Ce este politica industriala?
Politica industriala poate fi definita ca o larga gama de masuri guvernamentale menite sa promoveze cresterea si sporirea competitivitatii a unui anumit sector sau a unor sectoare într-o economie. Deoarece astfel de masuri implica tratament preferential, este logic sa completam definitia, cu conditia, ca celelalte sectoare beneficiaza indirect de supo 19119n137t rtul oferit sectoarelor tinta (prioritare) si nici un sector nu va fi prejudiciat de masurile acestei politici
O politica industriala "laissez-faire", de neamestec si neimplicare a guvernului, este caracterizata prin atentia fundamentala ce o acorda realizarii unui mediu macroeconomic stabil si previzibil pentru industrie, investind în infrastructura si capital uman, evitarii "stabilirii companiilor lideri", mentinerii deschiderii pietei si a politicii privind investitiile straine directe, utilizând un regim antitrust procompetitiv si sustinând Cercetarea & Dezvoltarea(C&D) la nivel precompetitiv (cercetari fundamentale si implimentarea rezultatelor pentru realizarea prototipurilor non-comerciale)
Politica industriala agresiva sau dirijata ce cuprinde spectrul, de la economia de comanda, de tip sovietic, ce încerca sa elaboreze si sa adopte practic toate deciziile ce guvernau relatiile economice, pâna la modelul indicativ-planificat a Frantei sau Japoniei, bazat pe consensul între industrie si Guvern. Elementele unei politici dirijabile includ în sine stabilirea sectoarelor tinta prin acordarea de facilitati fiscale (reduceri de taxe), procurari, subsidii si politici comerciale; suportul C&D ce tinde sa ajunga dincolo de faza precompetitiva si politica antitrust ce limiteaza competitia.
Diferite state au utilizat diferite mixaje ce implicau politica dirijabila si permisiva la diferite etape ale dezvoltarii. În SUA, care se considera o economie de piata fara planificare, programul de achizitii militare din perioadele anilor 50 si 60 a fost un stimulent important pentru industria americana de calculatoare si al aviatiei civile. În Japonia, orientarile pe un puternic aparat de planificare centralizat nu a spulberat posibilitatea structurii de subcontarctare în industria de automobile. În Europa, politicile industriale nationale fluctuau pentru a face fata conditiilor economice, de la politica de neimplicare a lui Thatcher pâna la politica excesiv de dirijata în Franta anilor 60. Mai multi cercetatori în domeniu au demonstrat ca, în timp ce valorile politice si culturale sunt importante în explicarea de ce politica industriala a unui stat a evoluat diferit de la celelalte, factorii situationali sau obiectivi (nivelul dezvoltarii economice; structura institutionala, financiara si legala; alocare de resurse si perspectiva mediului de afaceri) sunt la fel de importanti. Statele aflate în perioada de evolutie spre o economie dezvoltata au tendinta de a aplica politica industriala mult mai interventionista decât statele cu o economie dezvoltata. Un alt factor cheie este relatia dintre Guvern si comunitatea oamenior de afaceri, care poate fi dusmanoasa, exemplu poate servi Marea Britanie în perioada guvernarii lui Thatcher, dar si situatia actuala din Moldova, pâna la una de colaborare fructuoasa în Franta si Germania. Ambele elemente (factori obiectivi si relatia Guvern-oameni de afaceri) explica în mare masura evolutiile politicii industriale europene.
În timp ce Tratatul CECO (Tratatul instituind Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului) si Tratatul Euratom (Tratatul instituind Comunitatea Europeana a Energiei Atomice) pot fi privite ca stând la baza politicii referitoare la doua sectoare industriale de importanta majora, Tratatul CEE (Tratatul instituind Comunitatea Economica Europeana sau Tratatul de la Roma), care acopera toate sectoarele economice, nu face nici o referire la politica industriala. Cu toate acestea, Tratatele contin multe prevederi pe care se poate întemeia o politica industriala comuna. Totusi numai prin Tratatul de la Maastricht [Articolul 130] a fost oferita baza legala pentru realizarea unei politici industriale comune, permitând Comisiei sa propuna masuri de îmbunatatire a competitivitatii industriei europene. Cu toate acestea, Comisia trebuie sa beneficieze de sustinerea unanima a Consiliului pentru a putea desfasura activitati ce tin de politica industriala.
În cazul Uniunii Europene, pâna în prezent, politica industriala este structurata pe doua nivele diferite de activitate. Primul nivel reprezinta politicile industriale nationale, iar al doilea este politica industriala comuna a UE. Fiecare stat adopta propria politica industriala, dar toate prevederile lor trebuie sa corespunda legislatiei comunitare. Politicile industriale nationale luptând cu efectele pietei unice sustin propriile sectoare industriale împotriva competitorilor straini. Pentru a limita aceste tendinte acelasi Articol 130 al Tratatului de la Maastricht (Tratatul privind Uniunea Europeana - TUE) specifica, ca "exista conditiile necesare pentru asigurarea competetivitatii industriei europene".
Pentru a realiza o industrie europeana competitiva, TUE tot în acest, specifica ca politica industriala poate fi implementata " prin politici si activitati adoptate de Comunitate respectând alte reglementari ale Tratatului CE." Dupa parerea lui Bourgeois si Demaret [1] aceste reglementari ce se contin în TUE sunt urmatoarele : Articolele 85 si 86 (reglementarea concurentei ); Articolele 92 si 93 (controlul ajutorului statului); Articolul 99 (armonizarea fiscala); Articolul 100 (prevederi referitoarele la piata interna); Articolele 101 si 102 (masurile ce distorsioneaza competitia, adoptate de state); Articolele 112 si 113 (politica comerciala); Articolul 123 (adaptarea sociala la schimbarile industriale); Articolul 129b (retelele transeuropene); Articolul 130a (coeziunea economica si sociala); Articolul 130f (cercetare si dezvoltare tehnologica); Articolul 130r (mediul).
O alta dimensiune a politicii industriale o constituie concurenta si existenta, înca de la începuturile constructiei comunitare, a unei politici concurentiale comune. Dupa mai bine de 40 de ani de functionare, aceasta politica continua sa fie o conditie necesara atât unei economii de piata viabile, cât si unei piete comune ce asigura libera miscare a bunurilor, serviciilor, capitalului si persoanelor.
Dupa cum am prezentat mai sus politica industriala a Uniunii Europene este o politica foarte complexa care reprezinta un set de politici în diferite domenii, tangente cu industria, dar fara aceste politici o politica industriala ar fi imposibila.
Principalul obiectiv al politicii industriale a UE, ramâne pâna în prezent, consolidarea pozitiilor industriei europene, prin asigurarea competitivitatii industriei europene pe plan international, asigurând o crestere economica continua, oferind totodata clientilor sai produse de calitate la preturi competitive, protejând în acelasi timp si mediul înconjurator.
In sens restrâns, politica industriala a Comunitatii se refera la masuri specifice pentru anumite sectoare industriale si la resursele acordate în acest scop. Comunitatea s-a implicat în anumite sectoare industriale ale Europei din pricina performantelor lor relativ slabe la nivelul pietei mondiale. Dificultatile cauzate de concurenta tot mai acerba, atât în ramurile industriale de înalta tehnologie, cât si în cele traditionale nu mai pot fi rezolvate de politicile industriale nationale. Astfel, procesul de restructurare industriala este strâns legat de fenomenul interdependentei economice.
Actiuni si instrumente utilizate pentru realizarea PI
La semnarea Tratatului de la Roma (1957) se considera ca existenta pietei unice va regla automat, prin mecanismele ei, productia industriala si desfacerea acesteia pe piata. Principala preocupare era de asigurare a unui climat concurential propice cresterii economice, astfel încât sa fie descurajata crearea marilor monopoluri nationale.
O revizuire a acestei viziuni a aparut necesara la începutul anilor '80, în fata concurentei tot mai crescute din partea marilor firme americane si japoneze. Fara a face deviere de la politica sa în domeniul concurentei, Uniunea Europeana a început sa se preocupe de formularea unei politici industriale care sa încurajeze parteneriatele între firmele europene, sa promoveze cooperarea în domeniul cercetarii, pentru cresterea pe termen lung a competitivitatii UE pe piata mondiala.
Instrumentele traditionale ale politicii industriale combina în sine politici macroeconomice si fiscale, subsidii, programe guvernamentale de achizitii, suport pentru C&D, proceduri de elaborare a standardelor tehnice, programe de îmbunatatire a instruirii si a infrastructurii, regim antitrust favorabil, sustinerea exporturilor, precum si dezvoltarea politicilor de promovare a produselor industriale pe pietele externe si bineînteles atragerea investitiilor.
Analizând toate posibilitatile si luând în consideratie schimbarile ce sau produs pe plan mondial, în 1994 Comisia formula cele patru actiuni prioritare menite sa conduca la cresterea competitivitatii industriei UE [3]:
1. Îmbunatatirea cadrului regulatoriu;
2. Asigurarea unei concurente eficiente;
3. Promovarea investitiilor intangibile;
4. Dezvoltarea cooperarii industriale si în domeniul cercetarii.
|
