Analiza politicii industriale a UE - Evolutia politicii industriale a Uniunii Europene
Politica industriala la nivelul Uniunii Europene a parcurs mai multe faze începând cu semnarea Tratatului de la Roma. Însa, nici chiar prevederile Tratatului nu determina o politica industriala comuna, dar lasa dreptul statelor membre de a desemna "companiile lideri". Tratatul a stabilit temelia pentru viitoarea largire a politicii comunitare prin adoptarea mai întâi a viziunii unei piete unice guvernata de legile competitiei (Tratatul de la Roma art. 85,86,92-4) facute sa scape de aspectele negative ale dirijarii industriei.
În timp de 20 de ani, dupa semnarea Tratatului de la Roma, politica industriala europeana nu a fost subiectul unor dezbateri si analize semnificative. Statele membre erau libere sa urmeze politica industriala pe care au adoptat-o. Trecerea 21421b11v de la Uniunea Vamala la piata unica în 1968, a fost amânata, în scurt timp, prin esecul de a trece de la votul unanim la votul majoritar în Consiliul de Ministri. Ca rezultat, legislatia ce trebuia sa creeze piata unica si sa accentueze necesitatea unei politici industriale comune a fost nesolicitata ani de zile. Politicile industriale nationale în aceasta perioada au fost determinate de valorile culturale si conjunctura. Franta si Germania, impulsionate de amenintarea dominarii americane în sectorul tehnologiilor înalte (high technology sectors) a început sa sustina companiile nationale avansate prin subsidii, prin politici de achizitii guvernamentale, cote la import si bariere netarifare. Pe parcursul acestei perioade, tarile europene au început sa colaboreze la proiecte importante în aviatie (Concorde si Airbus), beneficiind de substantiale subventii guvernamentale ce acopereau dezvoltarea produsului si chiar producerea. Chiar si în Marea Britanie, guvernul labourist a simtit necesitatea fondarii Organizatiei Nationale pentru Dezvoltare Economica, principalul obiectiv al carei era cresterea competitivitatii industriei britanice.
Politica industriala interventionista a Comunitatii Europene
Ca urmare a socului crizei petroliere din 1973, industria europeana a plonjat într-o perioada de zece ani de recesiune economica, caracterizata printr-o perioada de stagnare, inflatie si somaj. Acest interval de timp a fost numit "Eurosclerosis", anume atunci Comunitatea Europeana a intervenit pentru prima data cu actiuni specifice politicii industriale, menite sa completeze eforturile statelor membre de a readuce companiile lideri industriali la crestere si prosperitate.
Aceste actiuni au reprezentat eforturile de readucere la viata a industriilor slabite (otelului, chimica, constructii navale) cu ajutorul subsidiilor, pentru a diminua consecintele dureroase în urma redimensionarii, modernizarii si restructurarii. Deasemenea Comisia a utilizat competenta sa în domeniul comertului pentru a negocia acorduri bilaterale ce restrictionau exporturile de textile din tarile în curs de dezvoltare spre Comunitatea Europeana. În sectoarele înaltelor tehnologii, precum ar fi electronica si telecomunicatiile, Comunitatea, care avea deja fondat un nou Directorat General pentru Afaceri Industriale (DG III), a început sa promoveze finantarea proiectelor comune în C&D.
Începuturile pietii unice si redresarea economica
La începutul anilor 80 Comisarul pe Industrie Etienne Davignon a convocat un grup al industriasilor europeni ( Masa Rotunda Europeana sau ERT) pentru a discuta suportul comunitar pentru colaborarea transfrontaliera în industrie. Conducerea companiilor industriale europene au realizat ca politicile industriale nationale au esuat în dezvoltarea companiilor competitive la nivel mondial si au insistat asupra unui suport si ajutor din partea Comunitatii pentru dezvoltarea companiilor lideri europeni în industrie. Între timp, grupul dat a canalizat toate abilitatile de la eforturile de lobby pentru cresterea ajutorului comunitar pentru C&D, spre o forta puternica ce insista asupra implimentarii conceptului de piata unica lasat uitarii. Încurajata de presiunile din partea oamenilor de afaceri, Comisia a facut un efort final determinant pentru lansarea pietii unice.
Cartea Alba din 1985 schiteaza în jur de 300 de masuri legislative necesare pentru asigurarea liberei circulatii a bunurilor, serviciilor, persoanelor si capitalului pe tot teritoriul Comunitatii. Apelând la procedurile de renuntare la regulile nationale ce reglementau comertul, programul pietei unice a încercat sa permita ca regulile pietei libere sa patrunda si în industrie. Competitia rezultata, din aceste reguli, trebuia sa grabeasca consolidarea, reducerea costurilor si prin asta cresterea competitivitatii. Politica a fost creata pentru a dezvolta mai degraba companii lideri la nivel european decât la nivel national. Pentru realizarea acestor idei curajoase erau necesare schimbari majore în Tratatul de Roma.
Actul Unic European (AUE) semnat în 1986, intrat în vigoare din 1987, a schimbat regulile si a permis votul majoritar pentru ceea mai mare parte a legislatiei ce tinea de piata unica. AUE a acceptat Cartea Alba si a stabilit termenul de implementare 31 Decembrie 1992. O alta consecinta a fost angajarea Comunitatii în întarirea bazei stiintifice si tehnologice europene prin intermediul "programelor cadru" multianuale. În perioada 1985 - 1990 a fost adoptata marea majoritate a legislatiei ce reglementeaza piata unica. În acelasi timp, AUE a specificat foarte clar ca subsidiile nationale (ajutoarele din partea statului) pentru industriile aflate în declin vor fi revazute capital. Aceasta nu a însemnat, însa, abaterea de la principiile Tratatului de la Roma.
Primele dezbateri importante privind politica industriala europeana
În 1990, a fost clar ca Europa a iesit din recesiune, si ca programul crearii pietei unice combinat cu o competitie reala si destul de dura, a dovedit ca este un puternic furnizor de mecanisme pentru politica industriala. Aceste evolutii au polarizat opiniile despre viitoarea forma a politicii industriale europene ce va prelungi perioada actuala a expansiunei economice. Existau în Europa forte destul de puternice (în special în ERT) ce sustineau în continuare ideea de sustinere a sectoarelor strategice fie din partea Comunitatii, fie din partea statelor membre. Împotriva lor erau acei care pledau pentru continuarea politicii de neregulare si de neimplicare totala în politica industriala. Facând un efort de a solutiona discutiile, determinând cauzele recesiunii economice, Comisia a identificat urmatorii factori:
Politicile fiscale si economice consistente, moderate si sustinute reciproc din perioada 1985 - 1990 au contribuit la reducerea inflatiei, cresterea beneficiilor si a profiturilor din investitii, precum si au stimulat crearea noilor locuri de munca;
Crearea pietei unice si efortul de demontare a barierelor a fost un puternic si pozitiv stimulent pentru mediul de afaceri.
1990 - 1994 - Documentele politicii industriale
Dupa analiza tuturor argumentelor, Comisia a prezentat propria pozitie în legatura cu viitoarea politica industriala europeana, care a fost catalogata ca una nedirijata si "...orice, dar nu una permisiva" [2]. Comisia a decis ca nu trebuie sa existe o planificare centralizata în noua politica si a pledat pentru acceptarea principiului subsidiaritatii (solutionarea problemei la cel mai de jos nivel posibil). Comisia a identificat patru provocari pentru industria europeana (globalizarea, costurile crescânde ale fortei de munca si capitalului, necesitatea de a raspândi inovatiile tehnologice, importanta îmbunatatirei capitalului uman), si cinci conditii necesare al politicii industriale ce ar permite asigurarea în continuare a cresterii economice, si anume:
o asigurarea un mediu competitiv - prin eliminarea concentratiei excesive a industriilor si a subsidiilor nejustificate;
o continuarea politicilor macroeconomice previzibile si orientate spre stabilitate;
o promovarea formarii continue a capitalului uman;
o promovarea convergentei economice si a coeziunii sociale;
o asigurarea unui înalt nivel în protectia mediului.
Deasemenea raportul din 1990 puncteaza si catalizatorii necesari pentru realizarea schimbarii:
definitivarea procesului de constituire a pietei unice, aceasta fiind cel mai important instrument al politicii industriale. Elaborarea unor standarde unice europene pentru produse, deplina implementare a directivelor ce prevad liberalizarea achizitiilor guvernamentale, abolirea tuturor cotelor nationale restrictive, promovarea unei legislatii coerente în afaceri, promovarea dezvoltarii retelelor paneuropene în transport, energetica, telecomunicatii;
promovarea unei politici comerciale deschise dar vegilente, bazate pe respectarea regulilor internationale; promovarea politicilor ce vor ajuta la accelerarea proceselor ce tin de, promovarea C&D si a inventiilor, transferul rapid al know-how-ului; îmbunatatirea programelor de formare, programe orientate spre suportul întreprinderilor mici si mijlocii, utilizarea mai eficienta a resurselor umane; deschiderea si extinderea pietei pentru servicii în afaceri.
Tratatul de la Maastricht (TUE), din 1992, reafirma capacitatea UE de a extinde politica industriala a statelor membre la nivel comunitar, dar limiteaza posibilitatile Uniunii Europene de a lansa politica industriala, pentru aceasta fiind necesar votul unanim al Consiliului Uniunii Europene pentru masuri specifice al acestei politici.
Cartea Alba "Cresterea, competitivitatea si ocuparea fortei de munca drept repere pentru actiunea Uniunii Europene", lansata de Comisie în 1993, a accentuat importanta crearii unei temelii pentru o societate informationala si a dezvoltarii retelelor de infrastructura multinationale pentru a face fata concurentei. Documentul urmator referitor la politica industriala, elaborat la fel de Comisie în 1994, reafirma abordarea orizontala a politicii industriale sustinute de programe orientate spre suportul cercetarii si instruirii, de politica concurentiala agresiva si un concept riguros si neutru fata de ajutorul statului. În 1995 Comisia a fondat Grupul Consultativ al Competitivitatii format din industriasi, savanti si fosti lideri politici. Responsabilitatea grupului este de a elabora rapoarte la fiecare 6 luni privind situatia curenta a competitivitatii.
Un nou comunicat a fost prezentat de Comisie în 1999 "Competitivitatea întreprinderilor europene în fata globalizarii - Cum poate fi stimulata". Acest raport prezinta realitatea industriei europene si provocarile globalizarii, mentionând ca "globalizarea este o oportunitate, nu o amenintare" [4]. În acelasi timp puncteaza masurile ce trebui luate pentru a profita cât mai mult si pentru a asigura realizarea obiectivului final - competitivitatea industriei europene. Masurile principale sunt:
- promovarea competitivitatii la nivel global (facilitarea asumarii riscului, redirectionarea ajutorului întreprinderilor din partea statului spre investitii intangibile, dezvoltarea capitalului uman, etc.);
- promovarea accesului pe piata mondiala (utilizarea la maxim a avantajelor oferite de piata unica, asigurarea competitiei eficiente, continuarea liberalizarii serviciilor publice);
- promovarea consensului mondial si a regulilor de joc universale (stabilirea unui cadru competitional mondial, monitorizarea înaspririi regulamentelor, sustinerea pozitiei europene, promovarea intereselor utilizatorilor si consumatorilor, etc.)
În 2000, la Consiliul European de la Lisabona, a fost adoptata o noua conceptie de dezvoltare a UE "Locuri de munca, reforme economice si coeziune sociala - pentru o Europa bazata pe informatie si cunoastere", care a fost numit mai târziu Strategia de la Lisabona. Aceasta Strategie prevede transformarea economiei UE "în cea mai dinamica si competitiva" din lume pâna în 2010.
Au fost prevazute masuri si termene limite pentru realizarea lor, pentru a ridica cresterea economica anula la un procent de 3% si crearea a 20 de milioane de locuri de munca, într-o perioada ce zece ani. Scopul final fiind aducerea economiei europene pe locul întâi în lume, depasind SUA.
Odata cu cresterea bunastarii, domenii precum dezvoltarea durabila si siguranta au devenit din ce în ce mai importante pentru cetatenii europeni. Aceste tendinte au fost reflectate prin adoptarea la Consiliul European de la Goteborg din 2001, a Strategiei de Dezvoltare Durabila, care a punctat realizarea simultana a obiectivelor prevazute de cei trei piloni - economic, social si ecologic - care reprezinta temelia acestei strategii. Aplicarea efectiva a strategiei necesita o coerenta deplina intre politicile respectivilor piloni.
Realitatea politicii industriale europene la sfârsitul secolului
Raportul din 1990 a sugerat modificarea radicala a pozitiei Comisiei în politica industriala, respingând interventia sectoriala în favoarea competitiei deschise. Toate comunicatele ce au urmat pâna în 2001, au prezentat solutii derivate din obiectivele propuse atunci, confirmând importanta lor.
În ciuda raportarii la principiul subsidiaritatii, noua politica a limitat brusc domeniul politicilor industriale nationale. Aceasta situatie a fost descrisa bine de Gaster în 1992, care a scris " Politica reprezinta o cale de mijloc între filosofia accentuarii dreptatii (interventia în reglarea pietei pentru protejarea unor interese ) si eficienta (o piata libera si integrata)." [10] Acest punct de vedere este întarit si de rezultatele unei analize a politicilor de comert si de promovare a investitiilor straine din acea perioada.
Este evident ca, influentata puternic de interesele economice, UE a continuat sa sustina sectoarele strategice, precum ar fi electronica, printr-un amalgam de programe ale politicii industriale, în special sustinerea acordata C&D, chiar Comisia a acordat suport utilizând instrumente ale politicii comerciale precum aplicarea masurilor antidumping (de exemplu tarife majorate la semiconductoarele importate) si prevederile regulilor de origine. Aceasta politica comerciala a permis Europei, spre deosebire de SUA, de a pastra capacitatile de producere a circuitelor semiconductoare mari, calculatoarelor si a electronicii de uz casnic. Majoritatea din cele mai eficiente unitati de productie sunt firme japoneze, americane sau koreene, care au realizat ca e bine sa înfiintezi uzine în Europa pentru a evita barierele comerciale. În ciuda pozitiei puternice a Directoratului Concurentei a Comisiei, Uniunea Europeana a utilizat într-o oarecare masura selectiv politica ajutorului statului din 1990, ocazional permitând statelor membre sa ajute companiile aeriene, otelariile, producatorii auto si santiere navale slabe.
|
