- notatie bruta de idei pentru o prezentare la anul întâi, IAIM
Bucuresti, cursul Doamnei Prof. Anamaria Zahariade. Prezentarea a
ramas în stare de proiect -
12 noiembrie 2002, Viena
Asa cum un fumator nu este cu adevarat independent de fumat
decât daca poate spune "acum nu fumez", tot asa si un
arhitect este cu adevarat liber în spiritul sau doar daca poate
sa nu fie dependent de obsesii formale si pasiuni conceptuale.
Ca sa zic asa, arhitectul, ca orice om de spirit, trebuie
sa fie un gânditor si un sensibil. Sa porneasca de la
aproape NIMIC în sensibilitatea sa, deci sa porneasca la lucru de
fiecare data proaspat si cu senzatia ca nu stie
nimic, ca e un copil, si pe de alta parte s 21321o146v a poata
aplica, de-a lungul procesului de proiectare si constuctie, cunostintele
sale profesionale vaste.
Astfel, reunind artistul si inginerul, filozoful si capitalistul,
arhitectul trebuie sa fie "curat ca porumbelul si întelept
ca sarpele". Citatul acesta biblic l-a mai folosit si Andrei
Plesu în 1991, vorbind de rolul intelectualului în societatea
postrevolutionara. El se potriveste perfect si arhitectului,
si as zice ca însumeaza într-o scurta imagine acest aparent
contradictoriu fel de a fi pe care îl consider esential pentru un bun
profesionist.
Te afli deci în NIMIC, un nimic primordial, premergator oricarei
idei, dar stii de fapt foarte mult, stii TOTUL despre meseria ta, în
masura uman-posibilului. "Nimic" se refera la idee, pe când
"Totul" se refera la instrumentele profesiei. Pornesti de
la foaia alba a gândurilor si a carnetului de schite, dar
pornesti cu un bagaj vast de cunostinte: stii sa
desenezi, stii sa proiectezi, stii legile, stii
partile tehnice necesare. Pe masura ce evoluezi catre
un proiect final, catre însasi constructia, se face un
transfer de materie si gândire, dinspre TOTUL cunostintelor tale
catre NIMICUL foii albe a proiectului. Un proiect bun e de aceea un bun
echilibru între TOT si NIMIC. Un proiect bun nu are voie sa fie, de
aceea, TOTUL. Un proiect bun e un sistem de vase comunicante, o ecuatie
chimica de echilibru, o balansare inginereasca de structuri, toate
acestea (vasele comunicante, ecuatia, balansarea) se interpun între acest
TOT si acest NIMIC.
TOTUL poate fi si forma, NIMIC poate fi si ideea. Ca în cazul
oricarei creatii, e vorba si în arhitectura de o întrupare
a ideii în forma. Dar, ca niste latini si balcanici ce
suntem, ne lasam adesea, într-o usuratate demna de
Milan Kundera, furati de farmecul formei, si uitam de
sobrietatea ideii, a spiritului.
Exita o istorie a artelor a lui Elie Faure, intitulata tocmai
"Spiritul formelor". Cred ca acest titlu spune mult despre
relatia dintre forma si idee. Esentiala nu este (doar)
forma, întruparea, ci (mai ales) ceea ce sta în spatele ei, spiritul ei
generator. Nu e deajuns ca o femeie sa fie frumoasa, ea trebuie
sa aiba (în primul rând) spirit... Numai atunci (si mai ales
atunci) poate fi cu adevarat "frumoasa". Frumoasa nu
numai ca aparitie, ci si ca fire. În româneste
"fire" înseamna si prezenta (de la a fi,
deci existenta). Existenta unui proiect sau a unei case nu e o
chestie pur materiala, e si o problema de spirit generator, de
"în numele cui" exista el/ea.
E interesant ca în romaneste, altfel decât în celelalte limbi romanice, frumos
vine de la formosus, adica "cel plin de forma". Sau,
cum am zice noi astazi, în jargon de arhitectura: formal, formalist.
În plus, cred ca traditia româneasca în arhitectura e una
"latina", franceza, deci într-o anumita
masura o traditie care tine de forma. As
îndrazni sa zic chiar ca noi mergem prea mult în directia
formei, a acelui "TOT", si prea putin în directia
ideii, a unei sensibilitati "de porumbel" (vezi mai sus!) a
"NIMICULUI". daca cei care exagereaza în directia ideii
(sau, cum se spune astazi, a "conceptului") risca sa
cada într-o obositoare (si lipsita de viata)
austeritate, noi cadem de cele mai multe ori într-o luxurianta a
formelor care e superficiala. Dar... e cel putin optimista
si distractiva.
Deci, as conchide, caragialian, ca oricat de mult am gresi, cel
putin nu ne paste absurdul si tristetea. Cel putin
suntem un oras vesel, cum zicea Paul Morand.
Aceasta atentie la echilibru o consider baza oricarei
dezvoltari armonioase în profesia de arhitect, care nu trebuie sa fie
neaparat si o vocatie. Ideea ca arhitectul trebuie sa
fie neaparat un uomo universale e adesea prea
pretentioasa si chiar periculoasa. Daca cineva
transforma meseria lui în vocatie, e de admirat, cât timp o face
dintr-un imbold interior, din pasiune. Însa nu cred ca pe de
alta parte nu exista lucruri mai prost facute decât cele
nascute dintr-o falsa pretentie la vocatie, la talent.
Concret, cred ca tot ce tine de superficialitatea formala a
arhitecturii, asa cum o vedem astazi construita în
tara, îsi are radacina în parerea ca
arhitectul TREBUIE sa fie un artist, iesit din comun si
avangardist cu orice pret. Chiar si cu pretul bunului-simt
sau al calitatii arhitecturii sale.
De aici, as detalia doua probleme, cu câteva exemple. Problema unei
conceptii "curate", adica fara sa ne folosim
de stereotipuri formale si conceptuale, si problema unei detalieri
bazate pe principii estetice generale, care sa evite manierismul si
módele. Amândoua se bazeaza pe primatul sinceritatii
si al simplitatii în fata manierei ca pretins
profesionalism. Echilibru si sensibilitate în loc de retete de gata,
dramatice si cu pretinse garantii de succes. În esenta,
prefer o arhitectura naiva unei arhitecturi manieriste. Asta ar fi
reciproca celebrei teoreme "mai bine sanatos, tânar si
bogat - decât bolnav, batrân si sarac".
Exemple:
1.Arhitectura ca constructie, sau constructia ca una din posibilele
surse de arhitectura (proiecte de structuri facute cu Ziesel).
Interesante pentru ca pot face o demonstratie de fluenta a
procesului de proiectare, de la prima idee la întruparea ei în
constructie.
2.Reprezentarea în arhitectura. Arta în sine? - nu! Doar
conventie. De aceea e cu atât mai important sa aiba bun-gust.
si în acest caz, bun-simt înainte de maniera!
3.Arhitectura "simplista": elvetienii sau austriecii din
Vorarlberg si casele lor unifamiliale. O varianta mai latina:
Oscar Niemeyer (sau altii, similari...). Niemeyer îmi place pentru ca
spunea: "arhitectura mea are curbele dealurilor patriei mele si ale
femeii iubite." Simplu si natural! Alt exemplu: Luis Bárragan.
Deasemenea un sensibil fara a fi manierist.
PS: Cineva (la Barca, cred ca Augustin) spunea odata ca
arhitectura are nevoie de filozofie. Eu nu cred ca are nevoie de nimic.
Are nevoie de NIMIC. (ha ha!). Arhitectura nu are nevoie de altceva decât de
cateva principii simple, cum ar fi echilibrul, bunul simt, sensibilitatea.
Tot restul sunt constructii baroce si caraghioase, menite sa
justifice o normalitate care nu are nevoie de justificare. E nevoie sa ne
justificam ca existam? Nu. De ce ar avea nevoie de acest lucru o
casa care e evident, intuitiv as zice, bine construita? Ea
însa, ca orice femeie frumoasa, ca orice om frumos, poate fi un
prilej de meditatie, de filozofare, dar asta în mod consecutiv si nu
anterior actului de creatie. Puteti alege orice lucru de la care
plecati, pentru a face arhitectura. Augustin o face plecând de la
filozofie, pentru ca el e îndragostit de filozofie (sa fim
sinceri: faptul ca ne iubim iubita nu inseamna ca ea e singura
femeie " iubibila" de pe glob!) . Voi puteti pleca
însa de la orice: de la ceea ce va dicteaza sensibilitatea. Un
arhitect bun nu e "un arhitect bun", ci un om care stie
sa-si asculte sensibilitatea, un om care îsi cultiva
spiritul de observatie si bunul-gust în alte domenii decât cel strict
arhitectural (de ex. cel al compozitiei pur plastice,
|
