CAUZE sI FORME DE MANIFESTARE A INFLATIEI
În continuare vom analiza doua tipuri de inflatie prin preturi, si anume, "inflatia declarata", "forte" si "inflatia târâtoare", "lenta" sau "slaba". Reputatia inflatiei declarate este de a fi "alarmanta", pe când cea a inflatiei târâtoare este de a fi "indulgenta, blânda".
Delimitarea dintre cele doua forme de inflatie de face cu ajutorul ratei inflatiei. Rata inflatiei se exprima cu ajutorul indicelui cresterii preturilor în perioada de timp considerata, de obicei, un an de zile:
I = (P1 - P0) / P0 x 100
Astfel, în functie de nivelul acestei rate, se încearca sa se traseze o frontiera între "inflatia declarata" si "inflatia târâtoare". Determinarea acestei frontiere constituie elementul esential al asa-numitei "teorii a pragului inflatiei", conform careia depasirea "pragului" respectiv echivaleaza cu o schimbare de planuri, prin care se modifica raporturile dintre lucruri: pâna la "prag" inflatia poate fi un lucru util, sau în tot cazul necesar; peste "prag", se intra într-o zona periculoasa în care dezordinea nu poate fi stapânita. Dar acest "prag" între inflatia declarata si inflatia târâtoare difera foarte mult, în functie de tara, de momentul ales, de caracteristicile sociologice ale comunitatii avute în vedere, etc.
1.2.1 INFLAŢIA DECLARATĂ (FORTE)
1.2.1.1 Intrarea în inflatie
Asa cum nu se poate trasa o frontiera sigura între cele doua tipuri amintite de inflatie, nu se poate sti cu certitudine nici momentul intrarii în inflatie. Deoarece nu toate cresterile de preturi sunt inflationiste, atunci când se urmareste un anumit indice de preturi si se observa ca preturile cresc, nu se stie niciodata daca aceasta crestere de preturi este sau nu inflationista. Cu toate acestea, daca exista o crestere continua de preturi, faptul ca tendinta de crestere se mentine mai multe luni sau mai multi ani trezeste îngrijorare, justificând întrebarea daca nu cumva se intra în inflatie; nu se stie niciodata daca a aparut sau nu inflatia forte, decât atunci când e prea târziu.
Nu se stie niciodata când se intra si când nu se intra în inflatie, iar ca urmare singura solutie ramasa este studierea atenta a etapelor unei cresteri de preturi care se perpetueaza.
Intrarea în inflatia declarata este dificil de determinat cu exceptia unor îm 212b113c prejurari istorice exceptionale, cum ar fi cele ale crizelor spectaculoase care marcheaza istoria tuturor tarilor. În cazul României, de exemplu, o astfel de criza spectaculoasa, fara precedent în istoria sa este criza actuala, provocata de prabusirea comunismului.
În cazul în care factorul monetar creste, se va intra cu certitudine în inflatia monetara, care va antrena, la rândul sau cresterea preturilor. Însa, daca exista o crestere de preturi care nu poate fi pusa în mod sigur pe seama factorului monetar, simpla observare a evolutiei a circulatiei monetare nu mai constituie o dovada suficienta a tendintei de intrare în inflatie. Criteriul evolutiei masei monetare, desi comod, nu este întotdeauna relevant, ceea ce face ca intrarea în inflatie sa stea sub semnul incertitudinii.
Relatiile interindustriale sunt o cale fireasca de transmitere a majorarilor de preturi. Livrarile unor firme reprezentând aprovizionarea altora creeaza astfel premisa de a se cuprinde în costurile altor ramuri aceste elemente majorante si a conduce astfel la proprii cresteri de pret. Bineînteles ca majorarea preturilor la energie electrica va influenta diferit pretul în industria aluminiului, unde are o pondere mare, în raport de agricultura sau constructii-montaj.
Un alt mecanism de transmitere îl reprezinta cresterea cheltuielilor populatiei rezultata din cresterea veniturilor. Astfel sporeste cererea si fata de productia unor ramuri anterior echilibrate.
Efectul de contagiune privind cresterea veniturilor actioneaza deosebit de eficient. Solicitarile agentilor si titularilor de venit privind cresterea veniturilor se vor considera justificate, pe de o parte în sensul "alinierii" la cresterile de venit din alte ramuri, iar pe de alta parte, prin scaderile puterii lor de cumparare resimtita prin cresterile de preturi deja intervenite.
Mecanismul generalizarii cresterilor de pret se manifesta prin însusi comportamentul agentilor si populatiei. Extinderea si cumularea acestor modalitati de comportament speculativ conduce la intensificarea procesului inflationist.
Fenomenele comportamentale speculative se desfasoara în legatura cu:
stocarile de marfuri în reteaua de desfacere în scopul de a profita de cresterile succesive de preturi;
constituirea de depozite de catre cumparatori, urmarindu-se astfel prevenirea unor cresteri de preturi dezavantajoase;
accelerarea vitezei de circulatie a banilor ca urmare a deprecierii lor.
Experienta istorica arata ca în evolutia procesului inflationist actioneaza, pe termen lung, factori ce pot încetini cresterea preturilor cum ar fi:
transferul de cerere si oferta în alte domenii sau alte ramuri;
majorari de productie rezultate din investitiile în capacitatile noi înfaptuite avantajos în perioada de inflatie;
afirmarea unor rigiditati structurale sau institutionale care sa limiteze tensiunile inflationiste în unele compartimente.
Adesea, asemenea factori sunt declansati de masurile de prevenire sau de combatere a inflatiei care se iau în economia nationala.
Caracteristicile inflatiei prin cerere subliniate aici exprima specificul experientelor ultimelor decenii în tarile dezvoltate.
Alte realitati istorice, europene, mai vechi si mai recente din tarile subdezvoltate, din Africa sau America de Sud confirma existenta unor forme mai severe ale inflatiei prin cerere, caracterizate în pricipal, prin influente mari ale ofertei de marfuri.
Desfasurate în vremuri de razboi, de secete majore si alte situatii catastrofale, economice si sociale, aceste procese inflationiste s-au derulat în conditii în care potentialul economiei pentru asigurarea consumului populatiei îndeosebi, era grav afectat.
1.2.1.3 Inflatia prin costuri
Inflatia prin costuri este o expresie a dezechilibrului pe piata factorilor de productie.Ea are la origine vointa unui grup social de a modifica repartitia venitului national. Salariul, ca principal factor al pretului de cost, creeaza prin cresterea sa, premisa cresterii preturilor.
Inflatia prin costuri este cauza unor evidente procese inflationiste iar cresterile costului vietii provoaca la rândul lor, noi revendicari privind cresterile de salarii.
Inflatia prin costuri este proprie tarilor aflate în crestere economica.
În continuare este aratat mecanismul de desfasurare a inflatiei
Cresterile economice presupun distorsiuni în cadrul unei economii deoarece are ca efect cresteri importante de productivitate în unele sectoare si ramuri (pâna la 10-15%), în timp ce sectoarele tertiare se apropie de 0.
Transferul în cadrul fiecarei societati a avantajelor progresului se poate face prin doua modalitati:
prin scaderea preturilor, salariile ramânând constante. În acest caz scaderea preturilor poate avea un efect deprimant, caci ea nu poate stimula productia si poate provoca somaj;
prin cresterea salariilor si veniturilor în functie de cresterile de productivitate, preturile ramânând pe cât posibil, stabile.
De fapt societatea prefera primordial solutia cresterii salariale si aici apar unele distorsiuni.
În realitate pretind majorari si cei care nu obtin cresteri de productivitate în activitatea lor.
În consecinta în multe sectoare cresterile remunerarii vor avea ca efect cresterea costurilor bunurilor si serviciilor pe care le produc.
Revendicarilor justificate ale salariatilor din sectoare cu o puternica productivitate a muncii se asociaza si cei care nu realizeaza asemenea modificari calitative, si astfel cresterea "aliniata" a salariilor conduce pe economie la o majorare medie a veniturilor care va depasi de fapt cresterea reala a productivitatii muncii.
Sa presupunem ca din diverse cauze (o greva reusita, amenintari cu miscari salariale, etc), are loc o crestere a salariilor platite de întreprinderi. Salariul este un element de cost, iar ca urmare cresterea salariilor va determina cresterea preturilor. Trebuie totusi precizat ca, deoarece salariul este doar unul din elementele costului, nu este obligatoriu ca preturile sa creasca în aceeasi proportie cu salariile. Cresterea preturilor, chiar daca este mai mica decât cea a salariilor, risca sa provoace scaderea productiei, mai ales daca piata nu este foarte favorabila. Cresterea preturilor de productie, combinata cu scaderea ofertei, vor determina cresterea preturilor cu amanuntul si, deci, reducerea puterii de cumparare a salariilor, care initial a crescut. Scaderea puterii de cumparare a clasei salariale provoaca din nou insatisfactia acestei clase si, deci, noi lupte, care vor conduce, probabil, daca forta sindicatelor este suficienta, la o noua crestere de salarii s.a.m.d. Aceasta este "spirala inflationista preturi salarii"; se pleaca de la o crestere de salarii si se ajunge din nou la o crestere de salarii.
Este de notat, totusi, ca inflatia prin costuri nu se dezvolta decât în anumite conditii. Astfel, pentru ca acest tip de inflatie sa se mentina, este necesar ca reactia patronala la cresterea salariilor sa fie rigida, adica patronii care realizeaza un anumit profit, sa încerce sa îl conserve. În caz contrar, adica atunci când patronii consimt sa-si diminueze profiturile, inflatia prin costuri va dura mai putin, deoarece reducerea profiturilor compenseaza cresterea salariilor. Înseamna ca principala problema este de ordin social: relatia productie - salarii - profit. Ca urmare, daca solutia acestei probleme sociale consta în adaptarea patronilor la situatia creata, ceea ce din punct de vedere economic se traduce prin diminuarea profiturilor, inflatia prin costuri va fi mai mica.
În al doilea rând - si acesta este principalul argument al fortelor sindicale -, daca, într-o perioada de progres tehnic, ca aceasta, cresterea salariilor este însotita de cresterea productivitatii, aceasta din urma va neutraliza (în ipoteza ca este suficienta), cresterea salariilor. Cu alte cuvinte, în cazul în care principala cauza a cresterii economice este îmbunatatirea productivitatii, inflatia prin cresterea salariilor este imposibila.
În al treilea rând, "cercul vicios" amintit nu apare decât în cazul în care elasticitatea cererii este o elasticitate defavorabila, în sensul ca marirea preturilor determina reducerea cererii. În cazul în care cererea, se adapteaza la cresterea preturilor, deoarece nevoile sunt foarte puternice, majorarea preturilor nu va împiedica desfacerea produselor, iar cresterea salariilor nu va duce automat la cresterea preturilor.
Rezulta ca profiturile, productivitatea muncii si elasticitatea cererii sunt factorii colaterali, care pot împiedica dezvoltarea inflatiei salariale, adica a inflatiei prin costuri.
Posibilitatile normale de crestere a salariilor sunt axate pe cresterea productivitatii muncii. Câstigul obtinut din cresterea productivitatii muncii este justificat sa fie distribuit factorilor de productie salariati si patroni.
Dar . în timp ce cresterile reale de productivitate sunt diferite si variate în întreprinderi si ramuri, cererile de majorare a salariilor tind spre o "aliniere". Astfel, majorarile prin aliniere duc, în final, la o realitate negativa prin efectul sau; cresterea de ansamblu a salariului depaseste cresterea medie a productivitatii.
Potrivit aprecierilor teoreticienilor inflatiei, la rândul sau, cresterea de preturi va fi proportionala cu diferenta dintre procesul de crestere a productivitatii si procesul de crestere a salariilor. De exemplu, daca productivitatea creste cu 3% si salariile cu 8% cresterea de preturi va fi de 5%.
Inflatia prin venituri este determinata nu numai de salarii, dar si de profit.
În desfasurarea ciclului inflationist trebuie sa se tina seama de faptul ca, în timp ce preturile tuturor marfurilor cresc în mod liber, salariile se modifica numai dupa ce factorii interesati (patroni, guvernul) considera ca sunt motivatii bine justificate, iar noile niveluri de salarii sunt justificate. Astfel ca atât timp cât în cursul inflatiei declasate salariul ramâne în urma preturilor celorlalte marfuri patronul ramâne cu un câstig suplimentar din aceasta situatie.
1.2.1.4 Inflatia importata
În epoca contemporana relatiile economice între tari sunt ample si multilaterale astfel ca fiecare economie este influentata mai mult sau mai putin de fluxurile internationale de valori si de toate caracteristicele pe care acestea le au si le aduc pe pietele nationale.
Astfel o prima cale de patrundere a influentelor externe sunt importurile de produse, în general, cele de materii prime în special.
Fiecare tara poate primi stimuli inflationisti din exterior în functie de masura în care economia lor se bazeaza pe importul de materii si produse. De exemplu, cresterea preturilor materiilor prime importate, ca urmare a situatiei pietei internationale, determina cresterea costurilor si, deci, a preturilor produselor fabricate din materiile prime respective. Este cunoscut ca produsele petroliere au avut un impact deosebit în economiile tarilor dezvoltate reactionând si intensificând procese inflationiste majore.
De asemenea, cresterea preturilor bunurilor de consum importate, duce la cresterea preturilor cu amanuntul ale bunurilor respective, etc.
Sub presiunea preturilor de import, costurile de productie cresc exercitând asupra economiei nationale influente negative diferentiate, în functie de utilizare.
În aceste cazuri, se naste, deci, o inflatie de origine externa pe o cale care nu este cea a cresterii cererii, ci a schimburilor cu strainatatea.
Legat de aceasta, trebuie precizat, ca unele elemente de cost sunt stabilite de stat. Este vorba în principal despre costul serviciilor publice, care, în economiile contemporane sunt oferite adesea la preturi mici sau chiar în mod gratuit. Or statul, însarcinat printre altele, sa împiedice cresterea preturilor cu amanuntul, poate decide sa nu mai acorde facilitatile amintite, deoarece acestea îl costa prea mult, caz în care aceasta majorare duce la o crestere a costurilor si, deci, a preturilor, asemanatoare cu cresterea generata de presiunile sindicale. Este însa evident ca în acest caz clasa salariala este complet straina de cresterea de preturi, responsabilitatea cresterii costurilor revenind statului.
Este de subliniat ca în ultimele doua decenii exportatorii de materii prime s-au coalizat în încercarea lor de a asigura o evolutie pozitiva, în favoarea preturilor materiilor prime si de a obtine astfel o parte tot mai ridicata, pe aceasta cale, din rezultatele cresterii economice mondiale.
Variatia cursurilor de schimb si, pe acest fundal, degradarea cursurilor de schimb pentru importatori a reprezentat o alta cale de influentare a procesului inflationist.
Ultimele decenii se caracterizeaza prin continua depreciere monetara în ritmuri mai înalte a marii majoritati a valutelor. Deprecierea monetara reflectata în termenii cursului valutar înseamna continua "scumpire" a importului si "ieftinirea" pentru straini a marfurilor nationale exportate.
Valoarea relativa a diferitelor valute si mai ales evolutia neconcordanta cu celelalte a constituit una din caile de transfer a cresterilor de productivitate pe plan international.
Astfel inflatia prin import a devenit un mecanism prin care se desfasoara în cadrul international lupta pentru împartirea rezultatelor cresterii economice diferentiate si deci, inegale de la o tara la alta.
O alta componenta a stimulilor inflationisti din circulatia libera a capitalurilor între tari. Fluxurile de capital cu propriile lor determinante care vin adesea în neconcordanta cu factorii functiei de care decurge circulatia monetara. Aparute în momente specifice, adesea lipsite de cauzalitate monetara, aceste pusee acceleaza deprecierea, se cumuleaza si influenteaza astfel procesul inflationist.
1.2.1.5 Inflatia structurala
Inflatia structurala este determinata în principal de disparitia mecanismelor obiective si exterioare omului, cum ar fi în domeniul monetar etalonul - aur. Astfel cadrul disciplinator al unor posibile sanctiuni cu efecte negative nu mai actioneaza.
Subiectivismul în politica economica actioneaza pe deplin. si astfel inflatia structurala are drept resorturi principale o vointa sociala, materializata printr-o anumita politica economica sau sociala.
Evident, aceste politici au ca scop îmbunatatiri ale structurii sau sunt un efect al unei structuri îmbunatatite. Inflatia structurala este considerata ca prezenta în numeroase tari ca expresie a faptului ca acestea au ales calea unei dezvoltari accelerate, a unei cresteri economice rapide implicând o mobilizare intensiva a factorilor de productie.
Cresterea creeaza prin natura ei un dezechilibru în economie, conduce la crearea de noi capacitati de productie cu noi tehnologii, aparitia unor ramuri cu rol conducator în economie si declinul unor sectoare si ramuri depasite.
În majoritatea lor, aceste cresteri impuse nu au pregatire necesara, nu au fost realizate economii prealabile si deci nu exista fonduri de finantare. Recurgerea la credit intern, sau, mai grav, la finantarea bugetara implica distribuirea de venituri fara contrapartida imediata si duce la multiplicarea cererii. Deci inflatia este implicita. Cresterea preturilor si uneori economiile fortate sunt singurele modalitati de reconstituire a unui echilibru (nominal) în economie.
Primordial promovarea cresterii economice prin aceste metode de finantare conduce la un aflux monetar în economie si creaza premisele unui proces inflationist tip cerere, prin crearea unei cereri multiplicate.
Pe de alta parte, cresterea este, totodata, o sursa de riscuri crescânde si de mutatii accelerate care sunt impuse societatii.
Sarcinile fiscale si sociale, fie ca se reflecta direct în costuri fie ca suscita noi revendicari de la categoriile supuse presiunilor inflationiste, carora le afecteaza veniturile, duce la accentuarea procesului inflationist prin procese de tipul inflatie venituri.
Sub alt aspect inflatia structurala este expresia faptului ca în epoca actuala toate corelatiile, inclusiv ajustarile necesare în plan macroeconomic se realizeaza la nivelul lor superior.
Mecanismul de desfasurare a acestui fenomen are la baza motivatii economice.
Într-o economie libera jocul relativ al preturilor ar trebui sa permita transmiterea inflatiilor cu privire la cerere si sa orienteze pe producator în dimensionarea ofertei lor.
Dar teama de scaderea preturilor, într-o economie cu productie agricola îndeosebi, conduce la o puternica rezistenta a celor afectati, în cazul acesta o masa importanta. De aici politica de sustinere a preturilor pentru produsele excedentare (si cresterea mult mai accentuata a preturilor bunurilor mai deficitare).
Consideram ca acest fapt se produce într-o economie în care piata ar cere reducerea preturilor produselor agricole cu 5% si cresterea preturilor la produse industriale cu 5%. Daca se adopta o politica de sustinere, evolutia preturilor pe cele doua categorii în loc sa se compenseze, respectiv sa se anuleze (-5%, +5%) asigurând astfel mentinerea nivelului general al preturilor, va conduce la o crestere medie a preturilor de 5% (în cadrul aceleiasi diferente de 5% între categorii, în cadrul careia însa, prima categorie se pastreaza cu un pret neschimbat si deci o crestere de 0% iar cea de a doua ramâne la distanta necesara de 10%).
Astfel politica de sustinere a unor sectoare este de fapt generatoare unei inflatii continue.
Ajustarea la nivel major este tipica si la transferurile specifice ale cresterilor de productivitatea muncii.
O alta cauza a inflatiei structurale rezida din rigiditatea economiei care apare în momentele de crestere economica atunci când se tinde spre o deplina utilizare a fortei de munca. Situatiile pot fi diferite de la o economie la alta, esenta consta în faptul ca în conditiile perioadei în care se tinde spre angajarea totala a fortelor de productie, a fortei de munca primordial, apare o zona de costurilor crescânde - efect al unor astfel de rigiditati.
Pentru a lamuri întelesul actiunii acestui factor trebuie sa precizam ca se considera rigiditate tot ceea ce se opune adaptabilitatii aparatului productiv la modificarile cererii.
Asemenea rigiditati se pot ivi în legatura cu procurarea capitalului sau asigurarea unor capacitati sau resurse materiale. Dar cele mai importante rigiditati provin din inadaptabilitatea fortei de munca din asemenea motive cum sunt:
atasamentul sentimental la o profesie, localitate, zona;
insuficienta institutiilor de formare si reciclare;
absenta unor locuinte libere care limiteaza migratia fortei de munca;
o excesiva specializare a fortei de munca;
obstacolele existente în formarea si autoprotectie unor autoprofesionalisti.
Depasirea acestor rigiditati cere eforturi financiare deosebite, costuri mult mai mari.
Astfel actiunile îndreptate spre limitarea si evitarea somajului împinge economia spre tensiuni inflationiste.
1.2.1.6 Procesul de dezvoltare a inflatiei
Analizând procesul de dezvoltare a inflatiei, majoritatea autorilor deosebesc doua forme noi: inflatia deschisa si inflatia ascunsa.
1.2.1.6.1 Inflatia deschisa
Inflatia deschisa, numita si inflatie "explicita", "declarata", "recunoscuta" este cea mai bine cunoscuta. Caracteristica formei de inflatie este ca se dezvolta prin ea însasi, într-o maniera autonoma, fara a fi stopata printr-o interventie umana. Spre deosebire de aceasta, inflatia ascunsa este reprimata prin masuri autoritare.
La ora actuala, analiza inflatiei deschise este o analiza pluridisciplinara, sociologica, psihologica si economica.
Premisa de la care porneste aceasta analiza este ca si în societatile contemporane exista conflicte sociale. Ca urmare, curbele, ecuatiile, modelele si celelalte instrumente analitice cu care opereaza stiinta economica moderna, pentru a determina starea de echilibru trebuie plasate de fiecare data într-un context uman si sociologic concret. Grupurile sociale - cele doua mari clase sociale pe care le-a descris Marx: întreprinzatorii si salariatii - formeaza categorii sociale a caror atitudine psihologica are o importanta majora în realizarea sau nerealizarea echilibrelor.
Alaturi de aceste doua mari grupuri sociale mai exista si alte grupuri, cum ar fi agricultorii, rentierii, birocratii, care participa de asemenea la lupta sociala.
Toate aceste grupuri si, în primul rând, grupurile principale amintite, au comportamente specifice, însa în general, nu sunt dispuse sa accepte, într-o maniera calma si resemnata, cerintele echilibrului economic. Fiecare grup social încearca în maniera sa specifica, sa transfere asupra altor grupuri sociale sacrificiile implicate de satisfacerea cerintelor echilibrului economic, iar ca urmare între grupurile sociale exista în permanenta conflicte.
O varianta interesanta a acestei analize sociologice a inflatiei este cea propusa de A. Leroux. Potrivit acestuia, inflatia este provocata nu atât de grupurile sociale, cât de organismele care reprezinta aceste grupuri. Organismele respective formeaza ceea ce autorul citat numeste "socio-structuri", cuprinzând, în principal, sindicate muncitoresti, organizatiile patronale si statul; dinamica relatiilor dintre aceste socio-structuri constituie principalul factor care explica întretinerea si amplificarea procesului inflationist.
Grupurile sociale au doua tipuri de comportamente: 1) comportamente de adaptare sau de ajustare la necesitatile externe - asemanatoare cu tipul de comportament numit "de resemnare"; 2) comportamente de rezistenta, de refuz, de lupta continua - asemanatoare cu tipul de comportament numit "de ruptura".
Prin prisma studierii inflatiei, problema care se pune este de a sti care este tipul de comportament - de adaptare sau de ruptura - pe care îl au detinatorii de moneda, agentii economici care actioneaza asupra preturilor la un moment dat, într-o tara data, într-o conjunctura data, s.a.m.d. Daca tipul de comportament dominant este cel de refuz de a se adapta, exista toate sansele ca societatea sa se angajeze pe calea unei inflatii deschise. Investigarea comportamentelor sociale ale participantilor la viata economica permite, cunoasterea faptului daca societatea este sau nu în faza de intrare în inflatia deschisa.
În analiza sociologica a inflatiei se utilizeaza si alta clasificare a comportamentelor: 1) comportamente de tip "agresiv", si 2) comportamente de tip "defensiv". Aceasta clasificare permite elucidarea unor aspecte importante ale conflictelor sociale, cum ar fi: identificarea grupurilor sociale active si pasive, evaluarea puterii acestor grupuri, stabilirea manierei specifice - prin care fiecare grup participa la afirmarea tendintei spre echilibru. De regula, se considera ca daca grupul salarial este mai puternic decât grupul patronal, tendinta va fi de dezvoltare a procesului inflationist - si invers.
1.2.1.6.2 Inflatia ascunsa
Inflatia ascunsa (reprimata, frânata) se caracterizeaza prin interventia deciziilor din partea principalului responsabil de dezvoltarea inflatiei: statul. Aceste decizii constituie, în primul rând, ceea ce se numeste "politica monetara", dar pot apartine si altor componente ale politicii macroeconomice (politica fiscala, bugetara, de utilizare a fortei de munca, de comert exterior, etc). Indiferent de aceasta, adoptarea deciziilor respective semnifica faptul ca statul a înteles ca economia a intrat pe calea unei inflatii deschise, care risca sa declanseze un proces de autoamplificare si ca guvernul încearca sa intervina.
Interventia guvernului contine însa întotdeauna un alt pericol, si anume ca remediul folosit pentru stavilirea inflatiei sa aiba consecinte negative asupra altor procese economice, de unde, necesitatea unei maxime prudente în administrarea politicii antiinflationiste.
1.2.1.7 Iesirea din inflatie
La fel ca intrarea în inflatie, iesirea din inflatie este incerta sub aspectul posibilitatii iesirii, a momentului si a modului în care are loc aceasta.
1.2.1.7.1 Hiperinflatia (sfârsitul exploziv)
În ipoteza ca inflatia este lasata sa se dezvolte într-o maniera autonoma, ea nu are sfârsit. Un proces exponential nu se termina niciodata, ci continua la infinit. Când cresterea preturilor depaseste zona de 3 cifre anual, se ajunge la hiperinflatie. În mod conventional, se apreciaza ca bariera este trecuta când cresterea lunara a preturilor depaseste 50% (ceea ce înseamna o rata anualizata de 13000%). Efectele hiperinflatiei sunt cu adevarat devastatoare: preturile îsi pierd complet efectul de semnalizare, productia este dezorganizata, populatia îsi pierde încrederea în moneda, se revine la forme primitive de schimb în natura.
În istoria monetara sunt cunoscute relativ putine
cazuri de hiperinflatie, dar toate au avut efecte traumatizante. Asemenea
finaluri urmeaza de fiecare data unor perioade de inflatie
"galopanta". Un exemplu celebru în aceasta
privinta este cel a Republicii de la Weimar, care a precedat în
Ungaria a singura
1.2.1.7.2 Deflatia
A doua modalitate de iesire din inflatie este una rationala, prudenta si de decizie preventiva, numita "deflatie" si care, daca reuseste, conduce la o repreciere a monedei. Este vorba despre o operatie prin care se încearca eliminarea efectelor inflatiei si revenirea la normalitatea de dinainte de perioada de inflatie.
Deflatia este o miscare inversa fata de inflatie, adica un efort depus pentru a aduce masa monetara la marimea initiala, respectiv pentru a aduce preturile la nivelul initial.
Astfel, acceptând explicatia cantitativista a fenomenului inflationist conform careia principalul factor al cresterii preturilor este cel monetar, deflatia poate fi definita ca fiind operatia sau ansamblul de operatii prin care se elimina masa monetara excedentara.
Cu alte cuvinte, deflatia este un complex de masuri adoptate pentru "resorbirea" cantitatii prea mari de moneda. Daca aceste masuri se realizeaza, ele permit monedei sa-si redobândeasca valoarea initiala, adica sa se reprecieze (revalorizeze).
Mecanismul deflatiei consta în diminuarea sau oprirea inflatiei printr-o politica adecvata; daca aceasta politica reuseste, se va regasi valoarea anterioara a unitatii monetare.
În forma sa clasica - descrisa mai sus - mecanismul deflatiei nu a fost însa realizat niciodata. Din punct de vedere istoric, se cunosc numeroase cazuri (inclusiv cel al Republicii de la Weimar, amintit anterior) în care s-a încercat aplicarea unei politici deflationiste, însa în pofida eforturilor dificile si sustinute care s-au depus, politicile respective au esuat de fiecare data.
Explicatia rezida în faptul ca pentru a
putea aplica o politica deflationista, este necesar ca
populatia si ceilalti utilizatori de moneda sa accepte
o disciplina foarte riguroasa adica sa renunte la
obiceiurile dobândite în perioada de aparenta facilitate,
caracteristica inflatiei. Or, de regula, lumea se simte bine
într-o situatie de facilitate, chiar daca aceasta facilitate
înseamna, de fapt, posibilitatea de a efectua cheltuielile
inflationiste care distrug moneda. De aceea, în momentul în care se
formuleaza cerinta limitarii sau chiar opririi totale a
cheltuielilor inflationiste autoritatile se confrunta cu o
puternica rezistenta psihologica. Iar aceasta
rezistenta este cu atât mai eficace, cu cât
1.2.1.7.3 Stabilizarea
A treia solutie este stabilizarea, adica oprirea fenomenului inflationist la punctul la care s-a ajuns si mentinerea valorii monedei la acest nivel existent, inferior celui initial. În modul acesta, se consacra pierderea de valoare suferita de moneda prin inflatie si se previne reaparitia inflatiei în viitor.
Programe de stabilizare
au fost aplicate în numeroase tari în perioada interbelica
(Franta - 1928, Anglia - 1931, România - 1929), însa masurile
respective nu au reusit, deoarece cauzele care au provocat anterior
inflatia nu au fost eliminate. Dupa cel de-al doilea razboi
mondial, se cunosc însa doua experiente reusite: R.F.G.
si
Concluzia care se desprinde din analiza tuturor acestor cazuri - este ca inflatia trebuie fie eliminata, fie respectata. Daca nu poate fi eliminata - si de cele mai multe ori nu poate fi - inflatia nu trebuie reprimata, caci, atunci, îmbraca forma oculte, care sunt mai periculoase decât forma deschisa.
1.2.2 INFLAŢIA TÂRÂTOARE (LENTĂ)
"Inflatia târâtoare" - "ascensiunea" preturilor - poate fi definita ca o crestere de preturi permanenta, însa de slaba intensitate, care nu declanseaza un proces accelerat, adica nu este de tip exponential.
Spre deosebire de adevarata inflatie, acest nou fenomen este compatibil atât cu echilibrul monetar, cât si cu recesiunea economica.
Adevarata inflatie este incompatibila cu echilibrul monetar de durata, deoarece distruge mecanismele de restabilire a acestuia. Noul tip de usoara crestere a preturilor deregleaza si el putin echilibrul monetar, însa aceasta dereglare este limitata si, oricum, favorabila cresterii economice. Sfera monetara de mentinere, deci, în continuare "vecinatatea" echilibrului, adica într-o zona suficient de restrânsa în jurul punctului de echilibru, pentru a nu contrazice esenta fundamentala a starii de echilibru.
De asemenea, noul tip de crestere a preturilor este compatibil cu recesiunea, înteleasa ca încetinire a cresterii economice. În trecut, cresterea preturilor a coincis în toate cazurile cu expansiunea economica, iar scaderea preturilor cu recesiunea. În prezent, se constata ca recesiunea ("stagflatia") poate coexista cu cresterea preturilor. Pe de alta parte, în masura în care este usoara si nu face ravagii, cresterea preturilor limiteaza stagnarea si face ca recesiunea sa nu se perpetueze la infinit. Totul se petrece ca si cum economia ar trece printr-un moment de relaxare pentru a-si relua apoi expensiunea cu si mai multa vigoare.
Faptul ca asa-zisa "inflatie lenta" este compatibila cu recesiunea si ca, mai mult, permite transformarea acesteia într-o premisa a cresterii economice viitoare, se explica prin aceea ca, cresterea usoara a preturilor nu provoaca un dezechilibru global al economiei, ci dezechilibre sectoriale, limitate, particulare. Or, existenta unor dezechilibre sectoriale, într-un anumit sector însa nu în celelalte, sau, în tot cazul, nu în toate celelalte, este în sine un fenomen pozitiv. Caci, aceste dezechilibre partiale si particulare, care nu se generalizeaza, întretin o tensiune interna, care alimenteaza forta ascendenta a economiei.
Legatura cu cresterea economica
Ideea ca "ascensiunea" preturilor ("inflatia târâtoare") este favorabila cresterii economice presupune analiza mecanismelor prin care apar stimulii respectivi.
Dupa cum se stie, orice modificare a preturilor deplaseaza echilibrul repartitiei veniturilor, si, deci echilibrul repartitiei puterilor de cumparare. În cazul inflatiei declarate, aceasta deplasare îmbraca forme dezastruoase, deoarece transferul de venituri si de puteri de cumparare pe care îl provoaca este amplu si brutal, ceea ce bulverseaza echilibrul si mecanismele sale naturale de restabilire. În cazul "ascensiunii" preturilor ("inflatia târâtoare"), transferurile de puteri de cumparare sunt lente si de mica amploare, ceea ce face ca ele sa fie favorabile cresterii economice. Într-adevar daca transferul de putere de cumparare are loc la o categorie sociala inactiva spre un grup social activ, transferul respectiv permite manifestarea comportamentelor creatoare pe care numai acesta din urma le are si care constituie, principalul factor de crestere economica.
Analize similare au fost efectuate cu privire la efectele exercitate de transferurile de putere de cumparare de la un grup social la altul asupra înclinatiei spre consum si asupra înclinatiei spre economisire a grupurilor respective. si aceste studii releva ca în cazurile în care transferurile amintite se produc dintre grupurile sociale cu o puternica înclinatie spre economisire, spre grupurile cu o puternica înclinatie spre consum cresterea economica este favorizata.
În termeni generali, se poate spune, ca desi inflatia este, în esenta sa, o lupta între grupurile sociale pentru împartirea veniturilor prezente, ea un constituie si un reglaj al veniturilor viitoare. Aceasta, deoarece în cazul care transferurile de putere de cumparare provocate de cresterea limitata a preturilor au loc în folosul grupurilor sociale cu o puternica înclinatie spre investitii, cresterea volumului total al investitiilor rezultata de aici determina cresterea veniturilor viitoare în raport cu cele actuale.
|
