A fi deprimat inseamna a fi "apasat","impins" in jos - descurajat , abatut "in galeata", "cu corabile inecate".Depresia ne scufunda in adanc., ne poarta catre gaura neagra a esecului, a inutilitatii , a slabiciunii . Ne simtim inerti - totul e inutil si gol.Ne simtim infranti si 24124d311y dorim sa renuntam la tot.Timpul si telurile se opresc in loc, incremenesc.Nu putem privi cu optimism catre viitor, iar trecutul pare sa se intinda in urma noastra ca un imens pustiu.Nefericirea ne copleseste.Suntem in pragul lacrimilor fara vreun motiv anume - sau dintr-o mie de motive.Ne perpelim si ne rasucim in pat, dar somnul nu vrea sa vina,sau ne trezim brusc in toiul noptii , cu mintea chinuita de teama si regrete. Ne simtim mizerabili , lipsiti de orice merit si valoare.Tot ce am facut pare un esec.Trecem in revista la nesfarsit toate esecurile si alegerile nefericite din trecut. De ce am fost atat de lasi,de slabi, de orbi sau de prosti ? Nimic nu se va schimba niciodata.Ar fi mai bine daca am muri.Cel putin durerea aceasta a izolarii , a nefericirii si esecuri ar lua sfarsit.Ne simtim rupti de lume, nedemni de iubire si incapabili sa iubim.Ne uram , ne dispretuim si ne pedepsim singuri.Acestea sunt sentimente extreme.Nu e intotdeauna atat de rau - uneori e ca un perete de sticla sau ca un paravan intre noi si lume.Filmul este alb - negru , nu in culori, glumele nu sunt amuzante , mancarea e doar o forma de supravietuire , nu o placere.Ne indeplinim corvezile zilnice si ne dorim asternutul ca pe o salvare- disperati dupa somn , dar temandu-ne ca el nu o sa vina.Prietenii si familia par sa ne evite.Poate se tem sa nu fie absorbiti in vartejul disperarii noastre..si totusi , cand ne-am dori o vorba de incurajare , o mana prieteneasca intinsa catre noi si neasteptand nimic in schimb.In miezul depresiei se afla o pierdere : pierderea sperantei , pierderea cuiva drag , pierderea sentimentelor bune fata de noi insine si fata de lume , pierderea respectului de sine si a respectului celorlalti.Ne putem imagina un sir nesfarsit de pierderi , care poate merge departe , pana la copilarie, si care incepe cu pierderea cea mai recenta , aceea care ne-a aruncat in ghearele depresiei. Depresia este valoroasa pentru ca ne ofera ocazia de a ne retrage , din lume , ca sa putem deplange ceea ce am pierdut.Este dureros , dar daca vom invata sa simtim durerea in loc sa fim coplesiti de ea , ranile vor incepe sa se vindece , la fel ca persoanele care si-au rupt un os , trebuie sa folosim durerea ca pe un indiciu al vindecarii : cand e prea multa , rana se redeschide , cand e prea putina , se instaleaza atrofia.Pentru ca sentimentele sa se redestepte , trebuie sa exersam emotiile , oricat ar fi ele de dureroase. Nici sa le ingropam , nici sa nu sucombam in fata lor. Daca putem intra in pestera deprimarii spre a incepe sa deplangem pierderea , vom putea sa iesim la lumina intariti si refacuti. Daca incercam sa fugim la nesfarsit de pierderea pe care am suferit-o , norii depresiei vor continua sa atarne deasupra noastra , iar fantomele trecutului vor continua sa ne bantuie.
Cap.II Totul n-are nici o importanta
Si ce importanta poate sa aiba faptul ca eu ma framant, ca sufar,sau gandesc?Prezenta mea in lume va zgudui - spre marele meu regret - cateva existente linistite si va tulbura naivitatea inconstienta si placuta a altora , spre si mai marele meu regret.Desi simt ca tragedia mea este pentru mine cea mai mare tragedie din istorie - mai mare decat prabusirile de imparati sau decat cine stie ce irosire in fundul unei mine - , totusi am implicit sentimentul totalei mele nulitati si insignifiante. Sunt convinsa ca nu sunt absolut nimic in univers, dar simt ca singura existenta reala este a mea.Si daca as fi pusa sa aleg intre existenta lumii si existenta mea , as inlatura pe cealalta , impreuna cu toate luminile si legile ei, incumetandu-ma sa planez singura in neantul absolut.Desi pentru mine viata este un chin,nu pot sa renunt la ea, fiindca nu cred in absolutul valorilor transvitale pentru ca sa ma sacrific in numele lor.Daca as fi sincera, ar trebui sa spun ca nu stiu de ce traiesc si de ce nu incetez sa traiesc.Probabil cheia ramane in fenomenul irationalitatii vietii, care mentine viata fara motive. Si daca nu exista decat motive absurde pentru a trai?
Dar acestea se mai pot numi motive?Lumea aceasta nu merita sa se sacrifice pentru vreo idée sau vreo credinta.Cu cat suntem mai fericiti astazi , daca altii s-au sacrificat pentru binele si luminarea noastra?Ce bine si ce luminare? Daca cineva s-a sacrificat pentru ca eu sa fiu fericita acum, atunci eu sunt mai nefericita decat el, fiindca nu inteleg sa-mi cladesc o existenta pe un cimitir.Am momente cand ma simt responsabila de intreaga mizerie a istoriei, cand nu inteleg pentru ce unii si-au varsat sangele pentru noi.Cea mai mare ironie ar fi insa cand s-ar putea stabili ca aceia au fost mai fericiti decat noi. Praful sa se aleaga de intrega istorie . Ar trebui sa nu ma mai intereseze nimic in aceasta lume; sa-mi para ridicola insasi problema mortii , suferinta , limitata si nerevelatoare ; entuziasnul, impur, ; viata , rationala , dialectica vietii , dialectica logica, iar nu una demonica , disperarea, minora si partiala , eternitatea , o vorba , experianta neantului , o iluzie , fatalitatea , o gluma..Caci ma gandesc serios , ce rost au toate acestea?De ce sa mai pun probleme , sa arunci lumimi sau sa accepti umbre?N-ar fi mai bine sa-mi ingrop lacrimile intr-un nisip la marginea marii, in cea mai deplina singuratate?Dar n-am plans niciodata , fiindca lacrimile s-au transformat in ganduri. Si nu sunt ganduri acestea tot atata de amare ca lacrimile?
|
