Religiile Vestului indo-european

Religiile Vestului indo-european

Religia celtilor

A) Istoria arata ca celtii reprezentau ramura cea mai vestica a indoeuropenilor.

Ei au fost numiti primul popor clasic al lumii barbare. Prima

lor atestare este din anul 638 î. Hr. în Albion (Britania) si Ierne (Irlanda).

Herodot îi mentioneaza de doua ori cu numele de keltoi. Ei au trait în

secolele al IV-lea - al III-lea î. Hr. în principal în Galia, Britania si

Irlanda. Erau cel mai numeros popor din Europa. Ulterior în istorie au

patruns în Spania, Italia si Grecia. În anul 323 î. Hr. se gaseau în regiunea

Dunarii si în Transilvania, apoi ajungând pâna în Asia Mic&# 737h73h 259;. Vasile

Pârvan sustinea ca geto-dacii au deprins metalurgia de la celti. Un dintre

limbile celtilor era limba gaelic, care se vorbeste si astazi în Ţara Galilor,

Scotia, Irlanda, Insula Man si în Cornwall. Celtii si galii (celtii de pe

teriotoriul de azi al Frantei) apartineau familiei indo-europene. Ei credeau

ca sunt un popor sacru, coborât din zei si se reîntorc la ei dupa moarte.

B) Izvoarele sunt numeroase: Cartea galbena Cartea alba si

Cartea rosie, precum si operele unor scriitori antici latini sau eleni:

Posidonius, Cćsar, Diodorus, Tacitus, Lucan si Strabon. Se disting doua

tipuri de surse: 1) primare si 2) secundare Sursele primare pot fi

interioare (arheologice sau mitologice) si credibile sau exterioare,

caracterizate prin distanta spatiala si prin manipularea informatiilor mai

ales cu scop politic (texte despre celti scrise de romani si heleni), câta

vreme sursele secundare, divizate în academice (credibile, dar factualiste)

si neacademice (mai degraba fanteziste) se exprima printr-o distanta

temporala (texte despre celti scrise de autori din Irlanda, Anglia, Ţara

Galilor sau Scotia)361. Nora K. Chadwick deosebeste doua grupuri cu

privire la izoarele legate de celti: a) grupul Posidonius, care nu se

pronunta în favoarea celtilor si b) grupul alexandrian, care este sustinator

al celtilor si idealist în analiza lor362. Asadar, exista izvoare arheologice,

epigrafice si inscriptii în latina, dar deopotriva morminte, sanctuare si

obiecte funerare. O sursa principala pentru cunoasterea religiei celtilor o

reprezinta mitologia irlandeza. Miturile despre eroul Cuchulainn la

irlandezi si despre Arthur la englezi sunt cele mai cunoscute. În ciuda

faptului ca aceasta literatura a fost compusa în buna parte dupa

convertirea la crestinism (astazi chiar se vorbeste de crestinism celtic), ea

prelungeste în mare parte traditia mitologica precrestina. Situatia se

descopera si în cazul altor popoare indo-europene, de pilda al geto-

dacilor. În ceea ce priveste crestinismul celtic, Donald E. Meek subliniaza

urmatoarele: "Crestinismul celtic atrage atentia asupra iubirii lui

Dumnezeu mai degraba decât a judecatii sale"363. Sursele clasice latine

sau grecesti gresesc prin a fi exterioare si întrucât interpreteaza politic

religia celtilor, în vreme ce sursele de azi (britanice, irlandeze si franceze)

sunt obsedate de exactitatea istorica, de obiectivism, au teama de

interpretare si majoritatea vin din afara religiei, din alte discipline, fiind si

aceste surse exterioare. Dintre autorii de astazi care au scris despre celti se

disting: Thomas O'Laughlin, Myles Dillon, Nora K. Chadwick, Donald

E. Meek, William Gillies, Miranda J. Green, Jean de Vries, Georges

Dumézil si Henri Hubert. Daca sursele clasice erau exterioare prin

intentie si plasare spatiala, cele moderne sunt exterioare prin metoda si

plasare temporala.

C) Doctrina religoasa la celti era politeismul. Celtii n-au cunoscut

divinitati antropomorfe, deoarece druizii au interzis reprezentarea

divinitatilor sub forma umana. Un cult antropomorfic intens al

divinitatilor a aparut la celti abia sub influenta lumii romane. Unele

divinitati apareau sub forma de animale sau erau însotite de animale, la

fel ca în hinduism.

D) Pantheonul zeilor avea în frunte la celti trinitatea Teutates

(Mercur), parintele tribului si patronul razboiului, al fertilitatii si al

sanatatii, Taranis (Apollo), taran însemnând "tunet" si Esus (Marte),

comparat cu Odhinn din religia vechilor germani si având ca animal sacru

taurul. Esential în pantheonul zeilor celti, de altfel extrem de bogat (în jur

de 300 de zei), este accentul pus pe atributele zeilor, iar nu pe functiile

lor. Lugh a dat numele unor localitati de azi ca: Lyon sau Leiden. Îl avea

corespondent pe Lleu în Ţara Galilor si era un zeu al soarelui în Irlanda.

Era un zeu violent. Zeu tânar, deseori era reprezentat gol. Cernunnos era

zeul cu coarne de cerb, simbol al abundentei si al puterii si pazitor al

portilor lumii de dincolo. Dagda era zeul bun la toate, precum si zeul

drept. Alator era zeul razboiului, dupa cum Badb era zeita razboiului la

celtii din Irlanda. În Galia, Camulus era zeul razboiului si al cerului. Aed

este zeul lumii de dincolo. Identificat cu Dagda, e pomenit si ca fiu al

acestuia364. Mabon era zeul armoniei, unitatii si muzicii, comparat cu

Apollo la vechii greci. Eriu era zeita care a dat numele Irlandei (Eire).

Momu era o zeita a dealurilor în Scotia. Brigit, fiica lui Dagda, îi proteja

pe poeti, barzi, medici si mestesugari. Corra era o zeita a profetiei.

Abnoba era zeita vânatorii si corepondenta zeitei Diana la romani. Ogme

era zeul geniului, al cunoasterii, al gândirii, al incantatiei si al magiei.

Calauzea sufletele spre lumea de dincolo. Vitiris era zeul întelepciunii.

Manannan Mac Lir era zeul oceanelor, iar Morgen zeita marii, a mortii si

renasterii. Mac Oc Angus) era un zeu tânar, adolescent, stralucitor si-i

placeau cântecele. Lui i se dedica sarbatoarea Beltaine, dupa cum

Lughnasad - zeului Lugh. Pantheonul zeilor la celti pastreaza sistemul

tripartit indo-european, dar cunoaste si o împartire în trei tarâmuri mitice:

Lumea de Sus (Gwynvyd), Lumea de Mijloc (Abred) si Lumea de Jos

Annwn). Sacrificiul arderii era pentru zeii Lumii de Sus, în vreme ce

îngroparea - pentru zeii Lumii de Mijloc si înecarea - pentru cei din

Lumea Subterana. Celtii aveau numeroase zeitati locale ale muntilor,

padurilor si râurilor, zâne si spiridusi, elfi si goblini. Animalele erau

socotite simbolurile vietii si ale fertilitatii, ca si legaturile cu lumea zeilor

si aceea a spiritelor. De altfel, celtii adorau animale ca: cerbul binefacator,

taurul, ca simbol al prosperitatii, calul, venerat în cultul mortilor,

mistretul, pentru vitejia lui, furia razboinica si faptul ca era greu de

ucis365, berbecul ca expresie a sacrificiului, pestele ca simbol al

cunoasterii si secretelor si câinele, socotit paznicul mortilor. Calul aparea

adeseori pe monedele galilor. El era un simbol foarte important în cultul

mortilor. Mistretul, în afara curajului, reprezenta furia razboinica. Stejarul

era copacul sacru, numele druizilor venind de la stejar. Pe de alta parte,

stejarul era considerat arborele divinatiei, iar ghindele sale erau mâncate

de druizi pentru ca astfel capatau puteri miraculoase. Fagul si alunul erau

si ei socotiti copaci sacri.

E) Cultul se desfasura în natura. Ceremoniile si ritualurile se

îndeplineau sub cerul liber, într-un loc consacrat numit nemeton. Între

locurile sacre ale celtilor citam: Stonehenge în Aglia, Newgrange în

Irlanda si Hochmichele în Germania. Existau, însa, si temple ridicate în

natura, pe înaltimi. Sacrificul era fundamental. El se facea fie prin

spânzurare, fie prin înecare, fie prin ardere. Celebru este ritualul mortii

întreite în urma sacrificiului, ilustrat de omul de la Lindow, lovit în cap cu

un topor, strangulat si înecat în mlastina Lindow. Moartea întreita era

expresia patrunderii în cele trei regate ale lumii de dincolo. Un sfârsit

similar, considerat de mare onoare, au avut Merlin si bardul scotian

Lailoken. Se sacrificau chiar conducatorii pentru a determina bunavointa

zeilor, la fel cum la vechii germani se sacrifica regele. Cel mai important

obicei era taierea capetelor în batalie, existând credinta ca sufletul se

gasea în cap si astfel se împiedica renasterea dusmanului. Craniul nu era

vazut ca trofeu, dar razboinicii celti obisnuiau sa bea din craniu. La celti,

craniul constituia receptacolul puterii sacre, de origine divina, care-l

ocrotea pe om de toate primejdiile si-i asigura sanatate, bogatie si victorie.

Mantica avea un rol deosebit. Celtii, ca si slavii si vechii germani, citeau

viitorul în nechezatul cailor. Prezicatorul dormea pe un mormânt pentru a

primi revelatii de la mort. Se purtau amulete, care fereau de primejdii. În

religia celtilor se distingeau patru sarbatori principale, plasate la începutul

anotimpurilor: 1) Samhain, la 1 noiembrie, semnifica pomenirea mortilor;

Beltaine, la 1 mai, renasterea naturii celebrata prin aprinderea focurilor;

Lughnasad, la 1 august, sarbatoarea recoltei, marcata prin bucurie si

jocuri si 4) Imbolc, la 1 februarie. Festivalul Samhain (sfârsitul verii)

reprezenta Anul Nou la celti. Oamenii se adunau pe dealuri pentru

dansuri, curse de cai, jocuri, ritualuri sau discutii. Samhain era, de

asemenea, ocazia perfecta pentru ca druizii sa oficieze ritualul prezicerii

viitorului. Bariera dintre lumea pamânteana si lumea cealalta era foarte

fragila atunci si, astfel, zeii, spiritele mortilor si muritorii se puteau misca

liberi între cele doua lumi. Totodata, în Scotia, tinerii calareau de-a lungul

fermelor lor, cu torte în mâini, pentru a-si proteja familia de spiritele rele.

Festivalul Beltaine (focul stralucitor) prevestea sosirea verii. Se bea apa

cu mâinile din fântana sacra, dupa ce aceasta a fost înconjurata de trei ori.

Festivalul Lughnasad (sarbatoarea zeului Lugh, al fertilitatii) era o

celebrare a recoltei. Festivalul Imbolc (Ziua Doamnei) era organizat în

cinstea zeitei Brigit si simboliza întoarcerea luminii. Deopotriva se facea

pentru a asigura fertilitatea si bogatia naturii.

F) Celtii erau împartiti în trei clase, la fel ca toti indo-europenii:

druids - filosofi, savanti, întelepti, foarte cultivati, rosteau formule

magice si practicau divinatia; 2) vates - specialisti în divinatie, legi si acte

civile si 3) bards - poeti si cântareti pentru nobili si regi.

Druizii erau învesmântati într-o roba alba, culoarea specifica a

clasei sacerdotale la indo-europeni si purtau cu ei o nuia de alun. Roba era

prinsa cu un cordon cu fir de argint sau aur. Druizii purtau, de asemenea,

un toiag de lemn, ca semn al legaturii cu pamântul si un talisman la gât ca

semn al legaturii cu zeii. La anumite ritualuri se purta mantia cu gluga, ce

trebuia sa ajunga pâna în pamânt. Druidismul era o institutie ce avea la

baza instruirea tinerilor. La scolile druidice se învatau astronomia,

geometria, medicina si stiintele naturale, precum si cinstirea zeilor si mai

ales nemurirea sufletului. Principala lor functie religioasa era profetia.

Aceasta consta în observarea miscarilor astrelor, cercetarea zborului

pasarilor si maruntaielor animalelor sacrificate. Ei preziceau viitorul si

stabileau zilele faste si nefaste. Propovaduiau credinta ca oamenii descind

din Zeul Mortii, iar lumea va sfârsi prin foc si apa. Învatamântul druidic

era secret, rezervat initiatilor. Dupa cum scrie Strabon, druizii vorbeau

despre doua tipuri de cunoastere: a) cunoasterea teoretica, reprezentata

de credinta în supranatural si b) cunoasterea practica, cu referire la

fenomenele naturale si la filosofia morala. Cele trei principii de baza ale

cunoasterii druizilor erau: a) sa stii, b) sa îndraznesti si c) sa pastrezi

secretul. Cele trei virtuti ale întelepciunii druizilor erau: a) sa fii atent la

toate lucrurile, b) sa poti sa înduri si c) sa fii deasupra tuturor lucrurilor.

Câteva dintre învataturile druizilor erau urmatoarele: a) sacralitatea

tuturor fiintelor, fie ele oameni, animale sau plante; b) respectul fata de

stramosi; c) ciclicitatea a tot ceea ce exista, legaturile dintre toate fiintele;

d) triada aflata la baza structurii lumii (de exemplu: spirit, trup si minte);

e) trecerea continua de la spiritual în material si invers si f) adorarea zeilor si

zeitelor si ambivalenta divinitatii, care este atât masculina, cât si feminina.

Ca si brahmanii în India vedica, druizii acordau o mare importanta

memoriei în procesul educatiei366. Druizii din Galia si cei din Irlanda se

întruneau o data pe an pentru a judeca anumite cauze între particulari si

pentru a arbitra în diferendele dintre triburi. Cei ce nu se supuneau

deciziilor lor erau excomunicati (aceasta fiind pedeapsa cea mai severa pe

care o puteau primi). Druizii erau scutiti de dari si de obligatia serviciului

militar (daca acceptau, puteau detine chiar functii militare de comanda).

În organizarea si oficierea actelor de cult, rolul principal îl aveau druizii

(prea-înteleptii), cei care stapâneau întreaga stiinta, numiti "preotii

stejarului" potrivit etimologiei. Ei alcatuiau, împreuna cu aristocratia

laica, elita influenta si privilegiata a triburilor celte. Totodata, druizii

formau o casta sacerdotala, dar nu închisa, ca a brahminilor, iar regii

ascultau povetele lor. În fruntea ordinului era sacerdotul suprem, Marele

Druid. Acesta era ales pe viata. Existau si druidese care se ocupau cu

ghicitul si prezicerile. Romanii i-au persecutat din pricina autoritatii lor.

scolile druidice au fost înlocuite ulterior cu scoli crestine.

Textele si traditiile îi prezinta pe vates ca fiind experti în divinatie si

însarcinati cu efectuarea actelor sacrificiale. Ei preziceau viitorul

folosindu-se de semne prevestitoare si de sacrificii umane. Totodata, se

ocupau si de întocmirea unor acte civile (vânzari, contracte si procese

etc.), dedicându-se si practicarii medicinei.

Cei din clasa bards erau artisti în slujba regilor si nobililor. Functia

lor consta în principal în a celebra în compozitiile lor faptele de vitejie ale

capeteniilor tribale.

Trebuie precizat ca toate aceste trei clase îsi gasesc echivalentul în

literatura irlandeza, unde pe lânga druids se mai vorbeste si despre faith

ce aveau la vechii irlandezi mai degraba functia celor din clasa vates

Exista, de asemenea, si functia de interpret al legii, vergobretus (judecator

suprem). În plus, exista termenul irlandez fili (profet, preot si poet),

corespunzator pentru bards

G) Ritul funerar cunostea atât înhumarea, cât si incinerarea.

Incinerarea a fost urmata de practica înhumarii la celti, câta vreme galii

cunoscusera doar înhumarea. Se îngropau si obiecte împreuna cu mortul.

Galii nu-si plângeau mortii. Moartea era vazuta ca situata la mijlocul

vietii, al unei vieti lungi, dupa cum subliniaza Lucan367. Jean-Louis

Brunaux arata ca pentru celti moartea nu este un sfârsit si nu este

întâmplatoare, caci ea este "o moarte care da un sens vietii"368, o moarte

eroica. Viata de dincolo nu este înteleasa spiritual, ci ca o continuare a

vietii de aici în conditii mai bune. Tarâmul celor tineri, Tarâmul

fagaduintei era numit The Other World (Lumea cealalta). Gerald A. Wait

evidentiaza ca este necesar sa se faca distinctia daca Lumea Cealalta este

un loc unde traiesc zeii celti sau un loc unde sufletele muritorilor merg

dupa moarte369. Lumea cealalta era localizata pe pamânt, iar nu în afara

lumii, asa cum remarca Ovidiu Drimba370. Renasterea se facea într-un

copil din familia celui disparut. Lumea de dincolo se afla fie sub pamânt,

fie la apus, fie pe o insula, fie în Ţinutul plin de fantome sau al plângerii,

fie pe Tarâmul fericirii vesnice. Conform celtilor, dupa cum subliniaza

Myles Dillon, lumea de dincolo exista la modul concret si apare sub

forma unei insule înconjurate de ceata, aflata în mijlocul marii sau sub

apa371. În traditia irlandeza The Other World (Lumea cealalta) are mai

multe nume: Tir Tairngiri (Tarâmul promis), Tir na noc (Tarâmul

tineretii), Mag Mell (Câmpia placerilor), Odainsakr (Câmpia nemuririi)

sau Land lifanda manna (Tarâmul vietii).

H) Sufletul omului era nemuritor. Celtii credeau în transmigrarea

sufletului dupa moarte, în renastere, în viata de dupa moarte si în

nemurire. Lucan scrie despre credinta celtilor în viata de dupa moarte si

despre credinta în renastere372. Cea mai importanta credinta a celtilor, asa

cum arata Nora K. Chadwick, era în nemurirea sufletului373. Credinta lor

în viata de dupa moarte îi determina sa împrumute bani si sa-i restituie în

viata viitoare.