Alte aspecte ale economiei sectorului public
1. Politicile macroeconomice
a) Politica fiscalã este o politicã de ajustare a sistemului economic prin intermediul impozitelor, respectiv a cheltuielilor guvernamentale. Se mai numeste politicã bugetarã si foloseste ca instrument principal bugetului public în reglarea activitãtii econo 13113h74n mice. De exemplu, dacã somajul înregistreazã o crestere impozitele excesive se vor diminua, efectul acestei reduceri, alãturi de multiplicatorul investitiilor, având rolul sã dezvolte activitatea economicã.
Prin politica fiscalã se stabilesc:
· tipurile de impozite care vor fi percepute;
· nivelul impozitelor;
· diferentierea impozitelor pe categorii de agenti economici;
· rolul impozitelor.
b) Politica monetarã este o politicã macroeconomicã de ajustare a echilibrului economic prin rata dobânzii. În conditii de avânt economic, se practicã o ratã a dobânzii micã, pentru a se stimula investitiile, iar în conditiile de boom economic, o ratã a dobânzii mare. Desigur, politica monetarã capãtã o complexitate sporitã în conditiile lipsei de lichiditate, când rata dobânzii este din punct de vedere teoretic zero si populatia preferã banii lichizi. Sub aspect practic, rata dobânzii nu poate înregistra nivelul zero, dar o lipsã de lichiditate este posibilã si îngreuneazã derularea tranzactiilor prin posibile blocaje financiare în lant.
c) Politica ratelor de schimb urmãreste mentinerea competitivitãtii prin folosirea controlatã a cursului de schimb si consolidarea schimburilor externe prin practicarea unor cursuri alternative de schimb atunci când existã fluxuri de capital.
d) Politica de preturi si venituri se referã la stabilirea pe cale administrativã a unor limite minime sau maxime de pret la anumite bunuri, servicii sau resurse economice si controlul veniturilor prin sistemul taxelor negative (acestea reprezintã un fel de impozite inverse plãtite de guvern agentilor economici inclusiv populatiei pentru a completa nivelul de consum pânã la nivelul consimtit de societate) si pozitive (acestea sunt impozitele percepute de stat).
Statul intervine în promovarea politicilor economice în scopul macrostabilizãrii sociale si economice. Este vorba despre un ansamblu de politici de interventii, cum sunt: politica de echilibrare a bugetului de stat; politica economicã de echilibrare a balantei de plãti; politica economisirii, consumului si veniturilor; politica investitionalã; politica de reglare a cererii si ofertei de bani; politica antiinflationistã; politica antisomaj.
Unele dintre acestea folosesc instrumentele politicilor macroeconomice descrise anterior, iar altele insistã pe utilizarea unor instrumente specifice considerate esentiale pentru înlãturarea dezechilibrelor economice. Dar toate trebuie corelate unele cu altele, în scopul evitãrii unor scopuri contradictorii si aparitiei de conflicte între variabilele economice.
3. Economia asistentei medicale
Sectorul public se implicã în domeniul sãnãtãtii prin mecanismele obisnuite, ale alocãrii de cheltuieli cu aceastã destinatie. În plus, elaborarea de programe de asistentã medicalã reprezintã o altã preocupare a sectorului public prin care se urmãreste starea de sãnãtate a populatiei din punct de vedere statistic, ameliorarea acesteia, si îmbunãtãtirea sistemului de asistentã publicã medicalã. Existã o adevãratã industrie a asistentei medicale, în care se include toate serviciile oferite populatiei din punct de vedere medical în spitale, laboratoare, cabinete medicale si stomatologice, policlinici etc.
În prezent, economia asistentei medicale se confruntã cu douã aspecte esentiale: costurile si accesul.
Costurile asistentei medicale sunt în cresterea atât din punct de vedere absolut, cât si relativ, ca pondere în produsul national brut. Cresterea cheltuielilor cu asistenta medicalã nu înseamnã automat îmbunãtãtirea stãrii de sãnãtate a populatiei. De altfel, calitatea asistentei medicale este greu de apreciat. De cele mai multe ori, cresterea duratei medii de viatã a populatiei poate indica o ameliorare a sistemului de îngrijire medicalã, respectiv a tratamentelor, a serviciilor medicale, a dotãrii cu aparatura necesarã a institutiilor sanitare etc.
Accesul la asistenta medicalã divide populatia în douã categorii: asiguratii si neasiguratii. Asiguratii, au acces la serviciile de asistentã medicalã, în mod gratuit sau compensat în timp ce neasiguratii au acces în conditiile suportãrii cheltuielilor de îngrijire medicalã, care fiind foarte mari, îi îndepãrteazã pe subiectii care amânã pe cât posibil contactul cu acest sector. Ca urmare, cei asigurati devin mai putin preocupati de mãsurile de prevenire a îmbolnãvirilor si tind sã supraconsume serviciile de asistentã medicalã în sensul cã solicitã teste si control medical mult mai des decât dacã ar fi fost neasigurati.
4. Integrarea economicã si copiii institutionalizati
Adeseori integrarea economicã este corelatã sau mai bine spus conditionatã de situatia copiilor institutionalizati. Desigur, nici coruptia , birocratia, sãrãcia, îngrijirea medicalã, securitatea granitelor, inflatia, somajul nu sunt evitate în abordarea procesului de integrare a României în structurile europene. Autoritãtile fac eforturi permanente pentru ameliorarea conditiilor economice si astfel îndeplinirea conditiilor de integrare mai parcurge câte un pas. Acest aspect este valabil si pentru situatia copiilor institutionalizati.
Este adevãrat cã în contextul dezvoltãrii economice durabile, în care prezentul este corelat cu viitorul, respectiv resursele prezentului cu posibilitãtile de dezvoltare ale generatiilor viitoare, situatia copiilor institutionalizati atrage cel mai usor atentia organismelor internationale. Din acest punct de vedere, dacã optimistii vãd partea plinã a paharului, adicã schimbãrile care au avut loc în casele de copii, în privinta copiilor strãzii, a celor din scoli de corectie si din diverse centre. Aceste schimbãri, dincolo de ajutoarele si donatiile primite, care nu au fost întotdeauna de bunã calitate _ vizeazã si investitiile pentru modernizare si schimbare a calitãtii vietii institutionale suportate de societãti private si mai ales de bugetul statului. Pesimistii vãd partea goalã a paharului, adicã tristetea din ochii copiilor care trãiesc o viatã lipsitã de sentimente, copii care înfruntã o situatie pe care nu si-o doresc. Din putinul pe care îl au acesti indivizi mai oferã câte ceva copiilor singuri, întâlniti pe stradã, sau pur si simplu evitã sã îl vadã.
Realistii adoptã o pozitie de mijloc. Ei nu îi ignorã pe copiii institutionalizati, asa cum nu ignorã inflatia, somajul si greutãtile zilnice. Dar sunt critici. Ei înteleg multe, si acceptã o serie de neajunsuri, însã cautã explicatii si cauzele necazurilor. În acelasi timp, îi condamnã pe cei care se lanseazã în actiuni nechibzuite si pe cei care se complac într-o stare datã din care nu încearcã sã iasã.
Si atunci, perceptia noastrã cu privire la integrare si la institutionalizarea copiilor depinde de structura internã individualã, de gradul de optimism, sau pesimism care ne caracterizeazã.
Dincolo de aceastã perceptie subiectivã, fireascã, se poate contura o apreciere obiectivã cu privire la corelatia integrare si situatia copiilor institutionalizati. Nimeni nu contestã cã acesti copii sunt victime ale unor conditii precare de viatã, ale unor pãrinti denaturati, ale unor conjuncturi triste si toti acceptã necesitatea sprijinirii lor de cãtre societate. Diverse fundatii însã care ocrotesc copilul dintr-o încercare de bunã credintã îsi extind implicarea în integrarea copiilor scãpând-o uneori de sub control. Este vorba despre situatia în care copii institutionalizati se alãturã copiilor cu familii la grãdinitã, scoli sau în parc. Greseala nu este a pãrintilor cu copii care îsi feresc odraslele de contactul cu copiii institutionalizati si refuzã de exemplu sã învete la aceeasi grãdinitã. Si nu neapãrat de teama unor boli, cât mai ales a comportamentului lor imprevizibil. Iesirile din institutii, îl determinã pe copil sã aibã izbucniri si reactii spontane violente chiar, care în conditiile unui supraveghetor la 6 copii sau a pasivitãtii acestuia devin periculoase pentru copiii ceilalti. De aici, nu trebuie sã se înteleagã acum cã toti copiii cu pãrinti sunt cuminti, ascultãtori, educati, cu atitudini pasnice si usor de intuit. Nici cã toti copiii institutionalizati ar fi un pericol public. Atâtea cazuri au dovedit cã acestia din urmã, cãliti de viatã si cu mult bun simt au avut o puternicã motivatie sã-si depãseascã conditia si mai mult decât atât, au reusit. Dar, partea care rãmâne din copii institutionalizati care nu poate fi educatã prin efortul societãtii, nu înseamnã cã este o consecintã a sistemului economic. Nu înseamnã cã societatea este rãspunzãtoare de aceastã parte care nu poate fi integratã social. Este oare greu sã se accepte cã o structurã prost creatã nu poate fi îndreptatã? Adeseori explicãm comportamentul cuiva atât prin elemente înnãscute cât si dobândite, respectiv atât prin caracter, temperament, vointã cât si prin educatie si apartenentã la grup. Dobândirea apare ca o constructie realizatã pe o fundatie care poate fi asimilatã cu caracteristicile înnãscute. Dar dacã fundatia lipseste, constructia nu îsi are rostul. Cu alte cuvinte nu se pot dobândi elementele necesare în conditiile unor trãsãturi intrinseci, înnãscute contrare depãsirii conditiei si atunci efortul nostru devine fãrã efect sau cu efect zero.
Societatea, statul, institutiile publice au desigur datoria permanentã sã se preocupe si sã sprijine categoriile de populatie defavorizate. Dar de aici si pânã la a continua o directie fãrã finalitate în detrimentul altor investitii în capitalul uman, respectiv în stimularea si încurajarea copiilor înzestrati, care promit realizãri, este o insistentã inutilã.
Se spune adeseori cã pentru a trece puntea trebuie sã te faci frate cu . . . cineva. Dacã pentru a avea succes integrarea României înseamnã rezolvarea situatiei copiilor institutionalizati este foarte bine. Dar succesele în acest domeniu nu depind numai de efortul societãtii, respectiv ale guvernului, ci si de structura si motivatia acestora. De aceea rezultate pot întârzia sau pot fi mai mici decât cele scontate.
Organismele internationale sunt institutii extraordinare, dar care, prin raportorii desemnati sã analizeze o situatie beneficiazã de o prezentare mai mult subiectivã, decât obiectivã. Un strãin care vine în România pe post de controlor nu poate fi în stare sã înteleagã situatia realã a oamenilor care trãiesc aici. El este asteptat, condus, cazat, ospãtat, plimbat în spiritul traditiei românesti si nu reuseste decât descriptiv sã observe o situatie de fapt. Aparentele nu mai sunt însã suficiente pentru a întelege realitatea.
De aceea, opinia pesimistã care caracterizeazã reprezentantii organismelor internationale privind integrarea României nu poate fi cea realã. La fel, nici optimismul care caracterizeazã factorii de decizie din România nu este bun. Dar realistii care vãd si lucrurile bune si lucrurile rele pot constata cã distanta României fatã de încheierea procesului de integrare europeanã nu este nici atât de mare cum o vãd institutiile externe, nici atât de redusã, cât prezintã decidentii politici autohtoni. Conditia însã este sã fie aplicate criterii de judecatã care pe o bazã unitarã sã ia în considerare particularitãtile românesti din punct de vedere demografic, social, cultural, economic, politic, juridic, natural.
|
