Too much monkey bussiness

Too much monkey bussiness

Cum pur si simplu habar n-am cine mai sînt astazi ido­lii, am întrebat-o pe fiica-mea, care, avînd cincisprezece ani, ar fi putut sa fie mai în tema. "Pai, nimeni", mi-a ras­puns ea, latita pe fotoliu si gîfîind, fiindca dansaseram vreo jumatate de ora pe Chuck Berry ca nebunii. "S-a ter­minat cu idolii. Acum e-nghesuiala mare în topuri, unii intra, altii ies, colegîstele mele fredoneaza azi din «ASIA», mîine din «Ca$$a Loco», dar nimeni nu mai are un cult pentru careva. De fapt, aproape toti astia de pe «Atomic» sînt niste loseri". "Dar nu mai sînt insi, totusi, care sa aiba fani? Uite, Eminem scoate tot timpul..." "Derbedeul ala?" "Cum, mie mi se pare dragut..." "Ăla dragut!!!?" Gri­mase de dispret si blazare au însotit si celelalte nume pe care le-am aruncat, în disperare de cauza (ce-o sa scriu în "Dilema?"). Loseri par a fi si "BUG Mafia" ("Ce-mi vii, tati, cu cadavre ambulante? Ăstia sînt dusi de mult...), si stefan Banica junior (desi pe la patru ani fusese amore­zata lulea de el. "Cum îl cheama pe iubitul tau, Ionuta?", o întrebam în gluma, iar ea, cu cea mai mare seriozitate, raspundea dintr-o suflare: "stefanbanicajunior!"), si o multime de fotbali 23323g61x 51;ti, actori, comici, prezentatori, toti gra­tulati de vocile îngrosate, din off, de la televizor, cu titu­latura de VIP-uri. "O suta cincizeci de VIP-uri vor sta la dispozitia dumneavoastra în aceasta emisiune!", se spu­nea într-o reclama. Slava Domnului, mi-am zis, tînara ge­neratie mai are, în ciuda aparentelor, un strop de bun simt.

într-adevar (lasînd-o acum pe Ioana sa se odihneas­ca dupa scurta ei aparitie special guest star), se pare ca ne înselam cînd ne închipuim ca, astazi, televiziunea - pe care-am crezut-o mereu un fel de religie - mai poate ge­nera adulatie. Pe cînd zeitatile propovaduite de ea erau putine si hieratice - Elvis, Jean Marais, Pele, Fernandel, Pîs-larita -, multimi de credinciosi dadeau roata televizo­rului ca unei Kaaba sacre. Populatii întregi venerau, de-a lungul si de-a latul lumii locuite, aceiasi, foarte putini, idoli. Ei durau mult - uneori mult dupa moartea lor -, pareau neschimbatori si de neînlocuit asemenea marilor divinitati, creatoare ale cerurilor si pamîntului. Gene­ratia mea a vazut doar cîte un film si un serial TV pe sap-tamîna. si doar o emisiune de varietati ("Cu masca, fara masca"). Filmele, în oras, se schimbau la o luna o data. Cine n-a vazut "Comoara din lacul de argint", în care Pierre Brice facea pe apasul? Toata natiunea vedea si comenta a doua zi aceleasi spectacole. Cum sa-ti închipui lumea fara Anthony Quinn? Ce-ar fi fost fotbalul fara Mopsul (Florea Dumitrache), sau fara Gerd Miiller? Muzica fara Aurelian Andreescu? Idolii erau pe atunci idoli, nu VIP-uri. Era ca în bancul cu Nea Nicu, care coboara cu elicopte­rul în creierii muntilor, unde un cioban îsi pastea oile. Cio­banul se uita o clipa prin el si trece mai departe. "Nu ma cunosti?" "De unde sa te cunosc, domnule?" "Cum, pai pe mine ma cunoaste o lume întreaga, eu sînt ala care e toa­ta ziua la televizor, la radio, în ziare..." Baciul se uita la el mai bine: "Aoleu, Dobrine, ce-ai mai îmbatrânit..." Vechea televiziune nationala, alb-negru, te zeifica.

Astazi, televiziunea prin cablu (printre alte dezvoltari mediatice cu efecte secundare perverse) s-a-ntors, para­doxal, împotriva vocatiei acestei institutii de a genera idoli. Marilor religii (aproape) monoteiste le-a luat locul puz­deria de secte marunte, fiecare cu teogoniile lor, cu siste­mele complicate si caduce de very important persons ce se aglomereaza ca divinitatile pe fatadele templelor din In-

dochina. Perspectivele dispar, figurile par încalecate ar­bitrar si grotesc, istoria se rescrie permanent, figuri care par emblematice sînt împinse rapid si programatic spre margine, pentru ca altele si altele trebuie sa eclozeze. în­tr-un sezon sînt fumate vedete care ar fi tinut altadata doua decenii. Nimeni nu mai pare azi de neînlocuit. E foarte ciudat: pare ca sistemul de VIP-uri (adica acele persoa­ne care apar des la televizor) al lumii de azi a devenit con-traproductiv prin supralicitare si lipsa de credibilitate. Pentru ca toti sînt vedete, pentru ca într-o singura emi­siune pot fi aduse "o suta cincizeci de vedete", pentru ca tu însuti poti fi vedeta (la "Big Brother", poate cea mai mon­struoasa idee de show aparuta vreodata, caci e un expe­riment de control asupra persoanei umane care i-o distra pe occidentali, dar pe care noi o stim bine: am avut emi­siunea asta, zilnic, timp de patruzeci de ani), nu mai exis­ta, de fapt, vedete. VIP-ul este un demon marunt emanat de medii din disperarea de a nu mai putea produce zei. OK, daca asa stau lucrurile în entertainment, sînt ele oare altfel în lumea "serioasa", culturala, stiintifica etc? Cine sînt, azi, idolii culturii românesti? Ei, aici legatura cu televiziunea e nitel mai slaba. si tocmai din cauza asta, la o prima aproximare, am putea zice ca, aproape prin definitie, aceasta zona se afla într-o mare umbra. Pentru oamenii tineri, scriitorii, filozofii sau oamenii de stiinta nu sînt vedete. Cel putin pîna nu ajung sa aiba plete ca­runte zbîrlite, sa scrie pe tabla E=mc² si sa scoata limba din rasputeri. Am întîlnit foarte rar insi care sa-si fi fa­cut un idol dintr-un scriitor. Cînd eram adolescent si mer­geam la cenaclul liceului "Cantemir" am cunoscut aco­lo o fauna ciudata si interesanta: genialoizi de toate felurile care n-au mai facut, apoi, niciodata literatura. între ei era un oarecare Paul, care de-atunci mi-a mai iesit în cale, din timp în timp, pîna azi. E mereu ceva pe undeva în zone culturale atipice, "underground". Pe atunci era marxist înfocat (ati fi crezut ca existau marxisti sinceri în anii '70

la noi? Uite ca existau, chiar printre pusti.) si avea o mare pasiune, un fel de monomanie de fapt. Era un fan Matei Calinescu. Dar un fan cu nabadai, cum numai Beatles-ii trebuie sa fi avut. stia "Zacharias Lichter" pe de rost, si nu numai atît: pentru el "Zacharias Lichter" era o scrip­tura, se identificase cu personajul, mergea ca el, perora ca el... stia si volumele de versuri ale lui Matei Calines­cu, îsi batuse capul si cu critica lui. Cred ca daca l-ar fi întîlnit cu adevarat pe criticul nostru din State s-ar fi pros­ternat, pe trotuar, în fata lui. Niciodata n-am întîlnit atî-ta devotiune însotita (sa fie o marca a idolatriei?) de atît de putina întelegere pentru textele reale. Dincolo de "Za­charias Lichter" nu prea-l interesa literatura. Nu-nteleg cum Dumnezeu îi cazuse romanul lui Matei Calinescu în mîini. Poate ca-n faimoasa scriere SF unde urmasii de­cazuti ai unei civilizatii disparute se-nchinau la o "scrip­tura" ce nu era de fapt decît un cont de banca al unuia, Leibowicz, daca mai tin bine minte... De cele mai multe ori, cred, idolatria în cultura se bazeaza pe o asemenea neîntelegere. Eu însumi, mi-e rusine s-o recunosc, am fost în adolescenta absorbit cu totul de o carte (de ce ea si nu alta, habar n-am), si anume de "Doctor Faustus" a lui Tho-mas Mann, pe care o întelesesem ca pe o apologie a "ge­nialului" compozitor Adrian Leverkiihn, devenit, pen­tru vreo doi ani, idolul meu absolut. Abia asteptam (vai, am asteptat în zadar...) sa vina Diavolul si la mine pen­tru cunoscutul pact. N-am fost atunci sensibil nici la aver­tismentele batrînului si bunului Serenus Zeitblom, nici la ironia lui Thomas Mann. Cred ca acelasi lucru se-ntîm-pla azi si cu adularea lui Cioran de catre adolescenti, de exemplu. Nu vreau sa zic ca oricare dintre acesti autori nu merita admirat, ci doar ca, spre deosebire de admira­tie, idolatrizarea în cultura are ceva specios si imatur. Este motivul pentru care îmi repugna ceremoniile misticoide în jurul vreunui autor, grupurile de adulatori, miturile gaunoase, casele memoriale, volumele omagiale, statui-

le, oricîta importanta "sociala" ar avea ele. Iubirea pentru un scriitor e pentru mine ceva intim si nu public. Gestul de odinioara al lui Geo Bogza de a pune o floare, de ziua nasterii lui Eminescu, în fata statuii de la Ateneu poate fi frumos, nobil etc. Dar cred ca Eminescu ar dori mai de­graba, ca singura floare, înfiorarea reala la lectura, singur în camera ta, a unui vers din poemele lui. Cîti îi mai aduc azi acest singur omagiu adevarat? Pîna la urma, ca sa duc mai departe metafora religioasa, distanta dintre admira­tie si adulatie mi se pare cea dintre credinta si idolatrie. Dupa ce ne-am revenit putin din topaiala - cu figuri - pe Chuck Berry ("Too much monkey bussiness..."), i-am povestit Ionutei, ca s-o distrez, cum am vazut eu idoli ade­varati, suparati, nu de-astia de-acum, de doi lei bucata. Uite cum s-a petrecut tarasenia. împreuna cu un prieten, am locuit acum cîtiva ani timp de o saptamîna într-un apar­tament din New York, lasat noua de o faimoasa familie de gînditori, prieteni ai prietenului meu. Era, cred, în Lower East Side. Cladirea avea liftier, un tip sinistru, care te pri­vea cu ochi de asasin în serie. Dar nu din cauza lui nu mi-a priit sederea acolo. Apartamentul era spatios, bine mo­bilat, dar mai ales socant mai presus de imaginatie. Te pu­teai crede la Muzeul Omului. Proprietarii locuisera noua ani în Australia si-si ticsisera, la întoarcere, casa cu arcuri, scuturi, vînturatoare magice, plase de prins visele, lanci ceremoniale ale bastinasilor, dar mai ales cu idoli primi­tivi, în fiecare colt era cel putin dte unul, mare cît noi, vechi ca lumea, mumificat, ai fi spus, într-un fel de coji de praf rosu. Nu-ti puteai întoarce privirile fara sa dai de facie­suri decrepite si bestiale sculptate-ntr-un lemn mîncat de carii. Nu te puteai misca fara sa fii sters pe obraz de pa­rul lor de cînepa putreda, plin de un fel de clopotei co­cliti, în prima noapte n-am dormit deloc, si totusi a fost cea mai placuta dintre noptile petrecute acolo. Chiar lîn-ga noptiera, nas în nas cu mine, era un flacau de lemn cu mîini scurte si ceva foarte lung atîrnîndu-i între picioa-

re. Cum întorceam capul spre dreapta îmi zîmbea încu­rajator, cum doar un craniu ar fi putut-o face. Abia am as­teptat sa rasara soarele ca sa ma scol si sa-mi fac o cafea. La bucatarie - nici o ceasca. Am deschis usile marelui bu­fet sculptat si am cotrobait în adîncul lui, dincolo de pri­mul strat de pahare grele de cristal. Am apucat ceva din-tr-un sir de lucrusoare rotunde si, cînd l-am tras afara... m-am trezit în mîini cu capul smochinit, "srincuit", cum am zice noi, cu un mot de par si niste masele lipsa, al cine stie carui razboinic maori ghinionist. L-am scapat pe jos, unde i-a ramas si un dintisor, rostogolit sub masa. Mi-am trezit prietenul, care dormea dincolo cu sotia lui, si am pro­cedat cu totii la o investigare prudenta a bufetului, care s-a dovedit a mai contine înca vreo opt capete de acelasi fel, cusute grosolan, cu smocurile din crestet vopsite-n cu­lori diferite. Drace, si mai aveam de dormit înca sase nopti în apartamentul pus noua la dispozitie cu generozitate. Cum însa idolii nu pareau sa aiba vreo problema cu ca­petele din bufet, ne-am zis ca trebuie sa luam si noi si­tuatia cu umor... Pîna la urma a iesit bine. în ultimele zile, idolii ne devenisera buni amici, capatasera si nume, dupa cum ni se paruse ca seamana cu anumiti prieteni comuni... Ionuta n-a rîs la povestea mea. "Nici aia nu erau idoli adevarati", mi-a spus blazata. "Dac-ar fi fost, nu mai erai tu aici!" si dupa un moment, întinzîndu-se cît putea: "Mai bine mai pune niste Chuck Berry."