Umbra lui Mihail Sebastian. La Onesti
În ultimul numar din "Idei în dialog" (octombrie, 2007), mereu imberbul Dan C. Mihailescu îsi exprima deschis of-urile legate de critica tânara, rememorând câteva dintre problemele formulate (si rezolvate) de el însusi în cadrul celei de-a 39-a editii a "Zilelor culturii calinesciene de la Onesti". Dintr-o oralitate în alta, toate plasate în siajul si la adapostul lecturilor din Mihail Sebastian, cronicarul "Vietii literare" ajunge si la ch 222s1814c estiunile arzatoare ale criticii tinere care, prin numarul mare de condeie afirmate în ultimii ani, ar echivala cu o revigorare a interesului pentru literatura dupa afluxul memorialisticii de la începutul anilor '90, însa, pe de alta parte, ar fi pândita de pericole precum "maniera agresiva de autopromovare" sau "tezismul tot mai accentuat". Acesta din urma ar fi mai cu seama exemplificat de un inedit triumvirat al Alecsilor - Cistelecan, Matei, Goldis, vinovati pentru un fel de "reverie marxizanta" si de "un neotezism (corectitudine politica) de ultima ora". Dincolo de faptul ca, nu-i asa, gaselnita cu Alecsii suna bine (Dan C. Mihailescu practica aici o specie rara de tipologizare pe criterii de eufonie / onomastica), bazele reale pentru eticheta criticului nu prea exista, fara simplificari flagrante. Caci, daca Dan C. Mihailescu ar fi citit, de pilda, cu atentie, doua-trei articole de Alex. Cistelecan, si-ar fi dat seama ca acesta din urma nu e critic literar - nu-l intereseaza propriu-zis comentariul literaturii, ci discursul ideologic si filozofia în general. Asadar, principiul estetic pe care-l deplânge cronicarul "Vietii literare" n-are nicio relevanta în acest caz. În ceea ce ma priveste, marturie îmi stau cronicile, n-am facut niciodata rabat de la comentariul strict literar si cred, la fel ca Dan C. Mihailescu, ca ideologizarea dauneaza criticii de întâmpinare, o disciplina care ar trebui sa-si pastreze pe cât posibil echidistanta ideologica si disponibilitatea permanenta fata de "nou". În acelasi timp, cred cu tarie, la fel ca Alexandru Matei si altii, ca "autonomia esteticului" nu mai poate fi sustinuta fara sacrificarea unor "nuante" importante: contextul operei, raportarea la cititor, precum si la alte tipuri de discurs, destinul ei istoric, traseul mediatic sau raspunsurile pe care le formuleaza implicit fata de problemele societatii actuale etc. Dupa cum cred ca spaima fata de sociologie sau fata de perspectiva marxista a literaturii nu reflecta decât semnalmentele unui complex totalitarist. Nu pot sa nu constat, apoi, ca cele mai productive abordari ale literaturii din - poate - ultima jumatate de secol, de la TelQuel-ism, pâna la deconstructionism sau neoistorism, se revendica de la stânga politica. A meditat cineva asupra faptului ca Roland Barthes sau Julia Kristeva, autori hipercitati în anii '70-'80 în studiile literare erau, în fapt, gânditori de stânga, pe care criticii nostri îi foloseau împotriva referintelor marxiste hardcore?
În mod paradoxal, autorul volumului "Eseistica. Piata ideilor literare" nu se dovedeste receptiv la raporturile foarte complexe între literatura si ideologie, fiind preocupat, în schimb, sa eticheteze si sa formuleze verdicte dupa ureche, conform unor idiosincrazii personale. Alinierea mea la pozitia lui Sorin Adam Matei sau Ciprian siulea s-a facut nu pe baza unui program comun pe care Dan C. Mihailescu l-ar fi sesizat, ci pe baza reprosului meu din "Cultura" (nr. 19, joi 17 mai 2007) ca în ultimul sau tom, cu pretentii de panorama a unei perioade, carti care au tinut mult timp capul de afis al dezbaterilor românesti, precum "Retori, simulacre, imposturi" sau "Boierii mintii", lipsesc cu desavârsire - în schimb, sunt prezenti autori precum Sorin Vidan. De la aceasta obiectie, însa, pâna la a fi catalogat drept "doctrinar", tip "cu reverii marxiste" e o cale lunga. si nu m-ar deranja, cu toate rezervele mele fata de valorile marxiste, aceasta catalogare (sau apropierea de Alex. Cistelecan sau Alexandru Matei, cei mai inteligenti eseisti actuali), daca n-as sti ca în jargonul lui Dan C. Mihailescu sau a altora, ea echivaleaza cu o înjuratura. A fi marxist sau de stânga nu e, înca, la noi, un fapt cultural în sens larg, diversificat si diferentiat, ci o acuzatie politica. Cel care politizeaza, în fond, e Dan C. Mihailescu însusi, neîntelegând marxismul decât în termeni vagi, dar categoric culpabilizatori, precum "doctrina", "insurgenta", "(neo)tezism" "ideologizare" etc. Iata cum, cu pasiunea vechilor activisti, discursul învaluitor al criticului, care pâna acum se prefacea ca bate parinteste pe umar, devine instigator, chemând la o lupta (sa-i zic de clasa?) fatisa si fara compromisuri: "Oricum, actuala reverie marxizanta a tinerilor nostri si modul nenuantat de sustinere a exceptiei drept norma cu finalitati punitive reprezinta riscuri de neprivit cu îngaduire, complicitate doctrinara sau resemnare (fals) înteleapta". Ca sa ma aliniez si eu la lupta de clasa declarata deschis de cronicarul "Vietii literare", nu pot decât sa-i raspund ca adevarata reactiune împotriva careia ar trebui sa protesteze constant "echipa de soc" actuala e critica pusa în slujba unei vendete personale, care suna bine, dar eticheteaza fals, dispretuind nuantele.
Alex Goldis
|
