ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE   

FACULTATEA DE RELATII ECONOMICE INTERNATIONALE

ANALIZA A

POLITICII UNIUNII EUROPENE IN DOMENIUL

CONCURENTEI.

Introducere

Capitolul 1. Aspecte generale privind politica in domeniul concurentei

Abordari Conceptuale

1.1.1.Context

1.1.2.Obiective

Capitolul 2. Politica in domeniul concurentei in Uniunea Europeana

. Dreptul concurentei si preturile

. Actori implicati in aplicarea politicii in domeniul concurentei

2.2.1. Comisia Europeana

2.2.2. Curtea Europeana de justitie

2.2.3. Parlamentul European

2.2.4. Consiliul de ministri

2.4. Directii de interventie

2.3.1. Politica privind practicile anticoncurentiale

2.3.2. Politica antimonopol (abuzul de pozitie dominanta)

2.3.3. Controlul fuziunilor

2.3.4. Controlul interventiilor publice care pot deforma concurenta intre firme

A. Ajutoarele de stat

B. Intreprinderile publice si liberalizarea pietei

Concluzii

BIBLIOGRAFIE

ANEXE

Introducere

Politica concurentei este considerata drept cea mai dezvoltata si de succes politica din Uniunea Europeana, din punct de vedere al semnificatiei practice pentru guverne, firme si consumatori.

Obiectivul principal al politicii concurentei este de a preveni si de a inlatura distorsiunile concurentiale ce rezulta din actiunile companiilor sau ale autoritatilor publice, aceasta facand ca piata sa functioneze eficient. Politica de concurenta este cheia pentru a realiza un mediu echitabil de competitie pentru toate intreprinderile. Un astfel de mediu face ca firmele sa isi intareasca eficacitatea si, deci, sa fie mai bine pregatite pentru a concura pe piata interna si pe pietele internationale. Un mediu de afaceri dinamic care asigura concurenta induce motivarile necesare pentru a inova si pentru a promova cresterea productivitatii. De asemenea, o economie competitiva creeaza beneficii pentru consumatori si pentru societate.

Regimul concurentei a fost stabilit in Tratatul de la Roma in partea a III-a, titlul I, capitolul I.

Tendinta de dezvoltare si modernizare a politicii concurentei a fost stimulata de necesitatea de a realiza cele doua obiective majore: existenta unor piete concurentiale si functionarea optima a pietei interne a Uniunii. Realizarea acestor obiective presupunea atat interzicerea acordurilor intre firme, ce au ca efect impiedicarea sau restrangerea concurentei si a abuzului de pozitie dominanta pe piata, cat si a distorsiunilor provocate de unele ajutoare de stat si de drepturile exclusive sau speciale ale companiilor / monopolurilor de stat sau private.

Prevederile comunitare in domeniul concurentei urmaresc asigurarea unor conditii concurentiale egale in cadrul Pietei Unice. Dintre prevederile comunitare, relevante pentru Romania, sunt cele legate de acordarea ajutorului de stat

Pe parcursul intregii lucrari ne vom referi la politica in domeniul concurentei ca fiind o suma de masuri legislative si de actiuni intreprinse la nivel comunitar, prin Comisie, cu scopul de a elimina sau descuraja acele practici restrictive ce au ca efect restrangerea sau eliminarea concurentei, in cadrul pietei unice. De asemenea, vom analiza pe rand, in capitolul 2, directiile de interventie ale acestei politici si procedurile de implementare a legislatiei europene in ceea ce priveste asigurarea unei concurente loiale in cadrul Pietei Unice.

1. Aspecte generale privind politica in domeniul concurentei

Abordari conceptuale

Context

Voi incepe prin a defini conceptul de concurenta. Aceasta implica "preocuparea pentru asigurarea functionarii corecte a regulilor jocului comercial atat din punctul de vedere al autoritatilor publice, actorilor economici, cat si al indivizilor ."

Este bine cunoscut faptul ca piata nu poate functiona normal, in mod natural, fiind astfel necesare unele interventii din afara, care sa-i asigure o evolutie corespunzatoare. Avand deci in vedere ca un mediu de concurenta perfecta nu este realizabil, in practica, politica in domeniul concurentei vine ca o necesitate.

Scopul principal al politicii in domeniul concurentei este considerat a fi, in general, protejarea mecanismului pietei prin promovarea structurilor competitive ale pietei si pedepsirea comportamentului anti-competitiv, generandu-se astfel o crestere a eficientei economiei ca intreg cat si o crestere a bunastarii consumatorului.

Libera concurenta intre firme favorizeaza inovatia, reduce costurile de productie, creste eficienta economica prin cresterea nivelului calitativ al productiei si repartitia optima a resurselor si, in consecinta, ridica nivelul de competitivitate al economiei.

Politica in domeniul concurentei, a oricarei tari, reprezinta un ansamblu de masuri care au ca scop restrangerea comportamentelor unor agenti economici pe piata, care ar putea afecta negativ concurenta. Pastrand ideea promovata de definirea generalizata a politicii in domeniul concurentei, pot spune ca aceea a Uniunii Europene este compusa dintr-o suma de masuri legislative si de actiuni intreprinse la nivel comunitar, prin Comisie, cu scopul de a elimina sau descuraja acele practici restrictive ce au ca efect restrangerea sau eliminarea concurentei, in cadrul pietei unice.

Introducerea unui set de reguli in domeniul concurentei a fost conditionata intotdeauna de evolutia in timp a unor factori de natura diversa. Astfel, primul set de reguli cu privire la concurenta a fost introdus in SUA in US Sherman Act in 1980[3]. Masurile au fost adoptate ca urmare a preocuparilor manifestate la sfarsitul secolului al XIX-lea cu privire la intelegerile ce aveau loc in domeniul cailor ferate, petrolului si bancilor; intelegeri al caror numar crescut amenintau stabilitatea sistemului economic si politic. In diferite tari europene, inca de la inceputul secolului XX, regulile cu privire la concurenta au incercat sa mentina un echilibru intre beneficiile colaborarii economice intre firme - carteluri - si riscurile politice si economice pe care acestea le implica. O astfel de politica in domeniul concurentei, deseori, proteja impotriva societatii ducand astfel la rezultate politice nedorite de concurenta neloiala.

In unele cazuri, legislatia privea imputernicirea autoritatilor publice asupra impunerii termenilor de existenta a intelegerilor private pe sectoare economice, ca alternativa la regulamentul de stat al pietei, in interesul controlarii pretului. Atat in Germania cat si in Japonia, dupa cel de-al doilea razboi mondial, fortele aliate au impus o legislatie anti-monopol in masura sa limiteze puterea asocierilor financiar-industriale care au sustinut eforturile de razboi ale acestor tari. Din motive similare, au fost introduse prevederi antitrust in anul 1954 prin semnarea Tratatul de la Paris asupra Otelului si Carbunelui (CECO), care, spre deosebire de Tratatul CEE a cuprins chiar de la inceput reglementari asupra controlul concentrarilor.

In cazul Comunitatii Europene, regulile cu privire la concurenta au fost introduse in 1957 prin Tratatul CEE, reguli ce asigurau faptul ca restrictiile - tarifare sau netarifare - existente in comertul international, pe care statele membre au fost de acord sa le elimine prin semnarea Tratatului, nu vor fi inlocuite prin crearea de carteluri intre companii din diferite tari.

Politica in domeniul concurentei este esentiala in constitutia economica a Comunitatii din doua motive. In primul rand, exista ideea fundamentala conform careia concurenta si pietele concurentiale sunt principala modalitate de realizare a obiectivelor economice din Tratat. Deja importanta in Tratatul de la Roma, ideea a fost ridicata la rangul de principiu director explicit in Tratatul de la Maastricht. In al doilea rand, instituirea pietei interne poate esua sau poate da rezultate nesatisfacatoare, daca practicile restrictive in domeniul afacerilor la nivel national ar crea bariere efective in calea concurentei din alte state membre. Astfel de bariere private ar putea aparea sau s-ar putea perfectiona ca raspuns la necesara eliminare a barierelor publice. Politica in domeniul concurentei ar trebui sa asigure ca barierele publice nu pot fi inlocuite de bariere private si, astfel, nu pot pune in pericol ceea ce Curtea CE numeste "unitatea pietei interne" .

Initial, regulile cu privire la concurenta, in Uniunea Europeana, serveau la complementarea unei politici inter-statale de reducere a barierelor in comertul international si unificare a pietei. Din acel moment, unitatea pietei a devenit unul din principalele obiective ale politicii in domeniul concurentei odata cu mentinerea unei concurente loiale.

Politica in domeniul concurentei este conceputa si practicata pentru a preveni sau combate un anumit comportament din partea participantilor la mecanismele pietei, comportament menit sa distorsioneze concurenta. Un astfel de comportament din partea participantilor poate avea diferite cauze - in 121h78b general legate de modul agentilor de a percepe mecanismele concurentei - cum ar fi:

Ø      presiunile concurentiale sunt percepute de catre companiile producatoare drept mijloace de limitare a libertatii de miscare;

Ø      comportamentul anticoncurential este o cale de a face mai predictibil mediul organizational al firmei, in conditiile de incertitudine generate de concurenta;

Ø      aranjamentele comerciale si abuzul de pozitie dominanta sunt mijloace atractive de sporire a marjei de profit.

Astfel, mijloacele politicii in domeniul concurentei par a avea mai mult un rol negativ, ele fiind concepute sa ingradeasca si nu sa promoveze anumite actiuni, sa limiteze folosirea unor practici de teama sa nu devina anti-concurentiale mai degraba decat mijloace pentru a incuraja concurenta.

Conform reglementarilor comunitare, politica in domeniul concurentei este privita ca o conditie necesara realizarii pietei interne si nu ca un scop in sine. Astfel, Art.3(g) al TCE subliniaza faptul ca scopul urmarit este de a permite instituirea unui "regim care sa asigure faptul ca, in cadrul pietei unice, concurenta nu este distorsionata".

In pofida unor deficiente, este in general recunoscut ca institutiile Comunitatii au reusit sa traseze un set coerent si consistent de obiective urmarite in implementarea politicii concurentei.

Principalele obiective ale politicii in domeniul concurentei ale Uniunii Europene sunt:

Ø      Cresterea bunastarii consumatorilor. Aceasta prevede o relatie directa intre promovarea concurentei si imbunatatirea performantelor economice;

Ø      Protectia consumatorului. Consumatorii sunt aparati, prin masuri de stimulare a concurentei, de practicile anti-concurentiale ale unor companii care ajung pana a fixa pretul pe piata la unele bunuri.

Ø      Redistribuirea veniturilor. In acest scop, politica in domeniul concurentei promoveaza masuri impotriva centralizarii veniturilor catre un numar mic de agenti economici.

Ø      Protejarea firmelor mici si mijlocii. Aceasta presupune atat protejarea industriilor mici si / sau noi, cat si constientizarea faptului ca un numar mare de competitori pe piata are implicatii pozitive.

Ø      Consideratii regionale sau sectoriale. Deseori, politica in domeniul concurentei este folosita pentru a sprijini anumite sectoare aflata in declin, pentru a impulsiona unele sectoare nou aparute, sau pentru a reduce somajul.

Ø      Integrarea pietelor. Integrarea pietelor sectoriale comporta numeroase sensibilitati care sunt amplificate ori diminuate de o politica adecvata in domeniul concurentei.

Ca o completare la aceste obiective pot fi adaugate si cele in masura sa anuleze anticipat efectele negative. Acestea sunt:

Ø      Garantarea unitatii pietei interne. Acest lucru se realizeaza prin interzicerea intelegerilor intre firme, de natura sa afecteze comertul comunitar si concurenta la scara comunitara.

Ø      Asigurarea imposibilitatii recurgerii la abuzul de pozitie dominanta. Aceasta inseamna impiedicarea aparitiei situatiilor in care una sau mai multe firme incearca sa exploateze in mod abuziv puterea lor economica pe piata. Este de remarcat faptul ca, spre deosebire de SUA, in UE nu este interzis in mod expres monopolul, ci abuzul de situatia de monopol.

Ø      Reducerea / oprirea interventiilor guvernului. Guvernele statelor membre pot distorsiona regulile jocului liber al pietei prin discriminarea favorabila a intreprinderilor de stat, acordarea de ajutor guvernamental anumitor firme, stergerea de datorii.

Se observa, astfel, ca "scopul fundamental al politicii in domeniul concurentei este. de a promova si intretine un proces de concurenta efectiva, pentru realizarea unei alocari mai eficiente a resurselor"[5].

Datorita faptului ca practicile anti-concurentiale apar sub diferite forme, este necesara o diferentiere si in tipurile de politici practicate in domeniul concurentei. Este imposibila existenta unui singur model care sa vizeze aceleasi obiective ale politicii in domeniul concurentei, deoarece fiecare sistem are fundamente specifice in functie de mediul politic, economic, istoric si cultural.

Se considera, ca integrarea economica este avantajoasa deoarece genereaza castiguri de eficienta ca urmare a parcurgerii diferitelor stadii de integrare. Aceste avantaje apar ca efecte ale economiilor de scara, din cresterea exporturilor, din presiunile competitive ale importurilor si din efectele de realocare. Astfel, concurenta si integrarea regionala au devenit procese interdependente.

2. Politica in domeniul concurentei in Uniunea Europeana

2.1. Dreptul concurentei si preturile

Unul din principalele obiective economice ale politicii concurentei din UE se manifesta la nivelul preturilor. In cazul ICI , Curtea a hotarat ca legat de preturi, obiectivul concurentei este de a le tine la un nivel cat mai scazut posibil si de a promova circulatia bunurilor intre statele membre pentru a permite distribuirea cat mai eficienta a activitatilor comerciale in functie de productivitate si adaptabilitatea companiilor in cauza. Acest lucru este adevarat chiar daca concurenta in domeniul preturilor nu este singura forma de manifestare a concurentei. Definitia data are meritul de a aduce un echilibru intre interesele consumatorilor, un grad cat mai inalt al liberei circulatii a bunurilor, si structurile de productie .

2.2. Actori implicati

Cat priveste actiunea institutiilor europene, trebuie subliniat rolul pe care Comisia Europeana si Curtea Europeana de Justitie il au in administrarea si urmarirea evolutiei acestei politici.

2.2.1. Comisia Europeana

Comisia este organul care stabileste principalele reguli, investigheaza fiecare caz in parte si decide, prin majoritate simpla - asemenea unui organism colectiv - , solutia adoptata. Ea monitorizeaza intreaga politica in domeniul concurentei, prin Directia Generala pentru Concurenta DG COMP (anterior cunoscuta sub numele de Directoratul General IV ) care raporteaza comisarului responsabil cu politica in domeniul concurentei. Acest DG a fost creat in primii ani dupa Tratatul de la Roma, in vederea constituirii unei retele constitutionale coerente care sa asigure monitorizarea obiectiva a pietei. Comisia poate fi sesizata asupra unor cazuri de incalcare a prevederilor privind concurenta, fie prin notificare, fie urmare a unei plangeri inaintate de o firma sau un stat, fie poate actiona din proprie initiativa ("ex officio") pentru a investiga anumite situatii specifice sau chiar un intreg sector economic. Comisia poate penaliza orice incalcari ale regulilor privind concurenta, penalizarile putand reprezenta pana la 10% din veniturile companiei incriminate.

Structura Comisiei, in domeniul concurentei, cuprinzand peste 400 de functionari, nu este nici pe departe putin birocratica. Ca urmare, interfata cu publicul este asigurata de prezenta "in fata reflectoarelor a Comisarului european pentru concurenta" .

Comisia se compune din departamente executive si administrative. Desi unele decizii sunt adoptate de comisarul pentru concurenta in baza mandatului acordat, deciziile mai importante sau mai controversate se duc in fata intregii Comisii. Sansele de reusita depind de abilitatea comisarului de a aduce argumente si de a crea conditii care sa ii sprijine initiativa.

2.2.2. Curtea Europeana de Justitie

Pentru ca CEJ a fost depasita uneori de numarul de spete nevoia de reforma a sistemului legal in domeniul concurentei a fost servita si de crearea CPI. Introducerea unui sistem bicefal a avut menirea sa raspunda si acuzatiilor carora blocajele si intarzierile in solutionarea unor cazuri au generat neincredere in dreptul comunitar. CPI face parte din CEJ, dar in practica s-a dezvoltat ca institutie autonoma, incepandu-si efectiv activitatea in 1989 si ocupandu-se de urmatoarele probleme: probleme de personal, unele probleme tinand de Tratatul CECO si actiuni in domeniul concurentei (cu exceptia practicilor antidumping si ajutoarele de stat). Pe parcursul anilor sarcinile CPI s-au extins, cuprinzand si practicile de retorsiune. In ceea ce priveste luarea deciziei, aceasta se realizeaza prin vot secret si cu majoritate de voturi, procedura similara cu cea utilizata de CEJ . Un obiectiv fundamental la nivelul CPI este reducerea blocajului la nivelul si a timpului de asteptare pentru solutionarea diferitelor cazuri.

2.2.3. Parlamentul European

Parlamentul european reprezinta, in viziunea Tratatului de la Roma, din 1957, "popoarele statelor reunite in cadrul Uniunii Europene". Este singura institutie a Uniunii Europene ai carei membrii sunt alesi direct de catre cetatenii statelor membre.

Multa vreme, Parlamentul European a avut un rol periferic privitor la politica in domeniul concurentei. In 1979, in urma unor presiuni exercitate de catre Parlament asupra DG IV, s-a urmarit realizarea unui proces de reglementare mai transparent si publicarea unui raport anual cu privire la concurenta.

Parlamentul European si-a sporit implicarea in dezvoltarea politicii in domeniul concurentei mai ales pe calea influentarii actiunilor Comisie. Aceasta influenta s-a realizat pe doua cai:

Ø      Comisia prezinta un raport anual cuprinzand problemele legate de concurenta, raport pe care Parlamentul il ratifica, tinand seama de continutul raportului si de punerea in aplicare a reglementarilor statuate prin Tratate; Comisarul pentru concurenta poate fi chemat in fata Parlamentului pentru interpelari;

Ø      Parlamentul are puterea de a formula intrebari catre Comisie si de a solicita raspunsuri de la aceasta, in conformitate cu problemele discutate in Parlament, care afecteaza diversele grupuri de interese.

Cu toate ca raporturile Parlamentului cu Comisia s-au dovedit a fi constructive, controlul parlamentar a fost totusi implicit. In decursul anilor, Parlamentul a criticat Comisia ca nu s-a consultat cu membrii acestuia, cerandu-se o mai concreta implicare a Parlamentului in conturarea axelor strategice in materie de concurenta.

Prin implicarea activa a Parlamentului in procesul decizional privind concurenta, este atins partial dezideratul transparentei in domeniul acestei politici.

Interventiile Consiliului de Ministri se rezuma la a autoriza exceptarile in bloc, precum si la a face modificari in baza legala a PDC.

In afara Comisiei, in cadrul PDC actioneaza si autoritatile nationale investite cu competente in acest domeniu. Ca urmare a recentelor propuneri venite din partea Comisiei, de descentralizare a PDC, rolul autoritatilor nationale din domeniul concurentei va creste in mod semnificativ.

2.3. Directii de interventie

Pentru inceput, voi incerca, in aceasta parte a lucrarii, sa definesc conceptul de "intreprindere". Prevederile articolelor 81(85) si 82(86) TCE se aplica vizavi de comportamentul intreprinderilor, fara a specifica semnificatia acestui termen. Acest gol a fost umplut de Curte si Comisie, ale caror interpretari pentru acest concept au fost destul de cuprinzatoare. Astfel, nu este necesar ca entitatea in cauza sa aiba personalitate juridica; atat timp cat este implicata in activitati comerciale, este un intreprinzator . Deducem ca o persoana fizica poate fi catalogata astfel daca este angajata in activitati comerciale. De asemenea, putem deduce ca nu conteaza daca entitatea in cauza este producatoare de profit .

Apar in acest context doua probleme. Prima: grupurile de companii trebuie privite ca una si aceeasi intreprindere? Curtea de Justitie a dat un raspuns afirmativ, cu conditia ca un membru al grupului sa exercite un grad suficient de control asupra celorlalti. In cazul Hydrotherm v andreoli (Cazul 170/83 (1984) ECR 2999), Curtea de Justitie a decis ca un grup format dintr-o persoana, o firma si un parteneriat controlat de o persoana se constituie intr-o intreprindere. Cea de a doua problema care apare este legata de firma-mama si filialele sale.

In acest caz, atat Curtea de Justitie cat si Comisia s-au lasat ghidate de principiul conform caruia daca subsidiara nu formeaza o entitate economica impreuna cu firma-mama, aceasta nu reprezinta o singura intreprindere impreuna cu firma-mama. Acest lucru poate avea influente in cazul semnarii unui acord legal intre firmele-mama si filiale care, daca sunt incheiate intre diferite intreprinderi, ar incalca politica concurentei in Uniunea Europeana.

Pentru a deveni eficienta, concurenta porneste de la premisa ca piata este formata din ofertanti independenti unul de celalalt. Toti ceilalti participanti de pe piata ii supun pe fiecare dintre acestia unei presiuni concurentiale. Pentru a-i face pe ofertanti capabili sa exercite astfel de presiuni pe piata, legea concurentei impune interzicerea unor intelegeri sau practici care ar putea sa-i reduca importanta.

Politicile concurentiale europene se bazeaza pe un cadru legislativ comunitar, promovat in esenta de Tratatul Comisiei Europene (articolele 81-90). Reglementari suplimentare sunt asigurate de o decizie emisa de Consiliu, cunoscuta sub numele de reglementare a fuziunilor. Pe baza acestui text de lege, politicile concurentiale se concentreaza pe patru domenii principale de actiune.

Ø      Eliminarea acordurilor restrictive ale concurentei si a abuzurilor de pozitie dominanta (de exemplu, intelegeri incheiate intre Intreprinderi concurente pentru a fixa anumite preturi).

Ø      Controlul fuziunii firmelor (de exemplu , o fuziune intre doua grupuri mari va duce la pozitia dominanta pe piata a acestora).

Ø      Liberalizarea sectoarelor economice sub forma de monopol ( de exemplu, deschiderea pentru concurenta a sectorului de telecomunicatii).

Ø      Monitorizarea subventiilor acordate de catre stat (de exemplu, interzicerea acordarii de imprumuturi nerambursabile de catre stat, menite sa mentina in activitate firme deficitare fara perspectiva de redresare).

Legea comunitara urmareste sa protejeze piata comuna si sa stimuleze concurenta in cadrul acestui vast spatiu economic. Ea nu intra in actiune decat atunci cand comertul dintre tarile membre este afectat de practicile respective. De exemplu, o intelegere prin care se stabilesc anumite preturi, incheiata intre brutarii dintr-un anumit oras nu va avea nici un impact asupra pietei comune. In consecinta, legislatia europeana nu se aplica in acest gen de situatii. Totusi, cadrul legislativ in vigoare intr-o anumita tara s-ar putea sa acopere si astfel de situatii. Conditia aplicarii schimburilor, este determinanta in ansamblul dispozitiilor Comunitatii Europene.

2.3.1. Politica in domeniul cartelurilor si a altor practici restrictive

Anumite intelegeri incheiate intre firme prejudiciaza concurenta. Exemplul cel mai banal este o intelegere incheiata privind preturile practicate de "faimoasele carteluri," in care firmele fixeaza nivelul preturilor de comun acord, astfel incat consumatorii nu pot beneficia de concurenta dintre firmele producatoare pentru a obtine preturi competitive. Pentru consumatorul final, rezultatul este cresterea preturilor pe piata. Alte intelegeri au drept scop sau efect stabilirea altor conditii pentru functionarea pietelor, de exemplu, firmele isi pot aloca anumite cote de productie sau isi pot imparti piata intre ele. In Comunitatea Europeana incheierea acestui tip de intelegeri este interzisa pentru ca deformeaza concurenta si prejudiciaza diversi operatori de pe piata. De exemplu, daca exista o intelegere de fixare a pretului, firmele nu mai incearca sa ofere produse sau servicii noi de calitate buna, la preturi competitive. Ele nu fac altceva decat sa exploateze o situatie pe care au creat-o tot ele, in care consumatorii nu mai au libertate de decizie intre preturi sau diferite forme de produse sau de distributie a acestora. In asemenea circumstante, intreprinderile nu mai au grija de a fi realmente competitive si nu mai au nici un stimulent ca sa promoveze inovatii sau sa reduca costurile de productie. In consecinta, ele ofera produse si servicii scumpe si depasite de timp.

Pe termen mediu, aceste firme vor fi expuse pe deplin concurentei straine. Acest lucru va duce la izbucnirea unei crize serioase, care poate implica reducerea fortei de munca sau chiar falimentul. Astfel, criza va afecta salariatii, subcontractorii si comerciantii. Mai mult, preturile indicate in mod artificial afecteaza costurile consumatorilor intermediari, care sunt serios afectati de comportarea anti-concurentiala a furnizorilor lor. In consecinta, dinamismul acestor firme scade. In cele din urma, consumatorii finali vor plati mai mult pentru bunuri sau servicii, vor avea o gama de selectie redusa si nu vor beneficia de progresele tehnice sau economice.

Comportamentul anti-concurential al catorva firme prejudiciaza astfel toti operatorii si justifica interventia autoritatilor publice.

Termenul "acorduri" a fost interpretat de Curte ca referindu-se nu numai la contracte scrise, ci si la acorduri verbale. Din aceasta cauza, termenul include si acorduri neoficiale cum sunt asa-numitele "gentelmen's agreements" si chiar acordurile impuse. Inca o data, Curtea a aplicat un criteriu neconventional, conform caruia decisive pentru interpretarea acordului sunt elementele constitutive ale acordului si intentia partilor de a-l incheia si nu forma sa. Astfel, in cazul Quinine Cartel (Cazul 28/77, Tepea (1978) ECR 1391 pana la 1415), Curtea a considerat un "gentlemen's agreement" ca fiind un acord deoarece "acest document semnifica exprimarea exacta a intentiei comune a partilor acordului in privinta comportamentului lor pe Piata Comuna".

Notiunea "decizii ale asociatilor de intreprinderi" a fost interpretata ca fiind legala in principal dar nu exclusiv, de masurile de coordonare decise de asociatiile comerciantilor, chiar si in cazul in care masura in cauza ia forma unei recomandari.

"Practicile concertate" pot fi definite ca actiuni coordonate intre intreprinderi care, fara a ajunge la un acord, inlocuiesc voluntar concurenta cu cooperarea . Nu este necesar un plan deliberat; o indrumare de baza este considerata cerinta inerenta in prevederile referitoare la concurenta din Tratat ca orice operator economic trebuie sa determine independent politica pe care o va urma pe Piata Comuna.

In vederea exprimarii constante si actuale, am ales sa prezint pe scurt continutul Art.81. Acesta se refera la acorduri si intelegeri care pot afecta comertul intre Statele Membre si care au ca obiectiv sau efect "impiedicarea, restrictionarea sau distorsionarea competitiei in cadrul pietei comune" . Se au in vedere activitati care:

Ø      fixeaza, direct sau indirect, preturile de vanzare sau cumparare, sau alte conditii comerciale;

Ø      limiteaza sau controleaza pietele, productia, dezvoltarea tehnica sau investitiile;

Ø      impart pietele sau furnizorii;

Ø      implementeaza conditii inegale la tranzactii egale, discriminand anumiti parteneri comerciali;

Ø      leaga incheierea unui contract de acceptarea unor conditii care distorsioneaza concurenta.

Ca urmare, paragraful 2 al Art.81(85 TCE) declara nule si neavenite toate deciziile si intelegerile contrare prevederilor paragrafului 1, mai sus mentionate.

Legislatia secundara in acest domeniu include mai multe categorii de regulamente, directive, note, emise de Consiliu sau Comisie (printre care Regulamentul 17/1962 sau Regulamentul 1/2003), precum si decizii emise de Curtea Europeana de Justitie (de pilda , Cazul 5,1969, ECR 295, prin care s-a stabilit regula "de minimis"). In timp, pe baza dispozitiilor din tratate si a regulamentelor de aplicare, Comisia a dezvoltat o adevarata politica globala in domeniul acordurilor si practicilor restrictive.

In articol sunt date exemple, cum ar fi fixarea pretului, restrictiile cantitative asupra productiei, investitiilor sau cercetare - dezvoltare, impartirea pietei si legarea vanzarilor de conditii suplimentare. Pot aparea exceptari, daca sunt indeplinite simultan patru conditii:

Ø      contribuie la ameliorarea productiei, distributiei sau la promovarea progresului tehnic sau "economic";

Ø      acorda consumatorilor o cota echitabila din profituri;

Ø      evita restrictiile care nu sunt indispensabile pentru realizarea primelor doua conditii; (respectiv, notiunea de proportionalitate, atat de des aplicata in dreptul comunitar);

Ø      intreprinderile nu elimina concurenta pentru o parte substantiala a produselor in cauza.

Pentru a fi eligibil pentru exceptare, un acord trebuie notificat Comisiei; daca acesta nu este notificat si este descoperit, nu poate fi scutit . Deciziile de exceptare au o durata limitata de valabilitate (in general 5-10 ani), pot fi reinnoite sau revocate, dupa cum considera necesar Comisia.

O exceptie cadru ofera firmelor o anumita certitudine, fiind benefice mai ale IMM-urilor. Este evident faptul ca juristii companiilor redacteaza proiectele de acord inspirandu-se din reglementarile cu privire la derogarile cadru. Ramane insa o zona gri unde se pot aplica regulile concurentei, dar acestea iau in considerare specificitatile, putandu-se solicita o derogare individuala. Prevederile cu privire la exceptiile cadru au fost revizuite si actualizate de multe ori pentru a putea lua in considerare experienta acumulata la sfarsitul fiecarei perioade de catre organismele comunitare. In 1997, erau in vigoare opt reglementari cu privire la acest aspect.

Tabelul 2. Reglementari referitoare la exceptiile cadru.

Sursa: Dumitru Miron (coordonator) - Economia Uniunii Europene, Ed. Luceafarul, Bucuresti,2004, p.338

Cele mai noi reglementari vizeaza sectorul asigurarilor, distributiei autovehiculeleor cu motor si transferul de tehnologie. Acestea isi propun sa reglementeze sectoarele cele mai dinamice si sensibile si sa creeze un climat adecvat care sa incurajeze inovarea si diseminarea tehnologiilor in conditiile unei concurente corecte.

Acordurile anticoncurentiale interzise prin articolul 81 (85 - 1 TCE) se pot incheia la doua niveluri. Primul este nivelul orizontal, in care acordul este incheiat intre firme situate pe acelasi nivel al procesului comercial, cum ar fi cartelurile de pret sau cele de impartire a pietei, acordurile dintre producatori sau dintre vanzatori. "Nu toate acordurile orizontale sunt carteluri, iar cartelurile nu sunt intotdeauna implicate in fixarea pretului si partajarea pietei . De exemplu, un acord aparent inofensiv privind schimbarea informatiilor referitoare la vanzari poate facilita practicile anticoncurentiale, in special pentru oligopoluri. De asemenea, un cartel ar putea conveni o durata de viata scurta a produsului (de exemplu, pentru anvelope, becuri), ceea ce poate impiedica inovarea pentru marimea duratei de viata, sau utilizarea noilor tehnologii, fiindca ar reduce veniturile actuale sau viitoare ale grupului.

Cel de al doilea nivel este cel vertical, care implica tranzactii intre agenti economici care ocupa pozitii diferite in cadrul procesului comercial, cum ar fi distributia selectiva sau exclusiva, achizitiile exclusive (de exemplu, benzinarii si berarii) si impunerea pretului de revanzare.

Articolul 81(3) a prevazut posibilitatea autorizarii anumitor acorduri, prin acordarea de exceptari in bloc, in cazul anumitor tipuri de intelegeri considerate ca avand efecte pozitive, precum cele care contribuie la ameliorarea productiei, a distributiei, la introducerea progresului tehnic, realizarea de progres economic, etc.

In cazul acordurilor orizontale sau de cooperare (incheiate intre firme concurente), mentionam :

Ø      Acordurile de specializare (Regulamentul 2658/2000)

Ø      Acordurile de cercetare-dezvoltare (Regulamentul 2659/2000)

In ceea ce priveste acordurile verticale (incheiate intre firme aflate in stadii diferite ale aceleiasi filiere de productie sau distributie), ele au facut obiectul unor acorduri separate privind acordarea exceptarii pe categorii de acorduri sau tipuri de sectoare. In prezent, aceste acorduri se supun unui regulament unic (Regulamentul 2790/99 din 22 decembrie 1999) prin care sunt exceptate global acordurile verticale care nu au o pozitie dominanta pe piata. Conditiile impuse se refera la existenta unui prag (o cifra de afaceri care sa nu depaseasca, pentru partile asociate in acord, 50 milioane Euro si nu mai mult de 30% din piata de desfacere) si la excluderea anumitor practici restrictive grave. Alte acorduri, chiar daca nu indeplinesc conditiile paragrafului 3 al Art.81, pot beneficia de statutul de exceptii, in cazul in care sunt considerate a fi de importanta minora (principiul "de minimis") si, ca atare, incapabile sa afecteze concurenta la nivel comunitar. O lunga perioada de timp, aceste acorduri au fost definite numai prin cota de piata si cifra de afaceri anuala a firmelor vizate. La finele anului 2001, Comisia a relaxat chiar acest mod de definire, suprimand criteriul cifrei de afaceri si ridicand nivelurile corespunzatoare cotelor de piata la 10% in cazul acordurilor verticale si la 15% pentru cele orizontale.

In general, reglementarile prevazute de Art.81 nu se aplica in cazul:

Ø      Relatiilor dintre o firma si agentii sai comerciali sau intre o societate si filiale;

Ø      Acordurilor de cooperare;

Ø      Operatiunilor de sub-contractare.

Exista totusi, anumite tipuri de acorduri care au fost intotdeauna considerate periculoase de catre Comisie si interzise, practic fara exceptie:

Ø      In cazul acordurilor orizontale:

Ø      Fixarea preturilor;

Ø      Existenta unor birouri de vanzare comune;

Ø      Fixarea de cote de productie sau livrare;

Ø      Impartirea pietei sau a surselor de aprovizionare;

Ø      In cazul acordurilor verticale:

Ø      Fixarea preturilor de revanzare

Ø      Clauze de protectie teritoriala absoluta.

In prezent, Comisia Europeana incerca sa schimbe radical sistemul de aplicare a regulilor de concurenta - sistem introdus prin Regulamentul nr. 17/62. Obligatia de notificare a oricarui acord in vederea obtinerii unei decizii de certificare negativa sau de exceptare este considerata ca o sarcina prea impovaratoare atat pentru intreprinderi, cat si pentru Comisie. In vederea rezolvarii acestor probleme, Comisia a inaintat la sfarsitul anului 2000 o propunere de modificare a regulamentului, modificare ce vizeaza:

Ø      descentralizarea sistemului prin inlocuirea principiului autorizarii prealabile a acordurilor restrictive cu cel al exceptarii legale (acordurile vor fi legale si aplicabile imediat dupa incheiere daca sunt compatibile cu Art. 81 al Tratatului CE) si prin interpretarea Art. 81 alin.3 ca fiind o dispozitie direct aplicabila (dand drept instantelor judecatoresti si autoritatilor in domeniul concurentei din statele membre sa-l aplice);

Ø      asigurarea unei aplicari uniforme a regulilor concurentei.

Pentru mai buna intelegere a politicii privind cartelurile si practicile restrictive, vom prezenta in continuare doua exemple de actiuni intreprinse de Comisie in anul 1998.

Interzicerea unui cartel in domeniul zaharului

In 1998, Comisia a interzis o intelegere prin care doi producatori si doi comercianti de zahar din Marea Britanie adoptau o strategie comuna care ducea la cresterea pretului zaharului. In justificarea deciziei s-a aratat faptul ca, pentru consumatorul final, intelegerea a dus la cresterea pretului de vanzare a zaharului mai mult decat daca ar fi existat concurenta libera. Odata cu interzicerea intelegerii, Comisia a aplicat firmelor amenzi de peste 50 de milioane de Euro.

Interzicerea unui cartel in domeniul incalzirii urbane

In octombrie 1998, Comisia a desfiintat un cartel al producatorilor de conducte pentru sisteme de transport a energiei termice urbane, prin care se fixau de comun acord preturile si conditiile de licitare catre autoritatile publice. Cartelul fusese stabilit in Danemarca, la sfarsitul lui 1990, fiind ulterior extins in Germania si alte tari ale UE, astfel incat incepand cu 1994, acoperise intreaga piata europeana. In Danemarca si Germania, firma respectiva pusese la punct un sistem de "fraudare" a procedurilor de licitatie: ele stabileau "favoritul" care urma sa castige fiecare contract, ulterior, celelalte membre ale cartelului luau parte la licitatii cu oferte mult mai scumpe decat ale "favoritului". In plus, membrii cartelului isi partajasera pietele nationale si fixasera, de comun acord, preturile pentru conductele folosite la transportul caldurii. Ca atare, cumparatorii conductelor, in general autoritatile locale, nu aveau posibilitatea unei alegeri reale, intre oferte si preturi competitive.

Comisia a aplicat tuturor membrilor cartelului amenzi care s-au ridicat la circa 92 milioane Euro. In acest caz, s-a aratat ca practicile anti-concurentiale au adus prejudicii atat firmelor care erau in afara cartelului, excluse de pe piata , cat si autoritatilor locale, respectiv contribuabililor.

2.3.2. Politica anti-monopol. Interdictia abuzului de pozitie dominanta

Desi controlul intelegerilor dintre firme este necesar, el nu se dovedeste a fi si suficient. Excesul de concentrare poate favoriza situatiile in care o firma abuzeaza de pozitia ei dominata pe piata, manifestandu-se de o maniera incorecta, fie la nivelul preturilor practicate (prea mici sau prea mari), a conditiilor de comercializare sau a modului in care isi trateaza consumatorii.

Afacerile eficiente se desfasoara cu scopul de a cuceri pietele, pana in punctul in care se pot stabili pozitii cu adevarat puternice. Detinerea unei pozitii dominante nu este gresita in sine. Acesta este chiar rezultatul eficientei activitatii desfasurate de intreprinderi. Daca insa intreprinderea isi foloseste puterea pentru a inabusi concurenta, aceasta este o practica anti-concurentiala, calificata ca abuz. In concluzie abuzurile pozitiei dominante sunt de condamnat.

Abuzul de pozitie dominanta se manifesta atunci cand, prin comportamentul sau, o firma influenteaza structura sau gradul de concurenta de pe piata respectiva, chiar si in situatia in care un asemenea comportament este rezultatul anumitor dispozitii legislative.

Potrivit Art. 82 al Tratatului CE, "orice abuz de pozitie dominanta al uneia sau mai multor intreprinderi in interiorul pietei interne sau intr-un segment important al acesteia va fi interzis ca fiind incompatibil cu piata interna, atata timp cat afecteaza comertul dintre statele membre". Sunt mentionate si cateva exemple, cum ar fi: impunerea intr-o maniera directa sau indirecta de preturi de vanzare / cumparare ce nu sunt echitabile, limitarea productiei, dezvoltarii tehnice in detrimentul consumatorului, discriminarea intre clienti si furnizori, etc. Un astfel de abuz consta in:

Ø      impunerea in mod direct sau indirect, a preturilor de vanzare sau de cumparare sau a altor conditii comerciale inechitabile;

Ø      limitarea productiei, distributiei sau a dezvoltarii tehnologice in dezavantajul consumatorilor;

Ø      aplicarea, in privinta partenerilor comerciali, a unor conditii inegale la tranzactii echivalente, provocand in acest fel, unora dintre ei, un dezavantaj in pozitia concurentiala ;

Ø      conditionarea incheierii unor contracte de acceptarea, de catre parteneri, a unor clauze stipuland prestatii suplimentare care, nici prin natura lor si nici conform uzantelor comerciale, nu au legatura cu obiectul acestor contracte.

Trebuie mentionat ca, in ceea ce priveste temeiul juridic al combaterii abuzului de pozitie dominanta, Art.82 i se adauga art.83, prin care se permite adoptarea de regulamente si directive si Art.85, care se refera la competentele de investigare ale Comisiei. Dupa cum se observa, Art. 82 se constituie intr-un instrument de control al exercitarii puterii de monopol pe o piata sau alta. El implica analizarea a doua elemente:

Ø      existenta unui agent economic aflat in pozitie dominanta ;

Ø      comportamentul respectivului agent economic, care are drept efect afectarea concurentei pe piata respectiva.

Art.82 ridica probleme din cele mai delicate, legate de definirea conceptelor la care se face trimitere, respectiv:

a) Cand avem de a face cu o pozitie dominanta pe piata ? Pozitia dominanta se defineste in raport de capacitatea firmei de a afecta concurenta si de a actiona independent de reactia concurentilor de pe piata si a consumatorilor.

b) Cum se poate defini piata relevanta? Piata relevanta se poate defini pornind de la trei principali determinanti: piata produsului, piata geografica si piata temporala.

In ceea ce priveste piata produsului, se presupune o investigatie pe clase de produse, piata fiind definita in functie de existenta altor produse similare, substituibile (produsele substituibile sunt cele catre care se pot indrepta preferintele consumatorilor atunci cand pretul sau calitatea produsului de baza s-au modificat, deoarece raspund aceleiasi nevoi sau unor nevoi similare; exemplu: unt si margarina , cafea macinata si ness, etc.).

Piata geografica, se refera la teritoriul in care conditiile de concurenta sunt omogene. In conditiile existentei pietei unice, cel putin teoretic, piata geografica este piata UE. Cu toate acestea, de la caz la caz trebuie avuti in vedere si alti factori, de vreme ce, cu cat este mai strict delimitata piata, cu atat mai evidenta apare pozitia dominanta. In analiza sa, Comisia are in vedere identificarea barierelor la export, capacitatea produsului de a fi transportat dintr-un loc in altul si, nu in ultimul rand, diferite alte bariere juridice, administrative sau tehnice.

Piata temporala, are in vedere schimbarile structurale suferite in timp de catre de o piata . Asa de pilda , analizele efectuate trebuie sa aiba in vedere volatilitatea anumitor piete, urmare, fie a factorilor de mediu, fie datorita modificarilor survenite in preferintele consumatorilor.

c) Care este relatia care se stabileste intre existenta unei pozitii dominante si abuzul de pozitie dominanta? In trecut, Comisia si CEJ considerau ca existenta in sine a unei pozitii dominante pe piata constituia un abuz (cazul Continental Can, 1972).Incepand cu 1979 (cazul Hoffmann - la Roche, nr. 85/76), Curtea a definit "abuzul" ca fiind un "concept obiectiv" si, mult mai recent, s-a facut distinctia clara intre "pozitia dominanta " si "abuz" (vezi Tetra Pak II, 1997).

Trebuie subliniat inca o data faptul ca, in raport cu reglementarile comunitare (Art.82), Comisia, si CEJ, condamna numai abuzul de pozitie dominanta si-i penalizeaza pe cei care comit aceste abuzuri. Exercitarea, de catre Comisie, a controlului efectiv asupra abuzului de pozitie dominanta s-a realizat abia la finele deceniului al noualea.

Regulamentul nr. 17/62 se aplica si in cazul abuzului de pozitie dominanta, astfel ca procedura este asemanatoare, cu mentiunea ca Tratatul CE nu prevede, pentru cazurile de abuz de pozitie dominanta, derogari individuale sau exceptii de grup. Reforma propusa de Comisie se aplica si acestui domeniu, fiind insa dedicata in principal situatiilor referitoare la acorduri restrictive si practici concertate.

Abuzul de pozitie dominanta pe piata de distributie a inghetatei

Ca rezultat al unei reclamatii facute de Mars, Comisia Europeana a descoperit ca Unilever abuzase de pozitia sa dominanta. Unilever furniza congelatoare distribuitorilor din Irlanda complet gratuit, cu conditia ca acestia sa depoziteze in ele numai produse Unilever. In consecinta, consumatorii irlandezi aveau o posibilitate extrem de restransa de a alege intre diverse sortimente de inghetata. Comisia Europeana a considerat aceasta cerinta de folosire exclusiva drept un abuz al firmei Unilever, care a profitat de pozitia sa dominanta pe piata.

Abuzul de pozitie dominanta in organizarea Campionatului Mondial de Fotbal

La 20 iulie 1999, Comisia Europeana a adoptat o decizie formala impotriva comitetului francez care a organizat Campionatul Mondial de Fotbal, desfasurat in Franta in 1998. Comitetul de organizare a campionatului mondial (CFO) detinea monopolul organizarii evenimentului, inclusiv vanzarea biletelor. Comisia Europeana a descoperit ca aranjamentele vizand vanzarea de bilete pentru meciurile finalelor erau discriminatorii si constituiau un abuz exercitat datorita unei pozitii dominante. Aranjamentele facute pentru vanzarea de bilete ii favorizau pe consumatorii care puteau da o adresa din Franta, in detrimentul consumatorilor care erau rezidenti ai altor tari. Persoanele nerezidente in Franta, care doreau sa urmareasca meciurile finale, erau astfel puternic dezavantajate in comparatie cu rezidentii francezi. In consecinta, Comisia Europeana a emis o hotarare care condamna CFO.

2.3.3. Controlul fuziunilor (concentrarilor)

Cand firmele se unesc, printr-o fuziune, printr-o achizitie, sau prin infiintarea unei intreprinderi mixte, in general, impactul asupra pietei este pozitiv. Corelarea activitatilor firmelor le permite realizarea sinergiei in multe domenii, cum a fi cercetarea si dezvoltarea de produse noi. Uneori, firmele pot implementa masuri de restructurare care vor reduce costurile de productie sau de distributie pentru firma noua. Astfel, ele pot deveni mai eficiente pe piata. Concurenta se intensifica si consumatorul final va beneficia de servicii de calitate superioara, oferite la preturi accesibile.

Spre deosebire de o intelegere, care reprezinta un acord intre intreprinderi independente din punct de vedere juridic, in cazul unei concentrari, structura interna a acestora se modifica iar raporturile de proprietate se schimba. Concentrarile pot imbraca diferite forme, precum fuziuni, participari, intreprinderi comune, etc., toate aceste forme implicand o modificare a raporturilor de proprietate. Tratatul CEE din 1957 nu continea nici un fel de prevederi privind controlul concentrarilor (principala explicatie fiind legata de faptul ca in anii 50, concentrarile trans-frontaliere erau rare si greu realizabile din punct de vedere juridic; ca atare, controlul concentrarilor a fost considerat un domeniu mult prea sensibil pentru a fi "comunitarizat").

Regulamentul 4064/89 privind controlul operatiunilor de concentrare stabileste ca : "operatiile de concentrare de dimensiuni comunitare, care creeaza sau intaresc o pozitie dominanta si care au drept consecinta impiedicarea concurentei efective pe piata comunitara sau intr-o zona semnificativa a acesteia, trebuie declarate incompatibile cu piata comuna". Concentrarea apare atunci cand o firma obtine controlul exclusiv asupra altei firme sau asupra unei firme pe care o poate controla alaturi de alte firme sau atunci cand mai multe firme preiau controlul unei intreprinderi sau creeaza alta noua. O operatiune de concentrare (fuzionare a mai multor intreprinderi sau preluare a controlului asupra mai multor intreprinderi) este de dimensiune comunitara atunci cand:

Ø      cifra de afaceri totala realizata pe plan mondial de toate intreprinderile vizate este superioara valorii de 5 miliarde Euro;

Ø      cifra de afaceri totala realizata in cadrul Comunitatii de cel putin doua din intreprinderile vizate, reprezinta o valoare mai mare de 250 milioane Euro, conditia fiind ca fiecare din intreprinderile vizate sa nu realizeze mai mult de 2/3 din cifra lor de afaceri, in interiorul unuia si aceluiasi stat membru.

Atunci cand cota de piata a firmelor in cauza nu depaseste 25%, nici in cadrul Pietei comune, nici intr-o zona semnificativa a acesteia, concentrarea este considerata compatibila cu reglementarile comunitare. Concentrarile vizate prin Reglementare trebuie sa fie notificate catre Comisie, care dispune de un termen limitat pentru a se pronunta. S-a estimat faptul ca numarul cazurilor ce vor trebui examinate va fi de 40-50 pe an, fapt care s-a verificat. Atunci cand respectivele concentrari nu raspundeau acestor criterii ele erau supuse controlului autoritatilor nationale. Uneori, acordarea unei autorizatii este subordonata necesitatii respectarii anumitor conditii, dar, cea mai mare parte a concentrarilor sunt autorizate putin dupa notificarea lor.

Figura nr1 . Proceduri pentru controlul fuziunilor

Notificare

Valabila pentru toate fuziunile ce au " dimensiuni comunitare"; fuziunile nu pot fi incheiate pana cu cel putin 3 saptamani dupa notificare.