Consideratii generale privind economia globala

Consideratii generale privind economia globala

1.1. Conceptul de globalizare economica

Mondializarea sau globalizarea nu este ceva absolut nou si totusi acesta e fenomenul cel mai caracteristic al lumii contemporane. Astazi are loc atât mondializarea comertului, cât si a productiei. Dislocarea marilor întreprinderi transnationale pe diferite meridiane ale globului este însotita de un transfer masiv de noi tehnologii si de personal productiv. Functionarea unei retele mondiale de burse, aflate într-o legatura reciproca permanenta, a unificat si mai mult lumea. Dolarul american a devenit o valuta cautata în orice tara de pe glob. Are loc o globalizare a vietii culturale si chiar ideologice. Lumea priveste în fond aceleasi filme, citeste carti ce apara aceleasi idei.

În conceptia literaturii economice francofone, mondializarea are o sfera de cuprindere mult mai larga decât globalizarea. Globalizarea este urmarita pe anumite compartimente si anume: globalizarea activitatii firmelor, globalizarea schimburilor comerciale, globalizarea financiara s.a.m.d. Cu alte cuvinte globalizarea este privita ca un moment în cadrul procesului de mondializare, în cadrul careia actorul principal îl reprezinta firma, de preferinta multinationala. Acest punct de vedere este sprijinit si de literatura anglo-saxona[1].

Lumea a intrat într-o noua faza a evolutiei sale. În ultimul timp, unul dintre cele mai importante procese care exercita o influenta enorma asupra perspectivelor dezvoltarii întregii umanitati, a devenit globalizarea. Acest fenomen a atins toate sferele vietii societatii, inclusiv economia, politica, relatiile internationale, cultura, ecologia, securitatea, aducând, astfel, cu sine mari schimbari în privinta evolutiei întregii comunitati umane. Ţinând cont de efectele pe care le are globalizarea asupra umanitatii, mai multi cercetatori explica evolutia acestui fenomen prin prisma crizei adânci care a cuprins statul[2].

Globalizarea este procesul în urma caruia teritoriul înceteaza sa mai fie acel principiu de organizare a viet 13113b121n ii sociale si culturale. În esenta, fenomenul consta în integrarea mai puternica a tarilor si a populatiilor acestora ca urmare a reducerii semnificative a costurilor de transport si comunicare si a eliminarii barierelor artificiale din calea circulatiei bunurilor, serviciilor, capitalului, cunostintelor si a persoanelor între state[3]. Practicile sociale globalizate se elibereaza de legaturile locale, traversând cu usurinta toate frontierele spatiale. Pornindu-se de la faptul eroziunii natiunii ca baza a societatii politice, cercetatorii percep evolutia acestui fenomen ca un "sfârsit al istoriei". În acest sens, nu se are în vedere întreruperea mersului istoric în general, ci sfârsitul unei anumite perioade istorice ca proces evolutiv rezultat din actiunile mai multor generatii . Mai accentuat sau mai putin accentuat, sustinatorii tezei globalizarii afirma ideea dezintegrarii economiilor nationale si stingerea puterii interne a statelor. În termenii globalizarii, statul natiune nu mai este important, nici ca actor pe piata, nici ca loc al acumularii economice. Existenta unei economii globale este sinonima cu "transnationalismul", implicând o piata deschisa, fara constrângeri institutionale sau locationale .

Procesul de globalizare se desfasoara paralel cu aprofundarea decalajului în ceea ce priveste nivelul de dezvoltare economica a diferitelor grupe de tari si cu regionalizarea economiei mondiale. Simbiotica globalizarii, integrarea regionala    a devenit una din caracteristicile principale ale mediului politic, economic, social si militar mondial din perioada postbelica. Spre deosebire de globalizare, ale carei cauze, evolutie, forme de manifestare si efecte sunt determinate în principal de factori de natura economica non-formala si non-institutionala (fara a subestima pâna la negare influentele de natura politica sau de securitate), regionalizarea trebuie analizata prin prisma gradului înalt de interdependenta dintre factorii de natura politica, economica, culturala, istorica si de securitate care o determina si a efectelor multiple pe care le genereaza.

Pentru români, proaspat antrenati în cursa capitalista spre dezvoltare, termenul de globalizare este de curând intrat în vocabular. Cei mai pesimisti definesc globalizarea ca fiind versiunea secolului 21 a colonialismului. Acestia îi acuza pe occidentali de ipocrizie, deoarece au fortat tarile sarace sa elimine barierele comerciale în timp ce ei si le-au mentinut pe ale lor, împiedicând astfel statele în curs de dezvoltare sa-si exporte produsele si privându-le astfel de veniturile pe care le-ar fi putut obtine din aceasta activitate, venituri de care au disperata nevoie. Occidentul a stabilit prioritatile globalizarii, asigurându-si o parte disproportionat de mare a beneficiilor, în dauna tarilor în curs de dezvoltare[6]. Globalizarea se foloseste de un sistem bine dezvoltat care concentreaza puterea si influenta economica cu presiunile diplomatice. Descentralizarea capitalista pe baza particularitatilor de dezvoltare a fiecarei natiuni nu se potriveste cu globalizarea. Globalizarea urmareste concentrarea capitalului în mâinile a câtorva corporatii internationale apartinând câtorva tari foarte dezvoltate. Descentralizarea capitalului între natiuni înseamna descentralizarea deciziilor si a puterii economice care sunt elemente esentiale ale democratiei internationale. În realitate însa, cresterea fortei economice pentru locuitorii tarilor în curs de dezvoltare reprezinta o amenintare pentru globalizare. Deci armele globalizarii în secolul 21 sunt institutiile monetare internationale si Organizatia Mondiala a Comertului. Rolul statului în economie a scazut dramatic odata cu aparitia primelor corporatii transnationale, care fac ca deciziile de investitii sa scape controlului statului. Caderea alternativei socialiste, redeschiderea pietei mondiale a obligat statele sa-si revizuiasca rolul pe care îl ocupau dupa 1930, când principala preocupare era protejarea, ghidarea si chiar planificarea investitiilor. De aici sunt doua cai: individualizare sau globalizare. Individualizarea înseamna închiderea între granite, fapt care de obicei duce la dictatura unor clanuri. Neparticiparea la piata mondiala poate duce la ruptura de realitatea economica, iar în momentul când barierele cad, economia ramâne descoperita în fata "invaziei" de produse straine, mai bune si mai ieftine. Globalizarea este un proces care largeste cadrele determinate ale schimbarii sociale la nivel mondial, ca un întreg . Legaturile dintre diferitele economii devin tot mai profunde, activitatea oamenilor dintr-o zona este generatoare de efecte dincolo de granita tarii, iar impactul poate atinge dimensiuni globale. Globalizarea permite extinderea concurentei dintre state în diferite domenii, atât economice cât si politice. Astfel se ajunge la cresterea eficientei utilizarii resurselor si cresterea gradului de satisfacere a nevoilor.

S-a spus ca globalizarea este un atac la specificul national. Apelul la izolare nu poate decât sa dauneze libertatii de exprimare. Globalizarea înseamna schimburi economice la nivel planetar, iar neparticiparea la aceste fluxuri înseamna pierderea cursei spre civilizatie. De obicei, fiecare cultura îsi stabileste anumite standarde pe care le aplica produselor si serviciilor realizate. Prin deschiderea granitelor pentru produsele altor culturi se creeaza concurenta necesara aprecierii obiective a nivelului calitatii si a gradului de satisfacere a trebuintelor. Din nou concurenta este esentiala pentru progres, iar prin compararea diferitelor standarde aplicate se poate ajunge la doua concluzii: 1) standardul folosit este mai performant, ne satisface mai bine nevoile, prin aplicarea lui se ajunge la fabricarea mai eficienta de produse si servicii de buna calitate sau 2) standardul nostru nu este suficient de bun si poate fi îmbunatatit. În ambele situatii, cumparatorul câstiga prin posibilitatea de a beneficia de produse de buna calitate la un pret rezonabil, producatorii câstiga, pentru ca au piata de desfacere pentru produsele lor, deci pot obtine un profit mai mare, statul câstiga, pentru ca încaseaza impozite mai mari, scade rata somajului, tarile vecine câstiga, prin diversificarea ofertei de pe pietele nationale, întreaga zona câstiga prin stabilitatea politica si economica data de fluxuri financiare care functioneaza corect si eficient[8]. Un alt aspect interesant al globalizarii îl reprezinta diversificarea în interiorul comunitatilor. În loc sa vedem ca rezultat al globalizarii o lume uniforma, conform doctrinei socialiste, se poate ajunge ca diferitele comunitati locale sa adopte diferit schimbarea, iar rezultatul sa fie o reprezentare a diversitatii mondiale în interiorul unui spatiu restrâns. Acest lucru se poate demonstra folosind ca exemplu grupurile etnice din diferite orase mari, care nu s-au integrat adoptând modul de viata al locuitorilor, ci din contra, au adus cu ei specificul zonei de provenienta, generând astfel varietate si diversitate.

Datorita productivitatii diferite între zone geografice, este normal ca evolutia sa fi avut viteze si directii diferite. Nu se poate face abstractie de performantele celorlalte natiuni. Cu toate acestea, este putin probabil sa se ajunga la o uniformizare a influentei politice, economice, militare ale celor puternici cu ceilalti. Totodata sunt slabe sanse sa se ajunga vreodata la o putere politica unica, pentru întreaga planeta, care sa tina în frâu problemele legate de dezvoltare inegala, de migratia internationala a populatiei, sa se reuseasca trecerea peste interesele divergente ale statelor. Diferentele dintre tarile sarace si cele bogate sunt sursele conflictelor mondiale, nu exista nici un organism mondial care sa poata sa realizeze o redistribuire a prosperitatii si a pacii în lume[9].

Cu începere din ultimele decenii ale mileniului doi putem vorbi deja despre un veritabil spatiu economic global, integrat de fluxurile informationale si financiare, cu trasaturi distincte si cu o evolutie a carei dinamici adeseori scapa capacitatilor umane de a întelege lumea înconjuratoare. Este clar ca globalizarea va fi principalul factor care va modela fata omenirii în secolul XXI, dar directia concreta în care este propulsata civilizatia sub influenta pietei, culturii si politicii globale înca nu poate fi univoc reperata. Ca megatendinta ce afecteaza nu doar latura economica, dar si cea sociala, informationala, politica, ecologica, culturala, într-un cuvânt, întreaga existenta a civilizatiei umane, globalizarea în egala masura sperie, fascineaza si provoaca. Avem de a face cu un fenomen inevitabil si inexorabil, ceva care este cu adevarat o "fatalitate istorica, guvernata de principiul rationalitatii, al eficientei. Ea este peste tot si nu poate fi oprita nicaieri. Globalizarea este a-sociala, a-nationala, a-religioasa, ea cuprinde tari, natiuni, continente, înfruntând si integrând mentalitati, valori, frontiere, într-o lupta lipsita de ceea ce ne-am deprins sa numim constiinta"[10].

Societatile postindustriale dezvoltate sunt în asteptarea unor noi furnizori de produse ieftine si de calitate superioara, ele pur si simplu ar trebui sa afle ca si România ar putea fi un asemenea furnizor. Unul dintre avantajele pe larg contestate ale globalizarii pietelor este ca barierele instituite în calea comertului international sunt mai putine si mai mici decât oricând în istoria moderna. Aderând la Organizatia Mondiala a Comertului, România a obtinut posibilitati institutionale deosebit de eficace pentru solutionarea conflictelor comerciale si pentru promovarea intereselor sale economice, cel putin în relatiile cu statele din regiune, care nu sunt mari puteri mondiale. În acelasi timp, obtinerea unor asemenea drepturi în mod firesc presupune deschiderea mai larga la economia mondiala si anularea practicilor de tratare preferentiala a unor sau altor producatori. Dar noua ordine mondiala care se constituie sub ochii nostri si care favorizeaza afacerile si comertul international nu contribuie la prosperarea tuturor, fiind vizibila o accentuare a diferentelor între tari si în interiorul tarilor. Modificarile produse de avansarea tehnologiilor si propagarea tot mai rapida a cunostintelor determina stabilirea unor noi reguli de comportament pentru statele nationale pe planul relatiilor economice internationale.

Rolul economic al statului pe plan intern si extern se reduce substantial, mai ales atunci când acesta are o putere economica prea mica pentru a gestiona si a converti într-o directie favorabila provocarile globalizarii. Pietele financiare internationale sunt partea cea mai instabila a economiei globale, lucru care ar putea dauna si României - tara înalt îndatorata si deficitara din punct de vedere al investitiilor interne. Aceasta instabilitate este provocata de structura deosebita a pietelor de capital, bursiere, monetare si valutare internationale[11]. Astazi relatiile internationale, în care politicul interfereaza cu economicul, tot mai mult sunt dominate de subiecti privati (corporatii transnationale, persoane particulare si alte structuri noi în economia mondiala) si tot mai putin sunt controlate de state. Reducerea rolului statului pe plan economic extern si intern provoaca o "paranoia a suveranitatii", în situatia în care frontierele nationale nu mai exista pentru firmele transnationale, valoarea esentiala a acestora fiind lipsa oricaror valori, cu exceptia profitului. Exista un risc real de instaurare a unor monopoluri sau oligopoluri globale . România practic nu dispune de posibilitati pentru gestionarea acestor riscuri, lucru care solicita eforturile ONU sau poate chiar crearea unui organism anti-monopol mondial. În schimb, propunerea de constituire a unor asemenea organisme poate fi lansata de orice stat sau grupuri de state. Deocamdata nu exista alternativa decât pur si simplu angajarea plenara în joc si initierea negocierilor cu multinationalele care nu s-au compromis prin scandaluri sau afaceri dubioase .

Autoizolarea, autarhia economica, nici macar masurile protectioniste nu mai sunt niste optiuni rationale pentru realizarea intereselor economice nationale. În primul rând, devine foarte dificil sa definesti si, înca mai dificil, sa aperi interesele economice nationale. În al doilea rând, izolarea sistemului economic national de economia mondiala, în intentia stimularii producatorului national prin variate metode protectioniste, nu mai are alt efect decât condamnarea acestuia la ineficacitate si lipsa de competitivitate pe pietele internationale. Alaturi de atragerea investitiilor în sferele de înalta tehnologie si de conexiunea la fluxurile informational-financiare internationale, un alt ingredient important al succesului este deschiderea la economia mondiala. Deschiderea însa trebuie sa fie însotita de implementarea unui vast program national de educatie si de investitii, inclusiv în domeniul informaticii, tehnologiilor electronice de vârf, biotehnologiilor etc., adica în domeniile fundamentale ale economiei epocii .

La momentul de fata, globalizarea a influentat semnificativ evolutia sistemului economic mondial. Globalizarea economiei înseamna intensificarea schimburilor comerciale, investitionale si tehnologice, creditelor, schimbului de oameni si idei cât si extinderea ariei geografice a raspândirii acestora. Intensificarea si rapiditatea amplificarii acestui fenomen este atât de mare, încât economiile nationale devin interdependente. Elementele economiilor nationale se integreaza direct într-un spatiu economic mondial. Ca rezultat, producatorii autohtoni sunt legati tot mai mult de consumatorii straini. Totodata, pe piata interna, producatorii autohtoni sunt nevoiti sa lupte de la egal la egal cu subiectii economici straini. Ca rezultat al globalizarii, economiile nationale devin o parte a sistemului economic mondial.

Sub influenta procesului globalizarii, pe scena internationala apar noi subiecti importanti în dauna altora. Este vorba de schimbarea, în primul rând, a rolului statului. Liberalizarea, intensificarea interdependentei si progresul tehnico-stiintific, limiteaza posibilitatea statelor de a-si stabili o politica economica proprie. Statele dezvoltate sunt însa în stare sa efectueze atât un control asupra proceselor economice interne cât si în privinta politicii organizatiilor internationale si principalelor procese economice internationale. Micsorarea independentei si libertatii guvernelor nationale în privinta efectuarii unei politici economice proprii prezinta un moment negativ pentru statele subdezvoltate.

Alt efect al globalizarii este întarirea rolului institutiilor economice mondiale. Aceste organizatii au o influenta enorma asupra statelor în curs de dezvoltare. Fenomenul se evidentiaza mai ales în privinta relatiilor desfasurate în cadrul Organizatiei Mondiale a Comertului (OMC). Acordurile existente obliga statele membre sa-si ajusteze legislatia la standardele politicii mondiale. Divergenta dintre legislatii poate duce la aplicarea sanctiunilor comerciale, fapt ce ofera OMC un instrument important de influentare asupra statelor[15]. Astfel, marea parte a politicii economice nationale se formeaza în cadrul discutiilor cu OMC, Banca Mondiala si Fondul Monetar International.

Un alt efect al fenomenului globalizarii este concentrarea si monopolizarea resurselor economice cât si cresterea puterii companiilor transnationale, care controleaza între o treime si jumatate din productia industriala mondiala, mai mult de jumatate din comertul international.

1.2. Evolutia procesului de globalizare a afacerilor

Fenomenul globalizarii afacerilor nu este unul actual, asa cum s-ar crede la o prima analiza, el îsi are radacinile în epoca medievala, înainte de revolutia industriala. Investitiile externe directe, în sensul investitiilor si productiei dispersate în diferite jurisdictii politice, dateaza cel putin din epoca medievala, cu "supercompanii" precum Peruzzi, cu sediul în Florenta. Aceasta a activat pe tot teritoriul Europei nu doar ca o firma comerciala, ci si ca organizatoare a productiei de pânza din Flandra importata pentru finisare în Florenta. Organizarea sa interna a determinat raspândirea partenerilor în principalele orase europene si un vast sistem de curierat. Totusi, în ciuda existentei unei filiale în Tanger, Peruzzi si alte companii medievale similare nu operau la scara transcontinentala, o evolutie care a devenit posibila numai o data cu progresele comunicatiilor la distante mari[16].

Primele companii semnificative din punct de vedere economic care si-au desfasurat activitatea pe mai multe continente au fost marile companii comerciale din secolele XVI-XVIII, în special companiile Indiilor de Est ale puterilor imperiale (dintre care se remarca cea olandeza si cea britanica), actionând între Europa si Asia, Hudson Bay Company, care opera între America de Nord si Marea Britanie, si British Royal Africa Company. Desi aceste companii operau, în general, în spatiul juridic unic al imperiului si organizau mai degraba comertul decât productia, ele s-au implicat, între anumite limite, si în productie si au constituit, prin urmare, prototipul societatilor transnationale (cu exceptia Hudson Bay Company, ele au disparut pâna la sfârsitul secolului al XIX-lea).

Dupa standarde istorice, marile companii comerciale au fost extinse si au organizat mare parte din comertul intercontinental al secolelor al XVII-lea si al XVIII-lea. Totusi, un astfel de comert era limitat în mare masura la produse de lux si constituia doar o proportie redusa din activitatea economica mondiala. Dincolo de aspectele enuntate, este dificil de delimitat impactul acestor companii de impactul mai vast al colonialismului.

Pe parcursul secolului al XIX-lea, investitiile internationale au crescut rapid. Cu toate ca, majoritatea acestor investitii erau de portofoliu, cercetarile recente indica faptul ca investitiile externe constituiau o proportie semnificativa si ca internationalizarea productiei a fost importanta în anumite sectoare si pentru anumite economii .

La începutul secolului al XIX-lea, investitiile în strainatate au tins sa se concentreze asupra materiilor prime si a industriilor extractive - sectorul primar. Însa în aceasta perioada s-a desfasurat si o importanta activitate bancara transnationala, iar începând cu anul 1850, câteva companii prelucratoare au început activitati în strainatate. Catre sfârsitul secolului al XIX-lea, investitiile în strainatate se extinsesera si în agricultura, în plantatii si ferme. Ele erau efectiv nereglementate, întrucât existau putine restrictii nationale si nici una internationala asupra miscarilor de capital. Drepturile de proprietate erau asigurate în mare parte prin tratate bilaterale si o proportie semnificativa din investitii se desfasura sub auspiciile autoritatii imperiale.

În comparatie cu epocile anterioare de globalizare a afacerilor, etapa contemporana este mai extensiva si totodata mai intensiva, masurata în termeni de investitii în strainatate, numar si dimensiuni ale companiilor transnationale si multinationale, filialelor etc. În prezent capacitatea de productie este raspândita într-un numar fara precedent de tari în curs de dezvoltare si industrializate. Desi înainte de 1914 existau fluxuri semnificative de capital pe plan extern raportate la activitatea economica nationala, acestea sunt în prezent comparabile, daca nu chiar mai mari.

Investitiile straine s-au dezvoltat deosebit de repede în perioada clasica a Etalonului-Aur, din anii 1870 pâna la primul razboi mondial. Aproximativ 55% din stocurile mondiale de investitii vizau sectorul primar, în jur de 15% - activitati de prelucrare, iar restul - utilitati si servicii, în primul rând în sistemul bancar si în companiile comerciale. Marea Britanie era de departe cea mai vasta sursa de investitii externe, realizând, în 1914, aproape jumatate din totalul mondial. Pe locul secund se situau SUA, cu aproape 20%, iar restul provenea de la investitori francezi si germani si din alte tari europene, inclusiv Suedia. În timp ce cota britanica era comparabila cu cea din totalul investitiilor straine, cota americana era considerabil mai mare. Mai ales de la sfârsitul secolului al XIX-lea, firmele americane din sectorul prelucrator, ca si din cel al produselor primare au început sa-si extinda productia în strainatate. Desi peste 60% din investitiile internationale se îndreptau catre regiunile în curs de dezvoltare din afara Europei, o mare parte din acestea erau puternic concentrate în câteva zone, aproximativ douasprezece teritorii justificând marea majoritate a fluxurilor de investitii catre interior. Receptorii principali ai investitiilor straine erau SUA, Rusia si Canada, urmate de marii exportatori de produse primare si apoi de Austro-Ungaria[18].

Îmbunatatirile în domeniile comunicatiilor si transportului au sporit capacitatea firmelor de a controla procesul international de productie de la sediile corporatiilor. Agentii economici au avut astfel un rol important în formarea retelelor comerciale globale pentru marfurile de baza în perioada clasica a Etalonului-Aur. Tipic, întreprinderile straine erau menite sa exploateze un anumit avantaj, producând în strainatate pentru piata tarii respective. Gradul de control efectiv aplicat de compania-mama din tara de origine varia foarte mult. Desi o asemenea productie era redusa în comparatie cu dimensiunile economiilor receptoare, ea ar putea avea o importanta mai mare decât o indica simpla dimensiune[19].

Primul razboi mondial a întrerupt fluxurile de investitii externe, dar, din moment ce multe dintre acestea erau bazate pe legaturile imperiale existente si pe proximitatea geografica, ele si-au revenit în scurt timp. În 1938, stocul total era cu aproximativ 50% mai mare, în termeni reali, decât fusese în 1914. Posesiunile germane au fost lichidate în mare masura dupa primul razboi mondial, la fel ca si investitiile germane în strainatate, în general. Franta a continuat sa detina în jur de 10% din totalul mondial. Unele dintre principalele companii suedeze si elvetiene actuale si-au facut atunci simtita prezenta în strainatate, exploatându-si avantajele competitive specifice. si Japonia a investit în strainatate în câteva colonii, stabilind niveluri semnificative de productie în special în Coreea. Extensiunea investitiilor externe directe a ramas similara cu cea de dinaintea primului razboi mondial. Peste 60% din stocuri erau amplasate în tari în curs de dezvoltare, însa cele mai mari state receptoare au fost Canada si SUA. Ţarile latino-americane, marii producatori de produse primare si câteva tari europene au fost de asemenea importante. Însa investitiile externe au ramas puternic concentrate într-un numar limitat de economii, desi în industriile produselor primare s-au raspândit într-un numar mai mare de tari. SUA au continuat sa investeasca puternic în cele doua Americi, însa aceasta perioada a fost totodata martora primului val de investitii americane în sectorul prelucrator din Europa si, mai putin, din Japonia. Daca înainte de primul razboi mondial capitalul circulase liber, situatia s-a schimbat considerabil în perioada interbelica. Dupa Revolutia bolsevica din Rusia, activele straine au fost nationalizate, asa cum s-a întâmplat si în Mexic. Prin urmare, având în vedere constrângerile nationale asupra miscarilor de capital în anii '30, intensitatea si extensiunea fluxurilor de investitii externe s-au diminuat.

Majoritatea afacerilor internationale au ramas concentrate în sectorul produselor primare. Principalele companii petroliere au continuat sa domine acest sector, în timp ce altele au ajuns sa detina controlul asupra mineritului si procesarii mai multor metale. Companiile americane si britanice au investit în plantatii, primele în domeniul fructelor, iar cele din urma în domeniul ceaiului si zaharului, ajungând sa domine comertul cu aceste marfuri. Investitiile    în prelucrare au continuat sa creasca. Acest lucru a fost determinat, de obicei, de firme care aveau un anumit avantaj competitiv în ceea ce priveste un produs sau un proces de productie si, prin urmare, unele si-au amplasat productia în strainatate pentru a aproviziona pietele straine. Protectionismul comercial din anii '30 a încurajat uneori tendinta respectiva. Într-adevar, s-a înregistrat o crestere semnificativa a numarului cartelurilor între principalele firme din fiecare sector, companiile folosind acest mijloc pentru a împarti si controla pietele mondiale ale produselor lor. În aceasta perioada, cartelurile au predominat mai ales în sectorul produselor de baza, pe masura ce firmele au încercat sa administreze restrângerea pietelor mondiale.

În timp, companiile majore au schimbat fundamental patternurile de consum din societatile receptoare si au înfiintat filiale care au dobândit mai târziu segmente vaste din respectivele piete. Prin emulatie si transfer tehnologic, a fost încurajata dezvoltarea industriilor indigene, însa chiar si în aceste sectoare, productia era înca organizata cu precadere la nivel national. Globalizarea productiei a ramas limitata în perioada respectiva. Multe tari europene, precum si arii vaste din lumea în curs de dezvoltare nu atrageau decât putine investitii externe. Desi pe atunci produsele primare erau importante pentru economia nationala, iar societatile transnationale jucau roluri însemnate în sectoarele prelucratoare, marea majoritate a productiei era realizata de întreprinderile nationale si locale.

Liberalizarea si chiar privatizarea serviciilor, în special domeniile telecomunicatiilor asigurarilor si bancar, a constituit trendul anilor '70 în S.U.A., fiind continuat în anii '50 în Marea Britanie si ulterior în Uniunea Europeana si Japonia. Trendul continua si în prezent cu precadere în tarile Europei de Est, printre care si tara noastra, care se confrunta cu serioase dificultati pentru realizarea acestui obiectiv în conditii de eficienta manageriala.

1.3. Factori de influenta pentru piata globala

Factorii care conditioneaza procesul globalizarii pot fi grupati în factori politico-economici si tehnici. În categoria factorilor "politico-economici" se include: libera circulatie a marfurilor, liberalizarea pietelor de capital, libertatea de a înfiinta firme de catre investitorii straini, liberalizarea serviciilor ca si alti factori cu caracter legislativ si administrativ favorabili globalizarii. În plan european, libera circulatie a marfurilor, persoanelor, capitalului reprezinta pilonii care au stat la baza întemeierii Uniunii Europene fiind reglementata de catre Tratatul de la Maastricht. La nivel mondial acordurile GATT/WTO militeaza pentru reducerea obstacolelor din calea comertului, în special prin eliminarea barierelor tarifare (taxe vamale si alte taxe), dar si a celor netarifare (formalitati birocratice, certificate, licente de import sau export) în vederea reducerii costurilor tranzactionale în comertul international. Rezultate semnificative au fost deja obtinute în cadrul zonelor de integrare regionala (Uniunea Europeana, NAFTA, ASEAN) unde s-a trecut la eliminarea barierelor tarifare s la reducerea barierelor comerciale netarifare. Aceste masuri generale nu sunt totusi lipsite de exceptii care respecta regula celui mai puternic, deci care protejeaza interesele statelor puternic industrializate. Sectoarele exceptate de la aceste masuri cu caracter liberal sunt domeniile cu tehnica de vârf (de ex. sectoarele de cercetare strategica militara), dar si anumite domenii care în urma liberalizarii ar putea aduce prejudicii statelor dezvoltate ca urmare a concurentei tarilor în curs de dezvoltare (de ex. sectorul textil, de îmbracaminte, alimentar si metalurgic). Dumpingul este definit în acest context drept orice încercare de a vinde un produs sub pretul pietei si care prejudiciaza interesele altor firme care actioneaza pe acea piata. Dupa cum se observa toate masurile de liberalizare tind sa serveasca anumite interese si anume interesele celor puternici. Liberalizarea pietelor de capital ca urmare a eliminarii treptate a obstacolelor impuse circulatiei devizelor si a capitalului reprezinta un pas favorabil în vederea formarii unor piete financiare globale. Aceasta mobilitate a capitalului reduce riscul angajamentelor firmelor în strainatate. Astfel se dezvolta posibilitatea obtinerii de capital în special pentru firmele multinationale si se înregistreaza totodata o reducere a costurilor tranzactionale (de ex. transferul veniturilor în strainatate, dezvoltarea unor relatii de credit, precum si determinarea profitabilitatii firmelor) . Liberalizarea investitiilor straine directe reprezinta o premisa a procesului de globalizare. O problema importanta îndelung negociata în cadrul rundelor GATT/WTO este existenta la nivel national a unor conditii echivalente impuse atât investitorilor autohtoni cât si celor straini. în prezent se înregistreaza însa serioase retineri în acest domeniu. Un exemplu tipic al acestui fenomen îl reprezinta situatia protectionista înregistrata în Japonia precum si în unele tari est europene.

Cadrul politico-economic este reglementat de conditiile legale si administrative în special de impozitele si taxele existente la nivel national, de drepturile sociale si de munca (de exemplu legi cu referire la numarul de zile pentru concedii sau cele cu referire la tarife platite în vederea reciclarii materialelor), de costurile legate de protectia mediului si de alte conditii investitionale. Este interesant de observat ca în cazul în care toate aceste conditii sunt comparabile în toate tarile exista un alt un criteriu important pentru comertul international si anume costurile transportului.

O a doua categorie de factori cu implicatii favorabile asupra pro­cesului globalizarii este reprezentata de catre "factorii tehnici". Clasa factorilor tehnici cuprinde reducerea costurilor transporturilor, a telecomunicatiilor, îmbunatatirea retelelor de informatii si de comunicare, cresterea semnificativa a cheltuielilor pentru cercetare-dezvoltare odata cu reducerea ciclurilor de productie, si aparitia tehnologiilor multisectoriale. Progresul tehnic a determinat reducerea costurilor de transport pentru produse materiale, persoane si informatii, permitând apropierea surselor de obtinerea acestora de pietele de desfacere si a permis crearea unor retele informationale între firmele aflate în diferite zone geografice, asigurându-se o coordonare si un control centralizat a activitatilor internationale. Cresterea costurilor activitatilor de cercetare-dezvoltare a avut un impact important asupra procesului de aprovizionare global conducând la o difuzare extinsa a rezultatelor acesteia. Materiile prime sunt achizitionate de pe mai multe piete, dar si în termen scurt, firmele cautând sa fie primele pe piata. Noile dezvoltari tehnologice multisectoriale din domeniul micro-electronicii, în special cele referitoare la prelucrarea electronica a datelor sau la telecomunicatii, dar si din domeniul asigurarii cu noi materii prime sau din domeniul biotehnologiei au necesitat proliferarea relatiilor de cooperare la nivel global[21].

Standardizarea a constituit unul dintre factorii principali ai globalizarii strategiilor în aprovizionare. Procesul de standardizare prezinta si avantaje legate de realizarea produselor, de obtinerea de economii de scara sau de gama si de efectul de învatare. Cercetatorii din domeniul tehnologiei afirma ca o conditie fireasca a dezvoltarii industriale o constituie îmbunatatirea continua a procesului de productie. Conform acestei conceptii, inventatorii care nu au succes sunt aceia carora le lipseste capacitatea de perfectionare a productiei în raport cu cerintele pietei[22]. Standardizarea productiei, a publicitatii, a canalelor de distributie si a altor elemente ale mixului de marketing asigura reducerea semnificativa a costurilor. O strategie aparte apare la firmele care folosesc un mix de marketing adaptat pentru fiecare piata pe care actioneaza acceptând cresterea costurilor, dar sperând sa obtina o cota de piata superioara. Modul general de actiune al firmelor în plan internationale îl constituie încercarea de a dezvolta un produs nou care sa aiba în vedere cerintele generale ale clientilor din întreaga lume si sa poata corespunde diferitelor segmente de piata cu un minim de modificari ale procesului de productie sau ale componentelor.

1.4. Impactul globalizarii asupra mediului de afaceri românesc

În România procesul de privatizare continua, situatia economica este fluctuanta, în special datorita transformarilor care au determinat ca întreprinderile românesti sa se gaseasca într-o competitie la care iau parte organizatii cu traditie, care poseda o importanta experienta în lupta concurentiala. Întârzierea privatizarii nu a permis efectuarea restructurarii, modernizarii si retehnologizarii marilor întreprinderi si mai ales schimbarea profunda a managementului organizatiilor. Spre deosebire de tarile dezvoltate unde cresterea dimensiunilor unei întreprinderi corespunde cresterii cererii pe piata si este urmata, în functie de conjunctura economica, de procese de restructurare, marile întreprinderi din România, în multe cazuri, au fost concepute sa satisfaca cererile de pe piata CAER. Odata cu modificarea radicala a conditiilor acesteia nu s-au mai putut retehnologiza si moderniza în mod corespunzator. Nici restructurarea n-a fost eficienta datorita întârzierii procesului de privatizare. De asemenea, divizarea marilor întreprinderi din România a avut drept consecinta fragmentarea fluxurilor tehnologice si scaderea competitivitatii produsului final.

O problema majora o reprezinta modul în care întreprinderile mici si mijlocii pot sa faca fata procesului globalizarii. În acest context globalizarea este caracterizata de intensificarea competitiei dintre întreprinderi atât internationale, cât si nationale, de aparitia unor noi zone de productie, care ofera noi oportunitati organizatiilor care sunt în masura sa beneficieze de acestea si de cresterea numarului de întreprinderi care opteaza pentru implementarea unei strategii de internationalizare.

Odata cu patrunderea unor noi organizatii straine pe piata României sau cu internationalizarea activitatilor unor întreprinderi românesti, acestea din urma trebuie sa-si remodeleze atitudinea fata de calitatea si promtitudinea serviciilor oferite, fata de politica de pret si de distributie a propriilor produse si servicii. Schimbarile îsi pun amprenta si asupra managementului întreprinderilor românesti. Pentru atingerea acestor deziderate este necesara implementarea unor structuri organizatorice competitive, utilizarea unor metode si tehnici moderne de conducere si îndeosebi elaborarea unor strategii judicioase pentru întreprinderile românesti.

Dinamica actuala a economiei mondiale si în special starile de criza prin care au trecut economiile unor state dezvoltate ca Japonia, Coreea de Sud, precum si criza din Europa de Est si Rusia din anii '90 au avut un impact negativ si asupra economiei României. Chiar daca România dispune de forta de munca cu un nivel ridicat de calificare în conditiile unui nivel de salarizare relativ redus în comparatie cu celelalte state din Europa de Est, întreprinderile românesti se confrunta cu probleme, în special în cazul asigurarii cu resurse materiale si financiare. Evolutia dezvoltarii managementului marilor concerne transnationale a indicat înca din anii '70 o crestere a importantei acordata problemelor financiare în comparatie cu domeniul productiv. Resursele financiare sunt cele care decid existenta unei organizatii, dar nu trebuie uitat faptul ca acestea sunt într-o proportie importanta directionale în vederea asigurarii resurselor tehnico-materiale. Din pacate, în România în cadrul acestei dependente (resurse financiare-resurse materiale) ponderea acordata resurselor materiale este foarte mica neîntelegându-se faptul ca asigurarea cu resurse materiale reprezinta o prima modalitate de obtinere de avantaj competitiv.

În ultimii ani se vorbeste tot mai mult de rolul investitiilor straine în relansarea economica a României. Pe de o parte se doreste o infuzie de capital strain, care dupa cum se cunoaste se afla la un nivel scazut comparativ cu nivelul înregistrat în celelalte tari vecine, dar pe de alta parte exista grupe de interese care blocheaza cel putin pe cai indirecte acest proces. În plus ca si când acest obstacol n-ar fi suficient exista si instabilitatea politica creata în special de grupuri care se gândesc la propriul interes înainte de a vedea situatia grea prin care trece economia nationala, în multe cazuri netinând cont deloc de aceasta.

Promovarea aliantelor strategice ar putea reprezenta baza dezvoltarii economiei României în anii urmatori. O conditie importanta în vederea functionarii eficiente a acestora o constituie parteneriatul la care raportul de forte sa fie 50-50. Pentru aceasta guvernul ar trebui sa sprijine întreprinderile românesti oferind facilitati care sa suplineasca lipsa lichiditatilor acestora. În acest fel economia româneasca ar putea atrage societatile transnationale, mentinându-si în acelasi timp suveranitatea nationala, chiar daca unele întreprinderi ar deveni doar o veriga a lantului international al valorii. Fara un sprijin din partea statului societatile românesti vor fi distruse treptat de catre întreprinderile concurente si în special de cele din tarile învecinate Ungaria, Cehia, Polonia, dar si Bulgaria.

Tendinta organizatiilor straine care vor sa investeasca în România este de a cumpara întreprinderi care deja detin o pozitie dominanta pe piata din România. Analiza impactului social al unei asemenea tranzactii este dificil de cuantificat. De remarcat este faptul ca aceasta situatie nu ar trebui sa fie chiar atât de îngrijoratoare deoarece si în momentul de fata societatile 100% românesti care detin pozitii dominante practica preturi care nu tin în nici un fel seama de nevoile populatiei. Factorul care trebuie sa fie decisiv în atragerea investitorilor straini îl reprezinta aportul de know-how al acestuia, care nu trebuie în nici un caz confundat cu know-how-ul care nu mai corespunde, datorita uzurii sale morale, pietei originare a acestuia.

Un alt factor de care trebuie sa se tina seama îl constituie sectorul industriilor poluante, care în alte tari deja dispar. Pentru acest sector exista "o noua industrie", din ce în ce mai prospera si anume cea a instalatiilor antipoluante, care ar putea fi dezvoltata cu mult succes si în România.

Factorul politic joaca un rol foarte important în vederea promovarii investitiilor straine. Se cunoaste faptul ca cercurile financiare care domina comertul international au elaborat o serie de harti cu factori de risc pentru investitii pe baza carora sunt directionate investitiile straine. Procesul investitional depaseste sfera relatiilor de aprovizionare însa acestea exista indiferent de natura acestui proces si joaca un rol strategic în contextul economiei globale.

Liberalizarea economiei a fost si este sprijinita ori de câte ori este necesar de catre toate statele dezvoltate ale lumii, întreprinderile din domeniile de maxim interes sunt protejate de catre stat prin compensatii sau subventii, atât pentru achizitii cât si pentru vânzari. Astfel, în 1997 agricultorii germani au primit de la stat câte 28000 DM în medie fiecare, reprezentând 50% din valoarea marfurilor oferite de acestia pe piata. Agricultorii francezi au fost subventionati cu câte 2500 FF pentru flecare hectar cultivat. Agricultorii unguri au primit în anul 1999 o subventie totala de 800 mii $. Agricultura româneasca aflata sub presiunea concurentiala externa din ce în ce mai intensa a primit în anul 1999 doar 350 mii $ pentru o suprafata arabila de trei ori mai mare decât a Ungariei[23].

Un alt aspect care merita subliniat este acela ca în România de dinainte de 1989, afacerile industriale mari nu s-au organizat dupa piete si consumatori, ci doar dupa tehnologii. Era cautata eficienta productiva si nu succesul de piata. Într-o economie capitalista, formele de organizare ale companiilor românesti au fost confruntate cu provocari importante si nu au rezistat pentru ca pietele pun consumatorii pe primul plan. Tocmai de aceea, afacerile strategice sunt promovate acum în România aproape exclusiv de catre firmele transnationale, iar firmele românesti, cu câteva exceptii, nu s-au dovedit capabile sa gestioneze afaceri strategic. În aceste conditii, marea problema este rezolvarea relatiei dintre societatile transnationale care gestioneaza afaceri strategice si IMM-urile românesti. Din pacate, transnationalele care au venit în România nu au gasit suficiente IMM-uri românesti capabile sa se integreze si sa coopereze cu ele în productie pentru realizarea de produse complexe. Au fost probleme culturale, de mentalitate si carente manageriale. În lipsa unei viziuni macroeconomice de dezvoltare, investitorii straini au organizat empiric piata româneasca, inducând efecte perverse: aduc tehnologie din import si reteta afacerii (know-how), folosesc forta de munca ieftina din România si importa multe componente pe care apoi le asambleaza în România. Componente simple ce puteau fi produse în România sunt importate, ceea ce duce la disfunctii majore în balanta comerciala a tarii, importurile depasind cu mult exporturile. De aceea poate ar fi necesar ca factorii de decizie sa sprijine prin masuri de politica economica firmele mari care integreaza în produsele lor complexe cât mai multe componente românesti care acum se importa, desi pot fi produse cu costuri mici si în România.

În prezent si în perspectiva economiei românesti STN pot avea un rol foarte important atât pentru dezvoltarea economica interna, cât si pentru iesirea firmelor românesti dincolo de granitele nationale.