Alte aspecte ale economiei sectorului public
1. Politicile macroeconomice
a) Politica fiscală este o politică de ajustare a sistemului economic prin intermediul impozitelor, respectiv a cheltuielilor guvernamentale. Se mai numeste politică bugetară si foloseste ca instrument principal bugetului public în reglarea activitătii econo 13113h74n mice. De exemplu, dacă somajul înregistrează o crestere impozitele excesive se vor diminua, efectul acestei reduceri, alături de multiplicatorul investitiilor, având rolul să dezvolte activitatea economică.
Prin politica fiscală se stabilesc:
· tipurile de impozite care vor fi percepute;
· nivelul impozitelor;
· diferentierea impozitelor pe categorii de agenti economici;
· rolul impozitelor.
b) Politica monetară este o politică macroeconomică de ajustare a echilibrului economic prin rata dobânzii. În conditii de avânt economic, se practică o rată a dobânzii mică, pentru a se stimula investitiile, iar în conditiile de boom economic, o rată a dobânzii mare. Desigur, politica monetară capătă o complexitate sporită în conditiile lipsei de lichiditate, când rata dobânzii este din punct de vedere teoretic zero si populatia preferă banii lichizi. Sub aspect practic, rata dobânzii nu poate înregistra nivelul zero, dar o lipsă de lichiditate este posibilă si îngreunează derularea tranzactiilor prin posibile blocaje financiare în lant.
c) Politica ratelor de schimb urmăreste mentinerea competitivitătii prin folosirea controlată a cursului de schimb si consolidarea schimburilor externe prin practicarea unor cursuri alternative de schimb atunci când există fluxuri de capital.
d) Politica de preturi si venituri se referă la stabilirea pe cale administrativă a unor limite minime sau maxime de pret la anumite bunuri, servicii sau resurse economice si controlul veniturilor prin sistemul taxelor negative (acestea reprezintă un fel de impozite inverse plătite de guvern agentilor economici inclusiv populatiei pentru a completa nivelul de consum până la nivelul consimtit de societate) si pozitive (acestea sunt impozitele percepute de stat).
Statul intervine în promovarea politicilor economice în scopul macrostabilizării sociale si economice. Este vorba despre un ansamblu de politici de interventii, cum sunt: politica de echilibrare a bugetului de stat; politica economică de echilibrare a balantei de plăti; politica economisirii, consumului si veniturilor; politica investitională; politica de reglare a cererii si ofertei de bani; politica antiinflationistă; politica antisomaj.
Unele dintre acestea folosesc instrumentele politicilor macroeconomice descrise anterior, iar altele insistă pe utilizarea unor instrumente specifice considerate esentiale pentru înlăturarea dezechilibrelor economice. Dar toate trebuie corelate unele cu altele, în scopul evitării unor scopuri contradictorii si aparitiei de conflicte între variabilele economice.
3. Economia asistentei medicale
Sectorul public se implică în domeniul sănătătii prin mecanismele obisnuite, ale alocării de cheltuieli cu această destinatie. În plus, elaborarea de programe de asistentă medicală reprezintă o altă preocupare a sectorului public prin care se urmăreste starea de sănătate a populatiei din punct de vedere statistic, ameliorarea acesteia, si îmbunătătirea sistemului de asistentă publică medicală. Există o adevărată industrie a asistentei medicale, în care se include toate serviciile oferite populatiei din punct de vedere medical în spitale, laboratoare, cabinete medicale si stomatologice, policlinici etc.
În prezent, economia asistentei medicale se confruntă cu două aspecte esentiale: costurile si accesul.
Costurile asistentei medicale sunt în cresterea atât din punct de vedere absolut, cât si relativ, ca pondere în produsul national brut. Cresterea cheltuielilor cu asistenta medicală nu înseamnă automat îmbunătătirea stării de sănătate a populatiei. De altfel, calitatea asistentei medicale este greu de apreciat. De cele mai multe ori, cresterea duratei medii de viată a populatiei poate indica o ameliorare a sistemului de îngrijire medicală, respectiv a tratamentelor, a serviciilor medicale, a dotării cu aparatura necesară a institutiilor sanitare etc.
Accesul la asistenta medicală divide populatia în două categorii: asiguratii si neasiguratii. Asiguratii, au acces la serviciile de asistentă medicală, în mod gratuit sau compensat în timp ce neasiguratii au acces în conditiile suportării cheltuielilor de îngrijire medicală, care fiind foarte mari, îi îndepărtează pe subiectii care amână pe cât posibil contactul cu acest sector. Ca urmare, cei asigurati devin mai putin preocupati de măsurile de prevenire a îmbolnăvirilor si tind să supraconsume serviciile de asistentă medicală în sensul că solicită teste si control medical mult mai des decât dacă ar fi fost neasigurati.
4. Integrarea economică si copiii institutionalizati
Adeseori integrarea economică este corelată sau mai bine spus conditionată de situatia copiilor institutionalizati. Desigur, nici coruptia , birocratia, sărăcia, îngrijirea medicală, securitatea granitelor, inflatia, somajul nu sunt evitate în abordarea procesului de integrare a României în structurile europene. Autoritătile fac eforturi permanente pentru ameliorarea conditiilor economice si astfel îndeplinirea conditiilor de integrare mai parcurge câte un pas. Acest aspect este valabil si pentru situatia copiilor institutionalizati.
Este adevărat că în contextul dezvoltării economice durabile, în care prezentul este corelat cu viitorul, respectiv resursele prezentului cu posibilitătile de dezvoltare ale generatiilor viitoare, situatia copiilor institutionalizati atrage cel mai usor atentia organismelor internationale. Din acest punct de vedere, dacă optimistii văd partea plină a paharului, adică schimbările care au avut loc în casele de copii, în privinta copiilor străzii, a celor din scoli de corectie si din diverse centre. Aceste schimbări, dincolo de ajutoarele si donatiile primite, care nu au fost întotdeauna de bună calitate _ vizează si investitiile pentru modernizare si schimbare a calitătii vietii institutionale suportate de societăti private si mai ales de bugetul statului. Pesimistii văd partea goală a paharului, adică tristetea din ochii copiilor care trăiesc o viată lipsită de sentimente, copii care înfruntă o situatie pe care nu si-o doresc. Din putinul pe care îl au acesti indivizi mai oferă câte ceva copiilor singuri, întâlniti pe stradă, sau pur si simplu evită să îl vadă.
Realistii adoptă o pozitie de mijloc. Ei nu îi ignoră pe copiii institutionalizati, asa cum nu ignoră inflatia, somajul si greutătile zilnice. Dar sunt critici. Ei înteleg multe, si acceptă o serie de neajunsuri, însă caută explicatii si cauzele necazurilor. În acelasi timp, îi condamnă pe cei care se lansează în actiuni nechibzuite si pe cei care se complac într-o stare dată din care nu încearcă să iasă.
Si atunci, perceptia noastră cu privire la integrare si la institutionalizarea copiilor depinde de structura internă individuală, de gradul de optimism, sau pesimism care ne caracterizează.
Dincolo de această perceptie subiectivă, firească, se poate contura o apreciere obiectivă cu privire la corelatia integrare si situatia copiilor institutionalizati. Nimeni nu contestă că acesti copii sunt victime ale unor conditii precare de viată, ale unor părinti denaturati, ale unor conjuncturi triste si toti acceptă necesitatea sprijinirii lor de către societate. Diverse fundatii însă care ocrotesc copilul dintr-o încercare de bună credintă îsi extind implicarea în integrarea copiilor scăpând-o uneori de sub control. Este vorba despre situatia în care copii institutionalizati se alătură copiilor cu familii la grădinită, scoli sau în parc. Greseala nu este a părintilor cu copii care îsi feresc odraslele de contactul cu copiii institutionalizati si refuză de exemplu să învete la aceeasi grădinită. Si nu neapărat de teama unor boli, cât mai ales a comportamentului lor imprevizibil. Iesirile din institutii, îl determină pe copil să aibă izbucniri si reactii spontane violente chiar, care în conditiile unui supraveghetor la 6 copii sau a pasivitătii acestuia devin periculoase pentru copiii ceilalti. De aici, nu trebuie să se înteleagă acum că toti copiii cu părinti sunt cuminti, ascultători, educati, cu atitudini pasnice si usor de intuit. Nici că toti copiii institutionalizati ar fi un pericol public. Atâtea cazuri au dovedit că acestia din urmă, căliti de viată si cu mult bun simt au avut o puternică motivatie să-si depăsească conditia si mai mult decât atât, au reusit. Dar, partea care rămâne din copii institutionalizati care nu poate fi educată prin efortul societătii, nu înseamnă că este o consecintă a sistemului economic. Nu înseamnă că societatea este răspunzătoare de această parte care nu poate fi integrată social. Este oare greu să se accepte că o structură prost creată nu poate fi îndreptată? Adeseori explicăm comportamentul cuiva atât prin elemente înnăscute cât si dobândite, respectiv atât prin caracter, temperament, vointă cât si prin educatie si apartenentă la grup. Dobândirea apare ca o constructie realizată pe o fundatie care poate fi asimilată cu caracteristicile înnăscute. Dar dacă fundatia lipseste, constructia nu îsi are rostul. Cu alte cuvinte nu se pot dobândi elementele necesare în conditiile unor trăsături intrinseci, înnăscute contrare depăsirii conditiei si atunci efortul nostru devine fără efect sau cu efect zero.
Societatea, statul, institutiile publice au desigur datoria permanentă să se preocupe si să sprijine categoriile de populatie defavorizate. Dar de aici si până la a continua o directie fără finalitate în detrimentul altor investitii în capitalul uman, respectiv în stimularea si încurajarea copiilor înzestrati, care promit realizări, este o insistentă inutilă.
Se spune adeseori că pentru a trece puntea trebuie să te faci frate cu . . . cineva. Dacă pentru a avea succes integrarea României înseamnă rezolvarea situatiei copiilor institutionalizati este foarte bine. Dar succesele în acest domeniu nu depind numai de efortul societătii, respectiv ale guvernului, ci si de structura si motivatia acestora. De aceea rezultate pot întârzia sau pot fi mai mici decât cele scontate.
Organismele internationale sunt institutii extraordinare, dar care, prin raportorii desemnati să analizeze o situatie beneficiază de o prezentare mai mult subiectivă, decât obiectivă. Un străin care vine în România pe post de controlor nu poate fi în stare să înteleagă situatia reală a oamenilor care trăiesc aici. El este asteptat, condus, cazat, ospătat, plimbat în spiritul traditiei românesti si nu reuseste decât descriptiv să observe o situatie de fapt. Aparentele nu mai sunt însă suficiente pentru a întelege realitatea.
De aceea, opinia pesimistă care caracterizează reprezentantii organismelor internationale privind integrarea României nu poate fi cea reală. La fel, nici optimismul care caracterizează factorii de decizie din România nu este bun. Dar realistii care văd si lucrurile bune si lucrurile rele pot constata că distanta României fată de încheierea procesului de integrare europeană nu este nici atât de mare cum o văd institutiile externe, nici atât de redusă, cât prezintă decidentii politici autohtoni. Conditia însă este să fie aplicate criterii de judecată care pe o bază unitară să ia în considerare particularitătile românesti din punct de vedere demografic, social, cultural, economic, politic, juridic, natural.
|
