Comertul cu servicii pe piata globala
2.1. Liberalizarea tranzactiilor cu servicii
Procesul de liberalizare a schimburilor comerciale poate fi definit ca o suma de actiuni menite sa elimine sau sa atenueze efectele barierelor cu care se confrunta la patrunderea pe piata furnizorii externi sau sa reduca tratamentul discriminator fata de acestia. Dinamica liberalizarii serviciilor se înscrie, în mod firesc, în dinamica de ansamblu a reformei comertului mondial cu bunuri, reforma care a debutat înca la începutul anilor '80. Multe dintre masurile adoptate în acest cadru au urmarit realizarea unei anumite neutralitatiîn aplicarea instrumentelor comerciale stimulative si liberalizarea politicii comerciale, cum ar fi reducerea restrictiilor comerciale si/ sau substituirea masurilor netarifare prin aplicarea unor instrumente cu efecte asupra preturilor.
Liberalizarea se poate concentra asupra unui anumit mod de realizare a schimburilor sau se poate extinde asupra tuturor modalitatilor de internationalizare a firmelor straine.
La începutul anilor 1980, tarile dezvoltate, în special SUA, au manifestat un tot mai mare interes pentru deschiderea pietelor pentru tranzactiile cu servicii. Fezabilitatea restrângerii în acest domeniu a practicilor protectioniste din majoritatea tarilor lumii a fost privita cu mult scepticism. Politica protectionista din servicii este sustinuta, asa cum am aratat, de un sistem de retele difuze de reglementari, adeseori confuze, care afecteaza industria mondiala a serviciilor în ansamblul ei. Principalul obiectiv declarat a fost încurajarea tarilor în dezvoltare de a-si deschide pietele. Reactia tarilor în dezvoltare la initiativa tarilor dezvoltate de a include serviciile în agenda negocierilor multilaterale a fost, la început, de suspiciune fata de scopul urmarit si de îngrijorare privind consecintele atingerii acestui scop. Cu toate acestea, de la debutul Rundei Uruguay în 1986, multe tari în dezvoltare au avut initiative de liberalizare a anumitor servicii, apartinând de obicei propriilor specializari (turism, constructii, transport).
Fortele care au actionat în sensul liberalizarii tranzactiilor cu servicii s-au manifestat atât pe plan conceptual, cât si pe plan strategic. Din punct de vedere teoretic, s-a încercat demonstrarea unei co 18118y243s relatii directe între liberalizarea comertului si cresterea economica[1].
În mod concret, insuccesele înregistrate de tarile care au adoptat o politica economica centrata pe efectele interne si care au practicat tehnici interventioniste în plina criza fiscala, au influentat decizia de modificare a strategiei economice prin subscrierea la tendintele de liberalizare a comertului. în sfârsit, un rol deloc neglijabil l-au jucat si organismele internationale, cum ar fi Banca Mondiala, Fondul Monetar International care au încurajat reformele structurale dintr-o serie de tari ce au apartinut sistemului economic centralizat sau se caracterizau printr-un grad scazut de dezvoltare economica.
Ritmul implementarii si amploarea reformelor variaza de la o tara la alta. De aceea, dinamica liberalizarii în tarile în dezvoltare este pusa în evidenta de performantele înregistrate în ultimul deceniu de aceste tari, ca urmare a deschiderii comerciale. Daca în domeniul comertului cu marfuri cea mai mare parte a initiativelor de liberalizare în cadrul negocierilor GATT a apartinut tarilor în dezvoltare sau a celor cu economie centralizata (51 din cele 63 de actiuni autonome de liberalizare raportate pâna în 1992), în domeniul schimburilor cu servicii, trendul liberalizarii este lent si alimentat înca, cu mici exceptii, de tarile dezvoltate.
Particularizând în cazul serviciilor definitia procesului de liberalizare prezentata mai sus, masurile cuprinse vizeaza cresterea accesului pe piata a furnizorilor externi si diminuarea discriminarii acestora în raport cu furnizorii interni.
Accesul pe piata poate fi limitat nu numai prin adoptarea de restrictii la frontiera ci si prin anumite masuri de politica interna care deformeaza manifestarile concurentei si fluxurile comerciale. Accesul "liber" pe piata presupune posibilitatea furnizorilor si a consumatorilor externi de servicii de a alege în mod liber, între oricare dintre cele patru modalitati de livrare a serviciilor (ISD sau alte forme ale prezentei comerciale, deplasarea prestatorilor, comertul transfrontalier, deplasarea consumatorilor), o cale de patrundere pe piata externa.
Tratamentul national face trimitere la relatia autoritatilor publice, care pun în aplicare politica economica a statului, cu furnizorii externi de servicii care, odata ce au intrat pe piata interna, trebuie tratati în acelasi mod cu furnizorii interni de servicii. în cazul serviciilor, spre deosebire de bunuri, distinctia între liberalizarea accesului pe piata prin traversarea frontierelor si garantarea tratamentului national este mai greu de determinat astfel încât sa serveasca implementarii masurilor politice si obtinerii efectelor scontate. Frontiera, ca reper spatial pentru aplicarea instrumentelor de politica comerciala în tranzactiile internationale cu servicii, nu are aceeasi semnificatie si importanta ca în cazul comertului international cu bunuri. în schimb, în politica guvernelor al caror obiectiv este liberalizarea accesului pe piata nationala a furnizorilor externi, accentul cade asupra regimului de acordare a tratamentului national.
Ca urmare a particularitatilor politicii comerciale din sfera serviciilor, instrumentele utilizate pentru liberalizarea schimburilor se pot împarti în doua categorii, instrumente care în mod explicit deschid accesul pe piata (permitând concurenta) si instrumente care extind acordarea tratamentului national. în paralel cu aceste instrumente, pot fi adoptate o serie de masuri guvernamentale, practici comerciale sau reglementari (de exemplu, simplificarea formalitatilor de recunoastere a dreptului de proprietate intelectuala), al caror efect indirect este de promovare a accesului pe piata sau de extindere (rareori conditionat) a acordarii tratamentului national spre firmele cu capital strain. Unii autori considera ca acest gen de masuri formeaza o a treia categorie (reziduala) de instrumente de liberalizare comerciala, definita sub titulatura de "alte masuri".
Liberalizarea accesului furnizorilor din exterior pe o piata este de obicei precedata de liberalizarea interna, adica de posibilitatea oricarui furnizor intern de servicii de a concura cu sanse egale în interiorul unei ramuri. La rândul ei, liberalizarea interna pe piata serviciilor are drept conditie necesara, desi nu suficienta, existenta proprietatii private în acele sectoare care în mod traditional se aflau, cel putin partial, în proprietatea statului si sunt în continuare denumite generic "servicii publice". în consecinta, în abordarea liberalizarii, aceasta trebuie tratata ca un proces secvential si de durata al eliminarii treptate a acelor restrictii al caror principal efect este limitarea concurentei pe piata serviciilor.
Reforma politicii comerciale externe destinata tranzactiilor cu bunuri si servicii a fost dirijata spre doua niveluri de actiune: pe orizontala - prin instrumente de politica generala (care se refera la bunuri si servicii) si pe verticala - prin instrumente de politica sectoriala (specifice serviciilor).
Prima categorie cuprinde trei grupe de instrumente: cele care vizeaza dreptul de proprietate (OW), cele care urmaresc schimburile transfrontaliere (FX) si cele care se concentreaza asupra fluxului fortei de munca (LM)[2].
Initiativele concrete de liberalizare de la primul nivel de actiuni cuprind: cresterea plafonului privind dreptul de proprietate al firmelor straine, relaxarea reglementarilor privind repatrierea capitalului (OW), reducerea taxelor vamale ia importuri, restrângerea practicii de plafonare sau contingentare a importurilor (FX), relaxarea conditiilor de acordare a liberei practici sau a sejurului pentru forta de munca de provenienta straina (LM).
La cel de-al doilea nivel întâlnim instrumente care asociaza specificului sectorial pe cel al modului propriu de internationalizare. Acesta ofera un tablou mai fidel al continutului si al stadiului procesului de liberalizare. Reforma politicilor sectoriale angajeaza o gama foarte larga de instrumente aplicabile comertului cu servicii. De exemplu, anularea limitarii ISD în sistemul bancar dintr-o serie de tari, adoptarea legii copyright-ului pentru a se combate pirateria din domeniul cultural-artistic, adoptarea unor reguli mai transparente pentru atestarea profesionala a rezidentilor straini etc.
Rareori se mentioneaza faptul ca, în majoritatea subsectoarelor de servicii, liberalizarea a debutat sub forma actiunilor de deregularizare (descentralizarea reglementarii unor sectoare si aplicarea unor reglementari mai flexibile), a activitatii de prestare, extinzându-se apoi la cea de comercializare a serviciilor. Experienta tarilor dezvoltate privind reforma din domeniul politicii comerciale, aplicate la tranzactiile cu servicii, a aratat ca asocierea dintre deregularizarea sectoriala (cazul transporturilor aeriene) si globalizarea pietelor financiare poate avea efecte spectaculoase asupra viabilitatii rezultatelor reformei. Adoptarea "politicii cerului liber" în Uniunea Europeana, în contextul globalizarii serviciilor financiare, a reprezentat pentru companiile aeriene din tarile membre un act revolutionar si, totodata, prefigurarea conceptului de Piata Unica.
Liberalizarea tranzactiilor internationale cu servicii va permite tarilor lumii sa se specializeze în conformitate cu avantajul comparativ pe care-l detin, adica în acele ramuri ale serviciilor în care sunt mai eficiente sau performante. Ea va potenta eficienta alocarii resurselor si va putea furniza, în anumite conditii, un impuls pentru realizarea eficientei tehnice (X-efficiency)[3]. Totodata, firmele vor tinde sa-si valorifice resursele productive în acele activitati în care pot obtine maximum de efect util, iar consumatorii vor beneficia de servicii mai variate si mai accesibile ca pret.
Avantajele descrise nu încearca sa sugereze ca liberalizarea reprezinta un panaceu. Este de la sine înteles ca obtinerea unor rezultate pozitive de amploare necesita timp pentru a se materializa; în schimb, costurile asociate liberalizarii serviciilor nu vor întârzia sa se manifeste. Ele se vor exprima în mod direct sau sub forma restructurarii proprietatii din industrie, a redistribuirii fortei de munca între sectoarele de activitate sau între tari.
Factorii de decizie politica din majoritatea tarilor lumii au acceptat ideea ca, atunci când sectorul de servicii functioneaza ineficient, el reprezinta un impediment major în procesul cresterii economice, fiind preferabila acoperirea necesarului de servicii din import. Totodata, aprecierea gradului de eficienta a unui sector de activitate nu se poate realiza decât prin confruntarea rezultatelor obtinute cu cele de pe piata mondiala, cu care trebuie sa comunice în mod liber.
Cadrul institutional. Posibilitatea guvernelor de a opta pentru aplicarea unor instrumente de politica comerciala, atunci când doresc sa amelioreze competitivitatea industriei nationale de servicii, reprezinta în cele mai multe cazuri obiect de negociere între doua sau mai multe state. Este important sa se faca distinctie între instrumentele de politica comerciala care pot fi adoptate unilateral si cele care necesita cooperarea mai multor tari sau sunt cuprinse în acorduri internationale. în al doilea paragraf al capitolului am prezentat acele instrumente de politica comerciala care reprezinta optiunile unilaterale ale diferitelor guverne nationale. Aderarea la organizatiile sau acordurile internationale poate facilita autoritatii publice centrale implementarea unor noi masuri de politica comerciala sau modificarea celor existente în functie de obiectivele economice urmarite si de necesitatea finala de aliniere la procesul liberalizarii schimburilor, conferind credibilitate acestei asocieri.
Acordul General pentru Comertul cu Servicii. Cadrul multilateral de negociere a instrumentelor aplicabile tranzactiilor cu servicii este oferit de Acordul International privind Comertul cu Servicii (GATS), gestionat si monitorizat de Organizatia Mondiala a Comertului (WTO), care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1995.
GATS reprezinta cel mai larg cadru institutional, cuprinzând conceptele, regulile si principiile pe baza carora se desfasoara tranzactiile internationale cu servicii, devenind un termen de referinta pentru reglementarile nationale din sfera respectiva, precum si pentru directiile de liberalizare a acestor tranzactii.
Acordul cuprinde trei categorii de componente, dispuse în sase parti[4]: prima categorie de componente este formata din articolele acordului, în numar de 29, a doua categorie de componente o reprezinta anexele acordului care fac referiri la unele ramuri si subramuri ale serviciilor (serviciile financiare, telecomunicatiile, transportul aerian), precum si la exceptiile de la acordarea tratamentului national sau la fluxul de persoane fizice în calitate de producatori, iar a treia categorie de componente grupeaza angajamentele negociate initial si agenda liberalizarii progresive Aceasta ultima categorie cuprinde obligatiile asumate de fiecare tara în legatura cu accesul pe piata si tratamentul national, în scopul obtinerii transparentei masurilor de politica comerciala si reducerii incertitudinii cu care se confrunta exportatorii atunci când îsi lanseaza oferta de servicii sau investitia de capital pe o noua piata.
Pentru administrarea GATS s-a instituit Consiliul pentru Comertul cu Servicii, care, alaturi de Consiliul pentru Comertul cu Marfuri si Consiliul pentru Comertul cu Drepturi de Proprietate Intelectuala, se afla în subordinea Consiliului General al OMT.
Obligatiile generale cuprinse în primele 2 parti ale acordului fac trimitere prealabila la o serie de concepte care trebuiau clarificate înainte ca ele sa reprezinte obiect de negociere. Aceste concepte sunt:
Serviciile ca obiect al schimburilor comerciale, care includ "orice prestare de servicii, din oricare activitate sau ramura, cu exceptia celor oferite în exercitiul functiei guvernamentale"[5];
Caile de comercializare, care includ: (i) livrarea transfrontaliera, definita ca "furnizarea unui serviciu de pe teritoriul unui Stat Membru în teritoriul altui Stat Membru", (ii) furnizarea serviciilor prin deplasarea consumatorilor la locul ofertei, (iii) serviciile furnizate pe teritoriul unei tari membre de catre persoane juridice stabilite legal dar apartinând altei tari membre, (iv) prestarea de servicii de catre persoanele fizice, în calitate de ofertanti, care s-au deplasat temporar dintr-un stat membru pe piata unui alt stat membru;
Clauza Natiunii celei Mai Favorizate (CNMF) este o obligatie cu caracter general (cu exceptia situatiilor de nereciprocitate), aplicabila tuturor masurilor ce afecteaza comertul cu servicii, si se refera la obligatia semnatarului tratatului de a extinde, imediat si neconditionat, asupra serviciilor sau furnizorilor de servicii dintr-un alt stat semnatar, aceleasi avantaje de care beneficiaza serviciile si furnizorii de servicii din celelalte state cu care întretine relatii comerciale;
Obligatiile specifice (OS) se refera la accesul pe piata si tratamentul national, aplicându-se numai la serviciile care sunt incluse în listele de propuneri ale partilor contractante, fiind conditionate de acceptarea lor de catre acestea;
Accesul pe piata (AP) se refera la acordarea dreptului de patrundere pe piata, în cele patru modalitati amintite, tuturor târilor contractante, în mod egal, fara limitari, conditionari sau restrictii care nu au fost acceptate sau specificate în listele de propuneri ale fiecarei parti; restrictiile pot fi de natura cantitativa, cu referire la numarul de furnizori, valoarea tranzactiilor, valoarea activelor sau a cotei de participare la formarea lor, precum si de natura calitativa, cum ar fi natura organizarii juridice a furnizorului strain de servicii;
Clauza Tratamentului National (CTN) este definita ca obligatia unei tari de a acorda acelasi tratament furnizorilor de servicii sau serviciilor altor tari, ca si cel aplicat propriilor servicii sau furnizori de servicii;
"Comertul liber" se refera la lipsa oricaror restrictii discriminatorii privind oricare din modalitatile posibile de livrare a serviciilor.
Listele de propuneri cuprind, conform procedurii GATS, ramurile si subramurile serviciilor pentru care se aplica obligatiile specifice, precum si conditionarile si limitarile în vigoare privind accesul pe piata si acordarea tratamentului national. Gradul de liberalizare este exprimat de numarul de restrictii incluse In lista fiecarei parti semnatare, corelat cu numarul de ramuri si subramuri din lista. Listele cu obligatii sunt "blocate", în sensul ca o tara nu are dreptul sa-si suplimenteze masurile care limiteaza accesul pe piata sau acordarea tratamentului national pentru ramurile si subramurile serviciilor deja incluse în liste. în cazul în care doreste totusi sa introduca noi masuri (adica sa recurga la "exceptii" conform terminologiei GATT), ea trebuie sa le compenseze prin acordarea altor avantaje pârtilor afectate.
Tratarea in extenso a continutului GATS în cuprinsul acestei lucrari nu este nici necesara si nici posibila. Ne vom limita la semnalarea unor serii de implicatii si imperfectiuni ale clauzelor acordului, care au produs îngrijorare în rândul semnatarilor.
Acordarea
neconditionata a CNMF, conform articolului 2 din Acord, presupune
ca, odata cu intrarea în vigoare a Acordului, toate avantajele de
care beneficiau partenerii unei tari în baza unor aranjamente
preferentiale bilaterale sau regionale, limitate la un anumit sector al
serviciilor, se vor extinde automat asupra tuturor membrilor semnatari ai
Acordului. Este cazul, de exemplu, al unor conventii încheiate în cadrul
UNCTAD privind transportul cargo. Acestea ar urma sa faca obiectul
exceptiilor de la clauzele GATS, la cererea expresa a statelor
interesate, cu conditia ca exceptarea sa fie limitata în timp
(cel mult 10 ani) si sa fie revizuita periodic pâna ce
preferintele respective vor putea fi multilateralizate. Exceptiile
sunt negociate cu ocazia rundelor de liberalizare. în acelasi timp, CNMF
nu are în vedere existenta prealabila a unei anumite deschideri
a pietei, ci numai acordarea unui tratament nediscriminatoriu privind
accesul pe piata. Deoarece exista o mare varietate a gradelor de
accesibilitate a pietelor din diferitele tari, clauza
amintita poate fi interpretata ca un accept primit de
tarile care practica politici restrictive de a-si
mentine instrumentele
de politica comerciala în
vigoare la data semnarii acordului, pe care sa le aplice
nediscriminatoriu, tuturor partenerilor. De aceea, în tarile în care,
în anumite subsectoare ale serviciilor, accesul este relativ liber, au insistat
asupra posibilitatii aplicarii exceptiilor de la CNMF ca o
cale de a obliga tarile partenere si semnatari GATS de a practica reciprocitate de acces în domeniul
respectiv. Tentatia de a exclude de la extinderea clauzei furnizorii
straini pentru anumite servicii este cu atât mai mare, cu cât tara
importatoare dispune de o piata mai larga si mai
accesibila. O alta problema majora, generata tot de
articolul 2, se refera la eventualitatea prejudicierii grave a
furnizorilor straini de servicii odata cu retragerea
preferintelor de care beneficiau pe o anumita piata. Cu cât
gradul de dependenta la export fata de piata
respectiva este mai mare, cu atât riscul unor efecte negative, de anvergura,
va fi mai mare.
Unul dintre cele mai importante articole (articolul 4) se refera la încurajarea implicarii tarilor în dezvoltare în procesul de liberalizare a tranzactiilor internationale cu servicii, în aceasta ordine de idei este mentionata importanta evaluarii corecte a nivelului de dezvoltare economica a tarilor respective, reflectat si de ritmul dezvoltarii sectorului de servicii. Se precizeaza, totodata, ca prin încurajarea tarilor în curs de dezvoltare, se întelege cooperarea cu aceste tari în scopul stimularii obtinerii unor rezultate performante din activitatea de servicii, pe piata interna si, în acelasi timp, acordarea unui tratament preferential unilateral acestor tari pentru serviciile în care se urmareste obtinerea unei specializari la export.
Ţarile în dezvoltare sunt mentionate si în articolele care se refera la reglementarile nationale, la transparenta privind cadrul institutional, la uzantele comerciale si la alte informatii legate de pietele de servicii, precum si în articolul care face trimitere la posibilitatea adoptarii unei politici de salvgardare, în situatia în care balanta de plati înregistreaza un deficit cronic. Una dintre deciziile care favorizeaza aceste tari se refera la continutul articolelor 17 si 18. în conformitate cu acestea, acordarea accesului pe piata si a tratamentului national nu sunt considerate ca obligatii, decât în masura în care fiecare tara a înscris în mod expres în lista de propuneri ramurile si activitatile de servicii pentru care si-a asumat angajamente în acest sens.
Articolul 5, care se refera la integrarea economica, permite tarilor membre GATS sa încheie acorduri preferentiale de liberalizare a comertului cu servicii, între ele sau cu alte tari, conditionat de angajamentul de a nu adopta restrictii suplimentare la accesul pe piata fata de celelalte tari partenere GATS. De asemenea, se precizeaza ca, fata de tarile în curs de dezvoltare, ca parti semnatare ale unor acorduri preferentiale, trebuie manifestata flexibilitate în conditionarile si limitarile prevazute. în articolul 25, care se refera la cooperarea tehnica, se specifica necesitatea de a se acorda tarilor în curs de dezvoltare asistenta tehnica numai prin intermediul Secretariatului GATS si cu eventuala implicare a unor organisme specializate, cum ar fi agentiile si comisiile din sistemul ONU. Aici pot fi mentionate Banca Mondiala, Uniunea Internationala a Telecomunicatiilor, Organizatia Aviatiei Civile Internationale, Organizatia Internationala Maritima etc. Toate aceste organizatii si altele asemanatoare deruleaza deja programe multilaterale de cooperare tehnica, în domeniile specifice.
În legatura cu subventiile mentionate în articolul 15 (unul dintre articolele Acordului la care se face referire mai rar, dat fiind caracterul sau mai "delicat"), se accepta existenta sistemului de subventii, dar si faptul ca el duce la distorsionarea comertului international cu servicii. De asemenea, se precizeaza ca, pentru evitarea, diminuarea sau eliminarea consecintelor amintite, este necesara negocierea acestei practici, cu mentiunea ca nu poate fi neglijat efectul stimulator al subventiilor asupra programelor de dezvoltare din tarile în dezvoltare.
Rezulta, din cele expuse pâna aici, ca principalul obiectiv al GATS este obtinerea unei eficiente economice sporite a sectorului de servicii din tarile semnatare, ca urmare a unei mai bune alocari a resurselor si a cresterii accesului la aprovizionarea cu servicii de calitate mai buna, la costuri mai scazute. Alinierea ofertei nationale la aceste conditii, prin confruntarea pe piata cu furnizorii externi, va mari totodata competitivitatea sectorului national si îi va permite sa se dedice exportului. în acest fel, importul de servicii va crea oportunitati pentru exportul de servicii.
GATS nu este însa unicul acord multilateral cu relevanta asupra comertului international cu servicii, desi el cuprinde cea mai mare parte a sectorului si are cea mai larga extindere geografica. Alaturi de GATS au mai fost negociate si au intrat în functiune un numar impresionant de acorduri, tratate si întelegeri interguvernamentale la nivel regional, grupând fie tari dezvoltate, fie tari în dezvoltare, rareori reusind sa concilieze interesele ambelor categorii de tari într-un act unic. De asemenea, o mare parte din ramurile industriei serviciilor beneficiaza de acorduri încheiate între tarile interesate în tranzactiile internationale cu anumite servicii (în special transport, telecomunicatii, servicii audiovizuale, servicii financiare). Vom trece în revista câteva dintre acordurile mai importante din punctul de vedere al pietei serviciilor, dar si al intereselor economiei românesti.
2.2. Instrumente de politica comerciala aplicabile tranzactiilor
internationale cu servicii
Globalizarea serviciilor a debutat înaintea procesului de reglementare a schimburilor internationale cu servicii, astfel încât factorii de decizie nationali au fost constrânsi sa institutionalizeze o situatie data, la care s-a ajuns în mod spontan, înainte ca aceasta sa scape definitiv de sub control. Printre pârghiile folosite în acest scop se numara si instrumentele traditionale de politica comerciala care au trebuit adaptate specificului schimburilor invizibile, situatiei de pe piata si obiectivelor strategice ale politicii economice. Modificarea acestor obiective, în timp, a fost transpusa pe planul politicii comerciale într-un proces evolutiv care a cuprins mai multe etape.
Într-o prima etapa, asupra comertului cu servicii au fost extinse instrumentele clasice ale politicii comerciale preluate de la comertul cu bunuri materiale. Odata cu accentuarea concurentei pe piata serviciilor si în paralel cu cuprinderea serviciilor considerate "publice" în procesul de privatizare, au fost adoptate noi instrumente cu caracter specific, adaptate particularitatilor internationalizarii din sfera serviciilor.
Constientizarea rolului jucat de servicii în economia mondiala, precum si efectele negative asupra fluxurilor de marfuri induse de barierele din calea fluxurilor de servicii, au dat semnalul abordarii problemei privind liberalizarea comertului international cu servicii. încheierea Acordului General pentru Comert si Servicii a adus un element de noutate în cadrul negocierilor multilaterale privind comertul cu marfuri, prin focalizarea problematicii liberalizarii asupra fluxurilor de servicii. S-a intrat astfel în cea de-a doua etapa a procesului de creare a cadrului institutional pentru reglementarea tranzactiilor cu servicii. Mai mult decât atât, realitatea globalizarii trebuia sustinuta si de masuri concrete de stimulare a schimburilor internationale cu servicii si de liberalizare a fluxurilor de capital destinat investitiilor directe din sfera serviciilor. Astazi, tranzactiile internationale cu servicii sunt reglementate în toate tarile lumii, existând o mare varietate de instrumente comerciale aplicate într-o mare diversitate de forme, de nuante si grade de intensitate.
Ca si în cazul comertului cu marfuri, instrumentele de politica comerciala pot fi utilizate în scop protectionist si/ sau promotional, la import si/ sau la export. Precizarea obiectivului urmarit prin politica de comert exterior este deosebit de importanta, deoarece evaluarea eficientei instrumentelor si selectionarea acestora depind de scopul economic prioritar.
În cazul în care obiectivul politicii este limitarea importurilor, instrumentele tarifare sunt mai eficiente decât subventiile. în cazul serviciilor, principalul obiectiv urmarit prin politica comerciala este, asa cum a demonstrat realitatea, restrictionarea importurilor. Limitarea importurilor de servicii prin aplicarea unei taxe vamale la frontiera este însa greu de imaginat si de realizat, dat fiind caracterul imaterial al obiectului schimburilor. Totodata, deoarece importul de servicii se realizeaza rareori prin modalitatea de livrare transfrontaliera, posibilitatea aplicarii instrumentelor traditionale de politica comerciala este mult diminuata.
Teoria clasica a comertului international[6] sustine ca, atunci când obiectivul politicii este încurajarea unei activitati economice amenintate de concurenta produselor din import, din punctul de vedere al avantajului economic obtinut de catre tara importatoare, subventionarea activitatii este preferabila masurilor tarifare. Desi taxele vamale la import, prin cresterea preturilor de vânzare pe piata nationala, stimuleaza activitatea furnizorilor de servicii nationali, motivându-i sa produca mai mult, consumatorii sunt afectati de aceste preturi, fiind nevoiti sa-si reduca consumul. în ultima instanta, scaderea cererii de consum va frâna dezvoltarea activitatii astfel protejata iar efectul stimulator al taxei vamale va fi anulat. Subventionarea furnizorilor nationali de servicii nu numai ca îi motiveaza si stimuleaza, dar îi protejeaza în acelasi timp si pe consumatori, care se vor manifesta printr-o cerere efectiva, solvabila, constanta sau chiar în crestere. în concluzie, instrumentul de politica comerciala care stimuleaza pe întreprinzatori fara a impune sacrificii consumatorilor este preferabil celui care, desi stimuleaza activitatile de servicii, îi afecteaza în schimb pe consumatori.
Evaluarea costurilor si avantajelor în cazul restrictiilor cantitative la import presupune o analiza economica mai complexa, datorita marii diversitati de instrumente utilizate. Aplicarea sistemului de contingentare a importurilor unui serviciu are drept efect reducerea importurilor, dar determina cresterea tarifelor, de cele mai multe ori, peste nivelul pietei mondiale. Titularul unei autorizatii de import poate importa serviciul la tariful mai scazut al pietei externe si îl poate vinde pe piata interna la un tarif mai ridicat. Diferenta între tarife reprezinta pentru detinatorul dreptului de import un fel de "renta" sau un profit de monopol, un profit care nu are legatura cu performantele sale economice sau tehnice.
Determinarea costului economic al restrictiilor cantitative trebuie sa ia în calcul situatia concurentei de pe piata sau din activitatea protejata si destinatia "rentelor" obtinute pe baza autorizatiei de import. Daca "renta" este încasata de importatorii nationali, si pe piata serviciilor protejate se manifesta, în mod liber, concurenta, taxele vamaie si contingentele induc, pe termen scurt, efecte echivalente. În cazul în care "renta" este expatriata, fiind însusita de agenti economici din strainatate, - ca în cazul restrictiilor voluntare la export -, restrictiile cantitative reprezinta o modalitate mai costisitoare de protectie a productiei nationale decât o masura de tip tarifar. De asemenea, efectele determinate de adoptarea masurilor tarifare si cele generate de restrictiile cantitative nu sunt asemanatoare atunci când ele sunt aplicate pe o piata cu concurenta imperfecta. Primele pot duce la încurajarea formarii de monopoluri, atunci când cresterea foarte mare a tarifelor serviciilor din import are efecte prohibitive asupra importurilor. Chiar si în situatia în care ar exista numai un singur producator national, consumatorul ar avea posibilitatea de a opta între serviciul din import si cel indigen. Restrictiile cantitative la import nu permit aceasta optiune, astfel încât unicul ofertant national obtine cu usurinta pozitia de monopol.
Statul poate apela la subventionarea prestatorilor nationali, ceea ce are drept efect cresterea competitivitatii producatorilor interni, care astfel pot vinde serviciul la acelasi pret cu cel de pe piata externa. Consumatorii nu se mai confrunta cu cresterile de pret, masura adoptarii subventiilor generând un echilibru de tip "second best", în conditia în care distorsiunea remediata este mai mare decât cea creata, respectiv decât efortul bugetar. Politica tarifara poate fi inclusa între solutiile de tip "third best" (de gradul trei) s.a.m.d.
Cu alte cuvinte si schematizat, cele expuse mai sus pot fi exprimate prin relatia care compara calitatea protectiei cu costul acesteia:
(second best) > TAXA VAMALĂ (third best) > CONTINGENTUL (forth best)...
Clasificarea instrumentelor de politica comerciala în tranzactiile cu servicii ar putea avea drept criteriu relatia dintre echilibrul obtinut prin implementarea unei masuri destinate atingerii unui obiectiv economico-social si gravitatea dezechilibrelor care rezulta.
Clasificarea instrumentelor de politica comerciala aplicabile tranzactiilor cu servicii[7]. Hoekman si Primo Braga[8] au pus în evidenta urmatoarele categorii de instrumente folosite ca bariere la importul de servicii:
(1) Restrictii cantitative (RC) aplicabile furnizorilor de servicii. Exemplele tipice se întâlnesc pe piata serviciilor de transport unde se practica sistemul cotelor (contingentelor) reciproce înscrise în acordurile bilaterale care se încheie între tari (acorduri de sharing). Restrictiile pot ajunge, în unele tari, pâna la prohibitie fata de ofertantii externi de servicii, cum ar fi pentru transportul intern, telecomunicatii de baza, servicii juridice, de asigurari, de educatie, de prospectare, de consultanta în investitii etc. De asemenea este frecventa restrictionarea fluxurilor transfrontaliere de informatii, pentru a împiedica accesul pe piata al furnizorilor externi de servicii.
Restrictii prin pret (RP), care pot lua urmatoarele forme:
taxe de viza la intrarea sau iesirea din tara, tarife portuare sau aeroportuarediscriminatorii, aplicate fata de companiile de transport straine, controlul public asupra tarifelor de acces la anumite servicii (telecomunicatii, transport, servicii financiare;
tarifele vamale aplicate la importul unor bunuri care înglobeaza servicii reprezinta o metoda eficace de micsorare a importului unor servicii audiovizuale, informationale etc. Totodata, tarifele vamale pot fi directionate spre importul unor produse cu ajutorul carora sunt prestate servicii, cum ar fi tehnica de calcul, echipamente de teleco municatii, material publicitar;
subventiile acordate de stat reprezinta o alta modalitate de influentare a preturilor, practicându-se în cazul serviciilor de constructii, de comunicatii, de transport rutier si feroviar.
Restrictiile administrative (RA) presupun, de obicei, conditionarea prestarii de servicii de catre furnizorii externi, de obtinerea unor documente administrative (licente, certificate) sau de respectarea unor norme si standarde cum ar fi cele de mediu, în cazul turismului si transportului. Comenzile guvernamentale sunt de aseme nea utilizate cu scopul de a favoriza furnizorii interni de servicii si bunuri, în raport cu cei externi, prin intermediul marjelor preferentiale sau chiar a unor interdictii explicite.
Restrictiile de retea (RR) se refera la accesul discriminator la sistemele de distributie si comunicatii, întâlnit în multe tari, în sub-sectoarele de telecomunicatii, transport aerian, publicitate, asigurari, în reteaua de intermediere.
Pe parcursul negocierilor din cadrul Rundei Uruguay, cu contributia tarilor si institutiilor participante, au fost lamurite mai multe concepte care se refera la tranzactiile internationale cu servicii si care contribuie la clarificarea principiilor si sistematizarii tehnicilor de desfasurare a acestor tranzactii. Astfel, conform GATS (General Agreement on Trade in Services), instrumentele utilizate pentru protectia ofertantilor de servicii de pe piata nationala pot fi structurate în trei mari categorii:
A. Instrumente care limiteaza accesul pe piata,
B. Instrumente care reglementeaza acordarea tratamentului national si
C. Alte masuri care cuprind instrumente ce reglementeaza dreptul de proprietate intelectuala sau protejeaza consumatorii, deci în mod indirect protejeaza si piata nationala.
Primele doua grupe de instrumente au actiune directa asupra tranzactiilor cu servicii, sunt mai transparente si, astfel, mai accesibile cunoasterii. Cea de-a treia categorie cuprinde o gama larga de masuri cu efect difuz, fiind mai greu de sesizat caracterul lor protectionist.
Reglementarea accesului pe piata a furnizorilor externi de servicii poate fi limitativa sau prohibitiva, pentru oricare dintre modalitatile de internationalizare a exportatorului de servicii: transfrontaliera, ISD sau stabilirea pe piata. Limitarea importurilor se poate obtine prin aplicarea contingentelor (cum ar fi interdictia navelor straine de a efectua servicii de cabotaj - contingent 0), a cotelor obligatorii la consumul anumitor servicii (de exemplu, programele de televiziune care sa cuprinda o cota maxima de productii straine) sau a controlului deplasarii consumatorilor în exteriorul tarii (prin limitarea numarului de vize turistice) etc. De asemenea, un exemplu sugestiv, pentru a ilustra restrictiile cantitative asupra importului sau exportului de servicii prin intermediul normarii sau reglementarii comertului cu bunuri, îl reprezinta adoptarea în unele tari a obligativitatii asigurarii marfurilor la import sau/ si la export numai la companiile nationale de asigurare.
Un alt mod de a obstructiona accesul pe piata a serviciilor din import este de a împiedica chiar accesul prestatorului strain de servicii. Astfel, de exemplu, bancilor straine, fie ca le este interzisa intrarea sau stabilirea de centrale în unele tari, fie ca nu au dreptul sa presteze decât o gama restrânsa de operatii.
Instrumentele cuprinse în cea de-a doua categorie de masuri de politica comerciala, a reglementarii acordarii tratamentului national, urmaresc protejarea prestatorilor nationali, fie prin acordarea unui avantaj de cost (de exemplu, prin subventii directe), fie prin dezavantajarea concurentilor externi care sunt obligati sa suporte costuri suplimentare pentru a putea presta un anumit serviciu pe piata respectiva. Acest ultim obiectiv poate fi atins, de exemplu, prin limitarea accesului la sistemele de rezervare computerizata, în cazul companiilor aeriene straine, prin fixarea valorii minime a capitalului social pentru o banca cu capital strain la un nivel mai ridicat decât pentru o banca cu capital national sau nuantarea avantajelor fiscale în functie de tara de provenienta a capitalului în cazul societatilor de asigurare. Efectul protectionist al acestor masuri este echivalent cu cel obtinut prin masurile tarifare. în acelasi timp însa, spre deosebire de taxele vamale, aceste masuri nu furnizeaza venituri la bugetul de stat si deterioreaza raportul calitate-pret pentru serviciile furnizate de firmele straine. în cazul subventiilor directe acordate prestatorilor nationali, importatorii de servicii au posibilitatea sa opteze pentru cel mai avantajos raport calitate-pret pe care îl ofera piata mondiala.
Daca preluam din teoria comertului cu bunuri materiale criteriul costului economic al protectiei si îl aplicam pentru compararea instrumentelor de politica comerciala utilizate în comertul cu servicii, putem opina ca taxa asupra consumului si, implicit, taxa vamala au efecte favorabile minime asupra promovarii unei activitati supuse concurentei firmelor straine. în acelasi timp, adoptarea unei politici de sustinere sau reducere a costurilor ofertantilor nationali este mult mai eficienta, pentru atingerea scopului amintit, decât politica de amplificare fortata a costurilor ofertei din import. Aceasta este cu atât mai adevarat cu cât costul social presupus nu ar fi compensat de încasarile bugetare. Acelasi rationament se aplica si în cazul contingentelor. Firmele care dispun de autorizatii de import care le permit accesul pe o piata aparata prin contingente beneficiaza de un profit suplimentar ce se regaseste în pretul perceput consumatorului, fiind deci suportat de acesta.
Analiza instrumentelor de politica comerciala aplicabile tranzactiilor cu servicii trebuie corelata cu modul, atât de specific, în care se realizeaza internationalizarea serviciilor. Asa cum am aratat, caracterul imaterial si relational al serviciilor, precum si alte particularitati ale fluxurilor de servicii îsi pun amprenta asupra diferitelor modalitati de internationalizare a unei firme furnizoare de servicii. Mai mult decât atât, diferitele subramuri ale sectorului de servicii adopta mixuri proprii ale strategiei de patrundere pe piata externa. Aceeasi specificitate în modul de a reactiona o manifesta si diferitele tari care îsi reglementeaza tranzactiile cu servicii prin gama larga de instrumente care stau la dispozitia statului, în scopul de a deschide (mai mult sau mai putin) piata interna firmelor straine prestatoare de servicii.
Reamintim ca modalitatile fundamentale de internationalizare a firmei de servicii (conform GATS) si în acelasi timp de livrare a serviciilor pe piata externa sunt: livrarea transfrontaliera (M1), deplasarea consumatorilor de servicii în tara exportatoare (M2) investitiile de capital si aranjamentele contractuale (M3) si deplasarea producatorilor de servicii la locul consumului (M4).
Un tabel sintetic al instrumentelor de politica comerciala utilizate pentru fiecare dintre modalitatile de internationalizare a serviciilor pune în evidenta varietatea de mijloace care stau la dispozitia statelor pentru a proteja pietele nationale si a controla gradul de deschidere al acestora fata de concurenta externa. Reprezentând într-o matrice cele doua planuri de structurare a instrumentelor de politica comerciala: scopul reglementarii (3) si modalitatea de livrare a serviciilor (4) obtinem 12 categorii mari de reglementari ale tranzactiilor cu servicii pe piata externa:
Categorii de instrumente comerciale asociate modalitatilor de livrare
|
Acces pe piata |
Tratament national |
Alte masuri |
|
|
Transfrontaliera |
subventii, tarife, taxe - restrictii cantitative - conditionari la import |
comenzi guvernamentale - discriminarea accesului la reteaua logistica, la subventii, taxe - protejarea proprietatii intelectuale - controlul preturilor |
|
|
Deplasare consumator |
- regimul vizelor, documentelor, formalitati administrative |
- (0) limitari valutare, taxe de calatorie, asigurari - (D) drept de proprietate, reglementari valutare, discriminari de pret |
|
|
1. S. D. |
- prohibitia sau limitarea investitiilor - restrictii geografice, de volum, sectoriale |
- conditii de performanta - acces la finantare - masuri fiscale - transferul profiturilor |
protectia consumatorului - instrumente de atragere a investitiilor - protectia mediului |
|
Deplasare producator |
- vize, permis de munca - conditii de calificare |
- conditii de viata si munca, regim fiscal, asigurari, repatrierea veniturilor |
- reglementarea repatrierii veniturilor - obstacole culturale |
Sursa: sinteza si prelucrare dupa Liberalizing International. Transactions in Services: A Hundbook, WTO, pp. 76-128
2.3. Politica UE în domeniul serviciilor
Comertul intracomunitar. Performantele comerciale în domeniul tranzactiilor cu servicii ale fiecarui stat membru UE sunt evaluate prin intermediul a doi indicatori: rata de acoperire intracomunitara (proportia exporturilor intracomunitare în importurile intracomunitare) si indicele specializarii la export. Primul indicator ofera posibilitatea de comparare a performantelor statelor UE pe piata comunitara, în timp ce cel de-al doilea indicator este calculat la nivelul pietei mondiale. Pozitia pe piata mondiala a serviciilor tarilor membre UE poate fi apreciata ca dominanta, pe baza indicatorilor care arata locul ocupat de catre fiecare dintre tari pe fiecare dintre subpietele principalelor servicii tranzactionate în lume. în cadrul pietei serviciilor de transport, trei tari ocupa cel mai mare segment al ofertei la nivel Comunitar: Uniunea Belgo-Luxemburgheza (UBL) în transportul maritim (28,6%) si Olanda, pentru celelalte forme de transport (28,5%), fiind specializata în transportul rutier. Spania, Germania si Franta detin ponderi ridicate pe piata transportului aerian, respectiv 17%, 20,1% si 16%, zborurile internationale detinând 90% din traficul aerian derulat de companiile nationale, iar din acestea cele extraeuropene având, în cazul celor trei tari, ponderi foarte diferite, respectiv 6,6%, 24%, 14%, sub cea înregistrata de Marea Britanie - 26%. în turism, Spania si Italia si-au rezervat împreuna aproape jumatate din piata (25,3% si 20,8%) urmate de Franta (14,1%). în domeniul bancar si al asigurarilor, patru tari concureaza pentru primul loc: Franta, Marea Britanie si UBL. Franta cu cea 36% din piata asigurarilor, Marea Britanie cu 35,5% din piata bancara si UBL cu 27% din piata asigurarilor. în cazul serviciilor comerciale si de afaceri, UBL si Olanda ocupa cea 36% pentru primul grup de servicii si 50% pentru al doilea grup. Germania domina piata constructiilor (36%), iar Marea Britanie ocupa o pozitie dominanta pe piata telecomunicatiilor (27%), datorita mai ales masurilor de deregularizare a sectorului.
Se poate, în concluzie, semnala existenta a doua grupe de tari: prima grupa cuprinde majoritatea tarilor UE care s-au specializat în unul sau doua servicii de export, în timp ce al doilea grup, format din UBL, Olanda si Marea Britanie, înregistreaza cele mai ridicate performante comerciale pe cel putin sase piete de servicii. în toate tarile UE, indicatorii ce masoara locul sectorului de servicii în economie au valori comparabile.
Toate tarile beneficiaza de aceleasi avantaje privind liberalizarea schimburilor intracomunitare, în toate tarile exista o cerere interna dezvoltata pentru toate serviciile fie de productie, fie de consum, toate tarile au dotari în munca si capital, comparabile pe plan cantitativ si calitativ. Rezulta ca determinantii specifici intra-specializarii în servicii trebuie cautati în afara cererii de servicii si dotarii în factori. Ei apartin probabil sectorului însusi, actionând din interiorul acestuia si configurându-l diferit de la o tara la alta.
Comertul extracomunitar. În conformitate cu balanta de plati din statisticile comunitare rezulta ca, în 2001, exportul de marfuri fizice al tarilor comunitare în afara pietei unice au avut o valoare de trei ori mai mare decât a exportului cu servicii, desi încasarile din exportul de servicii au crescut cu 5% în anul 2001 fata de anul 2000, iar importurile cu 4,3%. Aceste modificari s-au regasit în cresterea soldului pozitiv al balantei de servicii, care a reprezentat 9 mld. euro în anul 2001. Trei din sectoarele de servicii - transporturile, turismul si alte servicii comerciale - au reprezentat 74,1% din totalul tranzactiilor extracomunitare cu servicii. în balanta comertului cu servicii al tarilor Uniunii Europene, Marea Britanie detine cea mai mare parte a soldului creditor (17,5%), iar Germania are cel mai voluminos sold debitor. Este o situatie semnificativa, deoarece, în acelasi an, Marea Britanie detinea în comertul extracomunitar cu marfuri fizice cel mai mare sold deficitar, iar Germania, cel mai mare sold excedentar. Semnificativ este faptul ca specializarea intraeuropeana în diferitele activitati pare sa se fi accentuat, iar serviciile tind sa se constituie în activitati care pot restabili echilibrul economic, atât prin contributia lor în comertul exterior, cât si prin aportul în PIB, la nivelul întregii piete europene. Ramâne de vazut cum va evolua situatia dupa extinderea UE.
Problema specializarii în productia si comertul cu servicii poate fi încheiata prin evocarea celor aratate, la începutul acestui capitol, în legatura cu accentuarea complementaritatii în productie între bunuri si servicii. Impactul acestui proces asupra competitivitatii unitatilor economice si a sistemelor economice nationale, atât pe piata bunurilor, cât si pe cea a serviciilor, reprezinta de fapt exprimarea unui plus de competitivitate atunci când, din interactiunea bunuri-servicii, se obtin o utilitate si o valoare mai mare decât suma utilitatilor si valorilor individuale.
Albert Bressand (1985), care a si introdus notiunea de compacks a pus în evidenta sursa unor noi avantaje comparative, care nu se bazeaza pe costurile unitare ale output-ului, dispersate, deci irelevante, ci pe posibilitatea fiecarei tari de a combina în modul cel mai eficient productia elementelor care sunt cuprinse în fiecare grupa compack. Nivelul acestei eficiente va sta si la baza deciziilor de politica comerciala privind optiunea de protectie a productiei nationale de compacks-u ri (oricare ar fi denumirea lor specifica) ce apartin unei anumite ramuri industriale. Bressand a mai pus în evidenta si faptul ca serviciile, în calitatea lor de intermediar al comertului cu bunuri, joaca un rol important în procesul de integrare si internationalizare de pe piata bunurilor, având capacitatea de a accelera sau frâna aceste procese. De aceea, cu ocazia negocierilor comerciale bilaterale sau multilaterale privind liberalizarea schimburilor, alaturi de bunuri au aparut ca obiect de negociere distincta serviciile, ca o consacrare a individualizarii INVIZIBILULUI în tranzactiile internationale.
Dimensiunea sectoriala a serviciilor este apreciata în tarile UE pe baza unei taxo-nomii proprii a activitatilor destinate pietei externe. Astfel, distingem urmatoarele patru categorii de tranzactii externe cu servicii:
Categoria A. Consumatorul-importatorsi producatorul-exportator imobili si localizati în tari diferite. Tranzactiile se pot realiza prin intermediul retelelor de transmitere a informatiilor, ca în cazul unor servicii financiare.
Categoria B. Consumatorul-importator se deplaseaza spre tara de origine a producatorului-exportator. Este cazul serviciilor turistice, educationale, medicale, service-ului portuar si aeroportuar, transportului rutier si feroviar si al unor subramuri ale serviciilor de distributie.
Categoria C. Producatorul-exportator se deplaseaza spre o alta tara, pentru a presta servicii consumatorilor-importatori în tara de resedinta a acestora. Este cazul serviciilor profesionale, de transport si de constructii.
Categoria D. Producatorii dintr-o tara îsi stabilesc o filiala într-o alta tara, cu scopul de a produce si comercializa servicii. Aceasta este si modalitatea dominanta de externalizare a activitatii ofertantilor de servicii din tarile UE, deoarece asigura conditia esentiala a productiei si consumului serviciilor: interactiunea producator-consumator. Intra în aceasta categorie cea mai mare parte a serviciilor profesionale, serviciile financiare si de distributie.
Indicatorii sectoriali[9]. La începutul acestui secol, economia europeana a devenit, în mare, o economie de servicii sau o economie "postindustriala". Cresterea preocuparilor pentru protectia mediului si pentru ameliorarea calitatii vietii, ponderea în crestere a persoanelor vârstnice în totalul populatiei si a femeilor în populatia activa, reducerea timpului de munca au determinat o spectaculoasa crestere a cererii pentru serviciile de consum: audiovizuale, turistice, de divertisment, culturale, medicale etc. Dezvoltarea serviciilor este legata si de strategia dezvoltarii durabile, activitatile subsumate sectorului respectiv nefiind consumatoare de resurse, fiind nepoluante si sustinând tendinta de protejare a potentialului natural planetar.
Subsectorul distributiei comerciale (comertul cu ridicata si cu amanuntul) mobilizeaza forta de munca a circa 21,5 mii. persoane sau aproape a cincea parte din totalul populatiei ocupate, generând o valoare adaugata de 640 mld. euro. Proportia de valoare bruta adaugata de serviciile de distributie comerciala difera de la o tara la alta, dar depaseste 15% numai în Portugalia (17%), Italia (15,4%), Belgia (15,1%) si Spania (15,1%). în celelalte tari indicatorul respectiv fluctueaza între 8-14%. în aproape toate tarile (exceptie facând Danemarca), serviciile de distributie au o contributie mai ridicata la atragerea fortei de munca decât la crearea de valoare adaugata. Numarul cel mai mare de firme de distributie îl întâlnim în Italia, urmata de Spania si Germania, iar cifra de afaceri cea mai ridicata o obtin firmele din Germania, Franta si Marea Britanie unde capitalul este puternic concentrat si productivitatea activitatii este mai ridicata decât media europeana.
Subsectorul hotelier si de restaurante (HORECA) este asociat în cele mai multe cazuri industriei turistice, desi turismul reprezinta o piata distincta si mult mai complexa. Putem considera ca HORECA se constituie în furnizor de input-uri pentru piata turistica. în Europa activeaza cea 1,3 mii. de firme hoteliere si de restaurante, reprezentând 7,5% din totalul de întreprinderi neagricole de pe continent. Capitalul este dispersat într-un numar mare de mici întreprinderi (media de angajati fiind de 3-6 persoane), astfel încât 60% din forta de munca angajata este cuprinsa în firme cu mai putin de 10 angajati si 80%, în firme cu mai putin de 50 de angajati. în total, 6 mii. persoane lucreaza în firmele incluse în acest subsector. Spania este tara în care HORECA contribuie cel mai mult la formarea produsului national net (7,5%), fiind urmata de Portugalia, Austria, Italia. în Franta, Portugalia, Luxemburg si Italia s-a înregistrat în ultimii ani un ritm pozitiv al angajarilor în sfera HORECA, în timp ce în Danemarca si Austria atragerea de forta de munca este în declin.
Subsectorul transporturilor cuprinde întreprinzatorii a caror activitate consta în transportul marfurilor si persoanelor, fie prin actiune directa (prin mijloace de transport terestre, aeriene si navale), fie prin actiuni indirecte sau complementare (prin servicii de depozit, servicii portuare si aeroportuare). Informatiile statistice privind dimensiunea subsectorului se refera numai la activitatea firmelor specializate. Trebuie subliniat faptul ca un numar mare de mari societati producatoare sau de distributie dispun de propriile lor mijloace de transport si efectueaza, pentru uzul propriu, transportul marfurilor sau persoanelor, fara ca activitatea respectiva sa fie inclusa în statistica subsectorului. Evolutia transporturilor a fost întotdeauna influentata de activitatea economica generala, existând o strânsa legatura între subsectorul transporturilor si celelalte ramuri economice.
În ultimii ani, industria transporturilor a fost influentata si de o serie de factori exogeni: extinderea Pietei Unice Europene, schimbari în tehnologia si organizarea proceselor de productie (aprovizionarea si desfacerea unor cantitati mici de produse livrate cu o frecventa mai mare: sistemul just-in-time), deregularizarea transporturilor si în special a celor aeriene. Subsectorul serviciilor de transport s-a caracterizat în anii '80 prin cresterea numarului de întreprinderi, de exemplu acesta dublându-se între 1980 si 1990 în Germania si Belgia. Numarul total de întreprinderi Europene private, publice si mixte care-si desfasoara activitatea în industria transporturilor depaseste 730 de mii, ceea ce reprezinta peste 4% din numarul total de întreprinderi neagricole de pe continent. Cel mai mare numar de întreprinderi de transport îl gasim în Spania, Germania si Italia, iar cel mai mare volum al fortei de munca angajate în transporturi este întâlnit în Germania, Marea Britanie, Franta, Spania. Cel mai mare transportator al Europei este Marea Britanie, unde veniturile anuale (în anii 1995 si 1996) obtinute din aceasta activitate ating 110 mld. euro, fiind urmata îndeaproape de Germania cu 107 mld. euro. în Danemarca, transporturile îsi aduc cea mai ridicata contributie la formarea PNB - cea 7%, urmând Belgia si Finlanda cu o contributie de peste 6%. în celelalte tari ponderea transporturilor la formarea valorii adaugate este mult mai scazuta. Forta de munca totala angajata în transporturi este de 5,5 mii. persoane, adica 4% din numarul total de angajati din întreprinderile non-agrico/e. Se înregistreaza o tendinta continua de crestere a numarului de persoane angajate în aceasta activitate, în toate tarile UE.
Subsectorul comunicatiilor cuprinde întreprinderile angajate în activitati postale si de telecomunicatii. în Europa acest sector a fost, în mod traditional, monopol de stat. în prezent, în majoritatea tarilor Europene, operatorii nationali din unele subramuri ale comunicatiilor se pregatesc sa concureze cu societatile cu capital privat ca urmare a transformarii pietelor respective în piete concurentiale. Subsectorul comunicatiilor se caracterizeaza înca printr-un grad înalt de concentrare a capitalului si a fortei de munca. Astfel, 97% din angajatii din domeniu lucreaza în societati cu mai mult de 250 de lucratori. Este sugestiv pentru ilustrarea gradului de integrare al comunicatiilor faptul ca cel mai mare numar de companii nationale este de 6.813 si apartine Marii Britanii, care înregistreaza totodata si cea mai mare cifra de afaceri, 24,7 mld. euro, obtinuta din activitatea a cea 460 mii de angajati. Aceiasi indicatori, în aceeasi ordine, caracterizeaza piata italiana cu 1.285 companii, 20 mld. euro si 320 mii angajati, olandeza cu 1.541 companii, 9,7 mld. euro si 67 mii angajati si suedeza cu 232 companii, 8,1 mld. euro si 78 mii de angajati. Analizând ponderea comunicatiilor în crearea de valoare adaugata, putem grupa tarile UE în trei mari categorii: Luxemburg si Grecia, unde comunicatiile au cea mai mare contributie (3,5 si 3,4%), Belgia, Danemarca si Italia, în care contributia comunicatiilor este sub media europeana de 2% si celelalte state membre, în care aportul subsectorului respectiv se situeaza între 2 si 2,5%.
Subsectorul financiara înregistrat în ultimele decenii profunde modificari structurale. Dintre factorii care au dus la restructurarea activitatii financiare fac parte desigur cei de natura economica, cunoscuta fiind legatura organica a subsectorului financiar cu celelalte domenii ale vietii economice, dar si factorii politici si tehnologici, a caror influenta a prevalat în ultimul deceniu. Programul legislativ al Comisiei Europene a avut drept scop liberalizarea subsectorului în interiorul Pietei Unice prin abolirea reglementarilor privind controlul schimburilor valutare si desfiintarea barierelor din calea expansiunii pietelor financiare. Din punct de vedere tehnologic, informatica, în general, si utilizarea ordinatoarelor, în special, au redus necesarul de forta de munca pentru tranzactiile financiare. în domeniile bancar si al asigurarilor functioneaza cea 12.600 de societati, din care o treime sunt societati de asigurare si doua treimi sunt societati de intermediere financiara. Activitatea de asigurare este organizata si a evoluat în mod diferit de la o tara ia alta. în Belgia si Spania ea a avut un ritm descendent, în contrast cu Franta, Italia si Luxemburg, unde a fost înregistrata o evolutie spectaculoasa a pietei în ultimii ani. Volumul activitatii societatilor de asigurare (exprimat în volumul brut al primelor) a marcat cea mai înalta valoare în Germania -153,4 mld. euro pentru cele 495 societati existente, pe locul 2 plasându-se Franta-121 mld. euro pentru 507 societati de asigurare, urmata de Marea Britanie cu 105 mld. euro, obtinute de cele 868 de societati de asigurare. Daca ne îndreptam atentia spre activitatea bancara, putem spune ca aceasta este derulata de cea 8.400 de companii, cu tendinta de scadere a numarului, respectiv în avantajul cresterii dimensiunii firmelor, pe baza frecventelor fuzionari si achizitii. în acest fel, dimensiunea medie a întreprinderii bancare a crescut în ultimii ani, 80% din personalul bancar activând în întreprinderi cu mai mult de 250 de angajati. în majoritatea statelor membre UE serviciile financiare reprezinta 4-6% din totalul valorii brute adaugate. De la aceasta proportie se abat Luxemburgul, cu o pondere de peste 17%, Austria cu 7,8%, Portugalia cu 7,4%, Irlanda si Spania, fiecare cu cea 7%. în total, în serviciile financiare lucreaza
3,5 mii. angajati, din care 1 mii. în asigurari si 2,5 mii. în sistemul bancar, ocupând în totalul european al fortei de munca active o pondere, în medie, de 3-4% (cu exceptia Luxemburgului, unde activeaza în sectorul financiar 9% din forta de munca activa). Alte servicii de piata cuprind o mare varietate de activitati, ca serviciile imobiliare, leasing, servicii informationale, servicii de cercetare si dezvoltare si alte servicii profesionale. Este grupa de servicii care, comparativ cu celelalte subsectoare, a cunoscut cea mai rapida crestere în ultimele doua decenii. Dezvoltarea acestei piete poate fi atribuita mai multor factori:
În primul rând faptului ca industria prelucratoare a cedat sectorului de servicii o parte a activitatilor intelectuale cu caracter creativ pe care Ie-a încredintat unor societati specializate. Este cazul serviciilor de gestiune, de management, de cercetare a pietei, de design industrial, de publicitate, de personal.
În al doilea rând, expansiunea întregului sector de servicii s-a reflectat si asupra acestui subsector.
În al treilea
rând, fiind
vorba despre un subsector cu caracter rezidual, orice noua activitate de
servicii care apare si nu se poate înscrie în celelalte subsectoare este
inclusa aici. Astazi în UE functioneaza cea 2 mii.
întreprinderi de servicii profesionale. în majoritatea tarilor
membre, numarul de firme active s-a dublat în ultimul deceniu. Astfel,
Germania are o jumatate de milion de astfel de întreprinderi, Franta
239 mii, Marea Britanie si Italia - 333 mii, Spania - 270 mii, în primele
doua tari înregistrându-se si cifra de afaceri cea mai
ridicata, respectiv 247 mld. euro si 137 mld. euro. Franta,
Marea Britanie si tarile Benelux se remarca prin cea mai
mare proportie a fortei de munca activa angajata în
aceste servicii, respectiv între 15-25%. La cealalta extrema se
plaseaza Irlanda, Portugalia si Spania cu 5-9%. Pe ansamblul UE (cu
exceptia Portugaliei), acest subsector "rezidual" îsi
aduce, în cadrul serviciilor,
cea mai ridicata contributie în formarea PIB.
În cea mai mare parte a tarilor Uniunii Europene, serviciile sunt supuse interventiilor guvernamentale mai mult decât alte activitati economice. Instrumentele interventiei publice acopera o arie foarte larga de probleme. Prin sistemul fiscal, cel al subventiilor, sistemul de norme si reglementari, statul controleaza în mod indirect volumul si structura activitatilor tertiare, iar prin firmele de stat si politica de încurajare a concurentei, controlul se realizeaza în mod direct.
Masurile de politica comerciala si evolutia tranzactiilor invizibile ale Uniunii Europene se afla sub influenta a trei grupe de determinanti: trasaturile specifice pietei serviciilor, principiile care stau la baza integrarii economice, importanta acordata sectorului tertiar si rolul atribuit acestuia în fiecare dintre tarile membre.
Piata serviciilor, în general si în UE, este marcata de o serie de imperfectiuni si limite ale manifestarii fortelor de piata. Acestea sunt:
a) Concurenta imperfecta: unele subramuri, cum ar fi transportul feroviar, segmente ale telecomunicatiilor, reprezinta monopoluri naturale si/sau publice; serviciile bancare si serviciile de transport se caracterizeaza prin concurenta de tip oligopolistic, în timp ce celelalte subramuri tind sa functioneze în conditiile unei piete monopolistice.
Fluxul asimetric de informatii, între ofertanti si consumatori, cu privire la calitatea serviciilor comercializate[10]. Cererea de servicii, în lipsa unor determinari obiective ale calitatii acestora, este influentata de reputatia producatorilor, astfel încât concurenta nu se manifesta pe terenul preturilor, ci pe acela al credibilitatii si calificarii profesionale ale ofertantilor. Licentierea si certificarea acestora depinde în mare masura de autoritatile publice care pot interveni astfel pe piata.
Externalizarea firmelor din unele sectoare de servicii, prin oricare dintre caile amintite, poate avea consecinte negative, ca în cazul serviciilor financiare (de exemplu, prin diseminarea situatiilor economice critice din tarile gazda a ISD spre tarile de origine a capitalului) sau consecinte pozitive, ca în cazul telecomunicatiilor (de exemplu, posibilitatea de a adopta strategia de masa). Astfel, interventia autoritatilor guvernamentale este dirijata cu precadere spre prevenirea efectelor negative si ampli ficarea celor pozitive.
Daca, fata de terti, reglementarile de politica comerciala la tranzactiile cu servicii ale UE sunt asociate celor patru posibilitati de internationalizare, constituindu-se în patru categorii de bariere , în cazul tranzactiilor intraeuropene, reglementarile respective pot actiona ca bariere numai daca ele difera de la o tara la alta, chiar si fara sa existe în mod expres intentia de limitare a tranzactiilor cu servicii. Din acest punct de vedere, distingem bariere involuntare, care decurg din structura pietei sub-sectoarelor tertiarului si bariere voluntare care sunt consecinta diferitelor reglementari privind structura si dinamica serviciilor, în vigoare în fiecare dintre tarile membre UE.
Accesibilitatea pietei. Pentru a putea aprecia gradul de permeabilitate a pietei serviciilor din UE trebuie în prealabil sa circumscriem sfera de cuprindere a acesteia, respectiv sa nominalizam acele subsectoare al caror rol si importanta le confera reprezentativitate pe piata.
Statele membre UE si Eurostat folosesc urmatorul nomenclator de servicii[12]: distributie (sectiunea G), hoteluri si restaurante (sectiunea H), transport, depozitare si comunicatii (sectiunea I), intermediere financiara (sectiunea J), servicii imobiliare, renting si activitati profesionale (sectiunea K), administratie publica (sectiunea L), educatie (sectiunea M), sanatate si asistenta sociala (sectiunea N), alte servicii personale, sociale, obstesti (sectiunea O).
Dintre categoriile amintite vom selectiona subsectoarele care ofera posibilitatea externalizarii si reprezinta în acelasi timp cea mai mare parte a tranzactiilor internationale cu servicii. Este cazul: 1) serviciilor bancare, 2) serviciilor de asigurari, 3) transportului rutier, 4) transportului aerian, 5) telecomunicatiilor, 6) distributiei, 7) constructiilor, 8) serviciilor hoteliere si 9) serviciilor profesionale.
Conditiile în care se formeaza atât cererea, cât si oferta pe piata serviciilor joaca rolul de determinanti "naturali" ai structurii pietei, iar dimensiunea si structura ofertei sunt rezultatul strategiei tehnico-economice[13] (productia de masa si/ sau de gama si gradul de concentrare a ofertei) proprii diferitelor subsectoare de servicii.
Pietele celor noua subsectoare enumerate mai sus se caracterizeaza prin grade diferite de: diferentiere a produselor, de concentrare a ofertei, de intensitate a concurentei, de dependenta fata de investitiile ireversibile (de exemplu, cele destinate activelor invizibile care se transforma în costuri fixe inevitabile si ireversibile: Cil) si, ca o consecinta, de reglementare a tranzactiilor externe.
Intensitatea concurentei pe pietele celor noua subsectoare de servicii este apreciata la nivelul anului 1992 si în perspectiva deschiderii pietelor si formarii Pietei Unice Europene a Serviciilor. Cinci subsectoare se pare ca vor înregistra, în cel mai bun caz, un nivel mediu al concurentei. Este vorba despre serviciile bancare si de asigurari, transportul aerian si telecomunicatiile, care pâna în anul 1992 faceau parte din pietele cu concurenta de oligopol sau chiar de monopol. Pe piata transporturilor rutiere, hoteliera si a constructiilor, prezenta unui numar mare de firme mici permite pastrarea unui nivel ridicat al concurentei sprijinite de strategia de diferentiere a produselor din aceste subsectoare. Patrunderea în forta pe piata a marilor firme polifunctionale, care dispun de o retea ampla de puncte de prestare a unor servicii standardizate si automatizate, va modifica probabil în viitorii ani aspectul pietei si în cazul serviciilor amintite.
Din punctul de vedere al reglementarilor, la nivelul autoritatii publice, obtinem trei categorii de subsectoare de servicii: puternic reglementate (bancar, asigurari, transport aerian si telecomunicatii), moderat reglementate (transport rutier, distributie si constructii) si minim reglementate (hotelier, servicii profesionale). Asa cum rezulta din informatiile cuprinse în tabel, barierele la accesul pe piata sunt create de acei determinanti ai pietei care confera un avantaj comparativ ofertantilor locali în raport cu cei externi. Aceste avantaje pot fi de natura endogena (legate de strategia firmei) si de natura exogena (legate de specificul pietei).
Expertii UE apreciaza ca cea mai importanta bariera la patrunderea pe piata are ca punct de sprijin existenta costurilor fixe pasive, determinate de investitiile obligatorii neamortizabile, care au o pondere ridicata în industria serviciilor. Investitiile nerecuperabile pot fi dirijate spre elemente tangibile, cum ar fi infrastructura unor activitati, dar ele sunt în cea mai mare parte cuprinse în active imateriale, generând costurile fixe, inevitabile, ireversibile, nerecuperabile. Aceste costuri, denumite în literatura economica anglo-saxona "sunk costs"[14], sunt asociate în mai mare masura anumitor categorii de servicii, cum ar fi serviciile financiare, serviciile profesionale, telecomunicatiile si transportul aerian. în cazul acestor servicii, costurile ireversibile se mai numesc si costuri de reputatie deoarece sunt generate, în cea mai mare parte, de eforturile materiale pentru construirea imaginii si reputatiei unei firme pe piata.
O alta bariera specifica serviciilor, semnalata repetat de catre partizanii Pietei Unice[15] deoarece decurge atât din caracterul relational al serviciilor, cât si din modul specific de externalizare a acestora (flux extern de consumatori, flux extern de producatori etc), este reprezentata de diferentele culturale între tarile importatoare si cele exportatoare, dintre care cele mai importante sunt barierele de limba. Conform unor pareri autorizate, nivelul de integrare existent pe piata SUA, ca model de integrare regionala, nu va putea fi niciodata atins pe piata europeana, datorita eterogenitatii consumatorilor indusa de diversitatea lor culturala. De aceea, avantajele economiei de masa sau de gama obtinute pe piata americana pe baza adoptarii unor sisteme integrate de productie si distributie sunt mai reduse pe piata europeana. Pentru marfurile tangibile, cum ar fi, de exemplu, cazul produselor electrocasnice din import, consumatorul poate primi, prin materiale explicative specifice în limba materna, suficiente informatii, astfel încât sa nu aiba dificultati la utilizarea produselor respective, în cazul serviciilor însa, de exemplu al serviciilor financiare oferite de o banca din strainatate, diferenta de limba poate micsora atractivitatea sau accesibilitatea serviciilor oferite, deoarece, prin contactul direct între client si prestator, exista riscul de alterare a comunicarii si de viciere a schimbului de informatii. Bariera de limba se manifesta mai ales atunci când consumatorul nu este un profesionist al serviciului oferit, precum si atunci când consumul necesita contactul repetat sau continuu între consumator si producator. în aceste doua situatii, considerând ca, din punct de vedere tehnologic si al reglementarilor nu exista nici un impediment pentru realizarea tranzactiilor cu servicii pe piata externa, limba se poate constitui în bariera la accesul pe piata. Ca pentru orice alta bariera, este posibila adoptarea unor solutii pentru ocolirea sau depasirea acesteia. O prima cale o reprezinta stabilirea unei retele de brokeri sau agenti locali specializati în serviciile oferite (bancare, de asigurari etc.) care sa preia functia de reprezentare a ofertantului, precum si pe cea de intermediere si distributie pe piata. în cazul serviciilor (turistice, de publicitate etc.) care implica contactul continuu sau frecvent între parti, una dintre solutii o reprezinta deschiderea de filiale sau reprezentante prin ISD, asociate cu deplasarea unui personal managerial adaptat mediului cultural din tara importatoare. Rezulta ca, atunci când limba devine o bariera comerciala greu de depasit, externalizarea activitatii unui ofertant de servicii este preferabil sa se realizeze prin exportul factorilor capital si munca. Constrângerile asupra internationalizarii, generate de diferenta de limba, sunt pe cale sa se atenueze datorita perfectionarii mijloacelor de comunicare, politicii educationale din tarile UE si cresterii mobilitatii rezidentilor acestor tari. Acestia, în calitate de turisti, studenti, oameni de afaceri, diversi profesionisti se familiarizeaza treptat cu diferitele medii culturale ale tarilor UE. Se apreciaza ca, în viitorul nu tocmai îndepartat, facilitatile de comunicare se vor mari substantial si prin cresterea numarului de persoane capabile sa-si poata exercita profesia în cel putin doua din limbile de circulatie europeana.
Instrumente de politica comerciala. Toate guvernele tarilor membre UE au adoptat în politica economica nationala un vast instrumentar de reglementari, destinat sa atenueze "imperfectiunile" pietei serviciilor. Aceste instrumente pot fi împartite în doua categorii: cele care se refera la organizarea sectorului si cele care influenteaza comportamentul participantilor pe piata. Ambele categorii de instrumente se aplica la cea mai mare parte a serviciilor, dar masura aplicarii lor difera de la un subsector la altul. Cele noua subsectoare selectionate pot fi încadrate în patru situatii distincte:
Grad ridicat de reglementare organizatorica si comportamentala pentru serviciile bancare, serviciile de asigurare, transport aerian si telecomunicatii. în cazul transportu rilor aeriene si al telecomunicatiilor, statul este principalul titular al ofertei, asa încât controlul asupra subsectorului este direct si deplin. în contrast, în domeniul serviciilor bancare si de asigurare guvernele se implica în mod indirect, dar suficient de riguros, mai ales din motive de prudenta.
Grad scazut de reglementare organizatorica si comportamentala pentru serviciile profesionale, hoteliere si de constructii, care sunt relativ mai slab reglementate la nivel guvernamental. Normele de participare la activitatile amintite sunt mai putin rigide, iar comportamentul participantilor pe piata este mai putin supravegheat.
Reglementare organizatorica partiala pentru serviciile de distributie, mai ales cele oferite de marile spatii comerciale, care sunt supuse unor norme privind localizarea si functionarea lor. Scopul urmarit este de a proteja reteaua micilor comercianti independenti.
Reglementare comportamentala pronuntata, de exemplu în cazul transportului rutier, care este supus unei serii de prevederi privind conduita participantilor la trafic. Pentru transportatorii auto de marfuri si persoane sunt prevazute norme cantitative, standarde tehnice si uneori restrictii de pret.
La consolidarea si dezvoltarea pietei serviciilor în UE au contribuit, în mare masura, actiunile de concentrare si centralizare a capitalului investit în diferitele ramuri ale sectorului:
Fuziunile si achizitiile în servicii au un pronuntat caracter national[16], fiind folosite în mai mica masura în cadrul procesului de internationalizare a serviciilor. Daca urmarim, pentru intervalul 1987-1992, actiunile de concentrare a capitalului (exprimate prin numarul de tranzactii si valoarea tranzactiilor) pentru fiecare din cele noua sub-sectoare ale serviciilor, constatam ca, pentru serviciile bancare, de asigurari si de distributie, rata de extemalizare a achizitiilor si fuziunilor este mai ridicata decât media în UE, atât din punctul de vedere al numarului de tranzactii, cât si al valorii acestora. Transportul aerian înregistreaza cea mai scazuta rata a externalizarii capitalului, dat fiind faptul ca societatile de transport aerian ale UE au dimensiuni si forta egale si urmaresc mai curând consolidarea pozitiei lor în cadrul pietei nationale si regionale.
În interiorul UE, cele mai mari firme de servicii sunt concentrate în trei tari: Marea Britanie, Franta si Germania. Prin corporatiile formate, capitalul european si-a croit drum spre sectorul de servicii si din alte regiuni ale lumii. Ar fi de remarcat dinamismul deosebit al societatilor de asigurare, care, prin dimensiunea lor europeana, au reusit sa se internationalizeze spectaculos. Astfel, societatea germana de asigurari Allianz obtinea, în 1990, din afara UE, peste 48% din volumul primelor de asigurare. Continuarea procesului de concentrare a capitalului si tendinta pronuntata de extemalizare a acestuia va determina în viitorul apropiat o realocare a unor activitati de servicii, atât în interiorul granitelor UE, cât si în exteriorul acestora, modificând si raportul de forte concurentiaie de pe piata.
Procesul de liberalizare a tranzactiilor internationale cu servicii reprezinta, în fapt, o reforma a reglementarilor care, de la un sector la altul de servicii, presupune eliminarea oricaror reglementari si/ sau adoptarea unor masuri de reglementare prin care sa se realizeze în mod efectiv dezvoltarea industriei de servicii cu efecte benefice asupra bunastarii si echilibrului global.
Ann Harrison, Openness andGrowth: A Time Series, Cross-countryAnalysis forDeveloping Countries, în Policy Research Working Paper, No. 809, Washington D.C., The World Bank, 1991.
Ownership policies (OW), Foreign-exchange policies (FX) si Labour-movement policies (LM) conform lucrarii Liberalizing International Transactions in Services: A Handbook, WTO, 1995.
Prin contrast cu "X-ineff iciency" sau ineficienta tehnica ce se refera la situatia în care firmele nu sunt capabile sa obtina minimizarea costurilor, producând sub posibilitatile oferite de resurse. Prin liberalizare se deschid noi debusee, a caror satisfacere va necesita un volum al productiei care sa permita obtinerea eficientei tehnice - "X-efficiency".
Preambul; Partea I - Scop si definitie: ari.1 Scop si definitie; Partea a ll-a - Obligatiile generale si domeniile: art.2 Clauza natiunii celei mai favorizate, art.3 Transparenta, art. 3 bis Divulgarea informatiilor confidentiale, art.4 Accentuarea participarii tarilor în curs de dezvoltare, art.5 Integrarea economica, art.5 bis Acorduri de integrare pe pietele fortei de munca, art.6 Reglementari nationale, art.7 Recunoasterea, art.8 Furnizorii de servicii exclusive si monopolurile, art.9 Practici Comerciale, art. 10 Masuri de salvgardare în caz de urgenta, art.11 Plati si transferuri, art. 12 Restrictii pentru ameliorarea balantei de plati, art. 13 Comenzile guvernamentale, art. 14 Exceptiile generale, art.14 bis Exceptii de protectie, art. 15 Subventiile; Partea a lll-a - Angajamente specifice: art.16 Accesul pe piata, art. 17 Regimul national, art.18 Angajamente suplimentare; Partea a IV-a - Liberalizarea progresiva: art. 19 Negocierea angajamentelor specifice, art.20 Programarea angajamentelor specifice, art.21 Modificarea programelor; Partea a V-a - Prevederi institutionale: art.22 Consultari, art.23 Solutionarea diferendelor si respectarea solutiilor, art.24 Consiliul pentru Comertul cu Servicii, art.25 Cooperarea tehnica, art.26 Relatiile cu alte organizatii internationale; Partea a Vl-a - Prevederi finale: art.27 Nerecunoasterea beneficiilor, art.28 Definitii, art.29 Anexele. (Sursa: Secretariatul GATT, Actul Final care cuprinde rezultatele Rundei Uruguay de Negocieri Comerciale Multilaterale, MTN/ FA, Geneva, 15 decembrie 1993).
cum ar fi: 1) activitatile bancilor centrale si ale institutiilor monetare, 2) sistemul de securitate sociala si de pensii, 3) alte servicii financiare oferite de institutii publice în contul Guvernului sau garantate de catre acesta. Daca activitatile de la punctele 2 si 3 se desfasoara în conditii de concurenta, ele nu sunt excluse din acord {Liberalizing International Transactions in Services: A Handbook).
B. Hoekman, C. Primo Braga, Protection and Trade in Services: A Survey, Open Economies Review, No. 8,1997.
Din punctul de vedere al accesului cumparatorului la informatiile privind calitatea marfii (bun sau serviciu) exista trei situatii: calitatea poate fi cunoscuta înainte de achizitionarea marfii, dupa ce a fost achizitionata si consumata si calitatea nu poate fi pe deplin cunoscuta nici dupa ce consumul a avut loc. Serviciile se înscriu în ultimele doua categorii de marfuri.
la accesul serviciilor pe piata, la deplasarea consumatorilor, la deplasarea producatorilor, la patrunderea ISD în servicii.
sau al functiei costului optim: prin economie de scara (masa) în cazul unui singur tip de output de mari dimensiuni si prin economie de gama în cazul unei productii diversificate care foloseste input-uri comune si indivizibile.
O contributie interesanta la teoria
pietei concurentiale prezentata de Baumol, Panzar si Willig
(1982) a fost adusa de Scherer si Ross (1990) care au accentuat
importanta Cil (costurilor fixe inevitabile si ireversibile sau
nerecuperabile) pentru aprecierea gradului de accesibilitate a unei piete.
Aceste costuri, spre deosebire de cele care sunt recuperate prin pret,
reprezinta o categorie de
cheltuieli trecute, obligatorii si ireversibile cuprinse în
investitiile destinate, de exemplu, pentru acumularea de informatii,
formarea reputatiei, accesul sau racordarea la infrastructura
logistica etc.
Frances Ruane, Internationalization of Services: Conceptual and Empirica! Issues, Trinity College Dublin, 1994.
Desi procesul de fuzionare, preluare si achizitie s-a accentuat în ultimii ani, în 1987 aproximativ 85% din actiunile respective aveau loc în interiorul granitelor nationale ale tarilor CEE, iar în 1992 s-a înregistrat o scadere a ponderii, 70% din totalul investitiilor realizându-se pe piata nationala.
|
