul la gimnastica. La 16 ani, sportivele au putut aseza numele tarii noastre pe buzele multora.

La 15 ani, Anne Frank-o copila evreica a murit lasand un jurnal scris in timpul celui de-al 2-lea razboi. La 15 ani, Carl Filtsch a murit lasand in urma cateva piese compuse parca de un geniu. La 16 ani o cunostinta de-a mea a nascut.

Si eu am 16 ani...si...

De fiecare data cand scriu am o umbrela cu mine ce nu lasa sa ploua in acest jurnal multe vorbe ce poate ar capta atentia. Daca as scoate la iveala toate gandurile/faptele mele si ale altora... sper totusi ca razele intelepciunii sa poata patrunda prin umbrela.

Sunt nictalopa. Plamanii sunt mai mari cand respir aer de noapte. Ziua devine somn, regret, lipsa de responsabilitate.

Cati ani o avea praful ce se aseaza deranjat pe mana mea, deschizand fereastra? Cat timp o fi zabovit inchisa...

Cu cateva ore inainte norii s-au dezbracat de ploaie. Si lumea de jos o inspira bucuroasa. De la fereastra mea, nu se vede cea ce sta la capataiul noptii, nu pot privi decat un tei ce nu-l miros. Si-a pierdut darul, noi deja am furat prin simtul mirosului sticluta de parfum oferita de vara. Si poate acum, vara se chinuie pentru inca un an in laboratorul ei sa prepare formula magica a florilor de tei.

Ce ore disecate sunt cele ale noptii. Le-as crea continuu.. dar nu-mi sta in putere sa fur hainele zilei si sa le dau celei ce ma tine acum in palme.

M-am saturat ca lumina sa decida activitatile mele, sa ia forma unei reguli. Dar fiecare zi ma ia de mana si ma sileste sa merg in vazul tuturor. Si asta se repeta. Ca si cum as desira viata, in loc s-o tricotez.

Am 16 ani si acestea sunt ultimele zile de vacanta.

Oare exista cate un zeu al fiecarei varste ce ne aduna rand pe rand in gradina lui? Atunci de ce uita unele persoane si nu le da ocazia de a avea 50, 70, 1 an? Unii chiar stau lipiti de gardul elizeului celui cu varsta, iar altii miros trandafiri.

Cum arata o familie fericita? Fiecare zi arata vieti atat de diferite...

Zilele trecute am fost la tara. Am muls vaca,de fapt am incercat oentru ca in timp ce femeia de acolo a muls 2 galeti de lapte eu nu reusisem sa adun decat un sfert de vas, si aveam mainile mai obosite decat dupa 5 ore de studiu. De calarit am calarit in viteza celui abia trezit, ca sa nu mai spun cum calul se oprea din 5 in 5 minute si nu stiam ce sa fac. Iar pe langa mine trecea un om la galop cu calul facand si treburi agricole.

Deci locul schimba omul.

Alt exemplu ar fi familia unui prieten din Germania: au 3 copii si sotii nu se plange niciodata de greul cresterii lor ori de treburile din casa. Totul e programat la ei: ora de gradinarit, ora de citit copiilor. Micutilor nu li se permit prea multe pofte culinare dar le este explicat de ce cad frunzele, parintilor nu le spun sa ii lase cu prostiile pentru ca au treaba. Certurile doar incep, continuarea fiind o tandra imbratisare. Casa e gatita pana la cel mai mic amanunt. Televizorul exista pentru stiri, documentare, filme din care inveti ceva. Jocurile sunt cele ce tin de logica, perspicacitate, inteligenta. Sotia face cursuri de crosetat, ikebana, impletit bratari, bucatarie. Calatoresc impreuna. Si iata un portret implinit de familie! Dar poate si banii fac diferenta. Doar ei platesc cursurile, masina de spalat vase etc si inlocuiesc nervii. Dar sigur exista si neintelegeri. Dar nu sunt in cunostinta de cauza.

Ai mei nu-si pot creiona viata pe un asa tablou. Tata a fost cel mai mare la parinti. La nasterea celui de-al noualea membru, mama lui a fost pusa in situatia de a alege intre ea si copil. Si a hotarat sa-i lase pe cei 9 singuri. Tata a trebuit sa aiba grija de ei, ba chiar 5 dintre ei aveau sub 7 ani si venise cei de la casa de copii sa ii ia, dar tata si bunicul au semnat ca se vor ingriji de ei. La 14 ani a plecat pe santier si urma scoala la seral, desi tatal lui spunea ca trebuie sa stea cu oile si nu cu cartile. Familia lui era saraca, dar a muncit mult si azi are propria lui firma de constructii. Mama, tot asa, a plecat singura de la tara, lasand tot cei 8 frati mai mari, si a venit in Bucuresti sa urmeze liceul. Asa s-au intalnit. Singurul repros ce le-as face ar fi ca tata nu isi arata afectiunea, nu am mai primit de atatia ani mangaierea lui, dar daca a trait fara mama, se intelege. Iar mama, e prea protectoare cu mine... hm, oricum ii respect si sper ca intr-o zi sa le intorc tot ce au facut pentru mine si nu numai prin recunostinta.

Cate pagini nu ar fi scrise de povestile fiecaruia dintre noi? Dar cate carti pot fi citite depre idealul definit?

In ciuda acestei diferente si al acestui raspuns, ma bucur sa intorc capul catre o persoana ce zambeste, desi in spatele lui numai El stie ce se afla.

SEPTEMBRIE

Muntii mananca din soare, rosindu-l. Si amintirile-mi musca din prezent, miicindu-ma pana ajung sa fiu o picatura de trup.

Ultima zi cand am scris a devenit o simpla multime de cifre ingropate undeva in cimitirul zilelor. De atunci si pana acum... am calatorit in Turcia. Vacanta aceasta a reusit sa guverneze intr-un mod admirabil plimbarile.

Turcii, in ciuda vorbelor, sunt foarte primitori. Femeile, foarte outine mai purtau val si aratau ochilor ce vor, desi nu aveau fuste scurte ori bluze decoltate. Sa vezi mandarini, sa gusti mancaruri ce nu le poti memora numele, sa auzi o limba ce n-o poti deslusi, sa mirosi un aer atat de necunoscut tie, sa cunosti o moschee si o alta mentalitate, e mirific!

Am stat in Ankara la verii mei. Ce parcuri frumoase ce te imping la meditatie am vazut acolo. Imi vine si acum in minte cuplul de lebede negre ce se plimbau pe lacul din parc: de fiecare data cand se priveau, gaturile lor formau o inima. Oare, noi, oamenii, cand ne uitam unul la altul-aratam ca ne iubim?

Printre minuni de peisaje, il vedeai peste tot pe Ata Turk-deci un popor recunoscator! Si ingenios: o stanca uriasatransformata intr-o cascada, sau: pe varful unui munte se afla un restaurant ce se invartea.

Am intrat si intr-o moschee-cladire imensa in care nu vedeai decat credinciosi cu rugile spre Mecca, desculti pe drumul inchinaciunii, acoperiti de smerenie. Impresionant cum oamenii, indiferent de varsta, din propria lor vointa vorbeau liber in fata Creatorului.

Trei zile din aceasta excursie am fost in Kemer,statiune langa Antalya. Era sfarsitul sezonului si toti spuneau ca-i frig-la 37 C! Acolo iarna urci pe munte-schiezi, cobori si inoti in mare. Si marea-ce culoare desprinsa din cer! Muntii ce o imprejmuiau (ce privilegiu sa privesti muntele si marea in acelasi timp) parca vroiau sa-i pazeasca minunea! Iar plaja nu era o continuare a marii, cu nisip. Ci, cu pietre.

Verisoara mea, fiind consul acolo, a fost invitata sa petreaca acel week-end in Kemer. Asa am ajuns eu intr-un hotel de 5 stele. Si pe gratis! Pot spune ca m-am invartit in lumea de sus! Sau in lumea de nasuri pe sus! Si am ametit!

OCTOMBRIE

Cobor din podul copilăriei si mă găsesc între patru pereti: regretul, impasul, resemnarea, compromisul. Mă strâng! Iar de sus, cade deasupra crestetului picătura chinezească a iubirii. Se mai văd niste ochi ale unor stafii ce se miscă mut. Sunt copii ce plâng că au murit necrescuti si au devenit nemuriri ce stau la pândăZâmbetul, construit de muschiul dat numai omenirii, va reusi oare să spargă aceste strâmtori? Astfel, râzând lor, vor rămâne doar surâsul si cerul ce-l va binecuvânta. Asa mă voi oferi mie si mă voi atasa in fiecare zi de orice litera a marelui alfabet al naturii.

Cred ca nu iubesc... ci ma atasez foarte repede de oameni. Chiar si de lucruri! Iar mintea mea e plina de memoriile lor. Sau asta va fi fost iubirea: sa fii obisnuit a trai cu cineva, sa nu suporti indepartarea si sa-i oferi timpul tau-cel in care te gandesti, iti amintesti sau traiesti cu acea persoana.

Am ratacit atatea vise in neimplinire...si am parasit lucruri ce nu aveau puterea ma lasa: pianul, cartile, florile...

Cate persoane nu au uitat sentimentele pentru mine? E timpul sa le parasesc si eu...persoanele din memorie. Dar uitarea nu are gheare pentru a insfaca memoria. Poate puterea gandului da. Imi propun sa-mi pierd memoria. E un act de lasitate pentru ca nu pot da piept cu despartirile! E doar decizia mea... iar cand il voi vedea pe cel ce-l iubesc sa-i spun ca nu vreau sa-l cunosc de frica sa nu ma mai indragostesc iar de el.

Vreau sa fiu iar entuziasmata! Chiar si de cele mai simple lucruri.

Dar nimeni nu ma va lua de mana sa ma prezinte ca "noua" lumii.

Clipa viitorului iar va fura decizia prezentului.

NOIEMBRIE

Ce simplu era totul! Auzi, sa-mi pierd memoria! Si amintirile se cladesc in fiece zi. Istoria se scrie cu litere din alfabetul "azi".

Dar exista o boala care afecteaza lobul temporal al creierului si astfel nu exista decat memoria de lunga durata iar tot ce se intampla de la declansarea bolii se uita-la interval de secunde sau zile.

Ma simt norocoasa ca ma pot bucura de ceea ce am adunat. Sa nu poti dezvalui si altora ce ai invatat, sa uiti iubirea cunoscuta si certurile ce t-au facut sa porti manie. Sa te afli intr-un etern inceput-e inspaimantator! Sa te construiesti in fiecare zi, nu poti. Dar ai avantajul de a uita ca ai ranit sau ca ai fost ranit. Daca am cugeta, am descoperi ca nu ar trebui sa purtam invidia, pentru ca fiecare are acelasi trup si suflet mazgalite cu defecte sau pictate in calitati.

Pana acum credeam ca dragostea porneste din minte. Dar am simtit cum imi ingheata marginile trupului, inima isi dadea numai ei sange. Ca si cum s-ar fi speriat cand urechile au auzit cuvinte de despartire. Iubesc, si uneori ma indoiesc de asta - "ajuta" si glasurile celor din jur ce influenteaza si deformeaza forma persoanei ce troneaza in mine.

Numai la granita plangi dupa tinutul aproape parasit.

IANUARIE 2005

Dupa ce timpul s-a mai intins, rescriu.

S-au nascut si au murit atatea intamplari. Vii amintiri se ingramadesc in minte sa ceara mainii sa acopere foi albe. Amintiri dureroase se imping la coada pentru vizita demonului uitarii. De fapt, nu poti desparti amintirile rele de cele bune... Ele merg impreuna,uneori pe drumul catre pierdere, alteori spre gand. La fel si clipele intunecate si cele luminate cresc si se construiesc odata cu tine. Nu s-a inventat metoda prin care uiti doar ce vrei.

De atatea ori am vrut sa preschimb timpul intr-un rac ori intr-un copac din care sa rup ramurile uscate si bolnave!

Oricum, memoria imbatraneste, albeste faptele, se prafuie de atat timp mereu trecand ce se asterne tot mai gros.

Daca trecem peste ce ne-a ingreunat rasul, descoperim zambetul. Daca am sterge o persoana din minte, am indeparta mai intai ce ne-a determinat sa vrem asta, dar ne-am opri cand ar aparea momentele placute traite cu acea persoana.

Orice are un inceput frumos, poate continua la fel si sfarsi...urat. Si sunt atatea variante ce-si schimba locul mereu. Dar nu va exista niciodata monotonia "bine, bine, bine" sau "rau, rau, rau".

Iata un rau: de curand, o zi dupa Craciun, in Asia a avut loc un dezastru. Valurile au luat infatisarea talharilor de vieti, tsunamiul a rapit chiar si vietile unor copilasi. Aproximativ 280,000 de oameni au murit si chiar si cei ramasi in viata au simtit cum pleaca parti din ei.

Ma simt atat de neinsemnata si de norocoasa! Eu sunt doar una! Iar daca numarul gigantic al celor pierduti ar fi cel al zilelor, o persoana ar muri de 280 000 de ori. Sunt aproape 787 ani in care as parasi lumea viilor in fiecare zi cate o data. E dureros...

Poate ar fi putut fi evitata moartea atator persoane, daca ar fi stiut toti ca atunci cand apa se retrage, cand isi ia trena, ea inspira pentru a-si varsa oful intr-un mod cumplit. In schimb, ei se bucurau in lacomia lor ca pot lua mai usor pestii si crabii ramasi fara protectia apei.

E ciudat ca s-a intamplat pe 26 decembrie, in apropierea zilei cand Mantuitorul s-a nascut. E o pedeapsa pentru omenire? A venit iar pe pamant pentru dreptate? Si in urma cu exact un an a mai avut loc un incident asemanator. Si moartea lui Ceausescu pe 25 decembrie e tot o pedeapsa sau totul se transforma intr-o binecuvantare?!

Mai are rost supararea mea ca m-am tuns scurt?

S-a intamplat si dezapropierea intre mine si el. Dupa aproape 3 ani.

Am crezut ca dragostea era in urma mea si am inceput sa alerg, sa castig timp si sa nu ma prinda. Dar ea era departe de mine, cu mult inaintea mea si pasii mei fugari au ajuns-o prea devreme. Acum trebuie sa o las in urma...

Daca privesti lumea in ochi-rautatea ei te va orbi. Daca o ai in inima, te va dezamagi. Trebuie sa o admiri din mana ta.

FEBRUARIE

Se da omului dorinta numai ce o poate indeplini. Uneori, ma simt pacatos de nemultumita la gandul ca altii abia isi mai tin viata langa ei-pentru ca ea vrea sa fuga din fata foametei, bolilor sau altor necazuri. Dar totusi, daca detin ceea ce face viata sa-mi tina companie, trebuie sa vreau mai mult.

Curand n-o sa mai simt ACUM-acest moment care e atat de batran dar ce mereu isi arata tineretea.

Amintiri ce se credeau uitate apar brusc. Ochii rotunzi isi arata doar o jumatate exteriorului, cu cealalta priveste inauntru. Si vad in spatele lor clipele cand ma plimbam cu mama si acultam flasneta unora ce isi faceau veacul cantand pe strada. Si sunt fericita. Dar eu nu mai sunt cea care aude invartitul flasnetei, nu sunt nici cea care canta. Voi fi cea care va asculta melodia anilor si sper sa-mi aduca notele surasului.

Probabil nu va mai dura mult pana cand voi decide sa asez ultimul cuvant al acestui jurnal. Si voi scrie alte ganduri din lumile pe care la traversez. E atat de greu sa vorbesti despre tine. Sa cauti cuvinte care sa te gaseasca asa cum esti, sa vrei sa fii altcineva si sa nu poti minti pe cea care nu are cum sa te critice-pagina. Cred ca fi mai placut sa gasesc istorii carora sa le asez inceput, mijloc si final, sa le ornez in cate feluri vreau. Dar sa scriu despre propria-mi viata, neamintindu-mi inceputul, nestiindu-mi sfarsitul si cautand pentru a mira in banalul mijlocului. Sau poate ca nu voi mai scrie, si nu voi mai cauta ceea ce imi doresc: personaje carora sa le inventez faptele, sa le trag sforile.

Ce monoton e ceasul linistii! Vreau sa ma simt obosita de munca sau de privit culorile vietii. Mi-e dor de-o nebunie, de neastampar.

Nu mai studiez la pian, pe el nu-l mai iubesc. Dar mi-e dor sa ne iubim.

Pacat ca nu exista pasiune care sa imbatraneasca cu tine. Dar isi alege un moment din viata fiecaruia cand insteleaza, e precum un fulger - lumineaza puternic, e zgomotoasa, doare si cum apare, asa pleaca- odata cu furtuna, instrainandu-i pe cei doi. Poate doar prietenia e longeviva si daca a luat locul pasiunii, e sigur ca ei nu mai sunt indragostiti.

Vreau sa apartin, sa fiu iubita. Si asta se intampla atat de rar. Iar eu nici nu posed multumitoarea calitate-rabdarea. Cand va veni iubirea, aceea candida, pe care o poti aseza in fata Domnului si rezista in timp pentru ca ofera respect, tandrete, incredere, daruire, cand va veni iubirea ce slabeste firea, da omului naivitate si ii fura natura razboinica, voi fi pregatita.

Trebuie sa ma adun. Mai ales ca nu am nici o problema din punct de vedere fizic. Am fost la doctor-analizele au iesit bine. Ametelile si lesinurile par a fi fost provocate de spasmuri cerebrale cauzate de suparari si stres. Daca as pune odata ordine in timp si mu as lasa sa se mai aseze praful gandurilor fostei idile. Nu mai are rost...

Cand ultima clipa va aparea, cine va fi judecat? Omul sau ziua? Zilele au primit oamenii in brate din iubire. Dar unirea lor s-a intinat si din dragostea lor nu a mai rasarit soarele ci un pacatos viitor.

Si ultima clipa va opri mersul timpului si mersul oamenilor.

Pe cine va alege ca supravietuitori? Clipa nu e nici timp nici om. Pe cine va lasa sa-i treaca granita?

Ultima clipa ii va face pe toti asemeni ei, nici om in timp nici timp in om. Cine a crezut-o un nimeni, o inexistenta, aceia se vor gasi in lumea de nicaieri, cine a vazut momentul ultim precum o eliberare - aceia vor fi scapati. Si astfel multe zile ce au vazut rasaritul soarelui odata cu apusul lui, incercand sa-si creeze secundele in scopul ales au ramas pentru a construi viitorul. Iar oamenii ce au crezut si au trait multumiti de ei, pregatiti pentru final au locuit in continuare in bratele zilelor.

Timpul ramas primeste apoi darul de a fi atotfacator, construieste totul in favoarea oamenilor, in schimb oamenii ii vor oferi rabdare.

Va fi stiut ultima clipa ca daca ar fi lasat lumea sa carmuie timpul, ea nu s-ar mai bucura de unicitatea bucuriilor.

Unde-i sfoara timpului sa trag de ea? De o saptamana sunt in pat cu oreion si cu o forma usoara de meningita. Zilele cu febra si dureri m-au facut sa vreau sa abandonez. Totul s-a intrerupt deodata. Nu stiu cat voi mai putea scrie, iar ma doare capul. Nici nu am voie sa ma concentrez. Se pare ca ce credeam eu ca am mai de pret nu se poate compara cu sanatatea. Chiar intr-o noapte am vomitat peste cartea mea preferata, peste jurnal si creionul cu care scriam in el si peste o carte despre muzica-toate fiind langa pat.

Trei porumbei albi se aflau pe un nor de credinta. Jos era un alt porumbel, dar gri, ce nu putea sa zboare. Desi cei trei nu aveau voie sa treaca pe pamant, unuia i s-a facut mila si a coborat sa-l vindece. Dar porumbelul de jos, disperat, nu a asteptat miracolul binefacerii si i-a furat penele celui cu intentii bune. Pacat ca ele erau numai pentru zborul celui alb si acum pe langa aripile ce nu se mai puteau inalta, era impovarat si de pacatul neascultarii.

Pana cand s-a rugat iar Domnul i-a dat ploaia-amintirea norului pe care candva statea si putea veghea si asupra porumbelului gri.

Eram suparata ca nu va adia primavara si pe pielea mea... dar iarna tot rosteste vorbe de gheata ce cad in ritmul si miicimea lor in urechile pamantului.

Sunt cuvintele acelea ce sparg linistea iar spargerea ei este ceea ce auzim noi, cioburile devenind spuse? Acum nu-mi mai zvacneste capul cand cineva vorbeste langa mine, graiul nu mai e ciob pe creierul meu obosit. Ma simt mai bine. Obosesc repede daca citesc. Dupa o saptamana de boala nici n-am mai tinut minte unde ramasesem la cartea ce o incepusem. Am ramas in urma cu 100 de pagini, ca sa nu mai spun cu cate zile.

MARTIE

Zilele in care m-am simtit rau-mai bine zis-cand nu m-am simtit, mi-au asezat in fata ochilor lentile pentru o mai buna vedere. De fapt, nu stiu daca ele deformeaza sau dezvaluie realitatea. Nu am primit nici o vizita in afara durerilor. Nici un prieten. Am avut si oreion si multi s-au ferit de aceasta boala contagioasa. Dar cei ce in copilarie au avut-o...au fost prea ocupati. Poate nu ar trebui sa judec, poate exagerez, dar doare...trupesc, mintal, cordial.

In ultimul timp, visez valuri. Sunt vise frumoase-eu iubesc apa, dar exista teama. Cartea viselor spune ca e semn ca sunt intr-o perioada mai grea, va trebui sa lupt si sa inving. Aceasta semnificatie a valului e valabila si pentru cei ce au fost loviti de prea realul tsunami, din pacate nu visand?

Totul trece. Acest gand ma alina cand mi-e greu si ma infricoseaza cand mi-e bine. Si eu voi muri si dupa un timp nu vor mai exista nici lucrurile ce le voi lasa ( ce ciudat ca obiectele au viata mai lunga decat noi cei ce le detinem, ca si cum ar fi spectatori ai multor vieti, mai ales lucrurile cu sufletul lor numit arta, cunosc secole).

Mi-e mai frica de viata decat de moarte. De fapt, trebuie sa am mai multa grija cu prima, in fata celei de-a doua neavand puterea nici sa comentez. Dar amandoua se aseamana caci nici una nu stii ce iti rezerva.

A trecut si 1 martie- o zi pe care as fi asteptat-o cu nesat, mai ales pentru oferirea si primirea martisoarelor, daca nu as fi fost tintuita in casa de starea mea bolnavicioasa. Sunt cam materialista si nu singura. Nu stim cum sa mai profitam si sa primim mai multe atentii. Obiceiul era, de fapt, sa se lege un fir rosu sau negru de unul alb(impletirea dintre viata si moarte) impreuna cu un banut, acest simbol avand puterea de a tine la distanta boala. Purtau martisoare persoanele sensibile (copiii, tinerele fete) pentru a opri forta rea a soarelui alb din perioada de inceput a primaverii (exprimat prin banutul de argint). Martisorul e de fapt o amuleta, semnificand lupta sanatatii asupra bolii, lupta primaverii asupra iernii. Acesta se arunca la venirea berzelor sau se agata intr-un pom inflorit.

Mai e si traditia Babei Dochia, cea cu 9 cojoace, ce leapada cate unul in fiecare zi incepand cu 1 martie. Cand il da jos si pe ultimul, vremea incepe a se incalzi. Daca ninge in acele 9 zile, inseamna ca isi scutura cojoacele.

Multe sunt cele lasate de la stramosi. De-am sti sa le pastram!

Prin uitare se cladeste prezentul...

Nu-mi amintesc prima atingere a pianului, cand clapa mi-a mangaiat degetele-mi stangace. Dar rememorez primul sarut: in spatele unei cladiri, cand eram uimita cum buzele pot vibra si rosti emotii chiar cand nu spun cuvinte.

Sa ma incred in alte inceputuri? Fie ca neincrederea sa nu fie adusa de monstrul viselor-esecul.

Acum stau deoparte. Cineva pe banca vietii gandindu-se. Si asa zilelee se copiaza unele pe altele cu tot cu nemultumire. In mine acum trec doar cuvinte, nu izbutesc nici sa le indeplinesc.devin idei abandonate in podul mintii. Totusi din umbra lor eu ma cladesc-din ce in ce mai mare si fara forma.

APRILIE

Gata, a trecut 13! Credeam ca daca as fi respirat, as fi luat tot aerul ce tinea cerul. Si mi-era teama ca el sa nu mai aiba sprijin si sa nu ada pe bucatica pe pamant pe care inca ma mai aflu.

Vreau putere sa lupt pentru bataile de inima ce uneori nu-mi par ale mele. De fapt, nici nu cred ca le coordonez eu.

Lumea ar trebui sa forfote de viata, cand primeste atatea intamplari. Si totusi, a pierdut o persoana care aducea cerul mai aproape. Papa a plecat. De fapt, va fi mereu cu noi toti acum ca sta deasupra tuturor capetelor noastre. A parasit aceasta lume careia i-a fost mereu alaturi, fie ea impartita in atatea religii. Dar acum sufletul s-a eliberat din trup, nu mai e miicit, stramtorat si isi poate intinde aripile asupra credinciosilor. A murit si e mai viu ca oricand.

A fost orfan de mama si a vut un trai de copil cu multe lipsuri. Viata l-a incercat mereu, poate pentru ca suferinta aduce mereu aminte de rugaciuni, de fragilitatea fiecaruia, de cei ce sunt cu tine in suferinta.

Am trecut de prima iubire. Am crescut sau m-am micsorat?

Inainte ca oamenii sa fie trimisi aici, erau fiecare un intreg, in limba pamantului - cate doi. Dar erau prea grei pentru a zbura catre pamant. Astfel, un fulger i-a injumatatit si au cazut. Dar trecand de cer, au cunoscut vantul care a trimis partile totului cat mai departe una de alta.

Care e ultima apropiere?

Limbile de ceas nu-mi mai sunt incepatoare in mers, deja stiu sa faca cercuri la pas. Dar mi se pare ca am doua ceasuri, doi frati pe mainile surori: unul l-am primit inaintea celuilalt si in el timpul se invarte mai greu, lungind asteptarile. Celalalt, are o ambitie de a-l ajunge pe fratele lui, sa mearga la unison si-si grabeste cresterea. Si mana care poarta acest ceas, as tine-o mereu aproape de ureche, sa aud ticaitul tanar si plin de viata.

Eram atat de mica si am trecut peste greu. Si trebuia sa-l accept, pentru ca nu depindea de mine. De la un an si pana mult mai tarziu, spitalul ar fi putut usor primi adjectivul "familiar". La 12 ani am avut ultima operatie. Cand m-am trezit din anestezie, urlam atat de constienta: "gata!". Si acum am in minte tot.

Asistentele, zilele in care imi scoteau firele sau capsele, clipele cand mi-era frica: de-atunci cand ma mutau in patul din camera de interventii pana imi faceau anestezie(odata, nu ma puteau adormi si m-au anesteziat in palma, nu stiu sa explic, dar inca vad punctul rosu de atunci). Stiu betisoarele cu lamaie pe care le sorbeam la reanimare, cand nu aveam voie sa beau si mi-era sete. Stiu doctora care spunea mereu ca mai trebuie o operatie, mereu inca una si mintea mea de copil credea ca nu intelege engleza ei. Uram ca nu pot merge la toaleta, ca eram tintuita intr-un pat in care nici macar noaptea nu ma puteam intoarce (candva am stat o saptamana negand a folosi "vasul"; rusinos!). Bucuria cand imi scoteau perfuziile, cand nu mai mergeam in carucior si puteam merge in carje, parcul in care ma plimbam vara si eram in ghips si mi-era cald, le am pe toate in memorie. Vad cum ma puneau sa merg la control si vroiam sa nu schiopatez si nu puteam. Si de-mi atingeam piciorul in mers, simteam ramasita soldului miscandu-se. Iar acum, nici macar nu-mi mai pot accepta pasii usor nestiutori. Si totul s-a dus. Poate daca as fi lungit durerea asta in cuvinte, a mea si a colegilor din spital, cele scrise ar fi trecut de banal. Dar nu pot, cand vorbesc despre asta, ceva imi strange mintea si pe mine toata si nu mai am forta.

Iar acum, vai, nu pot scapa de regretul ca s-a terminat povestea mea de dragoste. Am citit undeva ca o depresie dureaza 6 luni. Mai am 2!

Nu mai vreau sa ma fac placuta nimanui, doar mie! Atat efort sa-mi ascund complexele!

Aud mereu un ticait imbatranitor. Desi ceas nu mai port, tocmai pentru ca ma exaspereaza sa aud timpul. Vreau doar sa simt ca a trecut in folosul meu. Probabil e o amenintare ca viitorul se construieste mereu din "tic" si "tac" iar eu nu ajut la consolidarea lui. Prezentu-mi pare a fi aer ce incetineste constructia si impiedica adevaratele caramizi sa se suprapuna.

Ma simt frustrata atunci cand nu ridic o rugaciune, cand nu tin in brate pe cine iubesc, cand nu muncesc pentru telul meu, cand nu aflu o taina, cand nu intind o mana. Si fac promisiuni pentru vesnicul "maine", rupand zile din calendar cu nemultumire si mahnire.

Cu ce drept aruncam eu vina pe cei ce nu ii vedeam cand mi-era greu? Fiecare e un eu impovarat cu zile indoliate, fiecare are un eu de care sa se ocupe, fiecare e pentru el.

De aceea suntem noi, in parte, numai noi singuri cu Dumnezeu.

Dar sa fii 2, sa fii indragostit, sa-ti incercui zilele in zambet.

Cata umilinta si simplitate are saracia. Sa nu te simti legat decat de Dumnezeu si de cei pe care ii iubesti si sa poti pleca in calatoria lumii farasa ai cu tine bagaje ce impovareaza drumul. Si totusi, ne-am tesut viata in asa fel incat sa depindem de lucurile materiale, de lucrurile inventate de noi.

Fac parte din trupul nostru casa, hainele, masina; ne doare cand acestea sunt "vatamate". Muncim pentru ele, uitand a ne iubi si a ne cunoaste. Si oricine ar invata primii pasi spre adevarata libertate, ar fi desconsiderat. Admiram bogatia, persoanele bine imbracate. Iar aurul nu e inventat de om, ci se naste in natura.

Cat curaj sa ai, sa fii sarac si sa apartii cerului si pamantului.

Incercam sa stapanim lumea, sa cream stiinta, sa cream distrugerea noastra. Si adevarul nu va putea fi descoperit, ci doar simtit. De aceea nimeni nu va afla Inceputul.

Cand esti sarac, ai timp sa vorbesti si cu florile. Te poti indura sa dai si altora din putinul tau. Cand esti impovarat de bogatii, te gandesti la truda si pacatele pe a trebuit sa le faci pentru a le dobandi si nu poti renunta la nimic. Din ce ai mai mult, din atata vrei sa obtii si mai mult si nu te poti indura a da si celor nevoiasi. Te obisnuiesti si te atasezi de neinsufletitele ce talharesc ratiunea si simplitatea.

Chiar si suferinta e acceptata mai usor de saraci. Cei bogati neputandu-si-o imagina partasa.

Cateodata, ma gandesc la ceea ce am, ca la un defect pe care as vrea sa il ascund. Dar de care nu ma pot lipsi. Nu pot trai simplu si asta ma urateste.

Cata putere au sihastrii: sa accepte ceea ce este omul si sa fie liberi.

Cateodata imi par atat de ridicola! Dar numai cand scriu aceste aiureli, simt ca adevaratele mele margini nu sunt picioarele sau mainile, ci ma simt undeva in interior atat de mica si invartindu-ma impreuna cu linistea. E o senzatie ciudata dar atat de placuta. Iar ca sa nu-mi mai iasa de sub degetele miscatoare cuvinte uneori caraghiose, ce curent ar trebui sa ma ia? Ca sa simt frigul si sa scriu gheata...

Trei romani au fost rapiti in Irak. Iarasi, noi oamenii decidem sortile semenilor nostri si nu lasam aceasta atributie Celui de Sus. Pentru eliberarea celor trei reporteri se cere evacuarea trupelor noastre militare din tara lor, dar avem o raspundere fata de NATO. Totul s-a transformat intr-un cerc vicios. Depindem, vietile noastre sunt chiar si intr-un cuvant al unui singur om. Orice ne poate darama. Chiar si mana noastra, care a stiut sa descopere bomba si sa manuiasca arma. Cand ne vom aduce aminte ca noi suntem in voia Domnului? In palmele Lui, care daca le-ar bate de cer, ar strivi nu numai raul ci si binele strecurat printre el.

MAI

A trecut si Pastele. Ce frumos ca istoria isi continua traditiile si celebreaza sarbatorile linistind sufletele oamenilor. Ma simt impacata stiind ca Iisus a inviat si a calcat acelasi pamant dureros. Credinta ne ajuta, ce haos ar fi daca am desoperi ca e o minciuna ajutatoare!

As vrea sa spun mai multe despre aceasta sarbatoare, dar au trecut patru zile si acum nu o mai simt cum ar trebui, cum merita.

Doua certitudini am: ca Cineva deasupra noastra ne are in grija. Si a doua, ca totul trece. Dar daca acest tot pleaca odata si odata, de ce se afla obiectele, actiunile, persoanele? Nu ca n-ar fi inspaimantatoare nemurirea!

Piciorul ma doare iar- aceleasi dureri pe care le-a simtit candva un trup mai mic dar mai puternic. Stiu ca inca nu s-a sfarsit. Va mai fi inca una.

Neg sa mai iubesc! De ce as face-o daca stiu ca se va termina si voi ramane cu persoana iubita travestita in multe amintiri apasatoare? Amintiri ce nici macar nu au membrele necesare pentru a se misca din loc. Cred ca ceea ce zic e echivalent cu intrebarea: de ce sa traim daca murim? Si uite cum mai arunc o pata pe creatie.

Am incetat sa lupt, dar nu si sa traiesc. Cum ma voi descurca? Vise mai am doar noaptea si cred ca alea se numesc cosmaruri. Nu ma mai vad scriind la viata mea. Pot oricand sa rup pagini din trecut dar si pagini albe. Nu vreau sa stric nimic. Totusi imi ramane prezentul care nu-mi ofera inspiratie si nu stiu ce sa scriu in el. Sa am rabdare, sa mai alerge limbile ceasului. Cineva ma asculta, dar nu-mi raspunde prin cuvinte. Limba Lui e timpul.

Rascolind printre lacrimi si ganduri am gasit alte intrebari:

Cu ce sunt eu mai presus pentru a ma plange decat un copil ce s-a nascut fara vedere sau fata de un adult fara control asupra corpului plimbat pe strada sperand ca cineva va avea mila fata de handicapul lui? Si cu ce sunt mai prejos decat o persoana cu o imagine si o cariera plimbata admirativ prin fata ochilor insetati de frumos?

Credeam... dar nu suntem egali; si toti avem un "mai sus" si un "mai jos".

IUNIE

Cata panza de paianjen imi aduna mainile intorcandu-se cu spatele prezentului?

Am fost la Uniunea Scriitorilor. Eram trecuta ultima pe lista celor ce isi prezentau scrierile. Dar au trecut multe ore si...au uitat de mine. Macar am vorbit cu profesorii de acolo si am ascultat operele altora ca mine - stiu cat de mult trebuie sa vreau pentru a scoate la iveala mainile sufletului pentru a scrie neintinat si a primi pana unui inger.

La examenul de pian, am luat nota 10. Ce savoare! Nu mai simtisem de mult satisfactie. De obicei multumirea iesea numai cand se deschidea poarta cuvintelor. Dar sunetele si ele sunt auzite de urechile pieptului. Si cum se leagana tot trupul apoi...

Si m-am simtit bine stiind ca am fost un inceput. Am luat premiul I in clasa a Xa.

Gata cu rezumatul! Sau, nu... Am intalnit un baiat de 22 ani, frumos, destept. Dar e ceva in caracterul meu care ma retrage din relatiile astea. Si e intuitia! Drept dovada, dupa putine intalniri, am simtit iar dezamagire. Dar nu regretul! Poate nici pe aceasta nu as fi intalnit-o, daca as fi atenta la "semne". Cineva sadeste cuvinte de-a lungul sunetelor ce le scoatem si priviri ce tradeaza. Daca am fi atenti am simti tremurul unei miciuni, am auzi adevaruri scapate. Adica...ce a mers prost? L-am sunat si... ori el a avea voce de femeie geloasa si certareata ori... Chiar el imi spunea sa nu am incredere in oameni, decat in ai mei (potrivit sinonim acest pronume posesiv cuvantului "parinti"; cateodata realizezi ca numai pe ei ii ai, ca numai dragostea lor e neconditionata). M-a invatat sa nu ma mai subestimez. Si nici macar nu stiu cand o fac!

A venit vacanta! Vreau sa-mi cresc forta prin cuvinte, sa stau departe de oameni.Vise ...mi-e frica sa le mai am, dar numai pe acelea legate de cei care poarta nume "el, ea". Si mi-e teama sa mai inchid ochii imaginandu-mi: pentru ca nu pot avea de doua ori ceva ori pe cineva. Cred ca fiecare vis destrama o realitate... Dar acelea care nu implica persoane, se implinesc prin dedicarea timpului tau. Pe acestea inca le mai am...

Am avut un examen greu azi, la engleza, de 6 ore. Maine mai am o proba la oral. Sper sa ma ajute cuvintele, doar in ele ma incred cel mai mult! Si daca vor fi in alta limba, sper sa aiba acelasi farmec. Ma rog sa-l trec...

Cand ne inchinam, prima oara asezam degetele sus-unde sta Domnul si-L rugam sa aiba grija de mintea noastra, apoi jos unde creste viata si rugam Mantuitorul sa aiba grija de trupul nostru, iar Duhul Sfant sa aiba grija de noi, de sufletul si credinta noastra care se afla undeva intre dreapta si stanga.

Ce noroc ca cerul e departe. Se pot apleca de acolo bratele in care atat de mult ma incred si care ma pot ridica printre nori, si cu cat mai multi, cu atat mai sus.

La 17 secunde poate urlam. La 17 minute poate eram tinuta in brate. La 17 ore probabil visam dormind. La 17 luni imi crescusera aripi si zburdam prin casa. La 17 decenii poate voi canta ingerilor din cer afundata cu trupul in iad. La 17 ani nu tip in afara mea, mainile ce le vad sunt doar ale mele. Somnul il mai cuprind cu greu insa umbrele lui le am mereu-acele vise ce nu mai stiu sa faca diferenta intre zi si noapte si nu se mai ascund sub pleoape, nu mai incap. Nu mai stiu sa zbor si nu stiu nici daca am stiut vreodata si.......glasul e ascuns intr-un corp ce nu-i nici unde.

Ce poate adauga acest nou an cu nume de 17 lantului strans la gatul meu? Oare-l va largi, va da libertate aerului ce se vrea departe in trupul meu?

Mi-e frica sa vad cum va prinde contur acest an si cum imi va creiona deciziile.

Strang mainile deasupra pieptului si simt cum nu ma mai dau inconjurului meu, cum nu-mi mai imprastii eul. Toata ma strang doar intr-un loc sub mainile asezate, facandu-ma un cerc de ganduri. Din superstitie ca doar cei morti au mainile impreunate in josul inimii, ma inspaimant si tin bratele pe langa corp, refuzandu-mi linistea...

Dar cand am aceasta stare atat de rar de gasit si pe care niciodata nu o cronometreaza ceasul, e ca si cum as hrani timpul din mine cu energia pe care varfurile degetelor nu o mai dau in jurul meu. Ma simt nemiscata, asemenea timpului astfel saturat.

Cand nu fac acest exercitiu, in exteriorul meu, sau al altcuiva necunoscut, nu mai stiu cu ce sa hranesc timpul marginilor mele pentru a-l multumi, pentru a nu ma mai musca in trecerea lui. Nu stiu cum sa-l fac sa nu-mi mai certe constiinta cand stau si-l hranesc cu mine.

Nu aud sangele cum trece prin mine. E o liniste profunda in mine, doar gandurile susotesc undeva dorinte pudice. Le e frica sa vorbeasca, sa se auda in mine ca nu cumva sa le ascult. Si stau cuminti, dar bazaind, facandu-si planuri sa iasa convingatoare. De-ar putea urma drumul hartii Lui. De l-ar cunoaste si nu m-ar mai rataci printre umbrele trecutului si fantomele viitorului.

IULIE

Pana nu demult, fericirea mea era un semn de viata si dragoste din partea celor la care ma gandeam. Acum, m-as bucura sa primesc semne de lupta, entuziasm, dorinta din partea mea.

Nu mai iubesc si ma simt ca o pestera datoare sa primeasca vizitatori ce se inspaimanta de intunericul ei. Pe cine voi mai adaposti? Dar, ce ma intereseaza?! Macar sa fiu eu inghetata de frigul meu. De multe ori, sunt doar cuvinte ce intra deghizate in lilieci in pestera si tipa ciobind cu ecoul lor pana la caderea pesterii, ecoul constiintei, cel ce repeta la nesfarsit ca nu sunt nici caverna. Inca o identitate pierduta.

Aud ca am intalnit doar o piatra pe care nu o pot arunca, ci doar ocoli, chiar daca ma simt obosita.

Si ma simt obosita fiind o pestera.

Iisus ne va spune mereu sa ne iubim, in timp ce lumea nu inceteaza sa ne invete sa nu avem incredere.

Ce ciudat, ca precum cerul se coase de pamant prin aer, asa si iubirea e unita cu increderea- e umbra ei. Cand iubesti, nu poti sa nu ai asteptari, iar daca sunt inselate, va putea dragostea sa traiasca cu umbra dezmagirii ?

Oricum, Mana e deasupra noastra si va sti cand s-o aseze pe crestet, cand sa-si ridice aratatorul de pe harta drumului sortit pentru a-l aseza in fata ochilor nostri si a le fura dezorientarea. Va sti cand sa ne traga din dansul derizoriu sa sa ne duca acasa, cand sa ne loveasca iubindu-ne. Si stie sa invete si fiicele Ei, mainile noastre sa faca aceleasi lucrui si sa le dea forta.

Forta...dragoste, incredere; au nevoie de ele cei ce se confrunta cu inundatiile din timpul acesta. Se pare ca e prima oara cand in Romania norii pot cantari si 190 l/mp, si asta poate pentru a spala ochii doritori de avut. Dar apa nu face decat sa spuna o lectie atat de repetata: sa nu ne legam de materialele lucruri, care oricand pot fi luate. Dar noi parca am vrea sa ne coasem pe veci de pamant, chiar si prin aceste case. Bietii oameni s-au trezit ca anii in care au construit au fost inundati iar gandul ca trebuie sa se departa de ei se impleteste strans de durere. Ii vor salva clipele cand si-au legat viata de Inalt si semeni.

Cand vin apele, in straie largi de ploaie ori de tsunami, ne ascundem, ne refugiem cat mai sus: pe acoperis, urcam un deal, munti... Parca am vrea sa fim aproape de ochii lui Dumnezeu pentru a-i opri lacrimile, pentru a ii cre ajutor; daca am avea aripi sa zburam in fata Lui, am fi multumiti ca niste copii ce cauta atentia pierduta. Dar El ne vede oricum, oriunde.

Iar cand dezastrele inventate de mana noastra- asemeni bombelor, ne ascundem cat mai jos, in subsol- mai de ne-ar inghiti pamantul sa ne ispasim pedeapsa in iadul adanc, de rusine pentru creatiile noastre.

Sunt cand sus, cand jos. Nu pot zari cine imi inlocuieste echilibrul cu leaganul in care m-a asezat, pe care il impinge si ma ameteste.

Agitatia din mine ciobeste in timp si el amorteste de durere. Cum o pot opri pentru a nu mai vedea sangele lui ce curge prea repede si in batai inegale?

Simt cum timpul striga " au" in loc de "tic-tac". Se razbuna si ma avanta in sentimente ce se zvarcolesc fara noima in mine.

De unde cearta asta intre mine si timp?

Clipele care ma insotesc, chiar daca nu reusesc sa nu oboseasca, nu incremenesc ci mereu se inlocuiesc (cred ca detin un neam mare de clipe!) si se intalnesc cu creatii ale aceluiasi Atotfacator si se lipesc irevocabil.

Clipe care nu dispar, care tin atat de strans in brate persoane, cuvinte, locuri, sunete si nu vor sa plece sa se odihneasca in trecut.

Desi Timpul, tatal lor, le spune sa plece dupa ce s-a batut "tic-tacul" fiecareia, ele se cred prea importante pentru a pleca asa tinere si entuziasmate. Dar copiii Ceasului se nasc mereu, iar acele clipe imortalizate incurca prezentul copil ce vrea si el sa creasca, sa prinda trup. Si....uite asa tipa la mine Timpul, acest autoritar zeu care el insusi e vinovat ca nu-si pune cele trei consoarte ( zeita Trecutului, a Prezentului si zeita Viitorului) sa aiba grija de creatiile lor. Imi zice ca eu am acea pitere de a alege ce sa inlatur, ce sa pastrez, ce sa schimb. Zeitele lui au treburi mult prea...estetice pentru a pastra ordinea copiilor lui. Si deci e sarcina mea... sa nu las niciodata odraslele lui si ale primei zeite sa se gaseasca cu ale celei de-a doua, pentru ca se vor iubi, iar din acest incest vor iesi amintirile, cele care se bat cu limbile ceasului si strica ordinea. Sau mai rau, vor fi geloase pe frumusetea lor diferita si se vor bate pana la epuizarea uneia dintre aceste tabere de copii pretentiosi. Iar eu ador copiii. Cum pot sa le spun celor cu care m-am jucat sa plece? E mai bine de Timp- ca lui ii este impus doar sa treaca mereu, nu trebuie sa si aleaga.

Macar de nu ar fi asa artagos! Dar, sincer, cred ca e asa pentru ca si el a imbatranit; e mult mai carunt decat sentimentul meu de agitatie, ca a si uitat ca prima lui sotie a fost zeita Viitorului si a treia cea a Trecutului. Cred ca pe zana Prezentului a iubit-o cel mai mult, de nici asa cu multi ani nu i-a schimbat locul.

Totul... pana si el se rezuma la statutul de a avea lungimea dintre capatul si talpi-cu care in modul cel mai uimitor paseste trecand. Ce ramane dupa plecarea lui, acea urma a unui corp greu conteaza.

O imagine se uita in oglinda ochilor, deschizand fe reastra: si el, si iubirea se tineau de mana langa mine. A plecat el, a ramas ea. I-am zis ca nu are rost sa ramana in apropierea mea pentru ca m-ar obliga sa stau nemiscata, s-o privesc. Si zarind-o sa vad locul de langa mana ei gol. Cu capul plecat, s-a indepartat si ea incet-incet. Si acum, in loc sa plec, stau tot acolo, in fata mea fiind doua urme. Stau, privesc in gol, pretinzand ca astept cuvinte mergatoare, ca picioarele mi s-au inmuiat.

Am inchis geamul, si geamul a pus mana la gura ploii ce luase locul imaginii.

Moartea e o chestiune de timp si mod. Primim ceva daca fugim de ea, agatandu-ne disperati de viata, daca supravietuim? Daca brusca rupere a firului de care atarnam se transforma in ani evanescenti, taratori care se umilesc in fata fiecarui rasarit?

Mi se pare atat de complicata zbaterea noastra si atat de inutila actiunea noastra de a agonisi.

Celelalte lumi, planete, si nu numai cele ce le-am putut afla, acest rest majoritar nu prezinta urme... cat de prosti, de egoisti, de increzuti sa fim sa credem ca suntem singuri? Ca nu gasim amprente, inseamna ca nu suntem atat de avansati pentru "invizibilitatea"lor.

Pentru "fericirea" noastra, ne-am folosit talpile distrugatoare, capabile sa schimbe culorile create cu mult inaintea noastra in griul trotuarelor, masinariilor, cladirilor. Singurul gri ce nu-mi provoaca frica fiind cel al minei de creion.

Am fost la mare!!! Sunt ca un copilas care cand aude de aceasta intindere de apa isi pregatesa galetusa si lopetica! Adorata mea cu norii ei lichizi! Au fost destule aventuri, chiar si plimbatul cu "banana''- oare merita incercate in asa masura emotiile?

In plus sunt incantata si de bronzul meu furat din aceasta calatorie. Parca soarele, acel maret indepartat m-a vazut pe mine printre blocurile de lume si m-a iubit! Si ce culoare a iesit...

AUGUST

Cine zicea ca cifra 13 isi ridica ghinionistul trup numai in mintea superstitiosilor?

Azi e 13, si mai e si vineri _spre sambata-slava Domnului!

M-am mutat singura, dar in aceeasi casa cu ai mei ( sora cu sotul si cei 3 copii ai lor, fratele si el casatorit si cu 2 copii, parintii si eu, fiecare stand la un etaj). Se pare ca inca mai am nevoie de cineva care sa-mi poarte grija. E o sansa sa stai cu parintii tai, sa fie ei carapacea lipita de trupul strigator de ajutor al fiecarui copil.

Iar daca inlauntrul e firav, cum ar putea fi corpul ce i se inchipuie scut? Se influenteaza unul pe celalalt, ori sufletul pica intr-un corp asemenea picaturilor intr-un potir ce iau forma lui, sau dupa chipul si asemanarea carnii se da spiritul?! Cert e ca cineva folosind un ac si o ata ii coase unul pe celalt asa de strans incat nici cel mai aprig cunoscator nu mai stie care-i dosul si care-i fata, care e exteriorul si interiorul, unde e tivul ce uneste cele doua entitati diferite. Moartea e cea care reuseste sa descoasa intr-un final nedespartitii.

Acesti ingemanati se si ingana: daca sufletul e lovit, trupul resimte durerea, iar daca cel din urma se raneste, sufletul sangereaza.

Cum spuneam, m-am mutat. Eram incantata de asta, ca voi avea lucrurile mele in locurile alese de mine. In plus, mama avea sa fie cu doua etaje mai jos iar nepotii, mereu alergand de la un etaj la altul.

Azi am alunecat cand m-am dat jos din cada. Am avut noroc ca mi-am lovit doar umarul. Cel mic (al fratelui) m-a intrebat in ce parte m-am ranit - dreapta sau stanga. Ca sa-mi spuna pe cine am strivit: pe dracusor sau pe ingeras. Lovit e umarul stang. Sper ca am zguduit destul de bine sezatoarea raului sfatuitor. Cel din dreapta a coborat repede sa-mi ia in brate partea stanga. Desi lovitura a fost puternica si rana pe masura ei, nu am simtit decat amorteala si o greutate, probabil cea a ingerului care si-a schimbat locul. Fie ca de acum urechile sa-mi auda numai voci bune din toate partile.

Cred ca mi-am si meritat-o. Am citit "Codul lui Da Vinci", carte exceptionala si interesanta. Si   am gandit negru asupra Bisericii, asupra carmuitorilor ei. Cand de fapt, vina e numai a scrisului care nu se sterge si se propaga pe o raza de mii de ani. Daca imparatul Constantin cel Mare dorea o politica in care sa detina el controlul cat si cei care se lauda ca nu au gustat din mar, s-a ajuns ca si acum, in 2005 femeile sa fie cele din urma. Cat despre ideea ca Iisus si-ar fi intemeiat o familie, nu vad cum acest fapt ar sterge din aura Lui. Cand eram mica, chiar ma gandeam de ce daca Hristos e iubire nu a simtit El insusi aceste sentimente inaltatoare fata de o femeie. De ce n-ar avea El la piept o insotitoare si de ce sangele Lui nu ar fi izvor in ani.

Dar am nevoie de credinta. Si nu pot spune ca sunt o credincioasa, ceea ce pretind, daca incep sa capat nesiguranta. Nu, eu cred!

Ce calitate sa traiesti mult, sa ai rabdare!

De cand aparut omenirea, s-au perindat atatea generatii pe pamant, ca ingropam atatea intrebari referitoare la prim parintii nostri.

Poate fi stupid, dar eu nu inteleg: Adam si Eva erau singurii oameni candva. De la ei, omul si-a perpetuat specia. De ce incestul e vazut ca un mare pacat de Biserica, daca din doi oameni s-a nascut neamul. In definitiv suntem frati. Poate pentru a ne apara de ceea ce spune stiinta ca ne-am naste cu "coada de purcel". Dar cine poate spune ce nepotii lui Adam si ai Evei s-au nascut cu aceste anomalii?

Dar ne-am obisnuit cu aceste tertipuri si chiar inexistenta lor ne-ar reconstrui mintile. Si care dintre noi am rezista o daramare si un nou inceput? Poate ca defectul cel mai mare al omenirii e obisnuinta.

Si eu m-am obisnuit sa tot scriu in acest jurnal... dar ce-ar fi ca acesta sa ii fie finalul?

Sa deschid peretii inchipuirii.

in afara lor exista ceva?

exilat . sau intr-un aer prea rece

te-ai adapta afara, ascuns sub multe haine

Dar in imaginatie nu exista rusine

Nu-I mai bine aici..gol?

Omul de afara e o oglinda falsa