ANALIZA STATISTICA A MODIFICARILOR IN STRUCTURA VENITURILOR FISCALE DUPA 1990

ANALIZA STATISTICĂ A MODIFICĂRILOR ÎN STRUCTURA VENITURILOR FISCALE DUPĂ 1990

4.1. Evolutia veniturilor publice totale în perioada 1990-2002

În orice orânduire sociala, sistemul veniturilor publice este determinat de forma de proprietate asupra mijloacelor de productie si de sfera relatiilor marfa-bani. Dupa cum se stie, de-a lungul timpului, proportia mijloacelor de productie apartinând regiilor autonome si societatilor comerciale de stat a scazut din ce în ce mai mult, ceea ce a facut ca si participarea lor la constituirea veniturilor publice sa scada in mod corespunzator în contrapondere cu sectorul privat.

Populatia participa la fondurile publice cu o parte din veniturile sale. Ponderea acestei participari a devenit tot mai mare pe masura extinderii privatizarii în toate sectoarele economiei nationale, ca o trasatura specifica trecerii la economia de piata.

Este o realitate ca relansarea economica în perioada de tranzitie este în mod indubitabil, generata de sectorul privat creat în economie, si de gradul de privatizare al sistemului productiv. Fara existenta unor agenti economici privati, care sa dinspuna de un cadru propice, nu putem accede la o relansare economica autentica.

Interventia autoritatilor publice prin instrumente si modalitati propice tranzitiei, compatibile strategiei de reforma promovata, va trebui sa fie benefica crearii, extinderii si dezvoltarii sectorului privat autentic. În acest sens, fiscalitatea poate oferii instrumentele necesare autoritatii publice pentru accelerarea procesului de privatizare, si, pe aceasta baza, a declansarii si sustinerii relansarii economiei .

Totalitatea impozitelor, taxelor, contributiilor si a celorlalte venituri publice provenite de la persoanele juridice si persoanele fizice care alimenteaza bugetele publice formeaza sistemul fiscal .

Cu un sens oarecum similar, în practica fiscala se utilizeaza si notiunea de fiscalitate. Astfel, într-un recent dictionar, fiscalitatea este definita ca fiind un ,,sistem de constituire a veniturilor statului prin redistribuirea venitului national cu ajutorul impozitelor si taxelor, reglementat prin norme juridice" .

Impozitele si taxele, ca venituri bugetare, au 242i89c izvorât în primul rând din necesitatea întretinerii aparatului de stat. Odata cu cresterea rolului si functiilor statului si implicarea lui în viata economico-sociala, veniturile publice au fost folosite si pentru sustinerea acestor noi misiuni.

Într-un stat, având finantele publice organizate pe principii moderne, impozitele si taxele au urmatoarele functii:

Daca în perioada 1990-1995 impozitele directe aveau un aport mai mare la formarea veniturilor bugetului general cosolidat comparativ cu impozitele indirecte, începând cu anul 1996 raportul dintre cele doua categorii de impozite se inverseaza, accentul fiind pus pe cresterea încasarilor din impozitele indirecte la formarea resurselor publice . Astfel, daca în anul 1992, impozitele directe aveau o pondere de 57,9% din totalul veniturilor bugetare, începând cu anul 1998 ponderea acestora în formarea veniturilor nu a mai depasit niciodata 34%, iar în anul 2000 a ajuns chiar la 26%. În anul 2001 s-a înregistrat o usoara crestere, reprezentând 27,8% din totalul veniturilor bugetare.

Impozitele indirecte, pe de alta parte, aveau în anul 1992 un cuantum de 36,8% din totalul veniturilor, în anul urmator crescând cu zece procente. Anul 1998 situeaza impozitele indirecte la o cota de 56,5% din totalul veniturilor bugetare, iar ponderea a crescut si în anii urmatori, ajungând în anul 2000 la 68,9%, în anul 2001 înregistrându-se o usoara scadere de 5,0 puncte procentuale.

În ceea ce priveste cealalta componenta a veniturilor curente, respectiv veniturile nefiscale, acestea reprezentau în anul 1991 2,26% din totalul veniturilor bugetare, iar în anul 1994 acestea au crescut reprezentând 6% din venituri.

Veniturile nefiscale au fluctuat într-o marja redusa între 3-4% în perioada 1995-1999, iar în anul 2000 ponderea lor a crescut la 4,5%. Anul 2001 aduce cu sine cota cea mai însemnata pe care au avut-o pâna în prezent veniturile nefiscale în totalul veniturilor, si anume 6,5%.

Veniturile din capital reprezentau 1,2% din totalul veniturilor statului în anul 1991, iar în anul 1992 au crescut la 1,6%. În perioda 1993-1995 veniturile din capital au avut ponderi infime de 0,1% în totalul veniturilor bugetare, dar în anul 1997, ponderea acestora a crescut spectaculos pâna la 5,2%, în urmatorii doi ani mentinându-se peste 4,5 %. În anul 2001 veniturile din capital au o pondere de doar 0,06% din totalul veniturilor bugetului general consolidat.

Donatiile s-au înregistrat în cadrul veniturilor bugetare din anul 2000, când acestea reprezentau 0,2% din total, iar în anul 2001 acestea abia au atins pragul de 0,01%.

Încasarile din rambursarea împrumuturilor acordate au început sa fie contabilizate din anul bugetar 1997 când reprezentau doar 0,1% din total. În anul urmator s-au înregistrat încasarile cele mai mari din aceasta sursa, ponderea fiind de 1,9%, anul 2000 retinând o cota de doar 0,2%. În anul 2001 aceste încasari au crescut, ponderea lor în veniturile totale fiind de 0,9%.

4.2. Structura si evolutia veniturilor fiscale

Veniturile fiscale reprezinta partea cea mai importanta din cadrul veniturilor bugetului de stat, iar evolutia acestora în consecinta devine relevanta pentru întreaga structura a veniturilor statului.

Evolutia valorilor de la un an la altul este greu de urmarit întrucât fenomenul inflationist si-a pus amprenta pe marimea sumelor înscrise în buget. De aceea, structura veniturilor fiscale este mult mai usor de urmarit decât evolutia acestor venituri.

Impozite le directe au o evolutie destul de constanta pâna în anul 1998, când acestea cresc doar cu putin peste 2.000 (miliarde) lei fata de anul precedent, în timp ce veniturile fiscale au crescut în aceeasi perioada cu peste 20.500 (miliarde) lei. Daca pâna în anul 1997 aportul impozitelor directe în formarea veniturilor fiscale depasea valoarea veniturilor provenite din impozitele indirecte, începând cu anul 1998 raportul dintre cele doua categorii de impozite se schimba. Astfel, în anul 2001, valoarea veniturilor provenite din impozite directe era de aproximativ 41.150 (miliarde) lei, în timp ce valoarea totala a veniturilor fiscale a depasit suma de 137.200 (miliarde) lei. Aceasta evolutie mult mai greoaie a impozitelor directe în raport cu veniturile fiscale poate fi explicata prin greutatea cu care statul colecteaza aceste impozite, de aceea preferând impozitele indirecte pentru colectarea carora statul nu depune la fel de multe eforturi. O diminuare a acestor impozite creeaza pe de alta parte si imaginea unei relaxari fiscale pentru ca perceptia platii unui impozit direct este mult mai mare decât în cazul unuia indirect care este inclus în alte preturi.

Imozitul pe profit are si el o evolutie asemanatoare, crescând în anul 1998 fata de anul 1997 cu doar aproximativ 200 (miliarde) lei, dupa ce cu un an în urma crescuse cu peste 7.000 (miliarde) lei. Motivatiile pentru aceste scaderi ale impozitului pe profit în temeni reali se poate gasi fie într-o restrângere a activitatilor economice aducatoare de profit, fie în marirea ponderii de unitati care practica evaziunea fiscala, declarând pierderi sau profituri mult mai mici decât în realitate.

O alta explicatie ar putea consta în numarul destul de mare de unitati care pur si simplu nu îsi platesc obligatiile pentru buget, stiindu-se ca nu de putine ori statul a recurs la reesalonari sau chiar scutiri de la plata unor obligatii bugetare. Astfel, sunt dezavantajati toti bunii platnici care, în concurenta cu o întreprindere care nu si-a platit obligatiile de orice fel va avea costuri de productie mai mici si, prin urmare va practica o concurenta neloiala. Tot bun platnicii vor suporta si cresterile impozitelor care nu vor întârzia sa apara datorita faptului ca scaderea prelevarilor trebuie suplinita într-un fel.

Impozitul pe salarii este o categorie de venituri fiscale aparte, care afecteaza direct veniturile unei parti importante din populatie. Evolutia acestor venituri a fost una normala pâna în anul 1997, iar în anul1998 a crescut cu doar putin peste 1.000 (miliarde) lei, în vreme ce în anul 1997 crescuse cu peste 7.000 (miliarde) lei, pâna la valoarea de aproape 14.000 (miliarde) lei. În anul 2000, impozitul pe salarii mai reprezenta doar putin peste 1.600 (miliarde) lei, iar în anul 2001 a scazut sub 400 (miliarde) lei. Aceasta scadere a veniturilor din impozitele pe salarii se datoreaza în principal aparitiei impozitului pe venit în cadrul caruia se include în mare parte si acest impozit. O alta explicatie rezida din faptul ca acest impozit a scazut odata cu introducerea impozitului pe venitul global.

Impozitul pe venit a aparut pentru prima data ca venit la buget în anul 2000, când reprezenta aproape 24.400 (miliarde) lei, iar în anul 2001 a crescut la valoarea de aproximativ 36.750 (miliarde) lei. Aparitia acestui tip de impozit reuneste mai multe tipuri de prelevari anterioare si este rezultat dupa modelul occidental al acestuia.

În tarile dezvoltate, ponderea impozitelor pe veniturile persoanelor fizice în totalul veniturilor fiscale ale statului este mai mare decât aceea a impozitelor pe veniturile persoanelor juridice. În scimb, în tarile în curs de dezvoltare starea materiala precara a majoritatii populatie face ca aportul impozitelor pe venitul persoanelor fizice sa fie redus, în marea majoritate a cazurilor, volumul impozitului pe profit fiind mai mare .

În categoria alte impozite directe intra impozitul pe profitul obtinut din activitati comerciale ilicite sau din nerespectarea Legii privind protectia consumatorilor, impozitul pe dividende de la societatile comerciale, impozitul pe onorariul avocatilor si notarilor publici, precum si alte încasari din impozite directe. Aceste impozite au crescut de mai mult de 8 ori în anul 1992 fata de anul 1991, dupa care aproximativ s-a dublat în fiecare an pâna în anul 1998 când au avut o crestere de peste 1.000 (miliarde) lei, pâna la aproape 1.700 (miliarde) lei. O crestere mai mica s-a înregistrat în anul 2000, de mai putin de 100 (miliarde) lei, iar în anul 2001 a crescut cu peste 2.500 (miliarde) lei, pâna la valoarea de aproape 5.200 (miliarde) lei.

Impozitele indirecte au crescut într-un ritm accentuat în toata perioada 1991-2001, accentuari ale acestei tendinte observându-se în anul 1993, dar si în anul1998 si 2000. În anul 1993, cresterea mai accentuata s-ar putea datora introducerii taxei pe valoarea adaugata. Totodata, cresterea impozitelor indirecte se datoreaza si politicii fiscale promovate de guvernele de la Bucuresti care au preferat acest tip de impozit fata de impozitele directe.

Taxele vamale au crescut într-un ritm mai aceentuat pâna în anul 1998, când si-a redus ritmul de crestere, iar în anul 2001 a crescut cu doar putin peste 300 (miliarde) lei, ceea ce înseamna în termeni reali o descrestere fata de anul precedent.

Alte impozite indirecte în care se includ majorari si penaliti de întârziere pentru veniturile nevarsate la termen, taxe si tarife pentru eliberarea de licente si autorizatii de functionare a avut o crestere mai importanta în anul 1994 când a depasit de peste 4 ori valoarea din anul precedent. În anul 1997, valoarea acestor impozite a scazut de la aproape 472 (miliarde) lei la aproximativ 211 (miliarde) lei, pentru ca în anul 1998 sa ajunga la aproape 1.300 (miliarde) lei, iar cresterea cea mai importanta s-a realizat în anul 2001 când a ajuns de la putin sub 3.200 (miliarde) lei pâna la putin peste 8.000 (miliarde) lei.

Graficul 4.2. Ponderea impozitelor directe si indirecte în

totalul veniturilor fiscale

Graficul 3.3. Evolutia impozitului pe profit în corelatie cu

evolutia impozitelor directe

Impozitele directe reprezentau 58% în anul 1991, iar în anul urmator au urcat la 61%, pondere pe care nu o vor mai atinge niciodata în tot intervalul analizat. În intervalul 1993-1997, ponderea impozitelor directe în totalul veniturilor fisacale s-a situat între 49 si 55%, iar în anul 2000 ponderea acestora a fost de doar 27,5%, urmând ca în anul 2001 s-a crasca putin, având o cota de 30% din totalul veniturilor fiscale. Pentru o împartire mai echitabila a impozitelor pe fiecare contribuabil, proportia impozitelor directe ar trebui sa creasca în viitor.

În perioda 1991-1996 impozitul pe profit a avut o pondere în totalul veniturilor fiscale situata intre 20 si 24%, anul 1997 aducând cu sine ponderea cea mai mare în total de 26,6%, anii care au urmat îregistrând ponderi sub 20%, iar anul final al analizei, 2001 impunând ponderea de doar 16% din total.

Impozitul pe salarii reprezenta ca pondere în perioada 1991-1997 peste 34%, având o pondere maxima în totalul veniturilor fiscale de 38,7% în anul1994. În anul 1998, aceste prelevari au atins cota de doar 25%, iar în anul 2000 se înregistreaza doar 1,4%, tinând cont ca o mare parte din acest impozit se transmite acum catre impozitul pe venitul global. Anul 2001 indica în dreptul acestor impozite infima cota de 0,3%. Cota de impozitare a salariilor a mai scazut si ea, lucru de apreciat, tinând cont ca populatia a fost de multe ori si este cea care duce greul fiscalitatii si a suportat de multe ori majorari de impozite doar pentru ca statul sa acopere proasta prelevare din alte sectoare.

Impozitul pe venit reprezenta în anul 2000, 21,3%, iar în anul 2001 ponderea acestuia a sporit pâna la 26,8%, impunându-l ca cea de-a doua sursa ca pondere în veniturile fiscale, dupa taxa pe valoarea adaugata.

Prelevarile în contul altor impozite directe reprezentau doar 0,4% în anul 1991, importanta acestora crescând pe parcurs, în perioada 1992-1997 având cote în jurul valorii de 1-1,9% din totalul veniturilor fiscale. În anul 1999 ponderea acestora era de 2,9%, iar dupa ce în anul urmator au scazut la 2,2%, în anul 2001 au atins cota cea mai înalta de 3,8%, ceea ce demonstreaza cresterea în timp a importantei acestor impozite.

În cazul impozitelor indirecte avem de-a face cu o crestere spectaculoasa a ponderii în totalul veniturilor fiscale în perioada de referinta, daca în anul 1992 reprezentau doar 38,9%, în anul 2000 aveau o pondere în total de 72,5%. Un salt important s-a facut în anul 1998 când de la ponderea de 48,8% s-a ajuns la 62,6%. Fata de vârful din anul 2000, proportia impozitelor indirecte a mai scazut putin în anul 2001, pâna la 70%, aceasta ramânând la o cota foarte înalta.

Taxa pe valoarea adaugata reprezenta în anul 1993, 19,9%, iar în anul urmator a crescut la 27,3%. În anul 1998 a crescut fata de anul 1997 de la 29,2% la 37,1, iar cota cea mai mare a avut-o în anul 2000 si anume 44,1%. În anul 2001 T.V.A. a reprezentat 37,7% din totalul veniturilor fiscale, fiind sursa principala de finantare a bugetului de stat. Scaderea ponderii din anul 2001 fata de anul precedent se poate datora înregistrarii pentru prima data în acest an în buget a sumelor defalcate din T.V.A. pentru bugetele locale, actiune care a vaduvit valoarea taxei cu peste 20 000 miliarde lei.

Graficul 4.4. Evolutia taxei pe valoarea adaugata în corelatie

cu evolutia impozitelor indirecte

În anii 1991 si 1992, accizele si impozitul pe circulatie aveau valori record de 38%, respectiv 32%, dar odata cu înlocuirea în anul 1993 a impozitului pe circulatia marfurilor cu T.V.A., ponderea acestora a coborât la 20%. În urmatorii 3 ani a scazut sub 10%, iar în anul 1999 s-a ridicat la 19%. Anul 2001 nu mai înregistreaza nici un venit bugetar sub aceasta titulatura.

Accizele au început sa fie abordate separat din anul 1996 când reprezentau 6,2% din total. În anii urmatori ponderea lor a crescut continuu, exceptie fiind anul 2000 când de la 17,6% s-a redus la 16,4%. Anul 2001 înseamna pentru accize cota cea mai însemnata în cadrul veniturilor fiscale în comparatie cu anii precedenti, 19,9%; aceasta pondere depasind-o chiar pe cea din dreptul impozitului pe profit, accizele devenind odata cu anul 2001 a treia sursa de venituri ca importanta pentru bugetul public. Cresterea destul de spectaculoasa a ponderii accizelor în cadrul veniturilor fiscale este efectul conventiilor semnate de statul român prin care acesta se angajeaza sa aduca nivelul accizelor la cel al Uniunii Europene.

Taxele vamale însumau doar 3,5% din veniturile fiscale in anul 1991, în anul urmator urcasera la 6,1%, pentru ca anul 1993 sa aduca cota cea mai ridicata de 10,1%. Dupa un nivel mai scazut de 6.8% în anul 1994, perioada 1995-1999 a înregistrat ponderi de 8,3-9,6%. În anul 2000 ponderea taxelor vamale în totalul veniturilor fiscale a scazut la 7,6%, iar în anul 2001 la 6,6%. Aceasta scadere de prelevari în contul taxelor vamale se datoreaza obligatiei pe care si-a asumat-o România prin mai multe conventii la care este parte si prin care se obliga sa reduca anumite taxe vamale. În perspectiva integrarii tarii noastre în Uniunea Europeana, taxele vamale vor lipsi cu desavârsire în cadrul sau, asa ca de asteptat este ca aceste taxe sa scada în continuare, aceasta fiind o politica la nivel mondial la care România trebuie sa faca fata prin crearea pe plan intern a unor produse competitive din punct de vedere economic si care sa poata face fata concurentei externe.

Pâna în anul 1993 prelevarile în contul altor impozite indirecte nu depasisera 1% din veniturile fiscale, dar odata cu anul 1994, acestea s-au apropiat de nivelul de 2%, iar în anul 1996 reprezentau 2,7%. Anul 1997 coboara nivelul acestor prelevari sub 0,6%, iar anul urmator înregistreaza cota de 2,1%. Dupa o noua scadere de 1,6% în anul 1999, aceste impozite ajung sa aiba o pondere de 2,8% în anul 2000, iar în anul 2001 cresc spectaculos pâna la 5,8%, devenind o sursa de luat în seama în cadrul veniturilor fiscale.

4.3. Factorii determinanti ai modificarilor în structura veniturilor fiscale

Marimea resurselor financiare ale societatii la nivel macroeconomic depinde de dimensiunile produsului intern brut, de proportiile în care acesta serveste pentru consum si pentru formare bruta de capital, de nivelul preturilor, de volumul si structura productiei, precum si de posibilitatile pe care le are societatea în ansamblul ei de a apela la resurse financiare externe (împrumuturi, donatii, ajutoare etc.) .

Cuantumul resurselor financiare publice constituite la un moment dat la dispozitia statului si a organismelor sale este influentat de o serie de factori care pot fi grupati astfel:

factori economici care determina sporirea produsului intern brut si pe aceasta baza, sporirea veniturilor impozabile;

factori monetari (dobânda, creditul, masa monetara) care îsi transmit influenta prin intermediul preturilor. Cresterea preturilor si accentuarea fenomenelor inflationiste determina în anumite conditii, cresterea salariilor si a profiturilor, care la rândul lor determina sporirea resurselor financiare provenite din impozitele directe pe venit;

factori sociali, al caror rol este tot mai mare în condiaror rol este tot mai mare în conditiile accentuarii rolului social al statului determinat de necesitatea distribuirii resurselor pentru satisfacerea nevoilor de educatie, sanatate, etc.;

factori demografici, care influenteaza numarul contribuabililor;

factori politici si militari, care pot determina efecte multiple asupra productiei si veniturilor, contributiei la asigurarile sociale, fiscalitatii etc., ca urmare a masurilor de politica economica, sociala si financiara;

factori de natura financiara, care, de fapt, sintetizeaza influenta celorlalti factori prin dimensiunea cheltuielilor publice, a caror crestere determina sporirea resurselor finantelor publice.

Politica promovata în domeniul resurselor financiare publice trebuie sa stabileasca volumul si provenienta resurselor ce pot fi procurate de stat, în conditii normale, la fondurile de resurse financiare publice, metodele de prelevare ce urmeaza a fi utilizate, precum si obiectivele ce trebuie atinse de instrumentele fiscale folosite în procesul constituirii fondurilor respective.

Prin politica fiscala se stabileste în primul rând volumul resurselor financiare ale statului necesare relizarii functiilor si sarcinilor sale; marimea lor este data de cuantumul cheltuielilor publice aferente perioadei respective. În practica, între cererea si oferta de resurse financiare nu se stabileste o concordanta deplina, ceea ce conduce fie la excedente, fie la deficite bugetare .

Volumul resurselor financiare, susceptibile de a fi mobilizate la fondurile publice, este cu atât mai mare, cu cât mai puternica este dezvoltata economia nationala a unei tari, iar activitatea desfasurata de agentii economici mai eficienta. Altfel spus, pe masura ce creste produsul intern brut ce revine în medie pe un locuitor, creste si ponderea resurselor financiare ce pot fi prelevate la fondurile publice. Corespondenta dintre cele doua marimi este riguroasa, o serie de tari prezentând abateri semnificative de la cifrele medii, determinate de conditiile concrete ale acestora, de orientarea politicii generale promovate de organele de dreapt. Este suficient de spus ca, în tarile dezvoltate, în care o buna parte din cheltuielile cu caracter social (pentru învatamânt, cultura, sanatate, asigurari sociale etc.) se suporta direct de beneficiarii acestora, de agentii economici, de biserici, fundatii si alte asociatii fara scop lucrativ, se fac prevalari mai mici de resurse financiare la fondurile publice, decât în tarile în care asemenea cheltuieli cad în cea mai mare parte în sarcina comunitatii nationale. Cu alte cuvinte, volumul resurselor financiare prelevate le fondurile publice depinde nu numai de gradul de dezvoltare economica a unei tari, dar si de solutiile adoptate de autoritatile publice cu privire la modul de satisfacere a nevoilor sociale si de finantare a cheltuielilor pe care le antreneaza.

Organele de decizie pot promova o politica financiara care trateaza pe picior de egalitate pe toti agentii economici, indiferent de forma lor de proprietate, sau una preferentiala, care favorizeaza o anumita forma. În primul caz, la venituri egale, contributia financiara este egala pentru toti întreprinzatorii, în timp ce în al doilea caz, ea este relativ mai mica pentru cei care apartin sectorului privilegiat. Diferentierea contributiei mai poate fi facuta în functie de forma juridica a întreprinderii (societate de persone sau de capital), dimensiunea întreprinderii (mica, mijlocie sau mare), ramura (subramura) careia îi apartine, zona geografica în care este amplasata, sediul acesteia (în tara sau în strainatate) etc.

Evantaiul solutiilor ce pot fi adoptate de organele de decizie la dimensionarea contributiei persoanelor fizice la formarea fondurilor publice este relativ larg. Aceste organe pot opta pentru o contributie egalitar repartizata pe platitori sau pe una diferentiata.

Egalitarismul, cunoscut în antichitate si în evul mediu sub forma capitatiei (contributie în bani sau în natura de aceeasi marime absoluta pentru toti platitorii), se întâlneste numai sporadic în epoca moderna, în unele tari în curs de dezvoltare. Diferentierea contributiei (ca marime absoluta si/sau relativa), larg aplicata în secolul nostru, are la baza felurite criterii, si anume: puterea contributiva a platitorului (exprimata prin volumul veniturilor sau marimea averii); situatia personala a acestuia (necasatorit, divortat, vaduv; casatorit, cu sau fara copii având alte persoane în întretinere, vârsta etc.); capacitatea de munca (integrala, partiala, incapacitate totala); grupa socio-profesionala careia apartine (salariat, pensionar, liber-profesionist, fermier, industrias, comerciant, proprietar imobiliar etc.). Organele de decizie sunt chemate sa opteze pentru unul sau mai multe criterii de diferentiere a contributiei, în functie de obiectivele economice, sociale sau de alta natura urmarite în perioada considerata .

Referitor la impozitarea persoanelor fizice, politica fiscala poate opta pentru asigurarea echitatii fiscale orizontale ori verticale sau pentru armonizarea acestora, astfel încât sa se realizeze obiectivul de justete sociala, alaturi de asigurarea unui nivel de trai decent pentru contibuabilii cu venituri mici si mijlocii.

Contributia populatiei la formarea veniturilor publice poate îmbraca forma: a) a impozitelor si taxelor stabilite în mod individul pe persoane fizice si juridice, în functie de venit (profit), avere (activ net) sau de alte criterii, si percepute la termene dinaine stabilite; b) a impozitelor si a taxelor percepute la vânzarea de bunuri sau la prestarile de servicii, la importul sau la exportul de produse etc., fara ca acestea sa fie în prealabil repartizate pe platitori. Marimea acestor din urma impozite, suportata de o anumita persoana, depinde de consumul acesteia, iar nu de puterea sa contributiva. Deoarece cele doua tipuri de impozite si taxe sunt dimensionate si percepute în mod diferit si produc efecte diferite asupra platitorilor luati în mod individual, ca si asupra economiei privite în ansamblu, este necesar ca organele de decizie sa cunoasca exact caracteristicile acestora, mecanismele lor de functionare si impactul pe care îl produc, la introducerea fiecarui impozit nou sau la modificarea celor existente.

Insuficienta diferentiere a contributiei populatiei la formarea fondurilor de resurse financiare publice în functie de capacitatea de plata a cetatenilor (impozitele pe venit) sau ignorarea acesteia (la impozitele pe consum) poate sa duca la privilegierea unor categorii sociale si la defavorizarea altora, ceea ce poate provoca modificari nejustificate ale conditiilor de viata ale unor categorii sociale, tensiuni sociale etc.

Impozitele si taxele constituie nu numai metode de prelevare a unor resurse financiare la fondurile publice, dar si instrumente de influntare a proceselor economice. De aceea, ele trebuie astfel concepute încât sa raspunda si cerintelor de influentare a activitatii economice într-o anumita directie: sa incite agentii economici la efectuarea de investitii productive în anumite ramuri (subramuri) economice, la crearea de noi locuri de munca, la ridicarea nivelului calitativ si al competitivitatii produselor, la participarea mai larga la circuitul economic mondial; sa stimuleze producatorii agricoli sa sporeasca productia agricola vegetala si animala pentru acoperirea nevoilor pietei interne si pentru export; sa dezvolte sericicultura si apicultura; sa lucreze astfel pamântul încât sa obtina randamente maxime la hectar; sa frâneze scoaterea terenurilor din circuitul agricol si silvic; sa încurajeze efectuarea de lucrari de ameliorari funciare, irigatii si desecari în vederea ridicarii fertilitatii solului. Astfel, în conditiile recesiunii economice poate fi diminuata fiscalitatea, prin micsorarea impozitelor si a taxelor, lasându-se la dispozitia agentilor economici particulari o cota mai mare din veniturile acestora, pentru a-i stimula în relansarea investitiilor, a cresterii ofertei agregate (productiei) si, deci, a consumului de factori de productie si de bunuri de consum.

În perioadele de avânt economic sau de expansiune în activitatea economica se procedeaza, de regula, la cresterea fiscalitatii pentru a se obtine resursele necesare finantarii cheltuielilor publice, fapt care conduce la diminuarea veniturilor agentilor economici si a cererii agregate .

Cu alte cuvinte, atunci când se urmareste sporirea veniturilor la bugetul statului cresc impozitele pe venituri si, ca o consecinta a acestui fapt, se va restrânge consumul. Reducerea fiscalitatii va produce însa efecte inverse, în sensul ca va stimula consumul. De asemenea, când politica fiscala vizeaza o repartizare mai echilibrata a veniturilor va creste consumul.

Ca urmare a cresterii fiscalitatii, impozitele si taxele sporesc într-un ritm mai rapid decât veniturile, ceea ce face posibila realizarea unor încasari suplimentare la bugetul statului.

Politica fiscala poate îndeplini un rol important si în combaterea inflatiei, rol care se poate manifesta prin cresterea impozitelor si a taxelor si diminuarea cheltuielilor guvernamentale.

Adoptarea si implementarea deciziilor de politica fiscala necesita respectarea principiilor de baza ale impozitarii (universalitatea si echitatea impunerii, comoditatea si randamentul ridicat ale prelevarilor fiscale) si, totodata luarea în considerare a evolutiilor previzibile ale variabilelor endogene si ale obtiunilor contribuabililor - platitori de impozite si taxe.

Printre cerintele esentiale ale politicii fiscale se numara, între altele, si necesitatea ca la instituirea unui impozit sa se aiba în vedere faptul ca acesta sa fie stabil, elastic si, totodata, cu un randament fiscal (aport la formarea veniturilor bugetare ale administratiilor centrale de stat) ridicat.

România se situeaza, din punctul de vedere al nivelului fiscalitatii (determinat prin raportarea sumei totale a prevalarilor obligatorii la constituirea fondurilor bugetare si extrabugetare, pe de o parte, si produsul intern brut pe de alta parte), între tarile europene cu o fiscalitate medie de 37-38%, dar cu anumite disparitati în sistemul de impunere. Astfel, de exemplu, în categoria impozitelor directe, impozitul pe salarii detine o pondere mai mare în totalul veniturilor bugetului de stat decât impozitul pe profit, iar în categoria impozitelor indirecte, taxa pe valoarea adaugata se situeaza pe primul loc în ansamblul veniturilor bugetare.

Este cât se poate de evident, însa, ca pe masura înfaptuirii restructurarii economiei nationale din punct de vedere al proprietatii si al eficientei economice, impozitul pe profit va trebui sa detina o pondere mai mare în totalul veniturilor bugetare, decât impozitul pe salarii si, totodata, pe masura combaterii fenomenelor de evaziune fiscala, impozitele indirecte vor trebui sa înregistreze cresteri substantiale în totalul veniturilor bugetului de stat.

O coordonata majora a politicii fiscale, cu relevanta informationala si functionala pentru sistemul economic în ansamblu, o reprezinta rata fiscalitatii. Nivelul acesteia difera în functie de o serie de factori proprii sistemului fiscal (multitudinea impozitelor, modul de calcul al materiei impozabile, progresivitatea impunerii, numarul transelor de impozitare), precum si de factori independenti de sistemul fiscal (PIB, prioritatile în ceea ce priveste destinatia resurselor, natura institutiilor publice etc.).

Într-o societate moderna, gradul de fiscalitate (rata de presiune fiscala) trebuie sa fie redus, idee care a stat la baza demonstratiei profesorului american Arthur Laffer, prin care s-a sustinut ca se poate stabili punctul optim al curbei randamentului unui anumit impozit.

Prin aceasta demonstratie se arata ca majoritatea impozitelor atrage dupa sine, de la un anumit procent, o scadere a veniturilor fiscale. Conform acestei demonstratii, o rata micsorata de impozitare poate atrage la buget venituri cel putin egale cu o rata mai ridicata, prin efectul de antrenare pe care l-ar avea asupra activitatii economice generale.

În luarea deciziilor de politica fiscala, autoritatile publice trebuie sa satisfaca unele conditii, fiind confruntate cu o serie de restrictii si exigente, care pot determina anumite consecinte asupra folosirii instrumentelor de politica fiscala, strâns legate de stadiul de dezvoltare al economiei în cauza, de relatiile economice cu alte state, de gradul de integrare internationala etc. Astfel, aplicarea masurilor de politica fiscala se confrunta cu unele restrictii cum sunt:

dimensionale - politica fiscala este corelata cu potentialul financiar al tarii;

dezvoltarea pietei financiare, a pietei creditului, precum si de gradul de interventie a statului în economie;

structurale, determinate de baza de impozitare si de dezvoltarea diferitelor componente ale economiei publice;

institutionale, care se refera la corelarea politicii fiscale cu modul de organizare a institutiilor cu atributii fiscale la nivel central si teritorial, precum si cu existenta agentilor economici particulari;

informationale, care vizeaza rapiditatea asigurarii în timp util a informatiilor necesare referitore la baza de impozitare si corelarea cu veniturile din impozite la un moment dat (o buna organizare a informatiilor poate depista din timp fenomenul de frauda sau evaziune fiscala);

instrumentala, restrictie strâns legata de restrictiile anterioare, se refera la structurile, mecanismele fiscale existente, generatoare de instrumente fiscale.