Jacques Casanova de Seingalt
Povestea vietii mele
Casanova a fost considerat de-a lungul secolelor un cuceritor, seductia fiind pentru el o arta. Niciodata nu a refuzat bratele primitoare ale unei femei frumoase, caci asa cum el însusi afirma: ,,m-a pasionat tot ceea ce era menit sa-mi incite curiozitatea". Totusi, putini îi cunosc geniul. A fost un scriitor prolific, publicand piese de teatru 636e42g , romane, poezii si pamflete. Numeroasele sale calatorii, personalitatile rasunatoare ale acelui timp cu care a facut cunostinta (Catherina cea Mare, Frederic cel Mare, Voltaire, Mozart, s.a.), cartile citite si celebre piese de teatru si-au pus amprenta asupra celui mai cunoscut seducator al tuturor vremurilor.
Între 1789 si 1798, Jacques Casanova, chevalier de Seingalt, îsi scrie Memoriile, sub titlul Histoire de ma vie, opera voluminoasa considerata o capodopera a literaturii datorita picanteriilor amoroase, descrise fara perdea, si eruditiei autorului. Aceasta traverseaza Epoca Iluminismului, epoca ce a reusit sa infiltreze luminarea maselor pe baza experientei proprii, Casanova încercând sa atinga perfectiunea tocmai prin aceasta cale. Editia de fata, Povestea vietii mele, este alcatuita din 13 capitole în care autorul evolueaza din copilarie si adolescenta spre maturitate, devenind astfel un bildungsroman.
Acest roman erotic este sarac în culoare descriptiva; în pofida faptului ca evenimentele se petrec in diferite parti ale Europei, precum Venetia, Cesena, Corfu, Paris, etc., peisajele sunt interiorizate, caci nimic nu poate fi mai important ca un trup atragator în asternuturi scumpe. Se pare ca Vechiul Continent ascunde pasiuni ce rareori pot fi transpuse în cuvinte, iar perioada Luminilor a oferit celor însetati de amor un decor romantic, dar înselator. Relatiile intime sunt manifestate chiar si în public, în acest caz nemaiputându-se vorbi despre onoare, aceasta constând de multe ori în false juraminte de dragoste si averi incomensurabile pierdute la jocurile de noroc.
Idealul marelui Casanova este de a atinge fericirea suprema, fericire pe care Eminescu o va descrie zeci de ani mai târziu în poeziile sale: uniunea cuplului adamic. Cu toate ca autorul este mereu în cautarea noului, este constient ca în cazul în care iubirea nu este urmata de posesiune, ea nu poate fi decât un calvar pentru suflet si daca posesiunea este interzisa, atunci e mai bine sa nu te îndragostesti. Patima trupeasca poate fi privita ca pe un abandon al legilor Bisericii într-o epoca în care aceasta îsi pierde autoritatea sa atotputernica de a impune ordinea sociala cu aceeasi fervoare si implicare precum în evul mediu. Pasiunea intelectuala este strîns legata de freamatul erotic, autorul gasindu-si extazul nu numai în comuniunea dintre el si sexul frumos, dar si în replicile cutezatoare ale acestuia. Casanova recunoaste ca, ,,în ciuda bunei învataturi care mi-a precedat adolescenta, am continuat sa fiu pacalit de femei pâna la vârsta de 60 de ani". Vesnic îndragostit, el se afla în cautarea iubirii ideale, a unei clipe care sa dureze o viata întreaga. Pe masura ce pasiunea initiala cedeaza, el începe sa-si doreasca ruperea relatiei, pentru a cauta pe altcineva de care sa fie fascinat si care sa îi poata provoca aceleasi niveluri înalte de dopamina care sa îi dea starea de euforie a începutului. În ciuda acestui fapt, capitolele cartii se sfârsesc într-o atmosfera plina de trandete, alungând imaginea trista a unei departiri. Pacatul exista doar atunci când cei doi nu îsi asculta sufletul. Romanul evidentiaza existenta unor femei iubitoare, credincioase, geloase, capabile de pasiuni devastatoare, care îl uimesc pe autor, fie prin felul în care îsi ascund fizicul într-o epoca în care afirmarea femeii era interzisa, fie prin tehnicile uimitoare ce iau nastere la caderea apusului. Casanova asteapta nerabdator ca femeia sa initieze atingerea, desi poarta o lupta incredibila în interior. El este hotarât sa recurga la violenta pentru a obtine ceea ce îsi doreste, este uneori cuprins de indiferenta, dar niciodata nu va maturisi cuiva ceea ce se petrece cu el. Se comporta precum un copil atunci când atentia îi este atrasa de o femeie care provoaca admiratie sufleteasca. Îndrazneala manifestata de Casanova contureaza un spirit înfocat, neobosit. Stilul obscen în care îsi prezinta gândurile si face referire la lucru ri care calca regulile bunei-cuviinte si ale moralei îl gasim si la Jean Racine, pasiunile descrise în tragediile sale atingând o intensitate nemaiîntâlnita. Violentei sentimentelor îi corespunde o limba de o deosebita eleganta si armonie. De asemenea, paginile ce prezinta clipele nefericite ale copilariei par extrase din romanele lui Dickens, precum David Copperfield, clipe încununate de un aer întunecat, deziluzii, boala si lipsa mamei. Bettina reprezinta prima sa dragoste, dar si prima dezamagire. Ea deschide drumul catre minciuna, facându-se astfel o analogie cu ademenirea lui Adam de a musca din mar (Bettina atragându-l pe tânarul Giacomo în camera sa în timpul noptii) si minciuna ce a urmat, expulzându-i pe cei doi din Eden.
Una din relatiile ce l-au impresionat adânc pe Casanova a fost legatura sa cu fermecatoarea Henriette, cunoscuta sub aspectul unui ofiter vulgar, dar inteligent. El considera: ,, Cei care cred ca o femeie nu este suficienta pentru a face un barbat fericit în toate cele 24 de ore ale zilei nu au cunoscut-o pe Henriette". De altfel, pe aproape toate femeile pe care ajunge sa le iubeasca le întâlneste fie sub protectia unui vârstnic, fie casatorite. Casanova intra într-o lume în care pânzele scumpe, matasea si bijuteriile stârnesc interesul unei femei care renunta la îmbracamintea barbateasca, metamorfozându-se. Se pare ca aceasta relatie de 3 luni este cea mai durabila în viziunea neobositului cuceritor.
Incestul este si el mentionat în Povestea vietii mele, pe care autorul îl evita cu greu, fiind atras de fiica sa, Leonilda: ,,se dezbraca în întregime si se culca lânga ea, spunând ca în calitate de tata aveam dreptul sa-mi vad întreaga lucrare. Mama sa e mândra, o admira si se bucura vazând ca si eu o gasesc frumoasa". Casanova devine un demon al perversitatii, încurajat de o societate imorala, în mintea lui perindându-se imagini feciorelnice a unor fete ce înca nu au depasit pragul adolescentei.
Opera contine nenumarate aforisme, discursuri pe teme profunde si limbaj cavaleresc magnific prin care Casanova îsi demonstreaza geniul. Pudoarea pare singurul impediment al împlinirii trupesti si sufletesti, caci aceasta ,, care pare sa aiba radacini atât de adânci în spiritul femeilor, nu salasluieste decât în camasa lor, caci de îndata ce izbutesti sa le convingi sa si-o scoata, nu mai aratau nici umbra de pudoare". Umorul si ,uneori, sarcasmul de care da dovada autorul stârnesc interesul cititorului, culminând cu întâlnirea a doua mari genii: Autorul Memoriilor si marele filozof al iluminismului francez, Voltaire. Casanova îl admira enorm pe autorul lucrarii Traité sur la tolérance, în care îsi imagineaza senzualismul, gasindu-si astfel o asemanare. Discutiile aprinse dintre cei doi arata cutezanta unui gânditor capabil sa conteste ideile lui Voltaire, depasind cu mult simplul statut de dandy.
Capitoul care închide cartea este intitulat Irène, actrita pe care o reîntâlneste la Trieste în compania fiicei sale, facând cunostinta cu ea ,,într-un chip mult mai dragastos". Acestea se petrec în ultima parte a vietii sale, constient ca norocul nu tine cu cei batrâni. Acum mai mult ca niciodata nu refuza dragostea, ghidându-se dupa binecunoscutul îndemn latin Carpe diem!. Casanova pare nepasator, pastrându-si aerul seducator, ramânând în ochii tuturor, dar în special al femeilor, o legenda.
Povestea vietii mele pare un testament lasat posterioritatii, o lauda de sine. Cu toate acestea, Casanova aduce în lumina libertatea capatata într-un timp în care Biserica îsi pierde puterea asupra nestavilitei dorinte a carnii.
,,Minunatele jocuri ale iubirii, care îl stârnesc pe eternul copil Amor, ale carui zbenguieli si râsete sunt adevaratul nectar ce fac din el o fiinta nemuritoare!". O lectura ... seducatoare!
|
