CHIFTELE MARINATE
Chiftelele sunt aceleasi, abia scoase din tigaie si potrivite într-o cratita
Sos
. 2-3 cesti bulion rosii nu prea gros * 1 paharel otet
l lingura zahar (sau cât va place) * 1 lingurita piper boabe
2-3 catei usturoi (facultativ) * 3-4 foi de
dafin
* sare, putina
* Se pune la fiert 5 minute bulionul cu otet, zahar, sare, piper si foi de dafin
* Usturoiul se
toaca pasta si se adauga (daca va place
usturoiul) la sos, sa-si dea mireasma, 2-3 minute, dupa care
* Se toarna sosul peste chiftele,
se mai lasa cratita pe foc, sa dea în câteva clocote si se
pune, acoperita, în cuptor cald sau pe marginea plitei, sa se
marineze
Taine: Sosul poate fi bucurat cu câteva frunze de tarhon, tocate, sau ceva marar, în loc de foi de dafin.
Nimic nu poate fi mai bun decât o farfurie plina de chiftele calde, cu sau fara sos, lânga o capita alba de piure de cartofi, dres cu lapte si unt, si doi gogosari rosii, murati în otet, lucind si pârâind de tari, daca este la mama acasa!
si nimic nu poate fi mai rau decât chifteaua rece, dubioasa (era si-un banc: care e locul cu cea mai multa pâine din lume? Chifteaua!) a bufetelor si restaurantelor!
Biata chiftea! A fost compromisa, ca si delicioasele ravioli sau caneloni, de propria-i generozitate, de capacitatea extraordinara a mantiei ei de faina si prajeala de ceapa de a primi, de a ascunde totul, fara urma... Darul asta minunat a aruncat-o în bratele vulgare ale falsificatorilor - lipsiti de scrupule ca si diavolii drogurilor - si a transformat chifteaua, (o spun cu tot curajul iritat ce ma bântuie în preajma acestui subiect) dintr-un miracol arabo-turc - românizat vitejeste, înca de pe vremea ocupatiei - într-o lada de gunoi.
Ce crâsma mai are azi curajul sa scrie în lista "chiftele prajite cu salata de cartofi" dupa ce, atâtea decenii, chifteaua a fost compromisa cu tot ce s-a putut imagina?
Va amintiti? Gaseai în tocatura orice, sârma, pâine, par, gloante, zgârciuri, în fine, nu mai insist ca va îngretosez.
sî totusi, a cui datorie sa "restitutio in integrum" chiftelutele, la întreaga lor splendoare, daca nu a ospatarilor si bucatarilor publici, direct raspunzatori de prostituarea si degradarea lor totala?!
Prajeala mai^ales munteneasca, chifteluta se potriveste oricând cu un vin sec, alb sau rosu. îmi place ideea unui Cabernet tânar de Babadag- la ehiofte! - sec, energic, cu un usor si fin gust calcaros. Sau, ca sa încadram Valahia din mal în mal, sustin alegerea tot a unui Cabernet Sauvignon, de Severîn însa, aromat, dens, bine articulat, dar cu un ce oriental lenevos, pe care vinul acesta nervos si transant nu-l are-n alte parti.
si îmi sta pe limba sa va mai spun ceva ce-o sa va mire din partea mea: Bordeaux, o foarte mare podgorie a Frantei (mult mai întinsa decât toate podgoriile românesti la un loc) produce doar patru-cinci soiuri de struguri.
Cu toate acestea, nu bei niciodata acelasi vin. De la un castel la altul, vinul difera. Subtil, abia simtit, dar difera. Asta pentru ca vita produce diferit în functie de pamânt, expunere la soare, înclinatie, si înca altele, multe, nu vreau sa va plictisesc. De asemenea, un vin se construieste încet, meticulos, depinzând de mii de amanunte, dupa sute de tehnologii, care de care mai rafinate. Culegi bobul azi, iese sec vinul, dar pierde din aroma, sa zicem. II mai lasi o saptamâna, gata, e copt, dar are prea mult zahar, vin dulce sau prea tare, desi miroase ca o livada înflorita (iar un vin care e ori prea tare, ori prea acid, ori prea taninat, ori prea într-un fel, nu e Mare. Vinul bun, Vinul cu V mare, e rotund, fara gâlme si gropi).
Deci nu numai soiul da diversitate, ci într-o anumita masura si locul sau vinificatia.
Asta nu înseamna însa, sa ne marginim la doua-trei vite celebre, super productive si valoroase.
Ar fi, repet, o
eroare grava, o mare pierdere patrimoniala, o amputare a însusirilor
si traditiilor românesti. Diferenta de nuante e una,
diversitatea e altceva.
Francezii însisi îsi cauta azi, cu lupa si cu
lumânarea, soiurile vechi, pentru a le reintroduce în cultura.
E loc pentru toata lumea. si lumea noastra e mai frumoasa si mai gustoasa asa, si cu Cabernet, si cu Besicata, si cu Riesling, si cu Babeasca!
si e grozav ca avem si vinuri rasate, de mare noblete, ce se beau cu picatura din pahare de cristal, si e de toata bucuria ca avem si vinuturi mustoase si besicate, care se beau cu oala si cu burta (ca nu=i nici o rusine sa bei cu ulcica, veti vedea.).
Spargerea Oalei e o practica magica prin care se transfera sufletul de la lut la trup, din adapostul geomorf în adapostul antropomorf.
In graiul popular, oala si partile ei componente sunt umane: oala are gura, buza, burta, toarta sau manusa, picior, fund. în peste o suta de proverbe românesti referitoare la vasele de lut oala reprezinta, de la caz la caz, cinstea, fecioria, puritatea, saracia, zgârcenia, vârsta, boala si moartea omului.
Fecioara este asemuita cu oala noua, fata "gresita" cu oala dogita, iar femeia batrâna cu hârbul si oala hodorogita; când e bine arsa are glas frumos, când e nearsa sau ciobita suna ragusit etc.
De aceea, oala devine frecvent un actant, deci o personificare, manipulat de persoane initiate în practicile magice: sparta de moasa sau folosita la scalda rituala, oala poate realiza transferul sanatatii si glasului frumos de la lut la noul nascut; sparta de nanasa poate "repara" necinstea fetei la casatorie; sparta de Mutul Calusarilor vindeca bolnavul "luat din Calus" prin transferul sanatatii din oala sanatoasa în corpul bolnav- aruncata în fântâna sau în râu devine un mesager trimis la divinitatea care leaga sau dezleaga ploile.
Oala este însa si o ascunzatoare în care se furiseaza fortele malefice (dracii, moroii, strigoii, bolile), motiv pentru care, în momentele critice din viata omului (perioada de lehuzîe, noptile si zilele cât sta mortul în casa, când se fac vrajile si descântecele de alungare a spiritelor rele si a bolilor din corpul omului) se scot oalele din casa,
Dar cea mai cunoscuta practica magica spargerea oalei mortului de pragul casei, imediat dupa scoaterea trupului neînsufletit. Atunci, omul si substitutul sau ritual, oala, devine ceea ce au fost, lut, si se întorc în pântecele de unde au plecat, Pamântul-Mamâ.
Pentru a reda perioada îndelungata scursa de la moartea si înmormântarea unui om românii folosesc o expresie tulburatoare prin modul sintetic de a ilustra principiul devenirii pe Terra; "S-a facut oale si ulcele!
Dar oala si colacul, ofrande obisnuite împartite astazi în sâmbetele mortilor si la mosii de peste an, în special la Mosii de Vara, erau, înainte de a fi sacrificate (colacul mâncat sacramental si oala sparta ritual) însufletite.
Tehnica neolitica a obtinerii si însufletirii
oalei de pamânt este identica cu
prepararea pâinii si colacului: pamântul este zdrobit si
farâmitat în particule minuscule, bobul de grâu este pisat,
râsnit sau macinat; pamântul amestecat cu apa formeaza
lutul, faina amestecata cu apa formeaza aluatul; din lut se modeleaza
oala, din aluat pâinea §i colacul; oala este însufletita prin ardere în
cuptor, pâinea si colacul prin coacere în test sau cuptor. în
vremurile biblice, Dumnezeu a modelat din lut omul dupa chipul si înfatisarea
Sa (antropomorfismul indo-european), asa cum femeia neolitica modelase
din lut oala si din aluat pâinea si colacul dupa chipul si
înfatisarea Pamântului Mama (geomorfismul neolitic);
Dumnezeu a însufletit trupul suflând viata asupra lui, omul
neolitic a însufletit oala (idolii, statuetele),
pâinea si colacul, arzându-le în cuptor.
(dupa Ion Ghinoiu - "Obiceiuri populare de peste cm")
|
