CAUZE SI FORME DE MANIFESTARE A INFLATIEI

CAUZE sI FORME DE MANIFESTARE A INFLATIEI

3.2.1 CAUZELE PRINCIPALELOR DEZECHILIBRE DIN

ECONOMIE

3.2.1.1 Dezechibrul structural între cerere si oferta

Programul de stabilizare (definit sintetic ca un model de crestere economica durabila, cu o ocupare ridicata a fortei de munca si o pozitie a balantei de plati finantata autonom) macroeconomica a debutat, practic, abia în anul 1991; pentru formularea lui, autoritatile au identificat principalele dezechilibre din economie manifestate în acel moment si natura acestora.

Deceniile de economie planificata au construit o structura economica având drept caracteristici principale cresterea extensiva si prioritatea sectorului industrial - îndeosebi a ramurilor mari consumatoare de resurse. Aceasta structura si-a dovedit brusc caracterul artificial si nesustenabil o data cu dereglementarea pietei interne si cu destramarea bazelor politice care stateau la baza functionarii pietelor externe. În aceste conditii, o parte însemnata a ofertei interne nu si-a mai gasit corespondent în cerere. Incapacitatea acestui mecanism de a utiliza eficient potentialul productiv s-a repercutat catre finele anilor '80, în scaderi ale productiei. Capacitatea productiva a industriei a scazut treptat, influentata de tehnologiile depasite, consumurile mari de resurse, productivitatea scazuta si produsele necompetitive. În 1988 si 1989, PIB a scazut cu 0,5%, si respectiv cu 5,8%. Tendinta s-a accentuat în primii trei ani ai reformei, 1993 marcând stoparea declinului si relansarea economica, ceea ce impune concentrarea politicii economice pe stabilizarea macroeconomica. Scaderea puternica a produsului intern brut s-a datorat, pe de o parte, abandonarii modelului economic bazat pe dezvoltarea extensiva a industriei si, pe de alta parte, reducerii puternice a cererii pentru exporturile românesti.

Graficul nr. III.2

PIB real variatie procentuala anuala

În linii mari, o data cu eliminarea (marii majoritati) a subventiilor, inflatia corectiva a încetat sa mai fie dominanta miscarii preturilor. Dar, pâna la echilibrarea ofertei de bunuri si servicii cu cererea agregata din economie, inflatia va continua sa ramâna un fenomen economic preocupant.

Dincolo de determinarile provenind din sfera cererii, unde politicile monetare si fiscale au un rol important, dinamica inflatiei este influentata de doua evolutii: pe de o parte, viteza si consistenta restructurarii întreprinderilor-problema si, pe de alta parte, cresterea sectorului privat.

Restructurarea economiei a început, practic, o data cu prabusirea regimului trecut. Ritmul lent si caracterul gradual al reformelor structurale desfasurate pe parcursul anilor de tranzitie au conservat sectorul întreprinderilor de stat mari, ineficiente si cu un excedent semnificativ de forta de munca. Accelerarea sensibila a acestui proces a avut loc începând cu 1994, când scaderea fortei de munca angrenate în industrie concomitent cu o crestere usoara a produc&# 959r1711j 355;iei si reducerea consumului de energie raportat la PIB, arata ca aceasta s-a produs în special în mod spontan si nu a cuprins decât partial acele sectoare ale economiei care genereaza tensiuni si disfunctionalitati. Programul de restructurare a vizat, cu prioritate, grupul de întreprinderi cu pierderi mari si, începând cu 1997 si regiile autonome, acest proces fiind destul de dificil datorita pozitiei de monopol a acestora.

Dezvoltarea si activitatea sectorului privat presupune reducerea procesului inflationist, daca avem în vedere cel putin faptul ca, rational, orice întreprinzator privat estimeaza o piata solvabila pentru bunurile sau serviciile pe care intentioneaza sa le ofere pe piata. De asemenea, acest sector este mult mai flexibil si cu viteza de reactie mai mare la schimbarile de pe piata.

În acest punct al reformei - cu un sector privat semnificativ, dar nu dominant - mentinerea unui ritm lent al restructurarii ar antrena consolidarea comportamentelor inflationiste care, se stie, sunt greu de eradicat. Procesul de privatizare a avut o ascensiune lenta, rezultatul fiind exprimat sintetic de cresterea ponderii sectorului privat în PIB.

Graficul nr. III. 3

Ponderea sectorului privat în PIB procente

3.2.1.2 Deficitul extern

Deficitul extern constituie o a doua dimensiune a dezechilibrului macroeconomic din tara noastra. Deficitele sunt structurale. Ele tin de modelul de productie si de cel de consum al economiei românesti si, în mai mica masura, de factori exogeni (preturi externe, piete de desfacere, etc). Caracterul structural al deficitelor nu este dat de marimea acestora (în fapt, acestea sunt mici, dupa standardele europene si mondiale), ci de incapacitatea economiei, în structura ei actuala, de a genera, pe termen mediu, excedente comerciale. Practic, problema dezechilibrului extern se reduce la dificultatea de a finanta autonom aceste deficite.

Imediat dupa înlaturarea regimului comunist, România a început sa se confrunte cu problema unui deficit extern de amploare. Cifrat la circa 1,5 miliarde dolari anual, acesta reprezenta aproximativ a treime din exporturile anuale ale tarii. Aceasta situatie extrem de serioasa a fost cauzata de un complex de factori interni si externi care au actionat convergent în defavoarea României:

1 - prabusirea abrupta, fara precedent, a exporturilor românesti în conditiile dezagregarii blocului economic rasaritean si a reducerii voluntare a livrarilor catre tari slab dezvoltate, aflate în incapacitate tehnica de plata;

2 - rigiditatea accentuata a importurilor, care s-a mentinut la peste 5 miliarde dolari anual, în ciuda performantelor slabe ale productiei, în general, si ale exporturilor, în special;

3 - nevoia stringenta de acoperire prin importuri a necesarului de produse alimentare de baza. În special în anii 1991 si 1992, productia agricola a tarii a înregistrat scaderi considerabile, atât ca urmare a unor conditii climatice nefavorabile, cât si, mai ales datorita dezintegrarii rapide a relatiilor de proprietate în agricultura;

4 - conjunctura internationala nefavorabila, marcata de recesiune în principalele tari industrializate, de criza din Golf, care a afectat puternic fluxurile comerciale si financiare ale tarii, precum si de embargoul impus Iugoslaviei de Natiunile Unite.

Trebuie subliniat faptul ca evolutiile sectorului extern din primii ani ai tranzitiei au fost dramatice (graficul nr. III. ). În 1990 mai ales, dar si în 1991, s-au prabusit exporturile pâna la un nivel ce reprezenta abia 40% din nivelul din 1988 - 1989. Importurile au crescut în 1990, pentru a se comprima ulterior sub povara imposibilitatii finantarii unui deficit major al balantei de plati (ce a atins, în 1990, circa 10% din PIB). Îndatorarea externa a continuat si în urmatorii patru ani, dar într-un ritm mult atenuat fata de 1991 si 1992. Desi fluxul îndatorarii este preocupant, gradul de îndatorare externa totala ramâne la niveluri controlabile, fiind mult mai scazut decât în celelalte tari în tranzitie. Acest ritm însa nu s-a mentinut si pentru 1996 si 1997, fiind mai accentuat.

Graficul nr. III. 4

Comertul exterior pe grupe de produse

Sursa: BNR

Graficul nr. III. 5

Balanta de plati milioane USD

Sursa: BNR

O componenta principala a deficitului extern o reprezinta, de multi ani, importul de petrol. Economia noastra este înca puternic energo-intensiva. Cresterea si mentinerea la cote ridicate a importului de petrol nu trebuie explicata prin consumul mai mare al populatiei. Acesta este înca mic în raport cu modelul de consum energetic din tarile dezvoltate. Eliminarea dezechilibrului energetic va fi o functie de doi parametri: restructurarea marilor întreprinderi cu probleme (care sunt si mari consumatori de energie) si aparitia de surse energetice interne alternative.

Problematica deficitului extern include si o alta componenta si anume strategia îndatorarii. România se gaseste - înca - în pozitia favorabila a unei tari cu datorie externa scazuta dar în crestere. Majorarea datoriei externe reprezinta o evolutie obiectiva, având în vedere nevoile de creare a unei noi baze tehnologice în economie.

Graficul nr. III. 6

Ponderea datoriei externe a României în PIB procente

(pe termen mediu si lung)

Sursa: CNS, BNR

3.2.1.3 Deficitul public

În ceea ce priveste viabilitatea economiei românesti, o a doua amenintare la adresa acesteia o reprezinta deficitul fiscal si cvasifiscal. În timp ce deficitul fiscal este bine conceptualizat si, în consecinta aflat sub un control mai riguros, cel cvasifiscal sufera atât difuziei sale, cât si a insuficientei atentii acordate de autoritati.

Ambele tipuri au aceeasi influenta în analiza inflatiei. Dar, în masura în care deficitul cvasifiscal este mare, apare si mai dificila stoparea acestuia.

Pâna în prezent în tara noastra s-au efectuat putine studii dedicate deficitului cvasifiscal. Într-un studiu al Bancii Mondiale se apreciaza ca totalul deficitului fiscal si cvasifiscal în 1992 în România a fost de circa 20% din PIB. Chiar daca unele din calculele care au stat la baza acestei analize sunt discutabile, ordinul de marime ("doua cifre" fata de PIB anual) ramâne important.

În esenta, la nivelul bilantului Bancii Nationale se înregistreaza sume importante reprezentând sume din reevaluari (valute si DST). Privite la scara economiei, aceste pierderi sunt al statului român, indiferent de localizarea lor (la BNR sau în Trezoreria Ministerului de Finante). Originea lor este legata de dezechilibrele structurale. Fluxul lor poate fi întrerupt pe doua cai: excedente ale balantei contului curent al balantei de plati si/sau masive intrari de capital. Ambele elemente evolueaza în paralel cu reforma.

Scaderea valorii nete a bilantului Bancii Nationale are însa o semnificatie macroeconomica. În cazul unei banci comerciale, un nivel negativ al fondurilor proprii echivaleaza cu o insolvabilitate care, daca este urmata de o criza de lichiditate, conduce la faliment. Deteriorarea bilantului bancii centrale (reflectata în tendinta de reducere si negativizare a fondurilor proprii) are efecte repercutate, în principal, în inflatie. Exista o strânsa relatie între sanatatea economiei nationale si cea a bancii centrale. Cele doua stari sunt corelate: o economie dezechilibrata face ca banca de emisiune sa aiba un bilant slab. Privit din alta perspectiva, bilantul bancii centrale trebuie sa fie puternic, pentru ca pietele si agentii economici de pe acestea sa gaseasca în aceasta institutie elementul de stabilitate a economiei.

Pierderile nete ale sectorului public reprezinta, de asemenea, deficit cvasifiscal. Absorbtia lor se poate realiza prin preluarea la datoria publica (sau stergeri de datorii). Aceasta este o solutie pentru situatii cu caracter temporar sau accidental. În cazul nostru, pierderile au natura de flux si, de aceea, interventia statului, de preluare a unor astfel de pierderi, a fost limitata. Rezolvarea tine de restructurarea întreprinderilor generatoare de astfel de rezultate. Întârzierea restructurarii este sinonima cu amplificarea pierderilor si cu inflatia. Mentinerea acestei stari este platita de întreaga societate si, în general, de populatie. Dinamica restructurarii trebuie sa faca un compromis între efortul întregii societati (prin suportarea costului inflatiei) si cel al unor grupuri restrânse, localizate la nivelul întreprinderilor în cauza, dar care vor suporta un cost unitar mai mare.

O alta forma a pierderilor din economie sunt arieratele de plati ale întreprinderilor. Acestea reprezinta un produs al tensiunilor din sistemul economic, al rezistentei la restructurare. Cea mai mare parte a arieratelor se localizeaza la întreprinderi din sectorul de stat si reprezinta tot deficit cvasifiscal.

Pentru tara noastra, impactul (cvasi)fiscal al datoriei externe este, de asemenea, important. Contrapartida în lei a împrumuturilor statului reprezinta, la cursul actual, o fractiune din aceasta datorie. Plata acestor credite va necesita resurse în lei la un nivel mult mai mare decât detinerile actuale ale Trezoreriei, chiar daca în ultimii ani, gestiunea acestor resurse în lei se face mult mai eficient.

Garantiile statului acordate agentilor economici pentru creditele externe si interne contractate de acestia sunt deficite fiscale latente. Volumul acestora nu este neglijabil. Stocul de garantii format în special în primii ani de dupa 1990, fara o fundamentare economica riguroasa, care sa pastreze garantiilor natura de ultim recurs, pune statul într-o pozitie vulnerabila.

La nivel macroeconomic au avut loc si alte modificari în structura bugetului centralizat al statului cum ar fi reducerea subventiilor, cresterea cheltuielilor bugetului de stat si, pe de alta parte, aparitia si consacrarea deficitelor bugetare (tabelul III.1)

Preturile au reflectat în mare masura influenta eliminarii subventiilor si într-o masura mai mica cresterea consumului sectorului administratiei publice, care a condus la înregistrarea de deficite bugetare, finantate, prin emisiune monetara. În primii trei ani de reforma (1990-1992) deficitele bugetare au fost finantate pe seama apelului la emisiunea bancii centrale, în conditiile în care, pe ansamblu, conturile statului înregistrau un surplus în acea perioada. Din anul 1993, o data cu crearea Contului General al Trezoreriei, finantarea deficitului bugetar a încetat, practic, sa se mai asigure de catre Banca Nationala a României, eliminându-se, astfel un factor inflationist.

Tabelul III.1

Deficitul fiscal, 1990-1998

Sursa: Raport anual al BNR

Graficul nr. III. 7

Bugetul de stat

3.2.2 POLITICA VENITURILOR

Este cunoscut faptul ca majorarea nominala a salariilor are un dublu impact inflationist: atât prin cresterea costurilor, cât si prin aceea a cererii. O analiza a procesului inflationist în România dupa 1989, trebuie sa se opreasca asupra politicii de venituri. Este de remarcat faptul ca echilibrul dintre veniturile salariale si rezultatele productiei a fost rupt în 1990, an în care salariile au crescut în termeni reali, în timp ce productia si productivitatea muncii au scazut accentuat. Se poate aprecia ca, în primul an al tranzitiei, pretul platit pentru stabilitatea politica interna a fost cresterea salariului real în economie, finantata prin deficit extern. (import net cifrat la peste 10% din PIB astfel ca explozia inflatiei a putut fi amânata).

Desi anul 1992 a fost însotit de un declin al veniturilor reale, acesta a fost mai scazut decât cel al productiei si productivitatii, ceea ce face ca ajustarea salariilor sa fie nesustenabila economic, reprezentând un factor de întretinere a inflatiei structurale.

Dezechilibrul venituri - productivitatea muncii a fost corectat, practic, abia în anii 1993 si 1994; în primul din acesti ani a continuat scaderea dramatica a venitului mediu real din economie, în timp ce productivitatea a început sa se amelioreze, pentru ca în 1994 sa înceapa cresterea reala a venitului mediu, devansata însa substantial de cresterea productivitatii muncii. Aceasta evolutie s-a obtinut în conditiile în care indexarile de salarii au fost acordate doar în primele trei trimestre ale anului 1994, motiv pentru care inflatia s-a înjumatatit. În masura în care cresterea salariilor se bazeaza pe îmbunatatirea productivitatii muncii, nu se produce un impact inflationist si, în plus, creste cointeresarea în munca. Indexarile au avut un rol indiscutabil în perioada inflatiei corective, în special pentru protejarea paturilor celor mai defavorizate ale populatiei. Indexarile de salarii au dovedit ca nu pot sa protejeze nivelul de trai si contribuie la perpetuarea inflatiei.

În anul 1995, cresterea veniturilor reale a înghitit aproape în totalitate sporul productivitatii muncii. Se mentin decalaje însemnate ale câstigurilor salariale dintre diverse ramuri si sectoare, între unitatile bugetare si restul economiei, între societatile comerciale si regiile autonome. Câstigurile salariale reale au cunoscut o crestere semnificativa (12,5%). Este pentru prima data dupa 1990 când puterea de cumparare a veniturilor salariale creste substantial la nivelul unui an întreg. 1995 a fost primul an în care inflatia medie anuala (32,3%) a fost mult mai mica decât cresterea anuala a salariului nominal net din economie (48,9%). Nici în 1995 nu au disparut presiunile inflationiste ale cresterii salariilor nominale, dar ele s-au diminuat destul de mult, ca urmare a unei corelari mai bune decât în anii anteriori a cresterilor salariale cu performantele economice si cu evolutia productivitatii muncii.

În 1997 politica salariala a fost asociata partial eforturilor depuse în plan monetar, valutar si bugetar pentru calmarea inflatiei; în prima parte a anului autoritatile au reusit sa frâneze cresterile salariale; în a doua jumatate a anului, indexarile si compensarile acordate au determinat cresterea salariilor în neconcordanta cu rezultatele economice. Puterea de cumparare a câstigurilor salariale a crescut în 1998 cu 6% fata de anul anterior, mai ales ca efect a evolutiilor din a doua jumatate a anului. În conditiile în care declinul economiei s-a accentuat, cresterea reala a câstigurilor salariale a avut efecte inflationiste. Relaxarea politicii salariale în domenii putin sau deloc restructurate, recunoscute pentru pierderile si datoriile restante acumulate si pentru mentinerea unui excedent de forta de munca, a constituit una din cauzele relansarii inflatiei spre sfârsitul anului. (graficul III. 8)

Graficul III. 8

Productia industriala, productivitatea muncii si câstigurile salariale

Tabelul III.2

Evolutia veniturilor reale în economie, 1990 - 1998

Sursa: Comisia Nationala pentru Statistica

Asadar, cu exceptia anului 1993 si 1994, politica veniturilor a stimulat mai mult decât a stavilit procesul inflationist. Mai mult, salariile cele mai mari se înregistreaza în regiile autonome subventionate din greu - ceea ce întretine o inechitate sociala si transmite un semnal confuz, alterând o piata a muncii si asa rigida si neperformanta.

În strategia privind politica veniturilor, autoritatile urmaresc, alaturi de obiectivul principal al cresterii acestora în termeni reali, si evitarea repercusiunilor negative asupra preturilor. Aparent aflate în conflict, cele doua obiective pot fi efectiv atinse, în conditiile în care cresterea veniturilor reale se combina cu cresterea productivitatii muncii. Stabilizarea macroeconomica favorizeaza cresterea veniturilor reale, iar succesul acestei coordonari tine, în mare masura de viabilitatea stabilizarii.

O alta tendinta a veniturilor, care trebuie combatuta este polarizarea veniturilor. Sanatatea economiei si bunastarea populatiei nu pot fi reale daca, statistic, veniturile medii sunt în crestere, dar dispersia acestora se accentueaza de asemenea. Modelul echilibrat al societatii este acela în care cea mai mare parte a veniturilor efective se plaseaza (cât mai strâns) în jurul mediei.

3.2.3 POLITICA CURSULUI DE SCHIMB

Un rol cu totul particular, prin complexitatea raporturilor sale cu preturile îl are cursul de schimb. În politica vechiului regim cursul de schimb a fost utilizat ca instrument de control al preturilor, respectiv de raportare a economiei nationale fata de variatiile preturilor externe.

Dupa revolutia din 1989, se poate aprecia ca nivelul cursului de schimb a constituit, în toata aceasta perioada un punct critic al politicii autoritatilor române.

Cursul valutar al leului a fost folosit ca instrument de influentare a balantei de plati si ca pârghie antiinflationista. S-a urmarit ca moneda nationala sa se deprecieze suficient pentru stimularea exporturilor, dar cu preocuparea permanenta de a nu afecta prea mult nivelul preturilor (prin importuri).

Se poate pune întrebarea, în ce masura cursul este cauza sau efect al inflatiei. Raspunsul trebuie sa tina seama de natura factorilor generatori de inflatie, dar si de elasticitatea fluxurilor externe (importuri si exporturi) în functie de curs. În cazul României, fara îndoiala ca nu cursul de schimb a fost si nu este factorul principal al miscarii preturilor. În cea mai mare masura, nivelul cursului a tins sa reflecte evolutia preturilor si nu invers. În acelasi timp însa, importurile românesti manifesta o elasticitate limitata fata de pret, datorita, printre altele, ponderii mari a componentelor nesubstituibile (energie, materii prime). Se adauga aici si cresterea ponderii preturilor importurilor în totalul ofertei: între 1990 - 1995, acestea au reprezentat procente din PIB cuprinse între 20,1% (în 1991) si 26,7% (în 1995).

În ceea ce priveste exporturile, acestea reactioneaza la stimulii de pret pâna la nivelul atingerii capacitatii maxime de export sau al absorbtiei externe. Pâna în 1995 nu s-a pus aceasta problema a frontierei de export, dar, în acel an, o data cu atingerea valorii exportului anului 1989 în devize convertibile, apare întrebarea daca, în structurile de productie date (calitativ nemodificate fata de anii '80), deprecierea accentuata a leului ar mai stimula exporturile.

Un alt factor care a afectat decizia strategica privind politica de curs l-a reprezentat evolutia eratica a preturilor externe. Impactul asupra balantei de plati a României, al acestor miscari de preturi a fost inconstant: raportul de schimb a înregistrat oscilatii serioase în jurul punctului de echilibru. Este cunoscuta relatia dintre dinamica preturilor externe si cursul de schimb: când preturile externe ale exporturilor cresc, acestea au efectul unei deprecieri nominale a cursului monedei nationale, nemaiimpunându-se deprecierea efectiva a monedei. Acelasi efect pentru politica de curs îl are scaderea preturilor externe ale importurilor. În cazul tarii noastre, variatiile ample ale raportului de schimb, de la un an la altul, au lipsit banca centrala de un element previzibil în formularea politicii cursului de schimb.

Liberalizarea preturilor apare ca o cerinta obiectiva a asezarii pe principii economice a raportului dintre preturile interne, precum si a raportului dintre preturile interne si cele mondiale. Ea trebuie sa se suprapuna cu procesul restructurarii întreprinderilor. Ca rezultat imediat al liberalizarii preturilor, inflatia este inevitabila.

Politica de liberalizare urmata în România - una graduala, esalonata pe aproape trei ani - a avut în vedere mai multi factori interni si externi, plasati în zona riscului social minim. Daca restrictia principala avuta în vedere de autoritati a fost evitarea unor tensiuni sociale (generate de miscarea, mai abrupta, a preturilor si veniturilor), se poate spune ca obiectivul a fost atins. Este însa adevarat ca acest gradualism prelungit a consacrat, la sfârsit, un nivel al preturilor sensibil mai ridicat în comparatie cu cele din alte economii în tranzitie cu un traiect al ajustarilor de preturi mai scurt.

Dar problema de maxima importanta pentru conducerea politicii economice în legatura cu inflatia, nu este nivelul în sine al preturilor, ci impactul costurilor inflatiei. Inflatia din prima etapa (1990 - 1993), cea corectiva, indusa de reducerea si, în final, eliminarea subventiilor a fost o inflatie anticipata (pentru ca programul de reducere a subventiilor era anuntat) si asimetrica (pentru ca în urma fiecarei etape, nu toate preturile din economie au crescut cu acelasi procent).

Din a doua parte a anului 1993 inflatia în tara noastra a capatat influente predominant structurale, fiind determinata, în cea mai mare masura, de evolutia diferita a diverselor sectoare ale economiei.

Ajustarea are loc la intervale de timp destul de mari, în functie de evolutia preturilor din economie si a cursului de schimb. Este exprimata opinia ca, pe termen mediu, impactul asupra nivelului general al preturilor indus de ajustarile în salturi ample ale preturilor administrate tinde sa fie mai mare decât o ajustare frecventa, care ar avea avantajul evaluarii mai exacte, din partea tuturor agentilor economici, a nivelului corectiilor viitoare.