ECHILIBRUL SI DEZECHILIBRUL BUGETAR
1. Echilibru sau dezechilibru bugetar?
Teoriile economice privesc diferit bugetul ca instrument al atragerii de resurse si al alocarii acestora la nivelul unei economii nationale. In Romania, Guvernul opereaza intr-un an fiscal, care incepe la 1 ianuarie si se incheie la 31 decembrie. De exemplu, anul fiscal 1998 incepe la 1 ianuarie 1998 si se incheie la 31 decembrie 1998. Ordonatorii principali de credite trebuie sa depuna, cel mai tarziu pana la data de 1 iunie a fiecarui an, propunerile pentru proiectul bugetului de stat, bugetului asigurarilor sociale de stat si bugetele fondurilor speciale.
Ordonatorii principali de credite ai bugetelor locale prezinta propunerile pentru proiectele bugetelor locale la directiile generale ale finantelor publice si controlului financiar de stat pana la data de 15 mai a fiecarui an.
Ministerul Finantelor examineaza proiectele de buget si poarta discutii cu ordonatorii principali de credite asupra nivelului maxim al cheltuielilor bugetare. Pana la data de 1 iulie, Ministerul Finantelor, cu acordul primului ministru, comunica ordonatorilor principali de credite limitele de cheltuieli stabilite pe baza politicii financiare a Guvernului, in vederea definitivarii proiectelor de buget. Aceste proiecte trebuie depuse la Ministerul Finantelor pana la 1 august. Ele sunt insotite de documentatii si fundamentari detaliate, atat pentru venituri, cat si pentru cheltuieli. Ministerul de Finante actioneaza ca o forta restrictiva intrucat el tine seama si de obiectivele de stabilitate macroeconomica. In caz de divergente, Guvernul are un rol hotarator.
Pe baza acestor proiecte si pe baza propriului proiect, Ministerul Finantelor intocmeste proiectul bugetului de stat,proiectul bugetului asigurarilor sociale de stat si proiectele bugetelor fondurilor speciale, pe care le depune la Guvern pana la data de 25 septembrie a fiecarui an. Pana la data de 10 octombrie, Guvernul trebuie sa supuna spre aprobare Parlamentului proiectele de bugete mentionate anterior si proiectele legilor bugetare. Parlamentul isi asuma acum pozitia de lider in procesul bugetar.
Comitetele si subcomitetele de specialitate din Parlament examineaza propunerile pentru programele si institutiile aflate sub jurisdictia lor. Negocierile dintre comitete, dintre Camera Deputatilor si Senat, dintre Parlament si Guvern pot sa dureze cateva luni. In mod normal, Guvernul ar trebui sa inainteze Parlamentului proiectul de buget cel tarziu in luna octombrie, astfel incat acesta sa fie adoptat pana la inceputul anului fiscal. In practica, insa, multe lucruri nu stau chiar asa in timpul acestui proces.
In primul rand, problema cea mai importanta, care consta in obiectivele de stabilitate macroeconomica - stabilitatea preturilor, cresterea economica, ocuparea fortei de munca - starneste cele mai mici preocupari in procesul bugetar. Deciziile privind fiscalitatea si cheltuielile sunt adoptate intr-o multime de subcomitete dominate de grupuri de presiune si unde dorinta fiecarui parlamentar este sa-si intareasca pozitia politica.
O a doua problema este ca Parlamentul s-a dovedit incapabil sa respecte propriile-i reguli. Rezolutiile privind bugetul nu sunt adoptate la timp sau daca sunt adoptate nu sunt tratate drept angajamente ferme. In ultimii ani, anul fiscal a inceput fara sa existe un buget.
O alta problema este generata de faptul ca si dupa ce a adoptat o lege a bugetului, in timpul anului fiscal Parlamentul adopta legi a caror aplicare induce presiuni asupra bugetului. In aceasta situatie, guvernul este obligat fie sa redistribuie cheltuielile, fie sa introduca noi taxe si impozite, fie sa accepte modificarea deficitului bugetar. Deficitul bugetar apare atunci cand cheltuielile guvernului sunt mai mari decat veniturile pe care acesta le realizeaza.
Cum afecteaza deficitul
bugetar economia? Pe de o parte achizitiile guvernamentale sunt o
componenta a cererii agregate si, prin urmare, aceasta este
afectata direct de schimbarile aparute in volumul
achizitiilor guvernamentale. Pe de alta parte, transferurile
bugetare, dobanda platita pentru datoria publica si impozitele
pe venitul personal si pe profit afecteaza in mod direct veniturile
agentilor economici si indirect cererea agregata.
Bugetul de stat cuprinde achizitiile guvernamentale, transferurile
bugetare si impozitele si taxele. Modificarea oricarei aceste
componente a bugetului are efecte asupra cererii agregate. In general, nu se
face o distinctie clara intre achizitii guvernamentale si
transferuri bugetare. De fapt, achizitiile guvernamentale de bunuri
si servicii si transferurile bugetare apar impreuna sub numele
de cheltuieli guvernamentale.
O buna parte din cheltuielile guvernamentale sunt purtatoare de dobanda. Cum in ultimii ani datoria publica a crescut pe fondul scaderii veniturilor bugetare, cheltuielile pentru platile cu dobanda la datorie au crescut, ajungand la 4% din PIB in anul 1997.
Evolutia veniturilor bugetare ale Romaniei in ultimii ani arata o tendinta de reducere a acestora. Veniturile bugetului general consolidat au scazut de la 41,9%din PIB in anul 1991 la 30,7% din PIB in anul 1997. Explicatia acestei scaderi consta in caracterul incomplet al ajustarii sistemelor de impunere si de administrare a impozitelor in conditiile dificile ale transformarii economice. Acest fenomen ilustreaza nu numai procesul de dezintegrare institutionala a vechiului sistem de comanda, ci si fragilitatea institutiilor noi, in formare. Scaderea veniturilor bugetare nu este un fenomen specific Romaniei. Aceasta tendinta este comuna tuturor tarilor din Europa Centrala si de Est. Romania se identifica distinct intre aceste tari datorita amplitudinii caderii veniturilor bugetare.
Una dintre preocuparile majore in ultimii ani consta in cresterea rolului bugetului ca mijloc de descentralizare financiara. In Romania, Legea Finantelor Publice Locale asigura un cadru formal de reglementare a relatiilor dintre bugetul de stat si bugetele locale. Pe baza acestei legi, o serie de atributii privind perceperea si administrarea unor categorii de taxe si impozite, precum si acoperirea unor categorii de cheltuieli sunt delegate la nivelul autoritatilor locale. Totodata, autoritatile locale au competenta de a contracta in nume propriu imprumuturi de pe pietele de capital locale sau straine. Desi aceste atributii sunt firesti in contextul unei economii moderne, stabilitatea macroeconomica a tarii poate fi afectata negativ daca autoritatile locale nu utilizeaza competentele largite de care se bucura in mod judicios.
Fluctuatiile deficitului bugetar
Ceea ce intereseaza cel mai mult din perspectiva fluctuatiilor macroeconomice, nu este atat nivelul mediu al deficitului bugetar, ci modul in care bugetul raspunde conditiilor din economie. Cat de semnificativa este modificarea volumului achizitiilor guvernamentale, a transferurilor bugetare sau a impozitelor si taxelor ca urmare a schimbarilor din economie? Cum fluctueaza deficitul guvernamental in comparatie cu fluctuatiile din economie?
O alta problema legata de dimensiunea deficitului bugetar consta in posibilitatile de finantare ale acestuia. Finantarea deficitului se poate face doar prin imprumuturi (interne sau externe) si prin emisiune suplimentara de moneda. Finantarea deficitului prin imprumuturi interne mareste presiunile pe piata monetara asupra ofertei de fonduri imprumutabile, ceea ce duce la cresterea dobanzilor si la eliminarea sectorului neguvernamental de pe piata creditului. In conditii de inflatie ridicata, finantarea deficitului prin imprumuturi externe intareste anticipatiile inflationiste ale agentilor economici. Acestia anticipeaza ca orice imprumut extern va trebui preschimbat in moneda nationala si, astfel, masa monetara va creste. Chiar si in cazul in care BNR ar steriliza intrarile de capital, acest lucru ar diminua volumul creditului neguvernamental. Acest efect de evictiune a fost deosebit de puternic in anul 1997, cand creditul neguvernamental a scazut in termeni reali cu 46,8%.
Deficitul bugetar a constituit in ultimii ani in Romania una dintre cele mai dificile probleme cu care s-a confruntat politica economica. Romania nu este, insa, un caz singular in lume. Cei care sustin ca in Romania deficitul nu ar trebui sa constituie o sursa de ingrijorare fac adesea comparatii cu deficitele din celelalte tari est-europene. Compararea deficitului bugetar din Romania cu cele din alte tari est-europene nu poate fi redusa, insa, doar la punerea fata in fata a ponderilor deficitelor fata de PIB. In fond, utilitatea si relevanta unor asemenea comparatii rezida din analizarea modurilor si a posibilitatilor de finantare a deficitelor, tinand seama de conditia obligatorie a pastrarii echilibrelor macroeconomice. Vom aborda in continuare cateva principii pe baza carora se pot studia originile si efectele deficitului bugetar.
De la inceput trebuie
facuta o prima distinctie privind originile deficitului.
Intr-o oarecare masura, deficitul este rezultatul unor decizii
discretionare de politica economica. Totodata,
decidentii in politica economica nu pot sa determine cu precizie
nivelele de incasari si de cheltuieli guvernamentale.
Dimpotriva, acestia adopta legi generale pentru impozite si
taxe, pentru modalitatile de calcul ale beneficiilor sociale, pentru
transferurile bugetare si pentru obiectivele ce vizeaza
achizitiile guvernamentale de bunuri si servicii. Dar nivelul actual
al veniturilor si cheltuielilor este afectat semnificativ de stadiul
ciclului de afaceri. Atunci cand economia se contracta, bugetul se
indreapta spre deficit pe masura ce volumul de venituri colectat
scade, iar transferurile bugetare cresc. In timpul unei expansiuni, bugetul se
indreapta spre excedent. O modalitate de separare a efectelor generate de
schimbarile discretionare de politica economica de efectele
ciclului de afaceri consta in determinarea valorii deficitului bugetar ce
ar exista atunci cand somajul s-ar afla la nivelul ratei naturale. Acesta
este deficitul structural. Modificarile in deficitul structural sunt
interpretate drept efecte ale politicii fiscale discretionare.
Diferenta dintre deficitul actual si deficitul structural se
numeste deficit ciclic. Atunci cand rata somajului creste peste
nivelul natural, deficitul ciclic devine pozitiv, intrucat deficitul actual
depaseste deficitul structural. Cand rata somajului scade
sub rata naturala, deficitul actual este mai mic decat deficitul
structural si are o valoare negativa. Modificarile in deficitul
ciclic reflecta schimbarile in presiunea fiscala si in
cheltuielile guvernamentale, care se petrec automat pe masura ce
productia reala, rata somajului si inflatia
evolueaza pe fondul unui ciclu de afaceri.
Astazi majoritatea economistilor considera ca deficitul
bugetar constituie o problema serioasa. Vom analiza in continuare
patru argumente in acest sens.
Efectul asupra investitiilor
Daca ministerul de Finante lanseaza pe piata de obligatiuni de stat sau bonuri de trezorerie pentru a finanta deficitul, practic, cererea sa de imprumuturi se adauga cererii totale de fonduri disponibile pe piata monetara si astfel ratele dobanzii cresc. Efectul de evictiune apare, asadar, nu numai in urma cresterii volumului achizitiilor guvernamentale, ci si datorita imprumuturilor contractate de guvern pe piata interna. Cresterea volumului creditului guvernamental pe piata interna diminueaza volumul creditului neguvernamental, in conditiile in care banca centrala urmareste sa atinga obiectivele de inflatie propuse. Scaderea in anul 1997 a creditului neguvernamental in termeni reali cu 46,8% fasa de anul precedent, in conditiile cand creditul guvernamental a crescut cu aproximativ 2,5% (fata de anul 1996) este unul dintre principalii factori care pot explica scaderea volumului investitiilor private si scaderea economica de 6,5% din acel an, fata de anul anterior.
Imprumuturile din strainatate
O alta posibilitate de finantare a deficitului consta in emisiunea de obligatiuni pe pietele internationale de capital sau in imprumuturi directe de la banci si de la institutii financiare internationale. Romania a recurs in ultimii ani la aceste metode. Problema este insa ca finantarea deficitului prin imprumuturi internationale poate sa devina foarte costisitoare. De fapt, in acest fel stau lucrurile astazi. Ca urmare a evolutiei nefavorabile din economia mondiala si datorita indoielilor investitorilor de pe pietele internationale privind capacitatea Romaniei de a mentine deficitul bugetar la un nivel redus, dobanzile pentru obligatiunile romanesti au crescut in anul 1998 cu aproape 3% peste dobanda de referinta (LIBOR - dobanda pietei interbancare de la Londra). Prin urmare, in anii urmatori, efortul contribuabililor pentru plata datoriei externe poate sa fie considerabil mai mare decat s-a anticipat initial.
Accentuarea deficitului de cont curent din balanta de plati externe
In anii 1997 si 1998, datorita dimensiunii mari a deficitului bugetar, leul s-a apreciat semnificativ fata de dolarul SUA. In anul 1997, aprecierea in termeni reali a leului a fost de 10% iar in luna septembrie 1998 se anticipa o apreciere pentru acest an de aproximativ 19%. Aprecierea leului in termeni reali a franat exporturile, produsele romanesti devenind mai scumpe pentru cumparatorii straini. In acelasi timp, importurile au devenit mai ieftine pentru agentii economici autohtoni. De ce se apreciaza insa leul daca deficitul bugetar este finantat din imprumuturi pe piata interna? Imprumuturile contractate de guvern pe piata financiara interna diminueaza oferta de fonduri imprumutabile pe piata monetara, fapt ce duce la cresterea ratelor reale ale dobanzii. In acest context, intrarile de capital, in mare masura speculative, cresc, si astfel oferta de dolari care trebuie schimbati in lei creste. Leul se apreciaza in termeni reali, iar acest lucru intareste presiunile asupra deficitului contului curent din balanta de plati externe.
Pericolul exploziei deficitului
Cresterea deficitului structural atrage atentia asupra unui alt pericol, si anume cresterea partii din deficit generata de platile cu dobanda aferenta datoriei. Problema 'exploziei deficitului' a fost formulata de Thomas J. Sargent si Neil Wallace. In scenariul cresterii explozive, volumul imprumuturilor necesar platii dobanzilor la datorie este atat de mare incat datoria creste mai repede decat PIB, chiar daca restul bugetului ramane in echilibru. Cum guvernul contracteaza an de an imprumuturi din ce in ce mai mari pentru plata dobanzilor, acest lucru preseaza tot mai mult asupra ratelor reale ale dobanzii, ceea ce face necesara cresterea imprumuturilor pentru platile dobanzii. In cele din urma, deficitul 'explodeaza' si ameninta sa inghita intregul PIB.
Aflat in situatie de explozie a deficitului, guvernul nu mai are decat o solutie de iesire: sa inceapa sa monetizeze deficitul, adica sa il finanteze prin crearea suplimentara de bani. Iar aceasta reprezinta formula clasica pentru inflatie - prea multi bani pentru prea putine bunuri si servicii pe piata. Prin urmare, monetizarea deficitului transforma deficitul exploziv in inflatie exploziva. Acest scenariu s-a petrecut la inceputul anilor '80 in Bolivia, Argentina, Brazilia si Israel.
Datoria de astazi a guvernului este echivalenta cu taxe si impozite in viitor, iar in cazul in care consumatorii sunt suficienti de rationali, taxele si impozitele din viitor sunt echivalente cu cele de astazi. Acesta este principiul general al echivalentei ricardiene.
Implicatiile acesteia constau in faptul ca in cazul in care guvernul reduce presiunea fiscala, dar nu are nici o intentie sa reduca si cheltuielile, finantarea reducerii nivelului taxelor si impozitelor presupune acceptarea cresterii deficitului bugetar. La un moment dat in viitor, guvernul va trebui sa mareasca presiunea fiscala pentru a plati datoria acumulata; iar acest lucru inseamna ca, de fapt, venitul consumatorului nu este decat temporar mai mare, iar pe o perioada mai lunga, acesta nu se modifica. Asadar, daca principiul echivalentei ricardiene este valabil, cererea agregata nu poate fi manipulata prin diminuarea temporara a taxelor si impozitelor, in conditiile in care se accepta o crestere a deficitului bugetar.
Politica fiscala are efecte semnificative asupra economiei si in primul rand asupra ocuparii fortei de munca si asupra stabilitatii preturilor.
In general, economistii considera politica fiscala drept management al cererii agregate prin intermediul modificarii presiunii fiscale, volumului transferurilor bugetare si a achizitiilor guvernamentale. Procesul bugetar este, insa, mult mai complex decat sugereaza aceasta definitie. Complexitatea lui rezida din cel putin doua motive. Pe de o parte, autoritatea bugetara se imparte intre Guvern si Parlament. Pe de alta parte, politica bugetara serveste mai multe obiective care sunt situate pe o plaja extrem de larga - de la aparare nationala si echitate sociala pana la simple ambitii politice. Totodata, politica bugetara urmareste stabilitatea preturilor si cresterea economica.
In abordarea clasica, pe termen lung, preturile inputurilor se vor ajusta gradual la acest nivel al cererii. Productia reala va reveni la nivelul ei natural, iar economia se va deplasa in jos si spre dreapta de-a lungul curbei CA1. Dar, practic, in lumea de astazi, decidentii in politica economica nu vor sa astepte “termenul lung'. Ei doresc sa intreprinda imediat ceva impotriva recesiunii, oricum inainte de viitoarele alegeri. Se considera ca recesiunea este determinata de scaderea cererii agregate. Pentru a readuce productia la nivelul ei natural si data fiind pozitia curbei ofertei agregate, cererea agregata trebuie deplasata de la CA1 la CA2. Cum s-ar putea realiza acest lucru ?
Identificarea decalajului de cheltuiala
Daca decidentii in politica economica gasesc o posibilitate de acoperire a acestui decalaj, atunci ei ar putea obtine ca efect deplasarea curbei cererii agregate si astfel productia reala ar reveni la nivelul natural. In principiu, pentru acoperirea acestui decalaj de cheltuiala ar putea sa fie folosita orice crestere a consumului autonom. Ar putea sa creasca exporturile sau marirea consumului autonom ar putea fi determinata de o crestere a increderii consumatorilor. Aceste evenimente pot aparea, dar, la fel de bine, pot sa nu se produca.
In loc sa astepte si sa spere, decidentii in politica economica pot folosi un alt element al consumului autonom, care se afla sub controlul lor direct, si anume achizitiile guvernamentale. Intotdeauna exista proiecte pe care membrii Parlamentului le-ar sprijini imediat. De exemplu, o noua autostrada, un sistem de irigatii, innoirea parcului de vehicule al Politiei, acoperirea costurilor cu masa de pranz a lucratorilor din sectorul bugetar s.a.m.d. Este usor de intocmit o lista cu proiecte ce presupun achizitii guvernamentale de bunuri si servicii. Dar cat de mult ar trebui sa cheltuiasca guvernul pentru a realiza ceea ce si-a propus? Pentru deplasarea curbei cererii agregate spre dreapta cu 100.000 miliarde lei nu este necesar ca guvernul sa faca achizitii in valoare de 100.000 miliarde lei. De ce?
Fiecare leu de noi achizitii guvernamentale este amplificat de efectul multiplicatorului. De exemplu, cheltuirea unei sume de bani intr-un proiect ce urmareste construirea unui pod rutier peste Dunare mareste veniturile celor implicati in realizarea lui. Acestia cheltuiesc acum mai mult pentru alimente, imbracaminte sau pentru concediu. Cheltuielile lor maresc apoi veniturile producatorilor de alimente, de imbracaminte sau ale lucratorilor din turism care, la randul lor, consuma mai mult. Asadar, efectul multiplicatorului se extinde in economie. Fiecare leu de noi achizitii guvernamentale stimuleaza cu mai mult de un leu cheltuielile totale planificate.
Presupunem ca inclinatia marginala spre consum (c') este 0,75. Folosind formula multiplicatorului cheltuielilor, K=1/(1-c'), se obtine valoarea multiplicatorului, 4. In acest caz, la un nivel dat al preturilor, achizitii guvernamentale in valoare de un leu vor creste nivelul de echilibru al cheltuielilor cu 4 lei. Sunt luate in considerare atat nivelul actual al achizitiilor guvernamentale cat si cresterile induse in cheltuielile de consum. Prin urmare, pentru a deplasa spre dreapta curba cererii agregate cu 100.000 miliarde lei, dat fiind un multiplicator al cheltuielilor cu valoarea 4, guvernul va trebui sa isi suplimenteze volumul achizitiilor cu 25.000 miliarde lei. Desigur, aceasta este doar o aproximare. S-a presupus ca nu exista impozite pe venit si, totodata, ca exporturile nete si investitiile nete nu sunt afectate de modificarea productiei reale, in conditiile unui nivel dat al preturilor. Dar, principiile generale ce vor fi abordate in continuare sunt valabile si in modele mai elaborate.
Modificarea preturilor si cererea agregata
Daca cererea agregata se deplaseaza spre dreapta de-a lungul ofertei agregate are loc cresterea preturilor. Acest lucru afecteaza cheltuielile planificate in sensul ca efectul de multiplicare al cheltuielilor generat de cresterea achizitiilor guvernamentale este compensat partial de cresterea preturilor. Cresterea nivelului preturilor afecteaza cheltuielile reale planificate intrucat:
a. consumul real se diminueaza datorita scaderii valorii reale a portofoliului nominal de bani;
b. investitiile reale planificate scad ca urmare a ratelor mai mari ale dobanzii asociate unui nivel mai inalt al preturilor;
c. acele elemente din buget care sunt stabilite in termeni nominali vor presupune achizitionarea unui volum real de bunuri si servicii mai mic;
d. exporturile reale nete se vor diminua datorita faptului ca preturile interne cresc fata de preturile din strainatate.
Aceste efecte ale modificarii preturilor sunt redate de inclinatia negativa a curbei cererii agregate. Datorita faptului ca o crestere a nivelului preturilor tinde sa diminueze fiecare tip de cheltuiala planificata, nivelul de echilibru al productiei reale creste cu mai putin decat rezultatul produsului dintre multiplicatorul cheltuielilor si achizitiile guvernamentale totale.
Veniturile nete reprezinta taxele si impozitele colectate de guvern minus transferurile bugetare. O reducere a taxelor si impozitelor sau o crestere a volumului transferurilor afecteaza economia prin efectul asupra consumului.
Am vazut in capitolele anteriore cum guvernul poate sa determine modificarea cererii agregate schimband volumul achizitiilor guvernamentale de bunuri si servicii. Acum se pune din nou problema deplasarii curbei cererii agregate spre dreapta cu 100.000 miliarde lei. Presupunem ca Parlamentul adopta o lege care permite o crestere cu 10.000 miliarde lei a cheltuielilor privind subventionarea dobanzilor pentru creditele acordate construirii de noi locuinte, in timp ce nivelul veniturilor guvernamentale ramane neschimbat. Practic, acest lucru inseamna o reducere cu 10.000 miliarde lei a veniturilor bugetare nete. Cum va fi afectata cererea agregata?
In primul rand, aceasta actiune mareste venitul disponibil al beneficiarilor acestor credite cu 10.000 miliarde lei. Presupunand ca inclinatia marginala spre consum este 0,75, acestia isi suplimenteaza consumul cu 7.500 miliarde lei. Ca si in exemplul anterior, cresterea consumului de alimente, de imbracaminte si a cheltuielilor de vacanta mareste veniturile lucratorilor implicati in producerea si vanzarea acestor categorii de bunuri si servicii cu 7.500 miliarde lei. Mai departe, consumul acestora creste cu 5.626 miliarde lei s.a.m.d. In concluzie, o scadere a veniturilor bugetare nete genereaza un proces de multiplicare similar cu cel rezultat din cresterea achizitiilor guvernamentale. Acest lucru se petrece indiferent daca este vorba de o diminuare a taxelor si impozitelor platite guvernului sau de cresterea transferurilor bugetare.
Efectul de evictiune (crowding-out)
Intreaga analiza de pana acum se bazeaza pe o serie de ipoteze simplificatoare. Cea mai importanta consta in ideea ca menajele (gospodariile) vor cheltui aceeasi fractiune dintr-un leu suplimentar provenit din reducerea presiunii fiscale sau din cresterea veniturilor castigate prin munca. Dar, daca aceasta ipoteza este falsa, utilizarea modificarii presiunii fiscale sau modificarea volumului transferurilor bugetare ca instrumente de politica economica este mult mai putin folositoare decat sugereaza modelul simplu descris anterior.
Mai mult chiar, un alt model arata ca, de fapt, cresterea cheltuielilor guvernamentale nu poate sa determine pe termen lung efectele scontate in privinta cresterii cererii agregate. Desi sporirea volumului achizitiilor guvernamentale stimuleaza cererea de bunuri si servicii, aceasta are ca efect si cresterea ratelor dobanzii. Ratele mai mari ale dobanzii descurajeaza investitiile private, practic, cererea de bunuri de investitii. Acesta este efectul de crowding-out (evictiune).
Presupunem ca guvernul cumpara elicoptere noi de la Ghimbav. Cresterea cererii de elicoptere mareste veniturile lucratorilor din industria aeronautica si veniturile altor categorii de lucratori (datorita efectului multiplicatorului). Ca urmare a cresterii veniturilor, gospodariile (menajele) doresc sa cumpere mai multe bunuri si servicii si, prin urmare, decid sa pastreze o parte mai mare a veniturilor lor sub forma lichida. Aceasta este motivul pentru care cresterea veniturilor generata de expansiunea fiscala mareste cererea de bani..
Dar cresterea ratei dobanzii diminueaza cantitatea de bunuri si servicii ceruta. In primul rand, se diminueaza cererea de bunuri de folosinta indelungata si cererea de bunuri de investitii. Pe termen scurt, efectul de crowding-out compenseaza partial impactul cresterii achizitiilor guvernamentale asupra cererii agregate, iar pe termen lung scaderea investitiilor private este atat de puternica incat cererea agregata revine in pozitia initiala.
Politica fiscala restrictiva este un mijloc de protectie impotriva amenintarii inflatiei. Proiectarea bugetului pentru anul urmator poate sa contina o combinatie de reduceri ale volumului achizitiilor guvernamentale si de crestere a veniturilor nete tocmai in scopul de a compensa cresterea proiectata a cererii agregate private. De exemplu, presupunand ca inclinatia marginala spre consum este de 0,75, pentru fiecare crestere proiectata a cererii agregate de 100 lei peste volumul necesar atingerii nivelului natural al productiei, achizitiile guvernamentale pot fi reduse cu 25 lei sau transferurile bugetare se pot diminua cu 33 lei. Asadar, pentru mentinerea curbei cererii agregate in pozitia dorita se cauta o combinatie intre volumul transferurilor bugetare, volumul achizitiilor guvernamentale si presiunea fiscala.
Dar, asa cum politica fiscala poate contribui la reducerea pericolului inflatiei, aceasta poate sa si stimuleze inflatia. Aceasta din urma ipostaza este specifica politicii fiscale expansioniste.
Pana acum, decidentii in politica economica au jucat rolul 'baietilor buni', care au tinut seama in proiectarea bugetului de pericolul inflatiei. Povestea poate lua, insa, si o alta nuanta. Clasa politica ar fi bucuroasa sa multumeasca alegatorii marind volumul transferurilor bugetare sau reducand presiunea fiscala. Presedintele, care si el urmareste sa fie reales, este bucuros sa coopereze cu Parlamentul in acest sens. Intr-o transmisie televizata, presedintele semneaza legea bugetului pentru anul viitor, inconjurat de liderii formatiunilor politice din Parlament. Dupa un an insa, curba cererii agregate se deplaseaza catre dreapta, preturile incep sa creasca, iar decidentii in politica economica ajung din nou in fata unui moment cand trebuie sa adopte o decizie grea.
|
