Principiul relativitatii : "Nu exista miscare absoluta". Acest principiu descoperit de Einstein a dat oarecum peste cap intreaga lume. In mod gresit, dar previzibil, lumea a confundat relativitatea cu relativismul (doctrina care postuleaza relativitatea cunostintelor omenesti, in sensul ca nimic nu este absolut adevarat decat prin raportare la individ) . Astfel incepe tulburatul secol XX. As putea sa spun ca acest relativism a dominat in intregime acest secol, toate adevarurile percepute ca fiind absolute in secolul XIX fiind rasturnate, insa procesul nu s-a intamplat dintr-o data, ci un ajutor substantial i-a fost dat si de rasturnarea ordinii mondiale in urma Primului Razboi Mondial.
Preocuparile pentru teoriilor lui Einstein, Freud si a lui Nitzsche, apoi pentru cea a lui Marx au fost dovada dublului impact al marilor inovatori in stiinta asupra omenirii. Ei au schimbat ideile si perceptia asupra lumii fizice, astfel ca secolul XX avea sa fie profund marcat de teoriile expuse de cei trei, valorile lumii traditionale fiind rasturnate si inlocuite de relativism si gnosticism, dublate de o revolutie culturala( cubismul, expresionismul, dadaismul ), care exprima cel mai bine o rasturnare nu atat a realitatii, cat a viziunii asupra acesteia. Kahnweiler scrie pe aceasta tema: 'Pictura nu a fost niciodata o oglinda a lumii exterioare, si totodată 313d36d ; nu a fost niciodata asemenea fotografiei; a insemnat crearea unor semne, care au fost intotdeauna interpretate exclusiv de contemporani, bineinteles gratie unei educatii anterioare. Dar cubistii au creat fara indoiala semne noi si tocmai aceasta a constat multa vreme dificultatea descifrarii tablourilor lor'.
Primul Razboi Mondial a dizolvat trei mari imperii si a schimbat ordinea mondiala, nemultumind prin tratatul sau de pace unele tari si lasand lumea in deriva, in anarhie (fara o autoritate politica la nivel international). Au aparut in schimb fenomenul liberalizarii printre statele lumii, precum si autodeterminarea(dreptul unei comunitati politice de a deveni stat suveran). Eu consider ca putem interpreta cursul istoriei, considerand felul in care ne prezinta el lucrurile unul personal si subiectiv (mai mult sau mai putin, avand in vedere ca ne ofera ca dovezi documente autentice!). Asadar, putem avea o inlantuire de evenimente gen cauza-efect care se pare ca au avut loc, sau o serie de evenimente disipate, fara alta legatura decat cea temporala(se desfasoara in aceeasi perioada), care nu se incadreaza asa de usor intr-un curent sau o miscare. Nu vreau sa neg aici influenta pe care au avut diferitele curente, prin ideile si exponentii lor, insa evenimentele, gandirile, ideile sunt toate foarte variate in cadrul aceluiasi curent sau chiar sistem statal, mai ales la inceputul secolului XX(cand mijloacele de propagare a ideilor erau limitate, spatiile erau izolate).
In al doilea capitol sunt prezentate primele personaje importante din istoria secolului XX care au personificat Vointa de Putere despre care vorbea Nitzsche.
Primul dintre ele este Lenin, care inainte de a organiza U.R.S.S.-ul a intreprins o serie intreaga de actiuni subversive, de tip revolutionar. Acest personaj "a fost cel dintai exemplar al unei specii noi: organizatorul profesionist de politica totalitarista" dupa cum il descrie Paul Johnson.
Sustinand mereu ca adevarul suprem, obiectiv era cel postulat de Marx, insa folosind ideologia acestuia pentru a justifica propriile concluzii, anterior deduse, el a ignorat de asemenea chintesenta ideologiei lui, si anume determinismul istoric al revolutiilor. Pentru el, rolul decisiv in cadrul pornirii unei revolutii era jucat de vointa umana, respectiv de vointa lui. Insa pentru un om cu presupuse calitati politice, el nu a reusit sa prevada nici unul din marile evenimente din perioada respectiva, respectiv tentativa de revolutie din 1905 sau izbucnirea primului razboi mondial, ceea ce ne dovedeste ca succesul sau nu s-a datorat intelegerii fenomenelor istorice, ci adaptarii sale extrem de rapide la acestea, profitarii de sansele oferite. Aceste lucruri il definesc ca oportunist - exact ce critica el la colegii sai de partid.
In drumul sau catre putere, in conditiile in care in Rusia nu exista suficienta populatie care ii sustinea, Lenin a intretinut ideea formarii unor "minoritati de avangarda"(elite special pregatite), care sa directioneze parerile populatiei, folosind diferite tehnici, apoi subminarea armatei prin propaganda si exploatarea oricarui dezastru, pentru distrugerea clasei capitaliste.
Revolutia bolsevica nu sar fi putut infaptui fara el, precum nici statul comunist care i-a urmat. A creat institutii si organe de control si mai apoi de represiune pentru a putea mentine si dezvolta noua ordine creata de el in societatea rusa. Sistemul era in aparenta transparent si democratic, insa "in subteran", era bazata pe politie, armata si comunicatii, adevaratele puteri in stat. A urmat infiintarea politiei politice, care extermina orice posibil dusman al Revolutiei, selectat nu dupa ce a facut sau ce a declarat, ci dupa apartenenta la o anumita grup, ca mai apoi vina sa fie extinsa unei clase intregi.
A urmarit distrugerea "mostenirii democratice" a republicii, inlaturand celelalte partide si dizolvand Adunarea Constituanta, organizand adunarea sovietelor in locul acesteia. Clasa conducatoare a fost astfel inlocuita de una noua: partidul. Datorita "centralismului democratic", a reusit chiar sa reconstituie vechiul imperiu rus, prin U.R.S.S., extinsa dupa aceea de Stalin.
Astfel, in ianuarie 1918 Lenin avea puterea deplina si numai o interventie externa ar fi putut-o inlatura, insa acest lucru nu s-a intamplat datorita interesului slab aratat de Occident noului regim si posibilei amenintari a acestuia si aliantelor secrete ale lui Lenin cu Germania.
La moartea sa, a lasat un "stat politienesc solid construit, inconjurat de ruine economice", convins fiind insa ca electricitatea la care visa el va schimba aceasta situatie.
In timpul ce a urmat Tratatului de la Versailles, nu doar Rusia a suferit modificari in ceea ce priveste organizarea politica, ci si statele Europei, peste care plutea amenintarea fascismului. Acest lucru era posibil in conditiile in care nici unul dintre statele beligerante nu erau multumite de rezolutiile tratatului.
In Italia, il Duce - Mussolini preia puterea si regimul lui are unele asemanari cu cel instalat de Lenin in Rusia, insa Mussolini nu a creat nici o politie secreta, nu a abolit parlamentul, presa a ramas libera(cu exceptia celei din partea opozitiei), si liderii opozitiei in libertate, instaurand un fascism tulbure, greu de definit. Conditiile de viata s-au imbunatatit, cel putin neexistand violenta pe strazi. Pentru Europa indecisa intre bolsevismul estului si liberalismul vestului, aceasta cale parea sa fie o solutie.
Altfel s-au petrecut lucrurile in Germania lui Hitler, unde acesta a convins masele ca razboiul nu va atinge marea masa a civililor, insa generalilor li se spunea ca acesta este iminent, insa va fi scurt. Dar planul lui Hitler era mult mai amplu si cuprindea o serie de razboaie deoarece el vroia o Germanie mondiala.
Programul lui cuprindea: castigarea controlului asupra Germaniei si inceperea procesului de purificare in tara, distrugerea ordinii stabilite la Versailles si instaurarea Germaniei ca putere dominanta in Europa Centrala, distrugerea URSS(pentru el otravirea rasiala evreiasca era identica cu bolsevismul), si Germania obtinand un mare imperiu colonial in Africa, plus o flota oceanica, ceea ce facea din Germania o superputere." Insa Hitler era un oportunist, asadar probabil ca nu avea un program de ansamblu" ne spune Johnson.
Cred ca se poate observa din descrierea acestor lideri ca anii ce au urmat Primului Razboi Mondial sunt caracterizati de pretuirea unor valori total diferite de cele de pana atunci, insa putem pune acest fapt pe seama relativismului, care se pare ca domina mentalul colectiv. As adauga ca factor determinant destramarea celor trei imperii, insa nu inteles doar ca rasturnare a Vechii Ordini, ci si ca eliberare a constiintelor de ideea e imperiu. Oamenii s-au trezit(probabil generalizez) ca sunt liberi, unii au chiar tara lor, si sunt curiosi sa vada ce pot face cu aceste drepturi proaspat dobandite, astfel ca idealistii se intrec sa demonstreze ce pot, in timp ce supraoamenii inzestrati cu Vointa de Putere(sau oportunistii?) preiau incet dar sigur fraiele puterii, castigand simpatia populatiei, impunandu-si cu forta vointa, sau fiind in momentul si locul potrivit sau toate trei la un loc. Insa nu putem omite din aceasta ecuatie variabila nationalism, care se situeaza intr-un plan superior, ca factor general de influenta al evenimentelor. De aici apare si factorul autodeterminare, care va continua sa ridice lideri si revolutii pana la eliberarea tarilor Lumii a III a.
Hitler era un asemenea lider, conducand singura tara iesita din criza economica, care avea si caracteristicile prezentate mai sus, astfel ca sansele ca harta Europei sa ramana la fel erau reduse.
Omorarea evreilor apare ca rezultat al persecutarii germanilor dupa Primul Razboi Mondial, antisemitismul lui fiind justificat prin expresia "Versaillesul e de vina".
In lume domnea un sentiment de frica , de lasitate, astfel ca problema securitatii colective nu a fost niciodata luata in calcul. In plus, razboiul civil din Spania si razboiul sino-japonez le-a creat aparatorilor legitimitatii probleme mereu in schimbare pe care ei nu le puteau rezolva. Intre timp Hitler s-a reinarmat constant si si-a consolidat aliantele.
Anul 1941 a fost unul decisiv pentru razboi. Desi separat, Germania si Japonia parea foarte eficiente in ofensiva lor, in momentul in care si-au unit fortele, au redevenit la statutul a doua puteri medii care se zbateau impotriva fortei inspaimantatoare a imensitatii economice si demografice.
Ca si Lenin si Stalin, Hitler credea in ingineria sociala ultima. Ideea distrugerii unor uriase categorii de oameni care ii puneau in pericol misiunea istorica era pentru el, ca si pentru ei, acceptabila. Se temea doar de publicitatea si de opozitia care l-ar putea impiedica sa-si duca la bun sfarsit misiunea.
In Germania, Italia, China si Japonia , regimuri de forta s-au instaurat pe fondul unei violente mondiale, intr-o cursa de inarmare, impotrivire fata de tratatul de la Versailles, sustinute de liniile nationaliste ale statelor. Putem observa ca aceste lucruri s-au intamplat cu o oarecare simultaneitate in tarile totalitare(procesul coruperii reciproce).
Au urmat acte de violenta repetate si inexplicabile care au aratat clar ca cineva urmarea in mod deliberat un conflict pe scara mare, respectiv marii nemultumiti ai Tratatului.
Tarile Occidentului au facut si ele o serie de greseli care le-au determinat pe cele totalitariste sa actioneze in baza nemultumirilor lor privind Tratatul, aceste doua parti devenind dusmani. Evenimentele acestea pot fi explicate prin realism, care considera ca:
natura umana este caracterizata de dorinta instinctuala de a domina (Hobbes);
razboiul este inerent datorita anarhiei, de aici rezultand dilema securitatii: fiecare stat urmeaza o cursa a inarmarii, insa nu se ajunge la o limita ;
balanta de putere-coalitiile din razboi (cand un stat devine prea puternic, celelalte state se coalizeaza impotriva lui);
accentul pe statul natiune, primatul politicii externe asupra celei interne
politica este amorala.
La terminarea razboiului, Stalin a cerut aliatilor repatrierea unor inamici de razboi, mii de oameni mai mult sau mai putin nevinovati, care au fost un fel de dar de impacare al aliatilor pentru Stalin. Asadar, putem observa relativismul in toate actiunile statelor, chir si in randul celor care se presupuneau a fi impartitoare de dreptate, despre care eu cred ca si-au luat acest titlu, aceasta asa zisa cruce nu datorita dorintei de egalitate si libertate in si intre statele lumii, ci dorintei de control al teritoriilor si resurselor. Abia mai tarziu se poate vorbi de constientizarea faptului ca societatea industrial-tehnologizata trebuie sa-si caute noi piete de desfacere pentru cantitatea tot mai mare de bunuri produse si ca aceste piete sunt tarile Lumii a II a si a III a, acestea trebuind asadar ajutate si nu controlate si exploatate.
Polonia era o astfel de tara, un fel de mar al discordiei, motivul pentru care a inceput razboiul, motivul pentru sfarsitul lui, insa, mai presus de orice, un simbol al faptului ca acest razboi n-a fost o lupta intre bine si rau, ci una pentru supravietuire.
Dupa 1946, in timp ce Stalin isi impovara tot mai mult supusii infricosati, in SUA, si mai apoi, pana la mijlocul anilor 1970, in vestul Europei(Planul Marshall) "boomul era in deplina forta-cel mai lung ciclu de expansiune capitalista".
In anii 1950 a inceput vanatoarea de vrajitoare, vizati fiind comunisti reali sau inchipuiti. Insa lumea era mai sigura pana la sfarsitul anilor 1950, spre deosebire de inceputul acestei perioade, erau incheiate aliante, stabilite reguli pe tot globul. Politica de ingradire fusese aplicata.
Leninismul militant, atat de rapid in anii19 40, isi incetinise ritmul considerabil.
Indata ce sistemul de ingradire a fost complet, el a incetat sa mai fie singura solutie, caci prabusirea vechilor imperii liberale ale Europei a dat viata unor noi categorii de state care produceau pericole noi si irezolvabile.
Acest proces punea in dilema puterile traditionale cu privire la rolul lor. Din 1945-1946 pana in 1980 a devenit o axioma a politicii britanice angajarea impreuna cu SUA in aranjamente de securitate colective, pentru a opri expansiunea sovietica.
In anii de dupa Al Doilea Razboi Mondial, in Orientul Mijlociu si Asia , in virtutea fenomenului de autodeterminare, au ajuns la conducere oameni care reprezentau iluziile(capitaliste sau comuniste), religiozitatea politica si cruzimea interna a conducerii postcolonialiste din fostele colonii. Nasser , Nehru, Ben Bella, Geddafi, Indira Ghandi, Sukarno sunt cateva exemple de astfel de lideri din generatia Bandung.
In Africa exista o mare coruptie morala. Ea a stabilit un model al crimei publice si al dezordinii care avea sa fie initiat pe toata intinderea acestui continent care isi era acum propriul stapan. Africa reprezenta "o confuzie de teluri si limbi, dezintegrare a ordinii efemere, intoarcerea la haos". Fostele colonii au devenit victima suprema a marelui flagel uman al secolului XX: politicianul de profesie, intruchipat in mare parte de generatia Bandung. Trebuie notata aici parerea mult mai "romantica" a lui J-J S. Schreiber(in "Sfidarea mondiala") cu privire la acesti lideri, pe care ii ilumineaza cu o aura de salvatori ai tarilor lor si a intregii Lumi a Treia, justificandu-le actiunile ca incercari disperate de a-si salva tara de cotropitorii vestici. Mi se pare mult mai obiectiva descrierea lui Johnson, care ii vede pe toti oamenii cheie ai politicii ultimului secol cu bolile si ciudateniile lor, interpretate uneori de istorie ca semne ale intelepciunii si eficientei lor. Doar Churchill pare a fi scapat de ochiul crud al autorului, desi e cunoscuta problema lui cu alcoolul si faptul ca unele decizii din timpul razboiului le-a luat mai mult sau mai putin sub influenta acestuia. Se poate sa fie admiratia personala sau "compatriotica" de vina.
Pe fondul unei abandonari, as spune eu, a prolemelor ei de catre Marile Puteri si a preocuparii pentru resursele ei, Africa de dupa razboi a fost distrusa de lipsa educatiei democratice, de birocratie, coruptie, idealismul conducatorilor sai si de problemele etnice: rasismul pur si cel intertribal. La o generatie dupa castigarea independentei, imaginea Africii poate fi reflectata intr-un rezumat al evolutiei din anii 1979 si 1980, presarati cu tentative de lovituri de stat, razboaie civile, razboaie intre tari, alegeri pluripartite reusite, rascoale, lovituri de stat reusite, greve, arestari, alegeri monopartite, razboaie de gherila, aflux de refugiati, evenimente care nu s-ar fi petrecut dupa parerea mea daca aceste state ar fi fost intr-adevar educate pentru a putea deveni independente intr-o buna zi, cum sustineau puterile coloniale. Revin aici cu afirmatia ca aceste state s-au cam trezit cu independenta "in brate" si nu au stiut de sa faca cu ea, dand posibilitatea "generatiei Bandung" sa preia puterea cu forta sau charmul personal si nu datorita unor competente de lideri democratici.
In China, ne spune Johnson, s-au facut "experimente cu jumatate de omenire" prin ideile lui Mao Tze Dun, care au rasturnat lumea traditionala chineza si au determinat un haos total in economia si societatea acesteia, prin aplicarea unei ideologii comuniste proprii.
Cu Europa de vest, perioada postbelica a fost mai blanda, caracterizandu-se prin crestere economica si modernizare, ducand la o societate stabila economic si social, insa, paradoxal, care era dependenta de SUA, acesta inca avand trupe in Europa. SUA reprezenta, am putea spune, un garant ca lucrurile nu o vor mai lua razna deoarece ea putea (se pare) sa se pastreze neatinsa de aceste miscari din Europa datorita faptului ca istoria ei era recenta, incepuse direct in Iluminism, fara resentimente istorice adunate de secole.
In 1979, intreaga Indochina era unita sub o dictatura militara nord vietnameza.
Aceste evenimente erau privite cu apatie insa in America si in Occident. Acestea nu erau decat un aspect marginal al procesului de deziluzionare caracteristic anilor 1970, care se concentra tot mai mult pe evolutia lipsita de vlaga a economiei mondiale. Razboiul din vietnam si amarele lui urmari, Marea Societate si prabusirea acesteia, presedintia imperialista si demolarea ei: acestea au constituit, impreuna, o incercare de sinucidere a puterilor occidentale. Ele au fost factori importanti in incheierea marii expansiuni economice postbelice si in revenirea societatii internationale la teama si dezorientarea anilor 1930. Ele au subminat capacitatea conducerii americane de a reactiona la o noua instabilitate.
In anii 1970, lumea a experimentat un declin al bunastarii si era mai putin ingrijorata de un razboi nuclear decat de alte forme de violenta. Un nou tip de violenta si-a facut simtita prezenta - terorismul, cu radacini in violenta justificata moral a Germaniei, lumea islamica, pirateria mediteraneana si traditiei rusesti transformate de Lenin in terorism de stat. Eu cred ca aceasta stare de fapt era datorata nu numai apatiei generale, ci si pervertirii valorilor morale si dominatiei intereselor personale.
O alta problema a acestor ani a fost prolema Lumii a Treia sau razboiul Nord-Sud, care punea pe de o parte tarile dezvoltate, iar de cealalta statele subdezvoltate din fostele colonii. In aceasta privinta, Johnson prezinta doar situatia, pe cand J-J S. Schreiber(in "Sfidarea mondiala") ii acorda o atentie deosebita, sugerand ca statele Lumii a Treia era un simplu teren minier pentru cele Vestice, care le exploatau fara a oferi in schimb fonduri, modele si sustinere pentru dezvoltare. Cum am mai spus, insa, Schreiber prezinta povestea oarecum romantat, partinitor. Eu cred ca cele doua variante pot fi puse impreuna pentru a avea o imagine obiectiva asupra evenimentelor si oamenilor.
In ultimul capitol ne sunt prezentate miscarile de eliberare de sub "jugul" comunist ale tarilor din Europa de Est, culminand cu caderea totala a URSS. Insa mai exista multe conflicte in lume, dublate de aparitia si raspandirea SIDA, problemele ecologice, slabirea influentei religiei si decaderea statului ca organ eficient in ochii opiniei publice.
Se pare ca omenirea isi gaseste ea singura sau ii sunt trantite pe birou dosare cu noi si noi probleme de rezolvat, complexe si variate, care cer sa fie solutionate printr-o cat mai ampla colaborare intre Lumi, Emisfere, sau alte sisteme de impartire a Globului.
Parcurgand cartea lui Johnson, putem observa descrierea si sistematizarea fenomenelor care au loc pe scena internationala. El ne ofera o analiza pe nivelele individual, statal si sistemic, istoria scriindu-se la intrepatrunderea dintre acestea, fara sa putem stabili o lege, un algoritm pentru succesiunea influentei fiecarui nivel si mai ales eficientei fiecaruia. Am putea sa deducem poate ca nu noi facem istoria, ci doar incercam sa ne integram cursului ei si sa intervenim uneori prin indivizi, state sau sisteme.
|
