MESERIA DE ANTIAMERICAN

“Judecind dupa intinderea, forta, noutatea si influenta gindirii sale, se poate spune ca Noam Chomsky este cel mai important intelectual in viata”. Iata o scurta sentinta atribuita influentului The New York Times, care este inscrisa pe coperta a patra a unei recente aparitii la editura Antet.[1] Ar trebui sa ne aflam in fata unui veritabil eveniment cultural. Noam Chomsky, nascut la Philadelphia in 1928, este universitar si este un lingvist reputat. Opiniile sale in materia relatiilor internationale sint cunoscute in Europa din articolele pe care le publica cu o anumita frecventa in Le Monde Diplomatique. Acolo, antiamericanismul lui Chomsky se dizolva in antiamericanismul natural al publicatiei si nu atrage prea mult atentia. Adunate intr-un volum, unui cititor roman care nu l-a frecventat mai inainte, parerile lui Noam Chomsky despre politica tarii sale ar putea sa i se para socante. Un cititor cit de cit avizat observa ca din complexul de calitati care-l recomandau pe autor admiratorilor ca fiind „cel mai important intelectual in viata”, noutatea gindirii s-ar mai putea sustine cu multa dificultate. Noam Chomsky este un antiamerican à la carte, un antiamerican din America, poate mai frenetic sau ceva mai vehement.

Principiul de organizare al volumului este relativ simplu. Dupa ce enunta falsa dilema a politicii americane actuale, „hegemonie sau supravietuire”, cartea traverseaza temele clasice ale antiamericanismului: raportul dintre politica externa a SUA si dreptul international, crizele din Cuba, Vietnam, Nicaragua, Panama, Timorul de Est si Kosovo, amenintarea nucleara, criza irakiana, relatia SUA cu Israelul, terorismul international, unilateralismul american in protectia mediului, s.a.m.d.. Toate erorile din politica externa americana sint inventariate cu acribie. Putin conteaza ca Statele Unite au recunoscut o parte dintre erori sau ca s-au straduit sa atenueze efectele dezastruoase sau periculoase. Nicaieri nu exista nici un efort de a inventaria si alternativele care erau disponibile intr-un caz sau altul. Nicaieri nu ni se spune daca anumite efecte erau sau nu predictibile sau daca raul produs nu a evitat un rau si mai mare. Noam Chomsky face tarii sale un lung rechizitoriu care nu este decit o suma de acuzatii sumare. Pentru ca ceea ce frapeaza prima facie la Chomsky sint sursele de informatie care il inspira. Caracterizarea faptelor se bazeaza pe relatari din articole de ziar, pe date din sondaje de opinie mai mult sau mai putin relevante, pe rapoarte partizane ale unor organizatii al caror pedigree e bine sa il treci sub tacere, pe citate din experti in drept international care apartin unei stingi militante si saturate de dreptul propriu-zis si care confunda de mult dreptul existent cu cel pe care il propun (Mohammed Bedjaoui sau Richard Falk) si foarte rar pe cite un expert veritabil in relatii internationale (Kenneth Waltz, Samuel Huntington sau Michael Walzer). Pina la urma, expertii se numara pe degete. Caracteristica de baza a cartii este si ramine caracteristica politicii americane pe care o denunta: unilateralismul.

Secretele meseriei

Cum utilizeaza Noam Chomsky informatiile din repertoriul astfel amalgamat? Am sa dau aici citeva exemple care mi s-au parut ilustrative. La un moment dat autorul noteaza cu malitie ca presedintele Bush a profitat de prima aniversare a atentatelor de la 11 septembrie ca sa majoreze cu 200 de milioane de dolari fondurile destinate „bogatului Israel, respingind, in acelasi timp, acordarea de 130 de milioane pentru un ajutor suplimentar de urgenta catre Afganistan”. Sigur ca acest fapt nu ar surprinde atit de neplacut daca Chomsky ar spune si ca „din 1980 in 2001 Statele Unite au fost principalul furnizor de ajutoare umanitare in Afganistan si ca 80% din produsele distribuite de organizatiile nonguvernamentale din cadrul World Food Programe erau finantate de America”.[2] Sau, ni se spune ca un sondaj de opinie din Canada releva ca peste 36% din canadieni considera Statele Unite drept cea mai mare amenintare la adresa pacii mondiale. Probabil ca aceasta informatie ar fi fost ceva mai interesanta daca s-ar fi precizat citi dintre respondenti erau optanti secesionisti din Quebec.

Este adevarat, exista si neadevaruri a caror expunere este ceva mai bine organizata. Voi da un exemplu care provine dintr-o zona a cartii unde Chomsky se straduieste sa demonstreze ca SUA s-a plasat in afara dreptului international si ca toate actele sale de razboi trebuie considerate „terorism de stat”. Cu titlu de argumente, Chomsky noteaza ca in 1985 Statele Unite, succesiv, au negat competenta Curtii Internationale de Justitie (CIJ) de a se pronunta asupra diferendului cu Nicaragua, au respins ordinul Curtii de „a-si inceta crimele” si, apoi, „si-au folosit dreptul de veto in Consiliul de Securitate contra rezolutiilor care confirmau decizia Curtii si cereau tuturor statelor sa respecte dreptul international”. Sa incercam sa restabilim faptele. In primul rind, CIJ este o jurisdictie facultativa pe care Rusia si China nu au acceptat-o niciodata. Aceste state nu au dorit si nici nu doresc sa vada liberul lor arbitru in relatiile internationale afectat de opiniile unui corp judiciar. Faptul ca, intr-un caz dat si cu argumente juridice solide, Statele Unite au contestat competenta Curtii este mai grav decit faptul ca Rusia si China contesta jurisdictia internationala in sine? In 1985 Statele Unite inca acceptau jurisdictia generala a Curtii in diferendele lor internationale insa au contestat-o, cu argumente juridice extrem de solide, in procesul promovat de regimul sandinist. Consecinta de a nu recunoaste efectele sentintei era cit se poate de fireasca. Mai mult, Statele Unite au abandonat Curtea de la Haga pentru un motiv extrem de grav: faptul ca judecatorii Curtii s-au aratat mai interesati sa modifice dreptul international decit sa il aplice. Evident ca intr-un asemenea context Statele Unite se aflau plasate intr-o pozitie de neta inferioritate fata de principalii lor competitori internationali, cei care nu dorisera niciodata sa riste o calificare juridica a comportamentelor lor internationale. In treacat fie spus, in raport de sperantele investite, CIJ reprezinta un esec, iar povestea declinului Curtii de la Haga e una foarte lunga si foarte stufoasa. In prezent, principalul organ judiciar al ONU pare definitiv condamnat sa transeze diferende internationale minore, de tipul delimitarilor de frontiera. Iar in acest moment, dintre membrii permanenti ai Consiliului de Securitate al ONU, doar Marea Britanie mai accepta ca diferendele internationale la care este parte sa fie transate la Haga. In fine, atunci cind Nicaragua s-a plins Consiliului de Securitate al ONU ca Statele Unite refuza sa execute hotarirea Curtii, guvernul sandinist nu urmarea decit un nou efect politic: sa oblige Statele Unite sa exprime veto-ul si sa le acuze, ipso facto, de un abuz suplimentar. Iar rezolutiile la care se refera Noam Chomsky pur si simplu nu au existat niciodata. Au existat proiecte de rezolutii, schite lipsite de orice relevanta juridica.

Prezentarea Statelor Unite ca un agresor perpetuu, plasat ineluctabil in zona ilicitului international, se bazeaza pe o interpretare falsa a obligatiilor care decurg din Carta ONU si pe o falsa descriere a organizatiei. Este insa adevarat ca, din pacate, autorul nostru este aici solidar cu o armata de profesori de drept international. Voi incepe cu interpretarea celebrului articol 51 din Carta ONU care recunoaste statelor membre dreptul la legitima aparare. Pentru ca legitima aparare a fost invocata de Statele Unite atunci cind, dupa 11 septembrie, au atacat Afganistanul.

SUA vs. ONU

Foarte putina lume stie ca sistemul de securitate colectivda imaginat in 1945 la San Francisco a ramas lex imperfecta. Si iata de ce. Conform redactorilor Cartei (art. 43-47) Consiliul de Securitate al ONU trebuia sa dispuna de forte armate furnizate de toate statele membre ale organizatiei. Detaliile institutionale urmau sa fie stabilite prin tratate speciale incheiate intre Consiliul de Securitate, pe de o parte, si membri sau grupuri de membri, pe de alta parte. Mai mult, membrii organizatiei s-au angajat sa mentina contingente nationale de forte aeriene care sa poata fi puse cit mai prompt la dispozitia ONU. In fine, conducerea strategica a fortelor puse la dispozitia ONU urma sa fie asigurata de un Comitet de stat major, compus din sefii de stat major ai membrilor permanenti ai Consiliului. Pina la disparitia sa, in 1953, Comitetul de stat major a negociat fara succes si a prezentat Consiliului de Securitate rapoarte anuale de activitate. Razboiul Rece a congelat aceste texte esentiale ale Cartei. Astazi sint cazute in desuetudine. In absenta unei forte militare la dispozitia sa, in 1950, confruntat cu o criza internationala care implica utilizarea fortei, Consiliul de Securitate nu a putut decit sa recomande statelor membre sa plaseze fortele destinate apararii Coreei de Sud la dispozitia unui comandament unificat sub autoritatea ONU. In fata lipsei de entuziasm, contingentul a fost compus (80%) din trupe americane sub comanda SUA. Astazi nimic nu pare mai natural decit ca americanii sa fie prezenti peste tot in linia intii. Iar atunci cind lucrurile merg prost, poti sa-i mai si tratezi de sus: au devenit „pompierii piromani”.

In 1945, cind nu existau arme nucleare si cind statele membre se angajasera sa constituie o forta militara de urgenta aflata la dispozitia ONU era rezonabil sa interpretezi norma de la articolul 51 privind legitima aparare ca fiind aplicabila doar unui atac aflat in desfasurare. Cu alte cuvinte, un stat se afla in legitima aparare doar atunci cind atacul era prezent nu insa si atunci cind atacul era doar prezumat. Aceasta interpretare reprezinta astazi dogma juridica de baza a contestatarilor politicii americane. In viziunea lui Chomsky et alii, un stat care are motive sa se simta amenintat cu un atac nuclear sau cu orice alt tip de munitie de distrugere in masa este constrins de dreptul international sa astepte stoic ca mai intii atacul sa se produca si abia apoi devine liber sa reactioneze. Cu alte cuvinte, i se pretinde statului sa-si asume comportamente sinucigase bazate pe interpretarea textuala a articolului 51 din Carta. Din fericire, in 1969, dreptul international a reusit sa normeze interpretarea tratatelor si sa stabileasca cu acea ocazie ca prima conditie a unei interpretari juridice valabile este ca rezultatul ei sa fie rezonabil. Un tratat care isi propune sa instituie un sistem de securitate colectiva trebuie sa fie aplicat integral. Desuetudinea sistemului prevazut la articolele 43-47 din Carta a restituit statelor membre libertatea de a califica singure pericolele la care sint expuse si de a actiona in consecinta.

La 11 septembrie 2001, Statele Unite au fost confruntate cu un tip de razboi pe care Carta nu l-a imaginat, declansat de o entitate care nu este un stat ci un grup terorist organizat transnational. Un inamic a carui raspundere internationala nu putea fi angajata conform dreptului international si care trebuia urmarit pe teritoriile nationale care ii serveau drept baza pentru operatiuni. Acest inamic supralicita insa impermeabilitatea statelor care il sustineau. Ca orice drept care isi are originea in Carta ONU, inviolabilitatea statului nu poate fi conceputa ca un drept absolut. Orice drept valoreaza atita timp cit exercitiul sau este legal. Nici un sistem juridic nu protejeaza abuzul de drept. Orice stat care tolereaza pe teritoriul sau national organizatii teroriste se poate astepta la represalii. Nu a existat asadar niciodata un veritabil obstacol juridic pentru actiunile Statelor Unite cu titlu de legitima aparare.

Hegemon sau furnizor de bunuri publice internationale?

Actualul sistem international a fost conceput ca un sistem de securitate colectiva derivat din cel pe care tot Statelor Unite il proiectasera la finele Primului Razboi Mondial. Un sistem care s-a dorit mai perfectionat si care parea in 1945 mult mai fiabil. Scopul primar al sistemului era acela de a reduce la minimum riscul unui nou razboi general. Sistemul trebuia sa functioneze ca un sistem multilateral, bazat in principal pe actiunea colectiva a celor cinci mari puteri, cele care si-au definit in interiorul lui statutul de membri cu competente speciale. Insa atunci cind diferenta ideologica s-a transformat in „razboi rece” actiunea colectiva a fost blocata, iar securitatea a fost mentinuta printr-un sistem de echilibru de putere bipolar. Acest sistem bipolar a devenit credibil si stabil odata cu aparitia armelor nucleare. Prezenta unor capacitati nucleare comparabile impiedica cele doua supraputeri sa poata visa la un succes militar obtinut printr-o confruntare directa. Cu alte cuvinte, nici o supraputere nu era capabila sa obtina un avantaj strategic decisiv printr-o prima lovitura nucleara. Acest echilibru a fost unul neobisnuit de stabil. In timpul Razboiului Rece fiecare dintre cele doua mari puteri era hegemon in propria sfera de influenta (Rusia era concomitent imperiala inauntrul frontierelor Uniunii). Fiecare poseda primatul in termeni de putere militara, asigura conducerea grupului si un control relativ in sistemele integrate de aparare – Organizatia Atlanticului de Nord si Organizatia Tratatului de la Varsovia. Colapsul fostului URSS a fost un eveniment neasteptat. Principala problema de securitate nu a fost aceea ca America a ramas fara un competitor politic, ci aceea ca o parte din lume devenise brusc instabila. America, care se obisnuise cu ideea ca este umbrela de vreme rea a Europei Occidentale, s-a trezit pe neasteptate transformata in umbrela lumii.

Probabil ca lumea de dupa 1985 a devenit o lume mai buna insa a devenit si mult mai complicata si infinit mai periculoasa. In epoca Razboiului Rece, Statele Unite erau pregatite sa faca fata oricarui tip de razboi simetric. Scenariul cel mai probabil viza un adversar puternic, ale carui reactii erau deja previzibile. Fosta URSS era un concurent rational in relatia de securitate, cu care in domenii limitate se putea chiar si coopera. Dupa 1989, SUA si aliatii sai occidentali au devenit, in mod paradoxal, quasi-prizonierii sistemului international pe care l-au creat. Au dobindit in schimb libertatea de a furniza principalele bunuri publice internationale unui spectru mai larg de state. Pentru ca cei doi mari competitori, Rusia si China, au aderat la economia de piata si la un set considerabil de valori care prin simpla lor aderare au devenit valori globale. America si partenerii sai sint obligati sa finanteze ONU, o organizatie al carei organ plenar (Adunarea Generala) a devenit astazi, practic, un forum antiamerican. Trebuie sa asigure sumele necesare Fondului Monetar International (responsabil de stabilitatea sistemului financiar global) si un capital optim pentru Banca Mondiala (entitatea care sustine programele de dezvoltare ale natiunilor). Trebuie sa sustina si bugetele unui lung sir de institutii specializate ale ONU si ale unei pleiade de organizatii universale sau regionale implicate in diverse activitati de tip international. Statele Unite sint nevoite sa asigure respectarea celui mai important tratat pentru relatia de securitate, Tratatul pentru neproliferarea armelor nucleare din 1968. America este moralmente obligata sa furnizeze primul ajutor in cazul marilor catastrofe naturale si ajutorul curent destinat statelor cele mai sarace si, mai ales, trebuie sa asigure prosperitatea propriului popor si sa-l convinga ca stabilitatea si prosperitatea lumii reprezinta interesul american.

Sigur, ar fi fost ideal ca dupa 1989 cei cinci membri permanenti ai Consiliului de Securitate sa-si coordoneze eforturile pentru a construi un sistem de securitate colectiva credibil. Eforturile s-au consumat intr-un consens izolat, in operatiunea internationala cunoscuta sub numele de Razboiul din Golf.

Ce se asteapta de fapt de la America? Sa actioneze, daca se poate singura, pentru a mentine ordinea internationala. Dar sa accepte in acelasi timp veto-ul discretionar al Rusiei si/sau al Chinei in Consiliul de Securitate. Nimic mai natural decit ca americanii sa actioneze ori de cite ori e nevoie pentru ca sint, nu-i asa, singurul stat capabil sa deplaseze forte in orice zona de turbulente. Si mai sint obligati sa actioneze pentru ca reprezinta singurul stat capabil sa finanteze un razboi la mare departare de propriile frontiere. Iar veto-ul trebuie sa-l accepte resemnati, pentru ca altfel antiamericanii vor mobiliza opinia publica internationala. Rezistenta politica la unilateralismul american a celorlalte mari puteri aflate in competitie este si va mai ramine un timp o simpla rezistenta de fatada. Competitorii sint multumiti sa vada Statele Unite angajate in imense cheltuieli militare si in operatiuni care atrag de regula costuri multiple, convinsi ca erodarea capacitatii lor este inerenta. Tactica este cunoscuta sub numele de tactica „pasagerului clandestin”: sa profiti de stabilitate si de cresterea economica generala fara sa platesti nici un pret si, daca se poate, sa administrezi transportatorului costuri morale cu ajutorul opiniei publice. Desigur ca opinia publica internationala nu banuieste ca in realitate legitimarea unei actiuni prin ONU reprezinta doar acordul Rusiei si al Chinei. America actioneaza unilateral ori de cite ori exista certitudinea unui veto al Rusiei sau al Chinei si care i-ar face initiativa inutila. Asa s-a intimplat in criza din Kosovo, asa s-a intimplat in criza din Irak.

Ce ii deranjeaza cel mai mult pe competitori si, mai nou, pe citiva dintre aliati in comportamentul Americii? Faptul ca, in ciuda costurilor administrate, puterea militara americana creste si inca pe un teren de stabilitate economica interna. Daca securitatea planetei a fost abandonata in responsabilitatea Americii, cum s-ar putea achita SUA de aceasta sarcina enorma altfel decit marindu-si permanent capacitatile militare? Statele Unite nu mai au in prezent nici un motiv sa mai spere ca eforturile lor internationale se vor capitaliza vreodata in simpatia celorlalti si trebuie sa spere doar ca vor supravietui impreuna cu sistemul pe care l-au creat dupa cel de-Al Doilea Razboi Mondial numai daca vor putea domina cursa inarmarilor de o asemenea maniera incit sa descurajeze definitiv toti competitorii. Dupa parerea mea, America nu mai are in acest moment nici o alta optiune disponibila.

Ce este de fapt antiamericanismul?

Probabil ca traim intr-o lume pe care, cum spunea cineva, „trebuie sa o simplificam in mod drastic daca vrem sa o intelegem”[3]. Ce ne facem insa cind imaginea simplificata ajunge caricatura intregului? Ca numerosi antiamericani de profesie, Noam Chomsky nu este un misionar. Nu urmareste sa converteasca lumea la antiamericanism. El face oficiul unui preot care repeta publicului sau, deja cistigat, interpretari ale faptelor pe care acesta le acceptase ceva mai demult. Din cind in cind discursul este pigmentat cu cite un aggiornamento si cu cite o mica profetie. Antiamericanismul este o flacara care trebuie intretinuta. Nu cred totusi ca stilul lui Chomsky prinde foarte bine la europeni. El pare mai curind conceput pentru seminariile celulelor Al-Qaeda. Noam Chomsky stie, se pare, ca antiamericanismul, indiferent daca este american, european sau african, functioneaza cu redundanta ritualului. Iar daca functioneaza, s-ar putea ca mai devreme sau mai tirziu sa devina si eficient.

Ceva mai apropiat de noi, motiv legitim de preocupare, este antiamericanismul european. Cred ca europenii care astazi se distanteaza de America si-au ales destul de prost momentul. Europenii continentali viseaza la o autonomie in materie de securitate pe care sint foarte departe sa o atinga si par la fel de incapabili sa detecteze pericolele cum erau si in perioadele care au precedat celor doua razboaie generale. Poate ca europenii ar trebui sa inteleaga in primul rind un adevar extrem de simplu: ca putere militara America este mai putin dependenta ca oricind de aliatii sai[4]. Si sa nu-si imagineze ca se poate trage un profit disproportionat din faptul ca America nu poate reusi singura sa rezolve cu adevarat nici o criza.[5] America nu le-a cerut niciodata europenilor sa fie in linia intii si nici nu-i poate invita la deliberari in transee. America are nevoie in primul rind de incredere, de solidaritate si de ajutor in reconstructia democratica a zonelor eliberate de regimurile teroriste. Daca ramin reticenti, europenii vor contribui la erodarea capacitatii americane de actiune si asta, pe termen lung, se va intoarce impotriva lor. Cei care vorbesc despre retragerea trupelor noastre din Irak se inscriu, voluntar sau involuntar, pe acest parcurs. Sint, in general, oameni care nu au reusit sa simplifice lumea indeajuns pentru ca sa poata mai apoi sa o inteleaga.

Pentru a incheia, o voi face simetric, cu un alt citat dintr-un intelectual sud-american (Carlos Rangel) care a inteles esenta antiamericanismului dintr-o parte a lumii: „pentru latino-amerciani este un scandal insuportabil ca o mina de anglo-saxoni, veniti in emisfera mult mai tirziu decit spaniolii si intr-o clima de-o asprime care ar fi trebuit sa-i decimeze in citeva saptamini, sa fi devenit prima putere a lumii. Ar fi nevoie de o improbabila autoanalizare profunda pentru ca latino-americanii sa ajunga sa inteleaga temeiurile adinci ale acestui contrast. Iata de ce, cu toate ca stie foarte bine ca spune un neadevar, fiecare lider politic, fiecare intelectual latino-american se simte obligat sa afirme sus si tare ca tot raul din societatea noastra provine de la imperialismul nord-american”.[6]