Alegerea publica

Alegerea publicã

1. Optiunea publicã si elementele sale

Viata economicã se desfãsoarã dupã anumite reguli care trebuie intuite de agentii economici. Acestea sunt în principal legile si mecanismele pietei si componentelor sale: cerere, ofertã, pret, concurentã.

De multe ori însã, simpla manifestare a variabilelor mentionate nu genereazã satisfactie participantilor la procesul economic. De aceea, interventia statului este un element permanent în activitatea economicã. În acest fel, societatea beneficiazã de bunuri publice, esecul pietei este evitat, sistemul preturilor este influentat si interesele agentilor 13113t1912n economici se satisfac mai bine.

Alegerea în general, fie cã se manifestã în sectorul privat sau public, apare ca o necesitate a limitãrii resurselor, oricare ar fi natura acestora. Economia urmãreste administrarea cât mai bunã a resurselor economice în vederea satisfacerii cât mai multor nevoi. Utilizarea resurselor în activitatea economicã este supusã procesului decizional care se concretizeazã într-o alegere.

Decizia economicã izvorãste din însãsi contradictia nevoi-resurse, si înseamnã alegerea unei variante de valorificare a resurselor consideratã a fi cea mai bunã potrivit obiectivelor propuse si criteriilor folosite. Cum resursele au întotdeauna caracter limitat, utilizarea mai multor resurse pentru o activitate genereazã automat diminuarea volumului de resurse pentru alte directii. Totalitatea combinatiilor posibile de productii sau activitãti ce se pot realiza cu un volum dat de resurse este pusã în evidentã de frontiera posibilitãtilor de productie.

Prin urmare caracteristicile unei alegeri sunt:

· contradictia dintre necesitãti si posibilitãti;

· procesul decizional care presupune un decident, un executant si un mediu ambiant.

Contradictia dintre necesitãti si posibilitãti este valabilã pentru orice domeniu si sector de activitate. În conditiile considerãrii nevoilor ca fiind nelimitate, resursele devin insuficiente chiar dacã sunt atrase din alte surse decât cele proprii. Numai subiectii irationali considerã cã pot regãsi domenii în care raportul nevoi-resurse sã fie subunitar. Desigur la nivel individual, o nevoie anume sau chiar mai multe pot fi satisfãcute total atunci când se atinge pragul de saturatie si utilitatea marginalã este zero. Dar, chiar si la nivel individual, pentru ca toate nevoile sã fie satisfãcute, dacã este vorba despre un individ tipic cu o infinitate de nevoi si nu de unul atipic care considerã cã nu mai are nevoie de nimic, ar trebui sã existe o infinitate de resurse. Cum aceasta este o imposibilitate, raportul nevoi-resurse este supraunitar, oricare ar fi sectorul de activitate sau subiectul pe care îl vizeazã. Procesul decizional este o succesiune de etape prin care se urmãreste adoptarea unei decizii, sau altfel spus folosirea unor criterii pe baza cãrora se comparã alternativele de valorificare a resurselor în vederea realizãrii obiectivelor prin transpunerea deciziei adicã a alegerii alternativei celei mai bune, în practicã.

Acest rationament al alegerii este valabil si pentru sectorul public. Si aici, resursele destinate au caracter limitat. Se poate spune cã investitia în asistentã socialã sau învãtãmânt intrã în competitie cu investitia în transport sau parcuri publice, deoarece dezvoltarea primelor domenii se poate face numai pe seama diminuãrii investitiei în celelalte segmente de interes public, volumul de resurse fiind dat.

În schimb, alegerea publicã prezintã câteva caracteristici în plus fatã de cea privatã:

a) are caracter colectiv, ceea ce înseamnã cã decizia publicã este adoptatã de guverne sau grupuri cu autoritate decizionalã în sectorul public. În aceste conditii, alegerea publicã devine o alegere socialã, prin caracterul sãu colectiv. În teoria economicã, s-a pus adeseori problema mãsurii în care alegerea publicã reflectã preferintele indivizilor. Astfel, avutia nationalã sau bunãstarea apare ca o functie a modului de alocare a resurselor, respectiv a nivelelor de utilitate pe care le resimt indivizii. Avutia nationalã stã la baza regulii decizionale pentru alegerea publicã. Se spune cã alegerea publicã este rezonabilã atunci când sunt îndeplinite urmãtoarele criterii:

· rationalitate colectivã _ în functie de care are loc alegerea între alternative, fãrã a se neglija preferintele individuale;

· principiul Pareto _ care aratã cã dacã fiecare individ preferã situatia A fatã de B, atunci varianta A este evaluatã superior fatã de B si la scarã socialã;

· independenta alternativelor nesemnificative _ prin care alegerea socialã din mai multe alternative depinde numai de preferintele indivizilor cu privire la acele alternative. Astfel, dacã alternativele supuse analizei sunt A, B si C, conteazã preferintele indivizilor fatã de acestea, reactiile lor privind alte situatii fiind nesemnificative;

· non-dominatia _ care aratã cã nu existã nici un individ ale cãrui preferinte sã domine si sã dicteze automat preferintele altuia.

Practic, aceste conditii nu pot fi îndeplinite simultan de nici o regulã sau decizie. Este, ceea ce se cheamã teorema imposibilitãtii. Cu alte cuvinte o alegere publicã nu poate satisface toti indivizii, nu poate fi perfectã. În economia de piatã, alegerea publicã se înscrie într-o zonã a "posibilului", în care cel putin un criteriu din cele precizate este mai putin satisfãcut.

b) se caracterizeazã prin ceea ce se numeste optimul Pareto. Acesta se manifestã atunci când alocarea resurselor se face în asa fel încât schimbarea alocãrii resurselor în sensul cresterii efectelor valorificãrii lor asupra unui individ se face fãrã diminuarea satisfactiei altuia. În conditiile optimului Pareto, poate fi amelioratã alocarea resurselor si poate creste satisfactia unui individ fãrã ca altul sã resimtã o descrestere a acesteia. În acest fel, curba posibilitãtilor de productie nu mai functioneazã în varianta traditionalã. Se poate interpreta criteriul Paretian si în sensul cã o persoanã cunoaste o satisfactie suplimentarã pe baza efortului alteia, din moment ce volumul resurselor nu se schimbã. Si atunci, intervin principiul echitãtii distribuite si testul de compensare. Echitatea distribuitã urmãreste repartitia justã a productiei între indivizi, inclusiv a avutiei. Testul de compensare pune în discutie dispozitia celui care pierde într-o tranzactie fatã de compensarea pierderii resimtite dacã printr-o asemenea compensare, câstigãtorul îsi mãreste avantajul. În practicã, compensarea nu se întâlneste, dar distributia echitãtii se manifestã prin interventia puterii publice.

Optimul Pareto este generat de regula triplelor rate marginale:

· rata marginalã a substitutiei în consum, ce exprimã raportul în care un consumator poate schimba un bun cu altul fãrã a înregistra o modificare a satisfactiei, respectiv a utilitãtii; aceste bunuri substituibile în consum se situeazã pe aceeasi curbã de indiferentã. Aceastã ratã trebuie sã fie aceeasi pentru toti consumatorii oricare ar fi cele douã bunuri;

· rata marginalã de substitutie tehnicã, ce exprimã raportul în care se poate înlocui un factor de productie cu altul, fãrã a se modifica nivelul productiei; se aplicã mai ales din cerinta minimizãrii costurilor, când un factor mai scump este înlocuit cu altul mai ieftin. Aceastã ratã trebuie sã fie aceeasi oriunde ar fi factorii de productie folositi;

· rata marginalã de transformare, ce exprimã raportul în care se renuntã într-o economie la productia unui bun în schimbul cresterii productiei altuia. Aceastã ratã trebuie sã fie egalã cu rata marginalã de substitutie în consum a celor douã bunuri.

În concluzie, alegerea publicã este o optiune socialã pe baza unei decizii colective si constã într-o alegere a mai multor indivizi cu privire la bunurile publice sau alte aspecte ale vietii sociale care influenteazã comportamentul mai multor grupuri de indivizi. Are ca trãsãturi generale contradictia nevoi-resurse si elementele procesului decizional - decident, executant, mediu ambiant -, iar ca trãsãturi specifice optimul Pareto si caracterul colectiv.

2. Analiza cost-beneficiu si alegerea publicã

Decizia publicã, în forma frecventã de decizie politicã este factorul decisiv în ceea ce priveste formele si directiile de implicare guvernamentalã.

Într-o societate democraticã, alegerea publicã se face în interesul majoritãtii si afecteazã eficienta economicã a activitãtii umane. Aceasta înseamnã cã actiunea publicã este necesarã pentru ameliorarea rezultatelor economice dar nu este exclusã nici posibilitatea unei interventii publice care sã înrãutãteascã o situatie economicã. Prin urmare procesul decizional trebuie sã se supunã si la acest nivel unei analize de tip cost / beneficiu.

Dacã în sectorul privat, deciziile privind maximizarea profitului si cresterea productiei au la bazã relatia dintre costul marginal si venitul marginal, aceeasi legãturã trebuie sã fie suportul deciziilor publice. Astfel, beneficiul marginal trebuie sã depãseascã sau cel putin sã egaleze costul marginal pe care îl presupune o anumitã actiune publicã. Dacã un proiect guvernamental aduce un câstig societãtii de 10 mil $ si costã 6 mil $, atunci punerea lui în aplicare se justificã din punct de vedere economic. Dacã în schimb, o actiune publicã ar avea ca efect un câstig de 5 mil $ în conditiile unor cheltuieli de 8 mil $, aplicarea acestuia nu ar fi justificatã din punct de vedere economic.

În practicã însã, cheltuielile publice nu se realizeazã întotdeauna pe baza analizei cost-beneficiu, evaluarea eforturilor si efectelor fiind dificilã. De exemplu, decizia privind construirea unui dig este un proces complex, în care avantajul legat de regularizarea viiturilor si eventual ieftinirea curentului electric revine comunitãtilor din josul râului. Dar, pe de altã parte localnicii pot fi nevoiti sã apeleze la trasee mai lungi pentru a avea acces la localitãtile apropiate; totodatã, unele specii de pesti pot fi amenintati de disparitie, ceea ce mãreste costul actiunii întreprinse. Evident, existã avantaje si dezavantaje ale oricãrei interventii publice, dar uneori, în acest sector costurile sunt suportate de anumite persoane fizice sau juridice, în timp ce beneficiile se rãsfrâng asupra altora.

Prin urmare, analiza cost-beneficiu în domeniul alegerii publice ignorã douã aspecte esentiale ale societãtii: distributia veniturilor si echitatea.

În sectorul privat, piata este cea care regleazã functionarea agentilor economici; dacã o firmã produce un bun necesar societãtii si îl vinde la un pret al pietei inferior costului sãu, aceasta înregistreazã pierderi. Pe termen lung supravietuirea firmei se va putea asigura numai printr-o schimbare de profil sau completare cu alte activitãti generatoare de câstig suficient de mare pentru a compensa pierderea din activitatea initialã.

În sectorul public, piata nu mai poate avea un rol reglator în functionarea economiei. Dimpotrivã, interventia publicã este cea care îsi propune evitarea sau ameliorarea unor dezechilibre ale raportului cerere-ofertã. În aceastã situatie, nu existã nici o garantie cã beneficiile vor depãsi cheltuielile.

Deciziile publice au la bazã un alt rationament decât cele private bazate pe corelatia cost-câstig. Alegerea publicã în societãtile democratice se face dupã regula majoritãtii. Aceasta are la rândul ei anumite neajunsuri izvorâte din lipsa de implicare a unei pãrti a populatiei sau colectivitãtii pe care o vizeazã decizia respectivã si care se manifestã în evitarea exprimãrii opiniei individuale.

În sistemul de votare prin regula majoritãtii deciziile au la bazã alegerea fãcutã de pe 50% dintre votanti. Se întâmplã adeseori situatia în care acestia nu reprezintã acelasi procent din persoanele cu drept de vot, care oricum nu coincid cu întreaga colectivitate asupra cãreia se rãsfrânge decizia. Asa se explicã de ce ulterior adoptãrii deciziei publice, nemultumirile nu întârzie sã aparã. Si atunci, se ridicã întrebarea de ce nu existã o motivare suficientã pentru fiecare individ pentru a-si exprima opinia privind o anumitã interventie publicã?

Pe lângã factori întâmplãtori si subiectivi care pot genera lipsa de interes în exprimarea preferintei prin vot si evident absenteismul existã si cauza numitã ignorantã rationalã. Aceasta reprezintã decizia de a nu cãuta informatii necesare exprimãrii unei optiuni deoarece costul marginal depãseste avantajul marginal al cãutãrii si obtinerii de informatii. Aceastã ignorantã rationalã are un suport economic individual, având la bazã analiza cost-câstig, dar nu poate fi invocatã de factorii politici în determinarea cresterii interesului de exprimare a alegerii publice. De aceea, ei apeleazã la argumente de tipul datoriei cetãtenesti si constiintei publice.

În concluzie, alegerea publicã are sprijin în analiza economicã, dar implicatiile sale depãsesc aceastã sferã si are la bazã reguli specifice, respectiv principiul unanimitãtii si regula majoritãtii.

În sectorul public, analiza cost-beneficiu urmãreste impactul activitãtii guvernamentale asupra bunãstãrii societãtii în general si a indivizilor si grupurilor, în special, cu luarea în considerare a aspectelor de eticã si eficientã în evaluarea oricãrui proiect.

Elementele de bazã ale analizei cost-beneficiu la nivelul sectorului public se concretizeazã în urmãtoarele aspecte:

a) resursele economice. Orice proiect public presupune costuri în afara cheltuielilor publice, si din partea societãtii. Desigur, beneficiile se rãsfrâng asupra comunitãtii. Si atunci, este necesarã compararea resurselor unei zone, ale comunitãtii care sunt consumate pentru punerea în practicã a unei actiuni publice prin cheltuieli guvernamentale, cu resursele câstigate de comunitate, respectiv beneficiile acestei actiuni. În plus, poate fi vorba si despre un proces de redistribuire a resurselor între indivizi;

b) caracteristicile programului public: duratã, importantã si naturã politicã. Cu cât o interventie publicã este mai importantã, cu atât se comparã mai multe alternative practice si se încearcã obtinerea de economii prin valorificarea variantei mai putin costisitoare. Dacã proiectul este de amploare, estimarea costurilor si conditiilor economice viitoare este o necesitate. În plus, aparitia unor controverse politice, atunci când existã interese pro si contra unei anumite actiuni din partea unui grup politic, o sistematicã analizã, cu argumente solide este singura sansã pentru succesul proiectului;

c) dublã analizã cost-beneficiu anti si post factum. Orice proiect public genereazã costuri si beneficii. Dar decizia de amânare sau renuntare la un proiect public presupune de asemenea costuri si beneficii. Ori, trebuie evaluate nu numai costurile cu beneficii în situatia în care nu se intervine public si în situatia aplicãrii proiectului, dar si costurile pe care le înregistreazã societatea dacã nu se actioneazã, cu costurile proiectului, si beneficiile societãtii, cu cele potentiale care ar apãrea generate de proiect. Desigur, costurile nu sunt numai monetare, ele sunt costuri de oportunitate. De exemplu un proiect care atrage mai multi turisti într-o zonã poate sã genereze un dezavantaj comunitãtii prin aparitia unei aglomerãri a traficului. De multe ori, comunitatea afectatã pozitiv sau negativ se extinde si asupra locuitorilor din zonele învecinate localitãtii vizate. La fel, beneficiile, nu sunt numai monetare. Acestea trebuie bine depistate pentru a putea obtine o corectã evaluare a unei actiuni sau proiect public. În plus, resursele nu sunt întotdeauna create sau consumate, ci distribuite de la un individ la altul. În acest fel, nu apare un cost efectiv al consumãrii resurselor, si nici un câstig al creãrii de resurse, cu un cost de transfer. Costul de transfer al resurselor nu este un cost real, din moment ce cantitatea totalã de resurse nu se modificã. Implementarea unui program guvernamental prin care se reduc impozitele pe proprietate plãtite de pensionari duce la cresterea impozitelor pe proprietate ale populatiei active. Beneficiile, la rândul lor nu sunt numai monetare si nu sunt întotdeauna reale, existând ca si costurile, beneficii de transfer. De exemplu, un teren de fotbal al unui liceu în care sectorul public investeste genereazã beneficii societãtii. Dacã spectatorilor li s-ar impune o taxã de intrare, care ar fi destinatã acoperirii cheltuielilor de amenajare, beneficiile acestei actiuni sunt transferate de al spectatori la plãtitorii de impozite care au contribuit la crearea fondului public;

d) analiza în contextul factorului timp. Costurile si beneficiile trebuie identificate atât pe termen scurt cât si lung. De exemplu, constructia unei parcãri într-o localitate poate pãrea mai avantajoasã dacã este realizatã de un investitor privat si nu de sectorul public care ar investi din fondurile publice. Dar, pe termen lung, taxele de parcare ar fi evident superioare dacã proprietarul ar fi un agent particular, decât în situatia în care parcarea s-ar afla în proprietate publicã;

e) analiza comparatã a mai multor actiuni similare. Orice analizã cost-beneficiu se realizeazã mai eficient dacã se comparã proiectele similare, adicã proiectul vizat cu unul similar care a fost deja aplicat;

f) consideratiile etice. Nu existã programe publice care sã afecteze pozitiv sau negativ toti membrii unei comunitãti în mod egal. Costurile si beneficiile transferate si procesul distributiei demonstreazã acest lucru. De aceea, multe proiecte sunt respinse din considerente etice, chiar dacã beneficiile totale depãsesc costurile agregate. Indiferent dacã o interventie publicã modificã procesul distributiei în societate sau nu, implicatii etice existã. În vederea identificãrii implicatiilor unui proiect public asupra eticii se impune:

· identificarea grupurilor de populatie care receptioneazã fiecare avantaj si care suportã fiecare categorie de cost;

· cuantificarea, în mãsura în care este posibilã a impactului actiunii publice asupra fiecãrui grup;

· depistarea influentei distributiei costurilor si beneficiilor asupra sanselor de aplicare a programului public.

În concluzie, analiza cost-beneficiu aplicatã la problematica sectorului public nu conduce la o solutie unicã, clarã, ca în deciziile pe aspecte private. Dar ea este utilã pentru cã sprijinã procesul decizional si este un punct de pornire în alegerea publicã.

3. Alegerea colectivã prin votul majoritãtii

Decizia colectivã este o necesitate în numeroase aspecte ale vietii economico-sociale. Ce bunuri publice trebuie sã producã sectorul public pentru societate si în ce cantitãti? În ce conditii si prin ce modalitãti se poate interveni prin actiuni guvernamentale pentru corectarea externalitãtilor? Cum se poate reglementa sistemul distributiei veniturilor prin impozite si taxe? Acestea sunt numai câteva întrebãri la care o solutie clarã, unicã este greu de gãsit si în legãturã cu care se impune o decizie colectivã.

Într-un sistem democratic al economiei de piatã, decizia publicã se bazeazã pe votul majoritãtii.

În zona politicului, votul majoritãtii functioneazã cel mai bine. În acest caz, candidatii politici oferã pachete de politicã alternative populatiei care la rândul sãu, alege pe cei care par sã adopte cele mai bune decizii în interesul colectivitãtii. De asemenea, votantii îi eliminã de pe scena politicã pe cei care nu reprezintã în mod corespunzãtor dorintele si interesele lor. Aceasta se realizeazã periodic prin votul direct exercitat de cetãteni la nivel local sau central.

Existã douã teorii principale cu privire la comportamentul politic si interesele urmãrite în mod colectiv:

· teoria economicã a politicii;

· teoria maximizãrii avutiei sociale.

În teoria economicã a politicii se explicã comportamentul politic pe baza cãruia cei ce voteazã sunt maximizatori de utilitate, iar partidele politice maximizatori de voturi. Indivizii care voteazã opteazã pentru un partid politic despre care crede cã este capabil sã îi asigure prin activitatea guvernamentalã cea mai mare utilitate. La rândul lor, partidele urmãresc sã ofere politici care sã le atragã cât mai multe voturi. Se poate spune astfel, cã politicienii sunt motivati de propriul interes ce vizeazã ocuparea unui loc în sfera politicã si actioneazã în acest sens.

În teoria maximizãrii avutiei sociale, politicienii urmãresc ocuparea unui loc în sfera politicã cu scopul de a urgenta politicile destinate îmbunãtãtirii vietii sociale. În plus, politicile promovate reflectã preferintele mediei voturilor. Interesele votantilor care primeazã sunt cele care vizeazã câstigul si activitatea de productie fiind premergãtoare satisfacerii intereselor de consum. Înseamnã cã recunoasterea distinctiei dintre interesele de productie si cele de consum stã la baza orientãrii politicii guvernamentale în directia asigurãrii locurilor de muncã si remunerãrii echitabile.

Alegerea colectivã prin votul majoritãtii are la bazã regula unanimitãtii prin care se adoptã o decizie numai dacã este aprobatã de toti membrii comunitãtii asupra cãreia se rãsfrânge aplicarea în practicã a deciziei. În general, aceastã regulã este costisitoare atât din punct de vedere material cât si în ceea ce priveste timpul consumat pentru aplicarea sa si atrage dupã sine îmbunãtãtirea echilibrului Pareto.

Sistemul bazat pe majoritatea simplã nu este întotdeauna eficient. El poate conduce la un conflict de consecinte care nu mai permite adoptarea unei decizii. Aceasta se întâmplã atunci când votantii se pronuntã ambiguu în ceea ce priveste alternativele posibile, sau când existã diversitate mare de opinii astfel încât nici unul dintre participantii la vot nu are o viziune comunã cu altul. Acest conflict de consecinte în sistemul majoritãtii simple se numeste paradoxul votãrii si poate fi demonstrat, precum în teoria deciziilor.

Fie, la un moment dat, 3 decidenti care îsi exprimã ordinea preferintelor a 3 situatii astfel încât nici unul nu are o pãrere comunã cu altul. Astfel decidentul D₁ preferã alternativele în ordinea A, B, C, decidentul D₂ preferã situatiile în ordinea B, C, A, iar decidentul D₃ îsi exprimã ordinea preferintelor ca fiind C, A, B. Se observã cã A este preferatã lui B de douã ori (de cãtre D₁ si D₃), B este preferatã lui C de douã ori (de decidentul D₁ si D₂) iar C este preferatã lui A tot de douã ori (de cãtre D₂ si D₃). Dar din preferintele colective pentru A fatã de B si B fatã de C, rezultã prin tranzitivitate cã A este preferatã lui C, ceea ce intrã în contradictie cu preferinta colectivã a lui C fatã de A. Este un cerc vicios, care se poate rezolva prin mai multe metode, considerate alternative ale votului majoritar si anume:

· votul de aprobare. Acesta este o formã a procesului decizional în care fiecare individ voteazã pentru fiecare set de alternative pentru care si exprimã acordul. Varianta care acumuleazã cele mai multe voturi de aprobare este cea aleasã; în acest fel, se evitã paradoxul votãrii;

· votul total. Acesta este o formã de decizie colectivã în care fiecare individ indicã varianta cel mai putin preferatã. În consecintã, se va elimina alternativa evaluatã cel mai slab de cei mai multi votanti. Procesul se repetã pânã când rãmâne o singurã alternativã, consideratã cea mai bunã;

· votul prin puncte. Acesta este o formã de decizie colectivã în care fiecare individ participã la alegere cu acelasi numãr de puncte pe care este liber sã le repartizeze în orice fel considerã cã reprezintã mai bine evaluarea alegerilor alternative. Astfel, poate aloca toate punctele unei variante importante sau poate atribui un punctaj egal tuturor alternativelor;

· evaluarea Borda. Aceasta reprezintã o formã a alegerii colective în care fiecare votant acordã un numãr de puncte mai multor alternative, astfel cã cea mai bunã primeste maximul de puncte, iar cea mai putin preferatã este apreciatã cu nota 1. Apoi, se însumeazã punctele acordate de fiecare participant la vot fiecãrei alternative, fiind aleasã cea care însumeazã cel mai ridicat punctaj;

· criteriul Condorcet. Acesta este o altã metodã de alegere colectivã în care varianta aleasã este cea care în sistemul comparatiilor perechi (una cu alta) este cea preferatã de fiecare datã;

· regula pluralismului. Aceasta este o metodã de alegere colectivã în care se opteazã pentru varianta apreciatã ca prima preferintã de cei mai multi dintre votanti. Se ignorã astfel preferintele indivizilor pentru celelalte variante;

· votul schimbat. În practicã, paradoxul votãrii se eliminã cel mai adesea prin schimbarea voturilor prin care un individ acceptã decizia sau preferinta altui individ cu conditia ca si acesta sã sprijine propria alegere într-o situatie similarã ulterioarã, concomitentã, vizând altã problemã. Este posibil ca în urma schimbãrii voturilor costul suportat de individul care a cedat în schimbul satisfacerii unui alt interes, sã fie mai mare decât beneficiul resimtit din satisfacerea interesului primitã la schimbarea voturilor, si atunci, se spune sã se înregistreazã o pierdere socialã.

4. Analiza comparativã între alegerea privatã si alegerea publicã

În alegerea privatã, se acordã atentie comportamentului consumatorului. Scopul urmãrit de acesta este identificat sub mai multe forme: maximizarea utilitãtii, a consumului, a satisfactiei, alegerii sau calitãtii vietii. Mai mult decât atât, comportamentul consumatorului se manifestã diferit în procesul cumpãrãrii fatã de procesul consumului.

Existã mai multe modele comportamentale care au la bazã motivatiile consumatorilor:

· comportamentul marshallian considerã propriul interes drept premisa care declanseazã actiunea individului;

· comportamentul pavlovian considerã actiunile indivizilor un rãspuns la stimulii interni si externi receptionati care se concretizeazã în corelatia acelasi stimul (aceeasi nevoie) _ acelasi rãspuns (aceleasi produse), cu posibilitatea "învãtãrii", adicã a experimentãrii de noi produse;

· comportamentul freudian explicã actiunile consumatorului din punct de vedere psihanalitic, prin aspectele simbolice si functionale conferite de indivizi unor bunuri; este vorba despre mobiluri nedeclarate, poate chiar neconstientizate;

· comportamentul veblenian explicã actiunile umane ca efect al influentelor exercitate de mediul cultural si social în care individul trãieste.

În practicã, se poate recunoaste un model complex de comportament care se sprijinã pe mai multe motivatii si are caracter logic pentru cã nu ignorã deciziile anterioare si experienta de consum, fenomenologic, pentru cã este determinat de capacitatea individului de a rezolva o problemã de consum si mixt în sensul cã este influentat de o multitudine de factori psihologici, sociologici si de altã naturã.

Într-o analizã comparativã amplã, consumatorul urmãreste, asa cum afirmã Leo V. Aspinwall , cinci caracteristici pentru o marfã:

- rata de înlocuire care exprimã proportia în care un bun cumpãrat este consumat în vederea obtinerii satisfactiei asteptate;

- marja brutã care exprimã diferenta dintre costul produsului si pretul de vânzare încasat;

- capacitatea de ajustare care exprimã posibilitãtile de îmbunãtãtire a mãrfii prin amploarea serviciilor ce se pot adãuga produsului, pentru mai buna anticipare a nevoilor consumatorilor;

- timpul de consum care se referã la durata în care prin folosirea bunului, consumatorul primeste satisfactia asteptatã;

- timpul de cãutare care vizeazã durata medie (si distanta, eventual) de la locul cumpãrãrii pânã la cel al consumãrii produsului.

Pe baza acestor caracteristici, bunurile capãtã culori simbolice:

· bunurile "rosii" reprezintã mãrfurile cu o ratã înaltã de înlocuire si o marjã brutã scãzutã, cu o capacitate redusã de ajustare si timp de consum si de cãutare mic; în aceastã categorie se înscriu produsele alimentare;

· bunurile "portocalii" reprezintã mãrfurile care înregistreazã nivele medii la toate caracteristicile analizate, aici încadrându-se produsele de îmbrãcãminte drept un bun exemplu;

· bunurile "galbene" reprezintã mãrfurile cu o ratã scãzutã de înlocuire si o marjã brutã ridicatã, cu o capacitate mare de ajustare si timp de consum si cãutare mare; în aceastã categorie se înscriu bunurile de folosintã îndelungatã.

Rezultã cã, într-un sistem de evaluare pe bazã de scalã de la 0 la 100 de puncte, fiecare caracteristicã poate fi apreciatã pentru orice bun economic, un scor minim înregistrându-se la mãrfurile "rosii" si unul maxim la cele "galbene". Ca urmare, între periodicitatea de manifestare a unei nevoi si categoria de bun economic se stabileste o corelatie evidentã: de unde rezultã cã în conditii restrictive mari de satisfacere a nevoilor, consumatorul stabileste o ordine de prioritãti în procesul cumpãrãrii, începând de la bunurile "rosii", care prezintã utilitatea cea mai ridicatã datoritã caracteristicilor lor, respectiv destinatiei acestora de a satisface nevoi curente.

Dar, indiferent de mobilul de cumpãrare, sau de comportamentul adoptat, consumatorul rational urmãreste satisfacerea nevoilor prin consumul sau utilizarea bunurilor care îi conferã cea mai mare satisfactie sau utilitate. Altfel spus, consumatorul preferã combinatiile de bunuri care îi conferã cea mai mare satisfactie, adicã în legãturã cu care se înregistreazã cea mai mare utilitate. Desigur, se definesc combinatiile de produse care genereazã aceeasi satisfactie, si pentru care existã indiferentã a consumatorului. Este vorba despre recunoasterea mai multor functii de utilitate, adicã a mai multor niveluri de satisfactie, care înseamnã un volum de utilitate pentru fiecare consumator:

Fig. nr. 4: Alegerea privatã

În consecintã, alegerea privatã se adoptã în favoarea combinatiei de bunuri care conferã cea mai mare utilitate posibilã consumatorului, adicã utilitatea corespunzãtoare restrictiei bugetare. Grafic, curba bugetului intersecteazã un nivel de utilitate, ca în figura nr. 4.

În alegerea publicã, decizia se adoptã printr-un proces mai complicat deoarece fiind o decizie colectivã, în general, decidentii judecã alternativele unei situatii prin prisma propriilor comportamente. Ca în orice situatie, resursele, sau fondurile nu sunt suficiente, adicã existã o restrictie bugetarã. Dacã se alege o dezvoltare în constructia de locuinte, se vor diminua cheltuielile pentru servicii sociale sau facilitãti publice, sau dezvoltare economicã. Cu un volum dat de cheltuieli publice, se poate alege între douã proiecte publice A si B. Dar restrictia bugetarã, nu are o formã liniarã simplã, ca în alegerea privatã ci concavã. Aceasta, deoarece proiectele publice nu pot fi corelate direct unele cu altele, din moment ce existã preferinte în societate ale unor grupuri de indivizi diferite, pentru un proiect sau altul. Cu alte cuvinte, nu se poate spune cã proiectul A este mai preferat decât B decât pentru o parte a societãtii, alti membrii ai comunitãtii apreciind mai mult proiectul B.

În aceste conditii, cu un volum dat de resurse financiare, fie se poate investi pentru proiectul A, fie pentru B. dar, societatea are nevoie de ambele investitii. Si atunci, a investi mai mult în proiectul A, înseamnã a investi mai putin în proiectul B, si invers. Ceea ce este esential este cã rata de crestere a rezultatelor obtinute dintr-un proiect public nu coincide cu rata de diminuare a efectelor celuilalt proiect pentru care se reduc fondurile alocate. Aceasta deoarece legea randamentelor descrescãtoare se aplicã si în contextul alegerii publice. Astfel, pe mãsurã ce creste investitia în proiectul A rezultatele sporesc într-un ritm din ce în ce mai mic, ceea ce înseamnã cã pe mãsurã ce se diminueazã investitia în proiectul B, rezultatele se reduc, într-un ritm crescãtor. Înseamnã cã existã un nivel optim al investitiei în cele douã directii. Grafic, în figura nr. 5 alocarea resurselor pe cele douã proiecte pune în evidentã ritmul modificãrii rezultatelor.

Dacã toate resursele se folosesc pentru proiectul A, se obtin 7 unitãti de efect. Dacã toate resursele se investesc în proiectul B, se înregistreazã 6 unitãti de efect. Dar, renuntarea la un efect din proiectul B, adicã obtinerea a doar 5 unitãti permite investirea si în proiectul A din care se înregistreazã 3 unitãti de rezultat (punctul y). Sau, pentru a se obtine o unitate de efect din proiectul A, trebuie sã se renunte la mai putin de o unitate de efect din proiectul B (punctul x), de exemplu 0,2 unitãti.

Rezultã cã rata de substitutie a efectelor a douã alternative diferã în functie de nivelul efectelor dorite a se înregistra din alternativa nouã care impune restrângerea celeilalte. Ritmul restrângerii este mai mic la început, dar creste, pe mãsurã ce se extinde alternativa nouã.

Decizia de investire în douã sau mai multe proiecte publice apartine factorului politic, dar nevoia este resimtitã de populatie. Prin urmare, ca si în alegerea privatã, se înregistreazã curbe ale satisfactiei egale, numite curbe de indiferentã, care conferã comunitãtii nivele diferite de utilitate. Grafic, în figura nr. 6, utilitatea U₃ este superioarã celorlalte nivele de satisfactie U₁, U₂, pe aceeasi curbã, populatia resimtind indiferentã în combinatia de alternative A si B.

Fig. nr. 6: Curbele de indiferentã în alegerea publicã

Alegerea solutiei optime de orientãri publice se face prin confruntarea curbelor de indiferentã cu frontiera posibilitãtilor de productie (figura nr. 7).

Fig. nr. 7: Alegerea optimã la nivel public

Evident, decizia optimã este în favoarea combinatiei care corespunde nivelului D (curba de indiferentã intersecteazã cel mai înalt punct al frontierei posibilitãtilor de productie).

Nivelele C si E semnificã alte efecte ale proiectelor A si B în conditiile cheltuirii întregului fond de investitii, inferioare lui D. Înseamnã cã satisfactia generalã a societãtii este superioarã la nivelul combinatiei D, când se consumã toate fondurile destinate investirii în proiectele A si B, dar la un nivel superior de utilitate. La acest nivel, rata marginalã a renuntãrii la o unitate de efect B coincide cu rata marginalã a sporirii efectelor proiectului A.

Dacã decidentul ar alege combinatia corespunzãtoare nivelului C, sau E satisfactia este mai micã dar resursele consumate sunt aceleasi.

5. Factori de influentã asupra alegerii publice

Fig. nr. 8: Alegerea optimã în conditiile deciziei publice prin
a) subventii b) finantare c) alocare partialã

În conditiile acordãrii subventiei, pentru activitatea A, restrictia bugetarã s-a modificat de la B₀ la B₁ pentru cã resursele existente permit acum obtinerea mai multor efecte din proiectul A pentru care s-a primit subventia, care astfel, se ieftineste. În conditiile finantãrii, preturile, respectiv cheltuielile pentru cele douã alternative A si B nu se modificã, dar se mãreste dimensiunea ambelor activitãti, si restrictia bugetarã devine B₁. În conditiile alocãrii partiale, se înregistreazã o restrictie bugetarã B₀ prin acordarea sumei în mod conditionat, iar dupã realizarea obiectivului specific, respectiv o anumitã mãrime a alternativei A, resursele financiare cunosc o altã restrictie bugetarã B₁.

În toate situatiile, echilibrul alegerii se transferã de la nivelul x la y.

În al doilea rând, alegerea publicã este influentatã de factorul timp, ea devenind o alegere intertemporalã. În toate aspectele vietii economice resursele prezentului se coreleazã cu nevoile viitorului si se stabilesc multiple directii de actiune posibilã. În contextul alegerii publice, amânarea lansãrii unui proiect, transferã costurile acestuia în viitor. Orice aspect al vietii sociale, cum ar fi repararea unui pod, constructia de sosele sau baraje, etc implicã decizii ale cãror consecinte se extind în viitor. Si atunci, se ridicã din nou necesitatea corelãrii costurilor si beneficiilor prezente cu cele viitoare.

Fie de exemplu, o situatie de alegere publicã în care se pune problema investirii într-o reparatie a unui pod fie în anul curent, fie în anul urmãtor, într-o diferentã de fonduri, sã spunem 10000 u.m. anul curent si 18000 u.m. anul viitor. Dacã cheltuielile nu ar fi acoperite de disponibilitãtile curente, decidentii trebuie sã gãseascã si alte surse de finantare. Un împrumut ar rezolva problema curentã, dar ar mãri cheltuielile viitoare prin dobânda implicatã de rambursarea creditului. Acelasi rationament îngreuneazã alegerea variantei optime în domeniul sectorului public.

Prin urmare, alegerea publicã este influentatã de politica publicã si caracteristicile sale pe de o parte si perioada de timp, respectiv costurile si beneficiile curente si viitoare si corelatiile dintre acestea.