Posesorul de buna-credinta dobândeste proprietatea fructelor bunului pe care îl poseda 156
Discutarea acestei probleme trebuie sa înceapa, în mod necesar, cu
definitia fructelor. În sens etimologic, prin expresia fructe ar trebui sa întelegem numai ceea ce un bun produce în mod periodic, în conformitatea cu natura sa economica. Aceasta ar însemna ca sfera notiunii pe care o analizam sa fie circumscrisa doar la fructele pamântului si prasila animalelor. O asemenea interpretare restrictiva ar fi nesatisfacatoare deoarece exista unele bunuri care prin natura lor nu produc fructe cum ar fi dreptul de folosinta cedat unei alte persoane, care în 22422y2419w schimbul dreptului se obliga sa plateasca o anumita suma de bani. Prin analogie, notiunea de fructe s-a extins si asupra veniturilor pe care unele bunurile procura în temeiul unui act juridic intervenit între acel care a cedat bunul si cel care a primit folosinta lui.
În literatura juridica s-a aratat ca se întelege prin fructe tot ceea ce un lucru produce în mod periodic, fara ca substanta lucrului sa scada, ca prin fructe întelegem produsele periodice ale unui bun, prin a caror obtinere si percepere nu se altereaza sau consuma substanta bunului respectiv.
Examinate din punctul de vedere al naturii lor, fructele se împart în trei grupe:
fructe naturale;
fructe industriale;
fructe civile.
Fructele naturale sunt acelea pe care lucrurile le produc în mod spontan si fara nici un efort din partea omului, de exemplu ierburile, fânul, stuful etc.
Fructele industriale sunt acele care impun un efort din partea omului, aplicat asupra elementului natural. De exemplu, cerealele necesita efectuarea unei lucrari din partea aceluia care are în folosinta terenul, obtinerea unor recolte de vin în fiecare toamna are la baza colaborarea dintre natura si munca omului, de unde si denumirea de fructe industriale.
Fructele civile sunt veniturile banesti pe care le produce un bun, cum ar fi dobânzile pentru un capital împrumutat, chiriile pentru o casa împrumutata, arenda pentru un teren arendat etc.
Spre deosebire de fructe care sunt prestatii periodice pe care un bun le produce fara asi altera substanta, productele, dimpotriva, nu sunt periodice si altereaza, diminueaza, consuma si distrug substanta lucrului. Asa sunt, de exemplu, lemnele dintr-o padure obtinute prin exploatarea ei integrala, pietrisul sau nisipul extras dintr-o cariera etc.
Am ajuns, asadar, la problema dobândirii fructelor. Potrivit prevederilor art.483C.civ.: fructele naturale sau industriale ale pamântului, fructele civile, sporul animalelor (prasila), se cuvin proprietarului în puterea dreptului de accesiune. Este lesne de observat ca precizarea din partea finala, conform careia fructele s-ar cuveni proprietarului în temeiul dreptului de accesiune este eronata din punct de vedere juridic, deoarece culegerea fructelor este un efect al însusi dreptului de proprietate, facând parte din atributul folosintei care intra în alcatuirea acestuia. De aceea, daca bunul se afla în posesia unui tert care nu are nici un bun asupra lui, proprietarul are dreptul si la restituirea dreptului chiar daca au fost consumate ori posesorul a neglijat sa le culeaga.
De la regula mentionata în art.483C.civ. exista o singura exceptie, si anume prevederea cuprinsa în art.485C.civ. , potrivit careia posesorul nu câstiga proprietatea fructelor decât când poseda cu buna-credinta. Din analiza acestui text de lege, raportat la dispozitiile art.482C.civ. rezulta ca numai posesorul de buna-credinta dobândeste fructele bunului predat si ca, în ceea ce priveste productele, acestea se cuvin întotdeauna numai proprietarului lucrului.
Definitia posesorului de buna-credinta este data de art.486C.civ. potrivit caruia posesorul este de buna-credinta când poseda ca proprietar în puterea unui titlu translativ de proprietate ale carui vicii nu ii sunt cunoscute. Aceasta înseamna ca buna-credinta este de ordin subiectiv deoarece ea consta într-o convingere eronata a posesorului ca lucrul ale carui fructe le culege au fost dobândite de la adevaratul proprietar sau în credinta lui gresita ca titlul pe baza caruia stapâneste bunul este perfect valabil.
Prin urmare, buna-credinta la care se refera art.486C.civ. trebuie raportata la actul de vânzare-cumparare, schimb, donatie, etc., în virtutea caruia posesorul stapâneste lucrul, adica la titlul translativ de proprietate.
Din definitia legala a posesorului de buna-credinta mai rezulta faptul ca titlul nu reprezinta si nu constituie o conditie separata, distincta, de buna-credinta, ci este chiar întruparea si justificarea acesteia, mai exact el este elementul din care trebuie sa fie desprinsa. Titlul invocat de posesor este un element intrinsec al bunei-credinte, de natura sa o justifice, importanta fiind astfel doar convingerea ferma a posesorului ca are un titlu care îl
îndreptateste la perceperea fructelor.
Este necesar sa facem precizarea ca titlul pe care îl mentioneaza dispozitiile art. 486 C, civ. nu este acelasi cu titlul care se cere în materii' prescriptiei achizitive de 10-20 de ani, fiindca la uzucapiune se pretinde ca titlul invocat de posesor sa alcatuiasca un clement separat de clementa! bunei-credinte, care este prezumata, pe câta vreme, la dobândirea fructelor , asa cum am mai aratat, titlul nu constituie o conditie separata de buna-credinta.
Buna-credinta se apreciaza numai în persoana posesorului actual astfel ca este indiferent faptul ca cel de la care a primit bunul frugifer a fost de rea-credinta, adica a posedat în temeiul unui titlu ale carui vicii !c cunostea. Aceasta înseamna ca, de exemplu, daca o persoana a donat un imobil alteia, iar aceasta a perceput fructele Iara sa stie ca donatorul nu era proprietarul imobilului ce i-a fost daruit, fructele percepute de cel gratificat vor scapa de actiunea în revendicare introdusa de adevaratul proprietar, deoarece posesorul actual este perfect aparat de buna sa credinta. Evident ci | buna sa credinta nu se va putea extinde si la epoca anterioara intrarii în posesie, când fructele au fost percepute de falsul proprietar.
Buna-credinta apara pe posesor si în cazul unei erori de fapt, ca de exemplu, atunci când acesta primeste bunul de la o persoana care nu are nici un drept, cu excluderea ipotezelor în care aceasta ar ii purtat asupra unor dispozitii de ordine publica ori s-ar fi încalcat grav bunele moravuri.
în legatura cu buna-credinta, trebuie sa mai spunem ca dobândirea fructelor contravine principiului nano plus juris ad alium transferre protest quam ipse habet, deoarece daca, de exemplu, vânzatorul nu a fost adevaratul proprietar al bunului frugifer, înseamna ca posesorul cumparatul nu putea dobândi mai multe drepturi decât avea antecesorul sau de drept. Cu toate acestea, atunci când posesorul a dobândit cu buna-credinta bunul fragifer, legiuitorul s-a abatut de la mentionatul principiu, din motive de echitate si a facut din principiul bunei-credinte o regula de drept superioara celei referitoare la faptul ca nimeni nu se poate obliga Ia ceea ce nu are.
Referitor la modul de dobândire a fructelor, pentru rezolvarea acestei
probleme, s-a pornit de la ideea ca acestea, prin natura lor, se consumi,
astfel ca daca nu au fost consumate, sau, mai exact, nu au fost percepute.
trebuie restituite, fiindca restituirea nu reprezinta o saracire pentru posesor.
Fructele pot fi dobândite zi de zi sau prin percepere. Se impune
prezicerea ca, spre deosebire de uzufructuar, care dobândeste fructele cât timp dureaza uzufructul, posesorul de buna-credinta trebuie sa fie de buna - credinta nu numai la începutul posesiei sau la prima percepere, ci în momentul fiecarei perceperi a fructelor. Aceasta concluzie se desprinde cu unita claritatea din dispozitiile art. 485 C. civ., care nu numai ca obliga posesorul de rea-credinta sa restituie fructele în integritatea lor, dar, în Acelasi timp, nu permite posesorului de buna-credinta sa conserve decât fructele pe care le-a perceput si nici sa mai pretinda altele. Daca, de exemplu, au ramas unele fructe nepercepute pe anii anteriori, posesorul de buna-credinta nu le mai poate obtine dupa introducerea actiunii în revendicare, fiindca de la dala chemarii în judecata, ele apartin proprietarului. Fructele ajunse la scadenta, în masura în care nu au fost efectiv încasate, nu vor mai puica fi dobândite de posesorul de buna-credinta.
în fine, pentru dobândirea fructelor de catre posesorul de buna-credinta, mai este necesar ca ele sa nu fi fost percepute, adica perceperea lor sa fi avut loc la timpul potrivit, fiindca o percepere prematura, anormala, nu poate scuti pe posesor de obligatia de restituire a fructelor. Este adevarat ca in acest caz, restituirea apare ca o saracire pentru posesor, dar explicatia trebuie cautata în faptul ca el a savârsii o greseala si nu exista nici o justificare si ratiune sa fie tratat din punct de vedere juridic mai bine decât un uzufructuar care neputând percepe fructele zi cu zi, trebuie sa le restituie pe cele care le-a primit cu anticipatie.
Imediat ce posesorul a aliat ca actul sau de dobândire a bunului frugifer este viciat, ori ca a dobândii de la un neproprietar, ci înceteaza a mai fi de buna-credinta si, pe cale de consecinta, pierde dreptul de a mai incasa si retine fructele (art. 485 si art. 487 C. civ.). Obligatia de restituire a fructelor trebuie corelata cu caracterul declarativ al hotarârilor judecatoresti care între parti produc un efect retroactiv, astfel ca posesorul de buna-credinta va fi obligat la plata acestei prestatii din ziua introducerii actiunii.
în ceea ce priveste titlul posesorului, din examinarea prevederilor art. 486 C. civ., reprodus mai sus, rezulta ca este vorba de un titlu translativ de proprietate, care prin ipoteza nu este valabil, fiindca daca ar fi valabil, alunei nu s-ar mai pune nici o problema în ce priveste dobândirea fructelor. De aceea, prin titlu se întelege orice act care are drept scop de a face pe posesor sa dobândeasca proprietatea unui lucru sau de a constitui în
favoarea sa un drept real. în doctrina si jurisprudenta se admite ca in materie de posesie, un act translativ constituie just titlu chiar daca nu este un titlu valid, ba chiar daca este un titlu putativ, adica este suficient ca acesta sa existe numai în imaginatia si convingerea posesorului. Este suficient ca posesorul sa aiba convingerea ca a dobândit în baza unui act juridic valabil, chiar daca acel act e lovit de nulitate relativa sau chiar de nulitate absoluta, daca nu c vorba de încalcarea grava a normelor sociale s-i bunelor moravuri. Astfel, donatia facuta printr-un înscris sub semnatura privata constituie un just titlu daca posesorul nu stia ca legea cere ca ea sa fie facuta în forma autentica; de asemenea, vânzarea consimtita tic un incapabil constituie un just titlu, daca cumparatorul a crezut ca a dobândii bunul frugifer de la o persoana capabila.
într-o decizie, fostul Tribunal Suprem arata ca: " Pentru dobândirea fructelor este suficient ca posesorul sa fi avut numai credinta în existenta titlului de proprietate, chiar daca acest titlu nu a existat în realitate, deoarece în aceasta materie, justul titlu este numai un element al bunei credinte si nu o conditie de sine statatoare, ca în cazul uzucapiunii de scurta durata".
O exceptie de la principiul înscris în prevederile art. 485 C. civ, conform carora posesorul de buna-credinta are dreptul sa retina fructele dobândite pâna în momentul în care a fost introdusa actiunea în restituire, exista în ipoteza în care titlul de dobândire este în mod retroactiv desfiinta! ; ca urmare a unei conditii rezolutorii inserate în contract sau a admiterii unei actiuni rezolutorii, în temeiul art. 1020, ort. 1021 C. civ. si art. 1365 C. civ într-adevar, daca într-un contract de vânzare-cumparare vânzatorul nu si-a îndeplinit sarcina asumata sau nu a platit la termen pretul lucrului cumparat, vânzatorul va putea cere rezolutiunea vânzarii, iar aceasta energica sanctiune de drept civil va avea ca efect o restitui io in integrum, o repunere a lucrurilor în starea lor anterioara, stergând toate efectele produse de actul distrus si obligând posesorul sa restituie toate fructele percepute din chiar momentul încheierii contractului.
Se observa, sub acest aspect, o deosebire esentiala între rezolutiunea si nulitate, desi ambele opereaza retroactiv. într-adevar, actiunea în anulare ic încadreaza în prevederile art. 485 C. civ., deoarece dobânditorul nu a". cunoscut viciul care a afectat titlul sau de proprietate, pe câta vreme
posesorul în temeiul unui act rezolubil nu poate invoca o asemenea scuza, pentru ca el a cunoscut consecintele neîndeplinirii obligatiilor pe care si le-a asumat, astfel ca restituirea tuturor Fructelor percepute opereaza cu un pronuntat caracter de pedeapsa.
în ceea ce priveste sarcina probei, ca si la uzucapiune, buna-credinta a posesorului se prezuma (art. 1899 alin. 2 C.civ.). Aceasta înseamna ca îi incumba adevaratului proprietar sarcina de a rasturna aceasta prezumtie, adica de a dovedi ca posesorul este de rea-credinta, daca vrea sa obtina restituirea fructelor percepute de acesta.
O problema controversata este si cea referitoare la fundamentul juridic al perceperii fructelor de catre posesorul de buna-credinta.
Justificarea dobândirii fructelor de catre posesorul de buna-credinta a fost gasita la început în prevederile art. 1909 C.civ., considerându-se ca regula pe care o analizam nu este altceva decât o aplicare speciala a acestei dispozitii normative fiindca fructele sunt bunuri mobile si deci posesia lor, unita cu clementul bunei - credinte, valoreaza titlu de proprietate.
O asemenea conceptie a fost combatuta, considerându-se ca ca este rezultatul unei interpretari eronate, deoarece prevederile art. 1909 C. civ. sunt rezervate exclusiv ipotezei când actiunea poarta asupra unui bun mobil corporal, ori problema' fructelor se pune mai ales cu privire la bunurile imobile.
Daca explicatia ar fi reala, ar însemna ca posesorul sa dobândeasca nu numai fructele, dar si productele caro, prin percepere, devin bunuri mobile, Apoi, aceasta teorie este gresita deoarece aplicarea art. 1909 C. civ. presupune cu necesitate ca posesorul sa (1 dobândit bunul de la altcineva decât adevaratul proprietar, ori posesorul de buna-credinta dobândeste fructele chiar si atunci când a dobândit lucrul de la un proprietar lipsit de capacitate de exercitiu, actul fiind anulabil.
în realitate, explicatia dobândirii fructelor de catre posesorul de buna-credinta trebuie cautata în principiul echitatii. într-adevar, posesorul a fost de buna-credinta si a cules fructele, fiind ferm convins ca este proprietar. A-I obliga sa le înapoieze odata cu bunul frugifer, este o obligatie prea oneroasa pentru el, mai ales ca, de regula, le-a consumat, Aceasta obligatie ar putea duce la saracirea acestuia. Pe de alta parte, corelativ, proprietarul care a dat dovada de neglijenta, delasare si pasivitate, care a lasat lucrul sau sa fie stapânit de altcineva si a creat aparenta în care s-a încrezut posesorul
de buna-credinta, nu merita protectie juridica în ceea ce priveste fructele percepute. De aceea, dintre cele doua interese în conflict, ale proprietarului si ale posesorului, este just si echitabil sa prevaleze apararea acestuia din urma, care, desi va fi obligat sa restituie bunul frugifer, nu va trebui îndatorat sa dea si fructele de orice natura pe care le-a perceput.
Potrivit art. 487 C. civ. posesorul "înceteaza de a fi cu buna-credinta din momentul când aceste viei uri îi sunt cunoscute".
Deci, posesorul este de rea-credinta si nu se mai bucura de beneficiul perceperii fructelor dupa momentul în care a cunoscut viciile titlului, iar fructele culese dupa acest moment, sau chiar cele neculese la timp, consumate sau neconsumate, le va restitui proprietarului împreuna cu bunul, Ceea ce se recunoaste în aceasta situatie posesorului de buna-credinta este . dreptul de a pretinde cheltuielile necesare pe care le-a facut pentru producerea sau obtinerea fructelor, în limita creantei putând pretinde un drept de retentie.
Dispozitiile art. 485 C.civ., sunt inaplicabile în situatia posedarii cu buna-credinta a unui bun frugifer ce constituie obiect al proprietatii publice, dat fiind ca proprietatea publica este imprescriptibila, bunurile neputînd fi dobîndite chiar prin posesie de buna-credinta.
|
