Too much monkey bussiness

Too much monkey bussiness

Cum pur si simplu habar n-am cine mai sīnt astazi ido­lii, am īntrebat-o pe fiica-mea, care, avīnd cincisprezece ani, ar fi putut sa fie mai īn tema. "Pai, nimeni", mi-a ras­puns ea, latita pe fotoliu si gīfīind, fiindca dansaseram vreo jumatate de ora pe Chuck Berry ca nebunii. "S-a ter­minat cu idolii. Acum e-nghesuiala mare īn topuri, unii intra, altii ies, colegīstele mele fredoneaza azi din «ASIA», mīine din «Ca$$a Loco», dar nimeni nu mai are un cult pentru careva. De fapt, aproape toti astia de pe «Atomic» sīnt niste loseri". "Dar nu mai sīnt insi, totusi, care sa aiba fani? Uite, Eminem scoate tot timpul..." "Derbedeul ala?" "Cum, mie mi se pare dragut..." "Ăla dragut!!!?" Gri­mase de dispret si blazare au īnsotit si celelalte nume pe care le-am aruncat, īn disperare de cauza (ce-o sa scriu īn "Dilema?"). Loseri par a fi si "BUG Mafia" ("Ce-mi vii, tati, cu cadavre ambulante? Ăstia sīnt dusi de mult...), si stefan Banica junior (desi pe la patru ani fusese amore­zata lulea de el. "Cum īl cheama pe iubitul tau, Ionuta?", o īntrebam īn gluma, iar ea, cu cea mai mare seriozitate, raspundea dintr-o suflare: "stefanbanicajunior!"), si o multime de fotbali 23323g61x 51;ti, actori, comici, prezentatori, toti gra­tulati de vocile īngrosate, din off, de la televizor, cu titu­latura de VIP-uri. "O suta cincizeci de VIP-uri vor sta la dispozitia dumneavoastra īn aceasta emisiune!", se spu­nea īntr-o reclama. Slava Domnului, mi-am zis, tīnara ge­neratie mai are, īn ciuda aparentelor, un strop de bun simt.

īntr-adevar (lasīnd-o acum pe Ioana sa se odihneas­ca dupa scurta ei aparitie special guest star), se pare ca ne īnselam cīnd ne īnchipuim ca, astazi, televiziunea - pe care-am crezut-o mereu un fel de religie - mai poate ge­nera adulatie. Pe cīnd zeitatile propovaduite de ea erau putine si hieratice - Elvis, Jean Marais, Pele, Fernandel, Pīs-larita -, multimi de credinciosi dadeau roata televizo­rului ca unei Kaaba sacre. Populatii īntregi venerau, de-a lungul si de-a latul lumii locuite, aceiasi, foarte putini, idoli. Ei durau mult - uneori mult dupa moartea lor -, pareau neschimbatori si de neīnlocuit asemenea marilor divinitati, creatoare ale cerurilor si pamīntului. Gene­ratia mea a vazut doar cīte un film si un serial TV pe sap-tamīna. si doar o emisiune de varietati ("Cu masca, fara masca"). Filmele, īn oras, se schimbau la o luna o data. Cine n-a vazut "Comoara din lacul de argint", īn care Pierre Brice facea pe apasul? Toata natiunea vedea si comenta a doua zi aceleasi spectacole. Cum sa-ti īnchipui lumea fara Anthony Quinn? Ce-ar fi fost fotbalul fara Mopsul (Florea Dumitrache), sau fara Gerd Miiller? Muzica fara Aurelian Andreescu? Idolii erau pe atunci idoli, nu VIP-uri. Era ca īn bancul cu Nea Nicu, care coboara cu elicopte­rul īn creierii muntilor, unde un cioban īsi pastea oile. Cio­banul se uita o clipa prin el si trece mai departe. "Nu ma cunosti?" "De unde sa te cunosc, domnule?" "Cum, pai pe mine ma cunoaste o lume īntreaga, eu sīnt ala care e toa­ta ziua la televizor, la radio, īn ziare..." Baciul se uita la el mai bine: "Aoleu, Dobrine, ce-ai mai īmbatrānit..." Vechea televiziune nationala, alb-negru, te zeifica.

Astazi, televiziunea prin cablu (printre alte dezvoltari mediatice cu efecte secundare perverse) s-a-ntors, para­doxal, īmpotriva vocatiei acestei institutii de a genera idoli. Marilor religii (aproape) monoteiste le-a luat locul puz­deria de secte marunte, fiecare cu teogoniile lor, cu siste­mele complicate si caduce de very important persons ce se aglomereaza ca divinitatile pe fatadele templelor din In-

dochina. Perspectivele dispar, figurile par īncalecate ar­bitrar si grotesc, istoria se rescrie permanent, figuri care par emblematice sīnt īmpinse rapid si programatic spre margine, pentru ca altele si altele trebuie sa eclozeze. īn­tr-un sezon sīnt fumate vedete care ar fi tinut altadata doua decenii. Nimeni nu mai pare azi de neīnlocuit. E foarte ciudat: pare ca sistemul de VIP-uri (adica acele persoa­ne care apar des la televizor) al lumii de azi a devenit con-traproductiv prin supralicitare si lipsa de credibilitate. Pentru ca toti sīnt vedete, pentru ca īntr-o singura emi­siune pot fi aduse "o suta cincizeci de vedete", pentru ca tu īnsuti poti fi vedeta (la "Big Brother", poate cea mai mon­struoasa idee de show aparuta vreodata, caci e un expe­riment de control asupra persoanei umane care i-o distra pe occidentali, dar pe care noi o stim bine: am avut emi­siunea asta, zilnic, timp de patruzeci de ani), nu mai exis­ta, de fapt, vedete. VIP-ul este un demon marunt emanat de medii din disperarea de a nu mai putea produce zei. OK, daca asa stau lucrurile īn entertainment, sīnt ele oare altfel īn lumea "serioasa", culturala, stiintifica etc? Cine sīnt, azi, idolii culturii romānesti? Ei, aici legatura cu televiziunea e nitel mai slaba. si tocmai din cauza asta, la o prima aproximare, am putea zice ca, aproape prin definitie, aceasta zona se afla īntr-o mare umbra. Pentru oamenii tineri, scriitorii, filozofii sau oamenii de stiinta nu sīnt vedete. Cel putin pīna nu ajung sa aiba plete ca­runte zbīrlite, sa scrie pe tabla E=mc² si sa scoata limba din rasputeri. Am īntīlnit foarte rar insi care sa-si fi fa­cut un idol dintr-un scriitor. Cīnd eram adolescent si mer­geam la cenaclul liceului "Cantemir" am cunoscut aco­lo o fauna ciudata si interesanta: genialoizi de toate felurile care n-au mai facut, apoi, niciodata literatura. īntre ei era un oarecare Paul, care de-atunci mi-a mai iesit īn cale, din timp īn timp, pīna azi. E mereu ceva pe undeva īn zone culturale atipice, "underground". Pe atunci era marxist īnfocat (ati fi crezut ca existau marxisti sinceri īn anii '70

la noi? Uite ca existau, chiar printre pusti.) si avea o mare pasiune, un fel de monomanie de fapt. Era un fan Matei Calinescu. Dar un fan cu nabadai, cum numai Beatles-ii trebuie sa fi avut. stia "Zacharias Lichter" pe de rost, si nu numai atīt: pentru el "Zacharias Lichter" era o scrip­tura, se identificase cu personajul, mergea ca el, perora ca el... stia si volumele de versuri ale lui Matei Calines­cu, īsi batuse capul si cu critica lui. Cred ca daca l-ar fi īntīlnit cu adevarat pe criticul nostru din State s-ar fi pros­ternat, pe trotuar, īn fata lui. Niciodata n-am īntīlnit atī-ta devotiune īnsotita (sa fie o marca a idolatriei?) de atīt de putina īntelegere pentru textele reale. Dincolo de "Za­charias Lichter" nu prea-l interesa literatura. Nu-nteleg cum Dumnezeu īi cazuse romanul lui Matei Calinescu īn mīini. Poate ca-n faimoasa scriere SF unde urmasii de­cazuti ai unei civilizatii disparute se-nchinau la o "scrip­tura" ce nu era de fapt decīt un cont de banca al unuia, Leibowicz, daca mai tin bine minte... De cele mai multe ori, cred, idolatria īn cultura se bazeaza pe o asemenea neīntelegere. Eu īnsumi, mi-e rusine s-o recunosc, am fost īn adolescenta absorbit cu totul de o carte (de ce ea si nu alta, habar n-am), si anume de "Doctor Faustus" a lui Tho-mas Mann, pe care o īntelesesem ca pe o apologie a "ge­nialului" compozitor Adrian Leverkiihn, devenit, pen­tru vreo doi ani, idolul meu absolut. Abia asteptam (vai, am asteptat īn zadar...) sa vina Diavolul si la mine pen­tru cunoscutul pact. N-am fost atunci sensibil nici la aver­tismentele batrīnului si bunului Serenus Zeitblom, nici la ironia lui Thomas Mann. Cred ca acelasi lucru se-ntīm-pla azi si cu adularea lui Cioran de catre adolescenti, de exemplu. Nu vreau sa zic ca oricare dintre acesti autori nu merita admirat, ci doar ca, spre deosebire de admira­tie, idolatrizarea īn cultura are ceva specios si imatur. Este motivul pentru care īmi repugna ceremoniile misticoide īn jurul vreunui autor, grupurile de adulatori, miturile gaunoase, casele memoriale, volumele omagiale, statui-

le, oricīta importanta "sociala" ar avea ele. Iubirea pentru un scriitor e pentru mine ceva intim si nu public. Gestul de odinioara al lui Geo Bogza de a pune o floare, de ziua nasterii lui Eminescu, īn fata statuii de la Ateneu poate fi frumos, nobil etc. Dar cred ca Eminescu ar dori mai de­graba, ca singura floare, īnfiorarea reala la lectura, singur īn camera ta, a unui vers din poemele lui. Cīti īi mai aduc azi acest singur omagiu adevarat? Pīna la urma, ca sa duc mai departe metafora religioasa, distanta dintre admira­tie si adulatie mi se pare cea dintre credinta si idolatrie. Dupa ce ne-am revenit putin din topaiala - cu figuri - pe Chuck Berry ("Too much monkey bussiness..."), i-am povestit Ionutei, ca s-o distrez, cum am vazut eu idoli ade­varati, suparati, nu de-astia de-acum, de doi lei bucata. Uite cum s-a petrecut tarasenia. īmpreuna cu un prieten, am locuit acum cītiva ani timp de o saptamīna īntr-un apar­tament din New York, lasat noua de o faimoasa familie de gīnditori, prieteni ai prietenului meu. Era, cred, īn Lower East Side. Cladirea avea liftier, un tip sinistru, care te pri­vea cu ochi de asasin īn serie. Dar nu din cauza lui nu mi-a priit sederea acolo. Apartamentul era spatios, bine mo­bilat, dar mai ales socant mai presus de imaginatie. Te pu­teai crede la Muzeul Omului. Proprietarii locuisera noua ani īn Australia si-si ticsisera, la īntoarcere, casa cu arcuri, scuturi, vīnturatoare magice, plase de prins visele, lanci ceremoniale ale bastinasilor, dar mai ales cu idoli primi­tivi, īn fiecare colt era cel putin dte unul, mare cīt noi, vechi ca lumea, mumificat, ai fi spus, īntr-un fel de coji de praf rosu. Nu-ti puteai īntoarce privirile fara sa dai de facie­suri decrepite si bestiale sculptate-ntr-un lemn mīncat de carii. Nu te puteai misca fara sa fii sters pe obraz de pa­rul lor de cīnepa putreda, plin de un fel de clopotei co­cliti, īn prima noapte n-am dormit deloc, si totusi a fost cea mai placuta dintre noptile petrecute acolo. Chiar līn-ga noptiera, nas īn nas cu mine, era un flacau de lemn cu mīini scurte si ceva foarte lung atīrnīndu-i īntre picioa-

re. Cum īntorceam capul spre dreapta īmi zīmbea īncu­rajator, cum doar un craniu ar fi putut-o face. Abia am as­teptat sa rasara soarele ca sa ma scol si sa-mi fac o cafea. La bucatarie - nici o ceasca. Am deschis usile marelui bu­fet sculptat si am cotrobait īn adīncul lui, dincolo de pri­mul strat de pahare grele de cristal. Am apucat ceva din-tr-un sir de lucrusoare rotunde si, cīnd l-am tras afara... m-am trezit īn mīini cu capul smochinit, "srincuit", cum am zice noi, cu un mot de par si niste masele lipsa, al cine stie carui razboinic maori ghinionist. L-am scapat pe jos, unde i-a ramas si un dintisor, rostogolit sub masa. Mi-am trezit prietenul, care dormea dincolo cu sotia lui, si am pro­cedat cu totii la o investigare prudenta a bufetului, care s-a dovedit a mai contine īnca vreo opt capete de acelasi fel, cusute grosolan, cu smocurile din crestet vopsite-n cu­lori diferite. Drace, si mai aveam de dormit īnca sase nopti īn apartamentul pus noua la dispozitie cu generozitate. Cum īnsa idolii nu pareau sa aiba vreo problema cu ca­petele din bufet, ne-am zis ca trebuie sa luam si noi si­tuatia cu umor... Pīna la urma a iesit bine. īn ultimele zile, idolii ne devenisera buni amici, capatasera si nume, dupa cum ni se paruse ca seamana cu anumiti prieteni comuni... Ionuta n-a rīs la povestea mea. "Nici aia nu erau idoli adevarati", mi-a spus blazata. "Dac-ar fi fost, nu mai erai tu aici!" si dupa un moment, īntinzīndu-se cīt putea: "Mai bine mai pune niste Chuck Berry."