CONTRACTUL DE VÂNZARE - CUMPĂRARE INTERNAŢIONALĂ
DE MĂRFURI
Operatiuni precontractuale
Înaintate de încheierea unei tranzactii comerciale care sa se finalizeze prin semnarea contractului, atât la export cât si la import are loc o suita de activitati menite sa creeze cadrul cel mai adecvat încheierii acestor tranzactii.
În conditiile economiei de piata, activitatile precontractuale sunt desfasurate de societatile comerciale în etape si conditii diferite, în functie de pozitia pe care o ocupa în lantul producator - cumparator. Astfel producatorul depune o activitate mult mai laborioasa fata de comerciantul care nu are si sarcinile de productie. Oricare ar fi po 323m1218d zitia societatii comerciale, el trebuie sa cunoasca conditiile comerciale concrete în care urmeaza sa se încheie contractul.
Operatiuni precontractuale la export
Din punctul de vedere al producatorului, activitatile precontractuale încep cu studierea pietei externe privind produsul si serviciile. El va investiga piata privind producatorii de marfuri similare, cantitatea de marfa produsa si gradul de acoperire al cererii pe piata, calitatea marfii produse, ambalajul de promovare, precum si etichetarea si marcarea marfii care o poate face cât mai atractiva pe piata. De asemenea producatorul este interesat sa cunoasca costurile de productie, facilitatile oferite de piata, politica de distribuire si metodele de promovare prin reclama si publicitate comerciala ale concurentei.
Cunoasterea tuturor acestor aspecte îl determina pe producator sa întreprinda masuri care sa confere produselor sale un grad sporit de competitivitate pe piata si deci, sa-si aroge o parte din segmentul de piata internationala cel mai favorabil valorificarii produselor sale.
Din punctul de vedere al comerciantului, aceasta porneste de la stadiul de prospectare a cererii de marfuri pe piata, determinându-l sa se îndrepte catre marfa ceruta pe piata si în consecinta, sa gaseasca marfa ceruta pentru a o putea oferi. Desigur, comerciantul prospecteaza piata sub aspectul conditiilor comerciale concrete în care se vând marfurile, fata de producator care este nevoit sa ia masuri în procesul de productie pentru a produce marfurile la nivelul exigentei produce marfurile la nivelul exigentei pietei externe.
Oricare ar fi po 323m1218d zitia societatii comerciale de producator, comerciant sau producator/comerciant, este necesar ca acesta sa desfasoare o activitate de prospectare a pietei externe, îmbinata cu activitatea de reclama si publicitate, care sa se desfasoare metodic, dupa un plan bine conceput si care sa determine interesul partenerilor externi în optiunea lor de a cumpara.
Operatiuni precontractuale la import
La import, operatiunile precontractuale prezinta unele particularitati, în functie de natura si destinatia importului.
Pentru bunurile de consum si în general pentru marfurile de masa (generale), cu caracteristici de finite pe piata produselor, prospectarea pietei se face pe baza cererilor de oferte neutrale, fara referire de tip, model sau specificatia vreunui producator. Cererea de oferta neutrala permite oricarui producator sa ofere produsul sau care are caracteristicile identice sau celor mai apropiate celor solicitate prin cererea de oferta. Astfel importatorul (cumparatorul) dispune de un numar mare de oferte primite, având posibilitatea de a selecta oferta care raspunde cât mai complet cerintelor sale încât din punct de vedere al calitatii marfii, cât si al conditiilor comerciale oferite.
Pentru marfurile care constituie bunuri de investitii, cererile de oferta, însotite de specificate detailate, caiete de sarcini sau teme tehnice, se transmit producatorilor specializati pentru astfel de marfuri, urmând ca acestia sa faca initial oferte tehnice, care dupa studierea si clarificarea tuturor aspectelor cu caracter tehnic de catre importator, se procedeaza la elaborarea si transmiterea ofertei comerciale. Exceptie fac invitatiile de participare la licitatii la care ofertantii trebuie sa elaboreze oferta tehnice si comerciale conform cerintelor din caietele de sarcini.
Cererea de oferta
Cererea de oferta este manifestarea de vointa a unei unitati de comert exterior (a unui importator) de a cumpara o marfa. Aceasta poate fi facuta în scris (letric, telegrafic, telex), oral sau prin telefon, însa trebuie confirmata în scris.
Continutul si forma cererii de oferta difera în functie de produsul care face obiectul acesteia, precum si de particularitatile segmentului de piata. Astfel, în situatia în care importatorul are nevoie urgenta de marfa, cererea de oferta se poate transforma în comanda, importatorul indicând marfa, cantitatea si un nivel limita al pretului. În cazul în care cumparatorul apreciaza ca oferta pe care o va primi nu va fi urmata de tratative îndelungate, el poate cere de la început ca, odata cu oferta, sa i se trimita si o factura proforma. În cererea de oferta, cumparatorul poate preciza conditiile de livrare, termenul de livrare sau alte elemente ale contactului.
Principala functie a cererii de oferta este deci, aceea de a initia tratativele cu partenerii externi în vederea încheierii unor tranzactii comerciale. Ea poate avea însa si alte functii, printre care aceea de informare si cercetare asupra pietelor externe.
Politetea impune ca firma care a primit o cerere de oferta sa raspunda la aceasta, chiar daca nu este interesata în tranzactia respectiva, aratând cauzele care o pun în imposibilitatea sa faca oferta.
Oferta
Oferta de marfuri - unul dintre cele mai importante documente comerciale - reprezinta propunerea pentru încheierea unei tranzactii, care poate sa porneasca din initiativa exportatorului sau sa fie un raspuns la o cerere de oferta.
Oferta trebuie sa îndeplineasca o serie de conditii de continut si forma: claritate, preciziune, conciziune, aspect placut, corectitudine, traducerea impecabila în limba accesibila pietei pe care se lanseaza. Oferta poate fi ferma sau facultativa (fara obligatii), fiecare din aceste forme prezentând anumite particularitati.
În primul caz, exportatorul se obliga sa pastreze marfa pentru clientul caruia i-a oferit un anumit termen de optiune care difera în functie de felul marfii, de conjunctura pietii, etc. Daca importatorul nu accepta oferta pâna la data indicata, ea se considera refuzata.
În cel de-al doilea caz, vânzatorul are posibilitatea de a accepta comanda transmisa, da a nu o lua în considerare sau de a modifica oferta initiala. De asemenea poate oferi aceeasi partida de marfa mai multor clienti, executând comanda celui care raspunde primul la oferta. De obicei, la o oferta fara obligatii, vânzarea se considera perfectata numai dupa ce vânzatorul a acceptat comanda.
Continutul ofertei se refera la urmatoarele elemente de baza: marfa, cu indicarea calitatii si a cantitatii, pretul si modul lui de determinare, conditiile de plata si termenul de livrare, etc.
În redactarea ofertei trebuie sa se tina seama de o serie de principii cum sunt:
politetea, care reclama furnizarea tuturor informatiilor necesare (numele si adresa exacta a firmei, inclusiv numarul de telefon si fax), o redactare corecta, un aspect placut, etc.;
promptitudinea, care presupune printre altele transmiterea operativa a unui raspuns oricarei cereri de oferta, indiferent daca acesta este pozitiv sau negativ;
precizia si caracterul complet al raspunsului, ceea ce contribuie la scurtarea timpului pentru încheierea unei tranzactii si la excluderea interpretarilor gresite;
persistenta - principiu al corespondentei externe, valabil si în elaborarea ofertei - care consta în informarea permanenta a importatorului asupra produselor nou aparute în nomenclatorul de export al vânzatorului.
Acceptarea ofertei se poate face imediat atunci când cele doua parti se afla fata în fata sau când conditiile tranzactiei se stabilesc prin telefon. Retragerea unei oferte este posibila daca ea nu a parvenit înca celeilalte parti. În mod uzual, acceptarea ofertei trebuie anuntata imediat, însa în practica internationala se întâlneste si situatia în care una din parti a facut o oferta, cealalta parte a acceptat-o cu unele modificari, dar ofertantul nu a mai raspuns solicitantului. În acest caz, se considera ca modificarile au fost acceptate si contractul va fi valabil în forma sa modificata.
Încheierea contractului
Conditiile de validitate privind fondul contractului
Conform legislatiei civile în vigoare, privind validitatea acordului de vointa privesc:
capacitatea partilor
consimtamântul partilor
obiectul contractului
cauza contractului.
Capacitatea partilor - Codul civil prin art.948 prevede, printre conditiile esentiale pentru validitatea unui contract, capacitatea de a contracta. Capacitatea de a încheia contracte reprezinta regula, incapacitatea fiind exceptia.
Consimtamântul partilor - este manifestarea hotarârii acestora de a încheia un act juridic. Pentru ca acesta sa fie valabil exprimat, el trebuie sa emane de la o persoana cu discernamânt. Sunt considerati ca lipsiti de discernamânt minorii sub 14 ani, interzisii judecatoresti (debilii si alienatii mintal, precum si cei carora prin sentinte judecatoresti li s-a interzis exercitarea unor drepturi pe diferite perioade). Deci contactele încheiate de asemenea persoane vor fi lipsite de validitate si se va putea cere anularea lor în fata instantelor judecatoresti.
Consimtamântul nu poate sa fie viciat prin eroare, violenta sau înselaciune (dol):
eroarea este o falsa reprezentare a realitatii la momentul încheierii contractului. Eroarea produce nulitatea contractului atunci când priveste substanta obiectului contractului (de exemplu am crezut ca o sa cumpar otel, dar în realitate era vorba de fonta);
violenta este amenintarea unei persoane cu un rau de natura sa-i provoace o temere, care o determina sa încheie un contract pe care altfel nu l-ar fi încheiat;
dolul este inducerea în eroare a unei persoane prin mijloace violente, în scopul de a o face sa încheie un contract. Astfel, prezentarea unei mostre care nu corespunde calitativ cu marfa oferita, reprezinta un dol.
Obiectul contractului - în general, prin obiect al contractului vom întelege prestatiile la care se obliga partile prin contract. Contractele de comert exterior fiind contracte sinalagmatice, vor avea obiecte duble, fiecare parte fiind îndatorata sa efectueze o anumita prestatie (livrarea marfii si plata pretului).
Obiectul contractului trebuie sa existe. Nu este imperativ necesar ca obiectul sa existe în momentul încheierii contractului, el putând fi constituit si în viitor;
Obiectul trebuie sa fie determinat sau determinabil. Obiectul este determinat atunci când partile stabilesc în contract cantitatea, fara însa a determina în mod obligatoriu calitatea. Obiectul este determinabil atunci când prin contract se stabilesc criteriile cu ajutorul carora, la scadenta, se poate determina obiectul;
Obiectul contractului trebuie sa fie posibil. Obiectul poate fi imposibil material (atunci când nu poate fi realizat de catre nimeni) sau imposibil juridic (obligatia de a ceda un drept care nu-ti apartine);
Obiectul contractului trebuie sa fie în concordanta cu dispozitiile legale în vigoare, precum si cu morala sociala.
Cauza contractului prin care se întelege scopul urmarit de parti la încheierea contractului. Pentru a fi valabila, cauza trebuie sa existe, sa fie reala, sa fie licita si sa fie morala.
Conditii de validitate privind forma contractului
Prin forma contractului se întelege modalitatea prin care se exteriorizeaza vointa partilor de a da nastere între ele unui raport juridic.
Forma actelor juridice poate fi ceruta de lege, atât ca o conditie de validitate a acestora (forma ceruta ad validitateam) cât si ca o conditie de proba (forma ceruta ad probationem).
Contractele de comert exterior se încheie în mod obligatoriu în forma scrisa, aceasta fiind obligatorie atât pentru validitatea contactelor cât si pentru proba lor.
Clauzele contractului
La încheierea contractului, partile trebuie sa aiba în vedere tratarea tuturor clauzelor care constituie obiectul raportului juridic, într-o forma cât mai sistematizata, clara concisa, astfel încât sa se evite posibilitatea unor interpretari diferite ale unor obligatii si drepturi de catre partile contractante pe timpul executarii contractului, interpretari care ar putea sa dea nastere la litigii, cheltuieli suplimentare, pierdere de timp si chiar pierderea perspectivei dezvoltarii unei piete externe.
În cele ce urmeaza se vor prezenta elementele si continutul minim al unui contract de vânzare international de marfuri; acestea însa nu trebuie sa fie considerate ca exhaustive, ci vor trebui adaptate în functie de specificul tranzactiei comerciale respective.
Subiectele contractelor
Prin subiecte ale unui contract întelegem persoanele fizice sau juridice care prin acordul lor de vointa au dat nastere la un raport juridic contractual între ele, asumându-si astfel anumite drepturi si obligatii reciproce determinate prin contract.
Caracteristic contractelor în comertul international este faptul ca acestea sunt sinalagmatice (bilaterale). Conform legii aplicabile vânzarii internationale de bunuri mobile sau corporale, adoptata prin Conventia de la Haga din 15 iunie 1955, sunt subiecte ale vânzarii internationale acele parti care îsi au sediul sau resedinta lor obisnuita pe teritoriul unor state diferite, în oricare din situatiile urmatoare:
când contractul presupune ca lucrul vândut face sau va face obiectul unui transport din teritoriul unui stat în teritoriul altui stat;
când actele constituind oferta si acceptarea sunt îndeplinite pe teritoriul a state diferite;
când predarea lucrului trebuie sa se realizeze pe teritoriul unui stat, altul decât acela unde s-au îndeplinit actele constituind oferta si acceptarea ofertei.
Dupa cum se poate vedea, legea uniforma stabileste pentru determinarea calitatii de subiect al unei vânzari internationale un criteriu principal si trei criterii complementare, toate legate de teritoriul unde îsi au sediul partile sau unde se îndeplinesc diverse acte contractuale.
Rezulta astfel, ca raporturile juridice specifice comertului international se caracterizeaza prin prezenta obligatorie a unora sau mai multor elemente de extraneitate cum ar fi subiectele raportului juridic cu cetatenie diferita, sediul partilor contractuale se afla în state diferite, obiectul contractului este localizat în strainatate, locul încheierii contractului este localizat în strainatate, locul efectuarii platii este în strainatate, etc. Deci raporturile juridice din cadrul relatiilor comerciale internationale contin întotdeauna un element de extraneitate (strain) aflat sub imperiul unei legi straine.
Subiectele (partile) contractului, vânzatorul si cumparatorul, cât si sediul declarat al acestora, trebuie sa fie indicate cu precizie la începutul contractului (preambul), acestea fiind subiectele raporturilor juridice care fac obiectul contractului respectiv.
Obiectul contractului
Acest element al contractului are scopul de a preciza continutul economic al contractului si anume convenirea conditiilor în care vânzatorul se obliga sa execute marfurile sau sa presteze anumite servicii pentru satisfacerea cât mai completa a cerintelor cumparatorului.
definirea produsului sau serviciului
cantitatea
calitatea
ambalajul si marcajul
Definirea produsului sau serviciului care face obiectul contractului trebuie astfel stabilita încât sa înlature cu desavârsire orice posibilitate de întelegere gresita. În cazul bunurilor fungibile, datorita calitatii omogene care face posibila înlocuirea unui lot de marfa cu altul, este suficienta trecerea denumirii complete si a tipului de marfa conform uzantelor comerciale internationale. Pentru bunurile nefungibile si servicii, este necesara enumerarea elementelor care contribuie la individualizarea produsului sau a prestarii: descrierea exacta, tehnologia de fabricatie sau executie, caracteristicile tehnice reprezentative, referirea la catalog, prospect, tip, norma tehnica, mostra, esantion, marca de fabrica, etc.
Cantitatea pentru a fi determinata corect, în contract este necesar sa se prevada:
unitatea de masura (bucati, greutate, suprafata, capacitate, perechi, volum, etc.) în functie de natura marfurilor si a uzantelor pietei.
Daca unitatea de masura convenita este tona, trebuie sa se precizeze în contract sistemul de masura (tona scurta=907kg, tona metrica=1000kg sau tona lunga=1016kg). De asemenea, daca livrarea se face în vagoane trebuie sa se precizeze greutatea acestora, cunoscând ca, de regula, în lipsa unei astfel de precizari, sa se ia vagonul de 10.000kg;
locul si momentul determinarii cantitatii ce se va lira (depozit, statia de încarcare). Uzual este ca locul unde se stabileste cantitatea sa fie însusi locul expedierii. Sunt însa situatii când aceasta operatiune se efectueaza la destinatie sau atât la expediere cât si la destinatie
modul de stabilire a cantitatii (numarare, masurare, cântarire, etc.); daca operatiunea se face integral sau partial, caz în care trebuie sa se stabileasca cota la care urmeaza sa se limiteze verificarea;
documentele care atesta cantitatea marfii expediate; de regula, conform uzantelor internationale, acestea sunt însesi documentele de transport a marfii respective. Astfel:
a) la transporturile feroviare - scrisoarea de trasura internationala. În practica însa, pot sa intervina diverse situatii si partile convin prin contract documentele care atesta cantitatea;
b) la transporturile auto - pe baza scrisorii de trasura internationala auto;
c) la transporturile pe apa:
v pe cale maritima - conosamentul
v pe cale fluviala - scrisoarea de trasura fluviala
d) la transporturile aeriene - scrisoarea de trasura aeriana;
e) la expeditiile postale - pe baza chitantei postale;
f) în cazul depozitarii marfii - pe baza certificatului de depozitare sau adeverinta de pastrare.
În documentul de transport se trece greutatea marfii, inclusiv ambalajul. În functie de natura marfii este necesar sa se prevada tolerantele admise fata de cantitatea contractata sau fata de fiecare sortiment, mentionându-se totodata obligativitatea cumparatorului de a plati fara rezerve, cantitatea efectiv livrata pâna la limita acestor tolerante.
În acelasi timp, pentru a permite vânzatorului sa utilizeze integral spatiul de încarcare pe mijlocul de transport convenit (evitarea navlului mort) este necesar sa se prevada în contract un anumit procent de abatere (+/-) fata de cantitatea prevazuta în contract pentru fiecare transa de livrare. Trebuie însa sa se coreleze aceste prevederi cu cele incluse în clauzele de pret si de plata, astfel ca sa se reglementeze plata diferentelor cantitative efectiv livrate, fata de cantitatea aferenta lotului respectiv de marfa.
Calitatea marfii se determina prin mai multe metode:
a) determinarea calitatii de marfa pe baza de descriere constituie metoda cea mai frecvent utilizata în comertul international si este aplicabila atât la materii prime, la semifabricate, cât si la masini si instalatii complexe, diverse produse si servicii. Descrierea se face prin indicarea în mod detaliat a mai multor caracteristici tehnice ale marfii sau ale rezultatului prestatiei de servicii;
b) determinarea calitatii pe baza de mostre. Vânzatorul pune la dispozitia cumparatorului o mostra, în baza careia acesta îsi da sau nu consimtamântul. Mostra poate fi o parte reprezentativa a marfii, de dimensiuni mici, fara întrebuintari uzuale sau poate fi un exemplar complet al marfii care formeaza obiectul contractului. Marfa livrata trebuie sa fie aidoma mostrei, concordanta care în caz de contestatie poate fi determinata prin expertiza. Mostrele au si functia de a informa clientul potential asupra calitatii marfii, iar la livrarea acesteia joaca rolul de probe pentru verificarea îndeplinirii obligatiei contractuale cu privire la calitate;
c) determinarea calitatii marfii pe baza de tipuri si denumiri uzuale este frecvent utilizata pentru marfurile de masa, care formeaza obiectul tranzactiilor de bursa. Spre deosebire de mostra, atât tipul cât si denumirea nu reprezinta o marfa reala existenta la vânzator, ci o calitate virtuala (abstracta), iar marfa care urmeaza sa fie livrata de vânzator, trebuie sa corespunda sau sa se apropie cât mai mult de aceasta calitate. Atât tipul cât si denumirea uzuala, daca sunt reglementate pe plan international, devin elemente sigure care faciliteaza dezvoltarea schimburilor internationale;
d) determinarea calitatii prin indicarea marcii de fabrica, a celei de comert sau de serviciu. Marca de fabrica sau de comert permite individualizarea, identificarea calitativa a unui produs dintr-o gama de produse similare care pot satisface aceeasi trebuinta, iar marca de serviciu atesta calitatile si competenta firmelor specializate în acest scop. Convingerea unui numar cât mai mare de consumatori în legatura cu calitatile si utilitatea unui produs de marca, conduce la omogenizarea cererii. Prin omogenizarea cererii, marcile de fabrica depasesc granitele, iar producatorul în cauza, de cele mai multe ori reuseste în competitia internationala;
e) determinarea calitatii pe baza vizionarii marfii. Cumparatorul examineaza marfa si îsi da consimtamântul în vederea încheierii contractului. În comertul international, aceasta metoda se practica în doua variante:
vânzarea - cumpararea cu clauza vazut si placut, ceea ce însemna ca importatorul a vazut marfa înaintea încheierii contractului, declarându-se de acord cu calitatea ei, fara sa fie nevoie de o descriere tehnica;
vânzarea - cumpararea cu clauza dupa încercare ceea ce înseamna ca valabilitatea contractului este conditionata de acceptarea calitatii marfii de catre cumparator. În cazul când marfa nu corespunde contractul se considera reziliat.
f) determinarea calitatii prin utilizarea unor formule consacrate:
Astfel, potrivit formulei tel quel sau tale quale, cumparatorul accepta marfa asa cum este, întrucât fie ca o cunoaste anterior încheierii contractului, fie ca cumpara marfa la vedere în cazul marfurilor avariate. Din punct de vedere juridic, aceasta nu se deosebeste de clauza vazut si placut.
Clauza Rye Terms (RT) împrumutata din comertul cu secara si care în traducere înseamna clauza comertului cu secara. În baza acestei clauze, cumparatorul poate pretinde vânzatorului o bonificatie, daca starea calitativa la sosirea marfii nu corespunde cu calitatea prevazuta în contract.
Clauza Sound Delivered prin care se întelege marfa sanatoasa la livrare si este analoga cu clauza Rye Terms, cu deosebirea ca cumparatorul are dreptul sa refuze marfa avariata, avizând vânzatorul în termenul convenit în contract.
Ambalajul si marcarea marfii
Ambalajul îndeplineste doua functii de baza si anume: protejeaza marfa în timpul transportului si manipularilor si joaca un rol de promovare a vânzarii marfii.
În contextul celor de mai sus, ambalajul trebuie sa îndeplineasca câteva cerinte:
sa fie usor pentru a nu încarca excesiv costul transportului, mai ales când marfa se transporta pe distante lungi;
sa fie rezistent, pentru a putea proteja marfa împotriva avariilor si stricaciunilor;
sa fie estetic, pentru a corespunde gustului cumparatorului si a constitui un factor de promovare a vânzarii marfurilor.
De obicei, în contractul de vânzare-cumparare international partile convin asupra ambalajului în functie de felul marfii, durata de conservare, durata transportului, mijlocul de transport, precum si de eventualitatea transbordarii marfii.
În functie de includerea contravalorii ambalajului în pretul marfii, în contract se pot prevede urmatoarele clauze:
netto - costul ambalajului nu este cuprins în pretul marfii (de regula, când este vorba de ambalaj de o mica valoare);
netto plus ambalaj - costul ambalajului se calculeaza separat de cel al marfii (în cazul ambalajelor de valori mai mari, care trec în proprietatea cumparatorului);
netto/netto - în pretul marfii nu se include nici costul ambalajului intern (de prezentare) nici al celui extern (în general când marfa se expediaza în ambalajele cumparatorului);
brutto/netto - costul ambalajului este cuprins în pretul marfii (uneori se calculeaza la pretul unitar al marfii - ex.: lazile de citrice).
Practica comerciala internationala a consacrat, pentru anumite tipuri de ambalaj, destinate sa corespunda unor anumite nevoi, unele denumiri conventionale care cu timpul au devenit uzante internationale. Acestea sunt cunoscute si acceptate de exportatori si importatori, si ca atare se utilizeaza atât în contracte, cât si în dispozitiile de livrare ce intervin între parteneri. Dintre acestea mentionam câteva:
S.W.P. (seaworthy packing) - ambalaj corespunzator marfurilor transportate pe mare. Normele tehnice pentru acest tip de ambalaj prevad, dupa caz: lazi din cherestea geluita, fara noduri; marfa trebuie sa fie gresata sau învelita în hârtie cerata; lazile se captusesc cu hârtie gudronata;
C.P. (continental packing) - ambalaj destinat transportului de marfuri pe continent. Este mai putin pretentios decât primul, iar normele sale tehnice prevad lazi bune, din lemn sanatos. Se poate prevedea eventual obligatia pentru vânzator de a le acoperi cu prelata sau de a fi transportate numai cu vagoane acoperite sau cu camioane;
M.P. (machine packing) - ambalaj executat cu masini speciale care confectioneaza colete, saci sau baloturi cusute, uniform îndesate si care sunt numerotate;
F.P. (fit packing) - ambalaj realizat cu ajutorul unor utilaje care fixeaza un strat protector (folie de polietilena, etc.);
S.P.P. (special packing paid) - ambalaj mai scump, realizat la cererea expresa a cumparatorului;
R.C. (resistance controlled) - ambalaj a carui rezistenta se controleaza prin încercari de presiune, zguduire, umiditate, etc., rezultatele fiind consemnate într-un înscris dupa norme internationale de control a ambalajelor;
S.C.P. (strict confidential packing) - ambalaj strict confidential. Lazile, sacii, coletele, etc., sunt marcate cu date cifrate, astfel ca sa nu se divulge cine este exportatorul si implicit tara de origine. Este utilizat de regula, în cazul reexporturilor.
Marcarea marfurilor trebuie sa îndeplineasca în principal doua functii:
operativitate în manipularea marfii în timpul transportului;
propaganda comerciala.
Marcajul trebuie sa fie clar, sugestiv si sa poarte marca de fabrica sau de comert a firmei vânzatoare. Marcajul se face tinându-se cont de ruta si mijlocul de transport si de dispozitiile conventiilor internationale privind transportul de marfuri - COTIF.
În scopul facilitarii manipularii si identificarii marfurilor, se pot aplica diferite marcaje cum ar fi:
special - mai ales pentru marfurile la care se cere o manipulare mai atenta (aparate de precizie, materiale explozive, etc.);
originar - marfa ramâne în ambalajul producatorului, purtând fie marca originala a acestuia, fie a primului manipulant;
neutru - când ambalajul nu poarta nici un semn distinctiv care sa ateste tare de origine a marfii. Cumparatorii solicita, de regula, un marcaj neutru atunci când importatorul respectiv este supus unor masuri discriminatorii (embargo, taxe vamale ridicate, etc.) sau când doresc sa reexporte marfa.
În general, partile contractante stabilesc prin contract toate elementele cu privire la marcajul ce urmeaza sa se aplice pe ambalajul marfurilor care fac obiectul tranzactiei. De regula, acestea se refera la: limba în care se face marcajul, numarul contractului, numarul de colete, firma vânzatoare, numele si adresa cumparatorului (sau destinatarului), greutatea brutto/netto, tara de origine, elemente de propaganda comerciala (marca de fabrica sau comert), indicatii si semne de atentionare (fragil, a se feri de apa, manipulati cu grija, etc.).
Conditia de livrare
Conditia de livrare reprezinta una din clauzele esentiale ce se convin între partenerii unui contract comercial international, prin aceasta reglementându-se în fapt transferul marfurilor de la vânzator la cumparator, ceea ce genereaza importante consecinte juridice si economice.
Momentul transferului proprietatii poate fi diferit de momentul transferului riscurilor, acest moment reflectându-se într-o gama variata de modalitati care au deveni uzante de comert international, uzante care la rândul lor au devenit izvoare de drept comercial, facilitând negocierea si încheierea contractelor comerciale între parti.
Pentru simplificarea negocierilor, înca din 1928 au fost elaborate de catre Camera Internationala de Comert de la Paris, unele reguli de interpretare uniforma a unui numar de 6 conditii de livrare (termeni comerciali) din domeniul vânzarii internationale, cu tot ce aveau mai nesigur si contradictoriu.
Acest început, primit favorabil de marea majoritate a comerciantilor a stimulat initiativa Camerei de Comert care a sistematizat si interpretat unitar principalele uzante practicate în comertul international, editând în 1936 primele reguli INCOTERMS (INternational COmercial TERMS) cuprinzând 11 termeni comerciali internationali.
Acesti termeni care au devenit cunoscuti în lume sub numele de regulile INCOTERMS, pe masura dezvoltarii comertului mondial, a modificarilor intervenite în modalitatile de realizare a transportului international si a modernizarilor ce au caracterizat procesul evolutiv al vietii economice internationale, au fost revizuiti, completati si sistematizati în mai multe rânduri si anume: 1953, 1967, 1976, 1980 ultima operatiune de acest gen având loc în anul 1990, regulile elaborate si sistematizate de date aceasta intrând în vigoare de la 1 iulie 1990.
Regulile INCOTERMS a caror aplicabilitate este facultativa, urmaresc în principal stabilirea unor definitii unitare privind interpretarea principalilor termeni comerciali internationali utilizati în contractele de vânzare-cumparare, urmarindu-se definirea cu suficienta precizie a obligatiilor partilor în stricta conformitate cu practicile curente în domeniul comertului international.
Caracterul facultativ al regulilor INCOTERMS se refera la neobligativitatea utilizarii lor de catre partenerii comerciali, dar odata ce a fost convenit între acestia prin contract o anumita clauza de livrare conform INCOTERMS, ea va produce toate efectele juridice si economice ce decurg din interpretarea unitara pe care a dat-o Camera Internationala de Comert.
Termenii comerciali internationali grupati sub denumirea de INCOTERMS au un dublu rol în desfasurarea unei tranzactii comerciale, si anume: în primul rând constituie un procedeu de identificare a modalitatilor de vânzare printr-o denumire comuna si în al doilea rând au o functie de armonizare, respectiv de a determina în mod automat obligatiile standard ale vânzatorului si cumparatorului, continutul lor uniformizat putând fi completat cu stipulatii particulare în functie de interesul participantilor la tranzactie.
Scopul INCOTERMS este de a pune la dispozitie un set de reguli internationale care sa permita interpretarea celor mai uzuale clauze de comert exterior si sa evite sau sa reduca în cea mai mare masura incertitudinea interpretarilor diferite a acestora, în conditiile în care participantii la un contract comercial international nu sunt totdeauna la curent cu practicile comerciale din diferite tari. Aceste reguli sunt enuntate totodata într-o terminologie simpla, mai putin specifica conceptelor juridice, dar mai apropiata în schimb mentalitatii practice a celor ce savârsesc fapte de comert exterior.
Dintre motivele care au condus la revizuirea în 1990 a regulilor INCOTERMS stabilite în 1980, se evidentiaza dorinta de a se adapta termenii respectivi la utilizarea tot mai intensa a comunicarii prin sisteme electronice EDI (Electronic Data Interchange). În noua versiune INCOTERMS 1990 acest lucru devine posibil, partile contractante putând sa-si puna la dispozitie prin mesaje electronice, anumite documente cum sunt facturile comerciale, acte cerute de vama, dovezi privitoare la livrare, documente de transport, etc.
De retinut însa ca în situatiile în care vânzatorul trebuie sa prezinte cumparatorului un document de transport negociabil de genul conosamentului, care în mod frecvent este folosit la vânzarea marfii în timp ce aceasta este înca pe drum, va trebui ca la transmiterea mesajului electronic (EDI), sa se asigure mai întâi ca din punct de vedere al legalitatii, cumparatorul are aceeasi pozitie pe care ar fi obtinut-o daca i s-ar fi transmis conosamentul pe cale obisnuita.
Un alt motiv care a condus la revizuirea regulilor INCOTERMS 1980 îl constituie schimbarile intervenite în tehnicile de transport, în mod deosebit la transportul marfurilor în containere utilizând cele mai diverse mijloace (maritime, fluviale, feroviare, rutiere, aeriene) precum si extinderea rapida a traficului mondial.
În noua versiune, termenul de caraus nu se refera strict la o întreprindere propriu-zisa de transport, ci include, într-o conceptie mai larga, orice alta societate sau persoana care se angajeaza sa-si asume întreaga raspundere în calitate de caraus pentru efectuarea transportului respectiv sa angajeze pe baza de contract un serviciu de transport.
De asemenea, în urma sugestiilor primite, grupul de lucru pentru revizuirea regulilor INCOTERMS 1980 a cautat solutii pentru a prezenta clauzele (termenii) într-o alta maniera, care sa faca mai usoara întelegerea si citirea lor. Astfel, clauzele au fost grupate în 4 categorii diferite:
clauza potrivit careia vânzatorul tine marfa la dispozitia cumparatorului în (la) sediul vânzatorului - the E terms - ex works;
clauza potrivit careia vânzatorul este solicitat sa livreze marfa la un caraus numit (angajat) de cumparator - the F terms - FCA, FAS, FOB;
clauza potrivit careia vânzatorul trebuie sa angajeze transportul, dar fara a-si asuma riscul pierderilor sau al deteriorarii marfurilor sau costurile aditionale cauzate de evenimente ce au survenit dupa expediere - the C terms - CFR, CIF, CPT si CIP;
clauza potrivit careia vânzatorul trebuie sa suporte toate cheltuielile si riscurile necesare pentru aducerea marfii în tara de destinatie - the D terms - DAF, DEF, DEQ, DDU si DDP.
În cele ce urmeaza se vor reda principalele clauze referitoare la cele mai uzuale conditii de livrare si interpretarea lor conform INCOTERMS 1990.
Grupa E terms - ex works (franco fabrica)
Prin ex works se întelege ca raspunderea vânzatorului este de a face marfa disponibila în depozitul fabricii, suportând toate cheltuielile pâna în momentul când marfa a fost lotizata în depozitul convenit prin contract.
Vânzatorul, deci, nu suporta cheltuielile privind încarcarea marfii în mijlocul de transport al cumparatorului, daca nu s-a convenit prin contract contrariul. Riscurile au trecut de la vânzator la cumparator în momentul în care marfa s-a încarcat în mijlocul de transport, daca marfa a fost preluata în cadrul termenului de livrare convenit prin contract. În cazul în care cumparatorul întârzie preluarea marfii fata de termenul de livrare din contract, riscurile si cheltuielile curg în sarcina cumparatorului din prima zi dupa expirarea termenului de livrare, daca vânzatorul l-a avizat pe cumparator cu cel putin 10 zile înainte de expirarea acestui termen ca marfa se afla la dispozitia cumparatorului.
Data livrarii marfii este data documentului de transport, daca marfa se preia în cadrul termenului de livrare convenit prin contract. În cazul în care marfa se preia dupa expirarea termenului de livrare prevazut în contract, data livrarii va fi data certificatului de antrepozitare care va substitui documentul de transport cerut prin setul de documente bancare
Pentru vânzator este avantajoasa aceasta clauza, întrucât cumparatorul ridica marfa de la fabrica vânzatorului. Pe de alta parte, are dezavantajul ca vânzatorul nu poate include cheltuielile de transport si asigurarea în pret, pentru care ar încasa valuta.
Grupa F terms
a) Free carrier..named place (franco caraus..locul convenit) - FCA
Aceasta clauza a fost convenita pentru a satisface cerintele unui transport modern, în mod deosebit cel multimodal. Vânzatorul suporta toate cheltuielile cu marfa pâna când aceasta a fost predata în custodia primului caraus, din lantul de mai multi carausi care se interpun la transportul marfii, la locul convenit prin contract; daca la încheierea contractului nu se mentioneaza un loc precis de predare a marfii, partile vor trebui sa se refere la locul sau zona unde carausul trebuie sa preia marfa pe raspunderea sa.
Riscul pierderii sau degradarii marfii trece de la vânzator la cumparator odata cu predarea marfii la caraus si nu când marfa a fost încarcata în mijlocul de transport. Documentul eliberat de caraus vânzatorului, poate fi conosament (bill of lading), scrisoare de trasura (way bill) sau certificat de primire al carausului (carrier's receipt), atestând ca vânzatorul a suportat toate cheltuielile cu marfa pâna în acel moment, ca riscurile trec de la vânzator la cumparator la data emiterii documentului si ca livrarea s-a efectuat sau nu în cadrul termenului de livrare convenit prin contract.
Deci, documentul eliberat de caraus atesta ca vânzatorul s-a achitat de obligatiile asumate prin contractul de vânzare-cumparare si are dreptul la încasarea contraprestatiei (pretul marfii);
b) Free alongside ship..(franco lânga vas, urmat de numele portului de încarcare convenit) - FAS
Vânzatorul este obligat ca la data convenita sa livreze marfa la dana unde este acostata nava sau în barje în portul nominat. Deci suporta toate cheltuielile si riscurile pâna când marfa este pusa lânga vas, inclusiv cheltuielile cu închiriatul barjelor, daca este cazul.
Cumparatorul suporta toate cheltuielile si riscurile din momentul în care marfurile au fost puse lânga nava, inclusiv cheltuielile de încarcare pe nava.
Deoarece marfa trebuie sa astepte nava pentru a fi încarcate, si nu invers, este necesar ca partile în contract sa prevada ca documentul care atesta îndeplinirea obligatiilor de catre vânzator privind livrarea, sa fie certificatul de antrepozitare a autoritatii (administratiei) portuare, în baza caruia vânzatorul sa poata încasa contravaloarea marfii livrate.
c) Free on board..(franco la bord, urmat de numele portului de încarcare) - FOB
Vânzatorul este obligat sa suporte cheltuielile pâna când marfa este adusa la bordul navei indicate de cumparator, în portul de încarcare si sa notifice cumparatorului faptul ca marfurile au fost livrate la bord. El trebuie sa obtina, pe contul si riscul sau, licente de export si alte documente necesare exportului marfurilor.
Riscurile trec asupra cumparatorului din momentul în care marfa a trecut balustrada navei în portul de încarcare. Totodata el este obligat sa-l anunte pe cumparator ca are marfa gata de expediere si o pune la dispozitie la data convenita. Daca cumparatorul nu se achita de obligatia de a trimite nava în timpul convenit, trebuie sa se mentioneze în contract ca în aceasta situatie cheltuielile si riscurile revin cumparatorului. De asemenea, pentru a se evita litigiile ulterioare la riscurile ce le comporta încarcarea marfii pe nava, este recomandabil ca aceasta clauza sa fie completata cu obligatia vânzatorului de a aviza pe cumparator asupra datei aproximative când începe încarcarea marfii pe nava, pentru ca cumparatorul sa aiba posibilitatea sa încheie o asigurare provizorie valabila pâna la obtinerea politei de asigurare pentru voiaj.
Întrucât, de regula, în aceasta conditie (FOB) se întelege livrarea marfii la balustrada navei, ori de câte ori marfa urmeaza sa fie si stivuita în hambarele navei, este necesar ca în contract sa se prevada conditia de livrare FOB Stowed. Potrivit acestei conditii, stivuirea facându-se în contul vânzatorului, este necesar sa se includa în pretul extern diferenta de cheltuieli privind încarcarea, stivuirea si amararea marfurilor în hambar.
Termenul de livrare stipulat în contract precizeaza data la care vânzatorul trebuie sa predea si cumparatorul sa preia marfa care face obiectul tranzactiei comerciale. Predarea marfurilor poate fi facuta de vânzator fie direct cumparatorului, fie prin intermediul carausului în functie de conditia de livrare convenita prin contract.
La convenirea termenului de livrare trebuie sa se tina seama atât de necesitatea cumparatorului de a avea marfa, cât si de posibilitatile vânzatorului, deoarece, în general, produsele contractate urmeaza a fi executate sau procurate dupa încheierea contractului. Fixarea termenului de livrare este un atribut al vânzatorului care trebuie sa aiba toate etapele intermediare de realizare si predare a produsului în termenul convenit pentru a evita consecintele ce decurg din nerespectarea acestei clauze contractuale (penalizari, daune, interese, procese, pierderea încrederii clientilor).
În functie de natura si complexitatea produselor, partile pot preciza în contract termenul de livrare în mai multe feluri, dintre care mentionam:
termene de livrare cerute (la o data calendaristica fixa);
termene de livrare orientative (pe luni, trimestre, sezoane);
termene de livrare determinabile (în functie de îndeplinirea anumitor conditii din contract).
Interdependentele dintre contractul comercial si cel de transport
Cele mai utilizate conditii de livrare în transportul maritim sunt FOB (port încarcare) si CIF (port descarcare). Acestea sunt considerate clauze standard ale paritatii legale de livrare.
FOB port încarcare presupune încheierea unui contract de transport a marfii cu un proprietar de nava (armator) si implicit plata asigurarii si a navlului de catre cumparator.
CIF port descarcare impune ca asigurarea si transportul sa cada în sarcina vânzatorului, acesta antamând cu armatorul si cu societatea de asigurare, contractul de transport
Vânzarea în conditii CIF, ar parea ca poate fi dedusa pornind de la cea FOB, si ca simpla adaugare a asigurarii transportului le-ar face egale, situatie care desi analitic este adevarata, nu este exacta sub aspect comercial. Aceasta întrucât pretul CIF este forfetar într-adevar din elementele prezentate, dar reprezinta rezultatul unei negocieri între vânzator si cumparator. În atare conditii, ca urmare a angajarii unui transport mai ieftin, cumparatorul nu poate invoca o reducere a pretului din partea vânzatorului.
Având în vedere modul de formare a pretului în cele 2 variante de livrare si a faptului ca preturile CIF pot aduce profituri suplimentare din realizarea unor contracte de transport cu nave mai mici, platibile si în valute/monede convenabile partenerului, acesta are un atu la negocieri cautând sa foloseasca acest avantaj. În cazul ca acesta este vânzatorul, el prefera sa vânda în conditii CIF, iar în cazul în care cumparatorul se afla într-o pozitie favorabila, el ar cauta sa împarta în conditii FOB.
Din practica comerciala a rezultat o posibilitate mai mare de actiune asupra pretului marfii, deci si a competitivitatii ei, când se îmbina si cu pretul transportului si al asigurarii.
Atuul în negociere poate fi datorat de:
excedentul flotei de care poate beneficia atât vânzatorul cât si cumparatorul;
pozitia ocupata de marfa comercializata pe piata respectiva sau penurie, ceea ce va determina ca piata la acel moment sa apartina cumparatorului sau vânzatorului;
intensitatea fluxurilor de transport pe o anumita relatie este de asemenea importanta; în acest caz pot fi gasite si marfuri de întoarcere din portul de descarcare, iar o folosire a mijlocului de transport în conditiile de plin-plin determina preturi mai mici de transport;
politica economica a statului pentru folosirea cât mai preponderenta a flotei nationale poate stimula sau îngradi în caz de livrari nefavorabile; acestea având în vedere realizarea unei balante a serviciilor active.
Acest principiu de a exporta CIF si de a importa FOB, având în vedere impactul asupra tranzactiei în cauza dar si a obiectivelor nationale, se numeste regula de aur a comertului.
Înca în faza precontractuala, partile implicate într-un contrat de vânzare - cumparare prospecteaza piata navlului, prin nivelul acestuia precum si a tuturor elementelor aferente angajarii unei nave sau a unui anumit spatiu, sau altfel spus a constituirii unei baze de informatii de care se va tine cont în alegerea conditiei de livrare si de asemenea, care va constitui un punct initial în negocierea însusi a contractului comercial.
Odata contractarea perfectata, si deci si conditia de livrare stabilita, unuia dintre participanti îi va reveni si sarcina negocierii unui alt contract, respectiv a celui de transport. Se vor stabili astfel doua subsisteme de relatii contractuale, unul având la baza contractul comercial si altul derivat din acesta, dar independent, care reprezinta contractul de transport.
Închirierea unui spatiu, partial sau total pe o nava maritima este definita ca navlosire, iar persoana juridica care este beneficiara acestui spatiu se numeste navlositor. Relatiile dintre aceasta persoana si caraus, care poate fi chiar proprietarul de nava sau o alta care preia acest rol, se stabilesc de regula prin contractul de charter party.
Este evident ca în aceste relatii, carausul ofera servicii de transport iar navlositorul pe cele de marfa. În cazul în care o persoana juridica încarca marfuri pe o nava fara sa fie parte la contractul de charter party, ci altui document specific transportului maritim denumit conosament, se numeste încarcator.
Din aceste considerente, în cazul unei livrari FOB, navlositor este cumparatorul iar vânzatorul îndeplineste calitatea de încarcator, în timp ce la o livrare CIF, în care navlositorul este chiar vânzatorul, acesta este navlositor si încarcator, cumparatorul îndeplinind functia de primitor al marfurilor.
Suprapunerea celor doua contracte în conditiile de livrare FOB si CIF presupune însa o analiza atenta, în sensul ca, chiar daca la o livrare FOB între vânzator în calitate de încarcator si caraus nu apar relatii strict contractuale, ei totusi concura în mod concertrat la realizarea unui transport de marfuri pe mare.
|
