EFICIENTA ECONOMICA SI FORMELE EI prof dr Gheorghe Postelnicu-teoria economica

Probleme metodologice

Dupa cum am avut prilejul sa constatam în capitolele precedente, în economie exista o mare varietate de resurse care, fie ca sunt substituibile sau nu, pot fi combinate în diverse moduri, obtinându-se rezultate diferite. În plus, sistemul diviziunii muncii, precum si formele concrete ale organizarii productiei, sporesc, amplifica aceasta mare diversitate de combinari posibile. Problema care se pune, însa, pentru orice întreprinzator este de a gasi, în întregul proces al productiei, sau pe diferite secvente ale acestuia, acea combinare a factorilor de productie care sa duca la obtinerea unor rezultate maxime.

Din pacate, cea mai mare parte din resursele care se afla la dispozitia societatii au un caracter limitat, fireste, în primul rând, fata de trebuinte. Daca resursele ar fi nelimitate, 15515l118p problemele economice s-ar simplifica foarte mult, iar cele ale eficientei poate nici nu s-ar mai pune. Dar, tocmai aceasta limitare a resurselor face ca problemele eficientei sa devina nu numai foarte importante, însa si dificil de rezolvat. Aceasta deoarece, prin intermediul lor, trebuie sa se gaseasca raspuns la o serie de întrebari complicate pe care si le pune întreprinzatorul privind cât, ce si cum sa produca.

În stiinta economica notiunea de eficienta a patruns îndeosebi în secolul nostru, desi anumite referiri indirecte pot fi întâlnite înca la W. Petty si Adam Smith, ultimul abordând problema maximizarii rezultatelor fara sa se refere la minimizarea cheltuielilor. Alaturi de acestia, unul din economistii cu contributii importante în definirea conceptului de eficienta economica a fost, fara îndoiala, italianul Vilfredo Pareto. Concluziile acestuia s-au identificat în secolul trecut cu conditiile de echilibru ale unei economii de piata cu concurenta perfecta.

Mutatia hotarâtoare în studiul eficientei avea sa se produca, asa cum mentionam mai înainte, în secolul nostru, când rezultatele au intrat pe un fagas nou datorita contributiilor aduse prin aplicarea matematicii în economie si perfectionarii tehnicii de calcul. În aceasta privinta, un rol important l-a avut aplicarea calculului diferential, folosirea analizei input-output, precum si primele cercetari întreprinse în domeniul programarii matematice care a permis obtinerea unor variante optime din multitudinea de solutii posibile.

Dintotdeauna, oamenii s-au straduit sa-si perfectioneze uneltele de munca, sa creeze altele noi, cu caracteristici superioare, sa îmbunatateasca formele si metodele de organizare si conducere a productiei în scopul cresterii rodniciei eforturilor lor, al obtinerii unor cantitati sporite de bunuri materiale si servicii. În realitate, toate aceste eforturi si-au gasit expresia în tendinta de economisire a timpului de munca disponibil, tendinta care a devenit pâna la urma conditia fundamentala a progresului general al societatii. Din acest punct de vedere, se poate spune ca orice economie se reduce, în ultima instanta, la economisirea timpului. Aceasta economisire, privita ca rezultat al reducerii timpului necesar pentru producerea unei unitati de produs sau de efect util, constituie, incontestabil, esenta oricarei forme de eficienta, masura cea mai elocventa a gradului de utilizare si valorificare a factorilor de productie disponibili.

În sens strict etimologic eficienta ne arata calitatea unei activitati economice de a produce un efect pozitiv. De altfel, aprecierea calitativa prin prisma rezultatelor obtinute ne apare ca necesara pentru toate activitatile umane, dintre acestea desprinzându-se cele economice pentru ca tocmai lor le sunt angajate principalele eforturi si resurse ale societatii. Din aceasta cauza, nu întâmplator ideea despre calitatea actului economic au formulat-o mai întâi producatorii efectivi, pornind de la experienta dobândita de ei de-a lungul anilor.

Facând abstractie de formele concrete pe care le poate îmbraca, eficienta activitatii economice poate fi exprimata prin intermediul unui raport intre efectul util (rezultatul) obtinut si efortul necesar pentru obtinerea lui. Drept urmare, cresterea eficientei economice echivaleaza cu marirea rezultatelor utile obtinute pe unitatea de efort, sau, ceea ce este acelasi lucru, reducerea cheltuielilor efectuate pentru obtinerea unei unitati de produs. Cu alte cuvinte, cu cât un anumit efect este realizat cu un efort mai mic, cu atât eficienta este mai ridicata.

Fata de scopul urmarit, eficienta economica implica o dubla raportare: mai întâi a efectului la efort, apoi a rezultatelor obtinute la cele cunoscute dintr-o perioada anterioara, luata drept baza de comparatie, sau la cele mai bune performante cunoscute pe plan mondial.

Din punct de vedere teoretic, comparabilitatea eficientei ca, de altfel a oricarui proces sau fenomen exprimat numeric, este conditionata de o serie de elemente legate de forma de exprimare, de continutul economic al indicatorilor si metodele lor de calcul. Astfel, la calcularea unor indicatori de volum este necesar sa se foloseasca aceeasi forma de exprimare - unitati naturale, unitati natural-conventionale, unitati de timp, sau preturi comparabile. De asemenea, efectul sau efortul trebuie sa se refere la aceeasi unitate de timp (moment sau interval), dupa cum indicatorul ales drept baza de comparatie trebuie sa fie suficient de semnificativ pentru evolutia sa în timp.

Compararea nivelului eficientei factorilor de productie pe plan national nu ridica probleme deosebite datorita faptului ca este asigurata o anumita unitate teoretica si metodologica de calcul. Mult mai complicata este problema compararii diferitilor indicatori de eficienta pe plan international. Dificultatile sunt generate, în principiu, de anumite neconcordante privind continutul ramurilor, structura produselor si serviciilor comparate, calitatea elementelor care compun efectele si eforturile, metodologia de calcul, nivelul preturilor si nu în ultimul rând, convertibilitatea monedei si putere ei de cumparare. De asemenea, nu sunt de neglijat nici deosebirile de continut si sfera de cuprindere a serviciilor nemateriale. Datorita tuturor acestor distorsiuni, care pot sa apara în orice moment, numeroase organisme internationale specializate în acest domeniu recurg la estimarea unor indicatori de eficienta, îndeosebi a celor de sinteza, cum ar fi produsul intern brut, nivelul productivitatii muncii s.a.

Sporirea efectelor utile pe unitatea de cheltuiala trebuie sa strabata întreaga activitate economica, în toata întinderea si diversitatea ei. De aceea, eficienta economica presupune întotdeauna o abordare sistemica. Aceasta înseamna, pe de o parte, ca în definirea eficientei activitatii economice trebuie luate în considerare ansamblul formelor ei de manifestare aflate în relatii de interconditionare, iar, pe de alta parte, folosirea unui sistem complex de indicatori cu ajutorul carora sa putem cunoaste nivelul si dinamica acesteia.

Formele de manifestare ale eficientei sunt strâns legate de resursele avansate (indiferent daca produc sau nu), ocupate (adica numai cele care produc, fiind, deci, excluse investitiile neterminate, capitalul fix aflat în rezerva sau conservare si capitalul circulant fara miscare) si consumate efectiv de întreprinderi (agentii economici). În acest sens, sunt cunoscute mai multe forme de eficienta cum ar fi: eficienta utilizarii fortei de munca (productivitatea muncii), eficienta capitalului fix, a capitalului circulant, eficienta alocarii si consumarii diferitelor resurse naturale (gradul de valorificare a lor) s.a.m.d. Dupa cum se vede, cea mai mare parte a lor este legata de productie tocmai datorita rolului ei determinant în crearea bunurilor si serviciilor.

În ceea ce priveste indicatorii economici acestia vizeaza nemijlocit calculul eficientei economice, adica evaluarea rezultatelor, a performantelor economice ale unei întreprinderi ce decurg din diferite variante de utilizare a factorilor de productie. În aceasta privinta, calculul economic trebuie sa surprinda atât raportul efectiv dintre efect si efort (pentru anumite resurse consumate), cât si raportul global (de data aceasta efortul incluzând totalitatea resurselor avansate).

Exprimând legatura interna, functionala intre cauza si efect, fiecare indicator de eficienta are doua caracteristici definitorii: una calitativa redata prin formulari din care reiese sensul si continutul economic si alta cantitativa (operationala) care pune în evidenta metodologia de evaluare, de obtinere a rezultatului respectiv. Astfel, în scopul determinarii eficientei economice, la nivelul unei unitati productive o serie de indicatori precum: productivitatea muncii, rata rentabilitatii, valoarea productiei obtinuta la 1000 lei capital fix avansat sau, dupa caz, consumat, profitul obtinut la 1000 lei capital avansat, costul de productie pe unitatea de produs, cheltuielile materiale la 1000 lei productie marfa, cursul de revenire pentru produsele vândute pe piata externa, gradul de valorificare a materiilor prime etc. Se poate observa ca masurarea eficientei economice pune în evidenta, în principal, efectele sau rezultatele ce se obtin pe unitatea de cheltuiala din fiecare factor utilizat în productie: munca, resurse naturale, capital.

Fara îndoiala, luat în parte fiecare indicator de eficienta va avea o putere informationala limitata. Însa, asa cum aratam mai înainte, eficienta are un caracter complex, cunoscând multiple forme de manifestare. Marea varietate de forme concrete este data tocmai de evantaiul resurselor angajate în productie. De aceea, calculul eficientei bazat numai pe folosirea unui singur indicator nu va putea asigura, de regula, decât o imagine unilaterala, partiala a proceselor economice. Iata de ce în evaluarea si analiza comparativa a eficientei trebuie sa folosim un sistem de indicatori, cu ajutorul carora vom putea cunoaste mai bine influenta schimbarilor intervenite în combinarea factorilor de productie si rezervele ce se ivesc în decursul folosirii lor. Totodata, utilizând mai multi indicatori de eficienta se amplifica posibilitatile de concretizare a analizei pe factori de influenta adecvata specificului, naturii si structurii eforturilor facute.

Productivitatea muncii

Una din cele mai importante forme de manifestare a eficientei economice este productivitatea muncii. Numeroase argumente vin sa sustina si sa întregeasca aceasta afirmatie. Simpla lor enumerare ar fi, de altfel, imposibila, fara a mai socoti ca lista va ramâne aproape întotdeauna incompleta. Totusi, dintre acestea câteva sunt de natura a ne retine în mod particular atentia.

Înainte de toate trebuie sa subliniem ca nici un alt indicator nu reflecta mai bine capacitatea de performanta a unei întreprinderi sau a unei economii nationale ca productivitatea muncii. Aceasta deoarece, pâna la urma, toate formele de eficienta economica, indiferent de domeniul de activitate, depind si sunt în cea mai mare masura expresia, directa sau indirecta, a cresterii productivitatii muncii. Reprezentând factorul determinant de sporire a productiei, productivitatea muncii influenteaza în cel mai înalt grad nivelul si dinamica bogatiei unei tari. În statele industrializate, cantitatea si calitatea alimentelor, îmbracamintei, masinilor si utilajelor, înaltul grad de confort la care au ajuns, toate se datoreaza, într-un fel sau altul, cresterii productivitatii muncii, la care generatiile mai vechi nici nu visau.

Schimbarile, de-a dreptul spectaculoase, pot fi cu greu redate prin simbolul cifrelor. Totusi, este suficient sa aratam ca o persoana ocupata în cadrul productiei materiale a S.U.A. produce astazi într-o ora de 20 de ori mai mult decât în anul 1800. Daca, în acelasi an 1800, în agricultura S.U.A. lucra aproximativ 90% din forta totala de munca, recolta abia ajungând pentru hranirea întregii populatii, în prezent numai 3% din lucratorii îsi desfasoara activitatea în fermele agricole. Prin recoltele pe care le obtin acestia reusesc sa asigure nu numai o aprovizionare îndestulatoare, dar sa si exporte importante cantitati aflate în surplus.

Deoarece numarul lucratorilor este un factor cantitativ de crestere a productiei, limitat de resursele existente la un moment dat, iar productivitatea muncii un factor calitativ, atât la nivel microeconomic, cât si la nivel macroeconomic conteaza foarte mult care dintre aceste doua laturi actioneaza cu preponderenta asupra productiei. În timp ce ridicarea productivitatii muncii asigura cresterea productiei cu cheltuieli de munca mai mici, sporirea numarului personalului înseamna a produce mai mult cu cheltuieli de munca proportional mai mari.

În sensul cel mai larg, conceptul de productivitate apare ca o însusire a unui lucru sau a unui proces de a fi productiv. Potrivit acestui înteles, similar cu cel de rodnicie si considerând munca drept un proces constient si util, înseamna ca productivitatea muncii reprezinta capacitatea omului de a obtine, în anumite conditii date, rezultate variabile, concretizate într-o anumita cantitate de bunuri si servicii, în unitatea de timp.

În decursul anilor, teoria economica a retinut si analizat doua concepte strâns legate între ele, dar exprimând nuante diferite. Este vorba de productiva a muncii si de productivitatea muncii. Diferenta dintre ele ca între posibilitate si realitate. Într-adevar, primul concept si anume forta productiva a muncii exprima capacitatea fortei de munca, potentialul ei de a produce anumite efecte utile. Aceasta capacitate poate fi valorificata sau nu, totul depinzând de conditiile în care ea este pusa sa actioneze. Cel de al doilea concept, respectiv productivitatea muncii, reflecta rezultatul concret obtinut, eficienta propriu-zisa cu care a fost cheltuita munca intr-un anumit proces de productie. Prin urmare, gradul de rodnicie a muncii sau productivitatea ei poate fi pusa în evidenta numai daca procesul de productie a avut loc.

Pentru caracterizare continutului productivitatii muncii este necesar sa se tina seama de faptul ca ea exprima atât influenta reciproca dintre factorii de productie combinati intre ei în anumite proportii, cât si capacitatea manageriala a întreprinzatorilor.

În forma sa concreta productivitatea muncii îsi gaseste expresia în cresterea si nivelul ei. Cresterea productivitatii muncii reprezinta procesul prin care acelasi volum de munca se concretizeaza într-o masa mai mare de bunuri si servicii obtinuta în unitatea de timp. Cu alte cuvinte, ea presupune o schimbare în modul de desfasurare a procesului de productie, în urma caruia timpul de munca necesar pentru producerea unui bun sau serviciu se reduce, deci o cantitate de munca determinata dobândeste forta de a produce o cantitate mai mare de produse într-o unitate de timp.

La rândul sau, nivelul productivitatii muncii, în forma sa cantitativa, se exprima prin raportul dintre rezultatele (efectele) obtinute într-un proces productiv si efortul (cheltuiala) efectuat în respectivul proces. În functie de modul de exprimare e efectului si efortului depus pot fi calculati o serie de indicatori cu ajutorul carora redam nivelul productivitatii muncii. Astfel, tinând seama de felul în care este masurat efectul, productivitatea muncii poate fi calculata în unitati fizice si valorice. În primul caz, efectul economic este exprimat cu ajutorul unitatilor naturale sau natural-conventionale. Ea se apreciaza, de obicei, prin timpul de munca cheltuit pentru producerea unui anumit produs, sau prin cantitatea de produse obtinuta de o persoana într-o unitate de timp (productivitatea muncii orara, zilnica, lunara, anuala), adica:

sau

unde:

W = nivelul productivitatii muncii;
T = timpul;
Q = volumul productiei exprimat în bucati, tone, m.p. etc.

Daca, de pilda, o întreprindere specializata extrage într-un an 2 mil. tone carbune si foloseste pentru aceasta 5000 de persoane angajate (T) productivitatea muncii (W) exprimata în unitati naturale va fi:

tone carbune/persoana.

Natura diferita a produselor, însa, face imposibila stabilirea nivelului productiei prin însumare directa. Din aceasta cauza, singurul element comun al acestora ramâne suma preturilor marfurilor care o compun. Drept urmare, de cele mai multe ori, masa productiei obtinuta (Q) este omogenizata cu ajutorul preturilor. În aceste conditii, calculul productivitatii muncii ia urmatoarea forma:

N reprezentând numarul lucratorilor care au contribuit la obtinerea productiei Q.

Prin intermediul acestei metode de calcul se poate obtine un indicator sintetic si unitar al productivitatii muncii în toate întreprinderile. Cu toate acestea, trebuie sa observa ca ea are, în acelasi timp, unele dezavantaje care nu pot fi trecute cu vederea. Marimea valorii productiei este puternic influentata de volumul si ponderea cooperarii industriale, de preturile reperelor si subansamblelor primite din afara, de tendinta unor întreprinderi de a solicita preturi cât mai ridicate îndeosebi pentru produsele noi, scaderea calitatii produselor în favoarea cantitatii s.a. Toate aceste deficiente deformeaza imaginea reala a productivitatii si împieteaza asupra unor decizii economice.

Din cele redate mai sus rezulta ca, prin continutul si functiile sale, metodele de calcul ale productivitatii muncii în unitati de timp si unitati naturale sunt cele mai apropiate de definirea stiintifica a acestui concept, ele reflectând cel mai fidel capacitatea de performanta a unei firme, sau, extrapolând, a unei întregi economii nationale. Din pacate, sfera de cuprindere si de aplicativitate a productivitatii muncii calculata în unitati naturale este destul de limitata. Prin definitie, forma aceasta de exprimare presupune existenta unei productii omogene. Or, dupa cum se stie, productia majoritatii întreprinderilor nu este omogena si nici stabila, ea modificându-se continuu datorita progresului tehnic si adâncirii diviziunii muncii. În plus, aceasta metoda nu poate oglindi influenta modificarilor intervenite în volumul productiei neterminate si a serviciilor cu caracter industrial care reprezinta, în multe situatii, o parte importanta a activitatii economice. Din aceasta cauza, calculul productivitatii muncii în unitati naturale necesita permanente adaptari la conditiile concrete, specifice fiecarei întreprinderi sau sector. Cât priveste posibilitatea unor comparatii internationale, este clar ca cea mai indicata metoda ramâne calculul productivitatii muncii în unitati de timp. Varianta valorica ar putea fi aplicata numai în conditiile în care preturile s-ar situa la nivelul celor mondiale sau, interpretând acest proces pe un plan mai larg, moneda ar fi convertibila.

Asadar, cu cât va fi mai ridicat nivelul productivitatii muncii, cu atât mai mare va fi volumul productiei ce se obtine într-o unitate de timp si implicit cu atât va fi mai mare cantitatea de bunuri de care va dispune societatea. Acest lucru rezulta cu claritate din relatia (2) pentru ca:

Q=W*N

adica fenomenul-efect (Q) depinde nemijlocit de fenomenul-cauza (W si N).

Obtinerea unei cantitati mai mari de produse într-o unitate de timp de catre o persoana, sau reducerea de catre aceasta a timpului de munca necesar pentru crearea unei unitati de produs, pot fi considerate drept cresteri ale productivitatii muncii individuale. Ea poate fi urmarita pe un muncitor sau la nivelul unei întreprinderi. La scara macroeconomica efectul general obtinut de un întreg popor îsi gaseste expresia în produsul national brut care, raportat la totalul muncii consumate pentru obtinerea lui, ne ofera una dintre cele mai sintetice dimensiuni ale eficientei economice, cunoscuta sub denumirea de productivitatea muncii nationale.

Nivelul productivitatii muncii individuale si nationale se gaseste sub influenta unui mare numar de factori, principali si secundari, directi sau indirecti, care se întrepatrund si actioneaza, uneori, în sensuri diferite. În functie de principalii factori care contribuie la buna desfasurare a productiei, nivelul si dinamica productivitatii muncii depind de cel putin urmatoarele grupe mari de influenta:

factori tehnici-materiali;

factori legati de dezvoltarea fortei de munca;

factori care vizeaza calitatea organizarii si conducerii procesului de productie;

factori sociali si psihologici;

factori naturali.

Fara îndoiala, sporirea rodniciei muncii depinde în cel mai înalt grad de nivelul de dezvoltare a uneltelor de munca. Productia moderna se bazeaza intr-o masura tot mai mare pe masini, utilaje, instalatii tot mai complexe, cu un grad ridicat de automatizare si performante tehnice superioare. Marcând o etapa noua în cunoasterea si stapânirea naturii de catre om, stiinta determina transformari calitative radicale în dezvoltarea uneltelor de munca, în structura surselor de energie folosite si procedeele tehnologice aplicate. Toate acestea îsi gasesc expresia în legatura ce se creeaza între dinamica înzestrarii tehnice a muncii si cresterea productivitatii. Corelatia optima dintre înzestrarea tehnica si productivitatea muncii se poate reda sub forma:

unde,

reprezinta indicele productivitatii muncii (0 si 1 fiind perioada de baza si curenta) iar Iz indicele înzestrarii tehnice.

Asadar, de regula, pentru a înregistra efecte pozitive, productivitatea muncii trebuie sa creasca, întotdeauna, în ritmuri mai înalte de cât înzestrarea tehnica a muncii. Inversarea acestei corelatii are loc ori de câte ori capacitatile de productie sunt subutilizate, exista un mare volum de investitii începute si neterminate, sau apar unele schimbari nefavorabile în structura capitalului fix utilizat (de pilda între partea activa si pasiva).

Rezumând cele mentionate mai sus, se poate spune ca folosirea unor unelte si tehnologii moderne conduce la scurtarea duratei proceselor de productie, reducând timpul necesar producerii unui produs.

Eficienta cu care este cheltuita munca omului nu depinde numai de conditiile materiale ale productiei. Asupra ei un rol important, putem spune esential, îl are calitatea fortei de munca. În prezent, solicitarile la care este supusa forta de munca sunt cu mult mai mari decât în trecut, respectiv în cazul folosirii unor tehnici mai putin perfectioniste. Progresul tehnic a dus la cresterea ponderii efortului intelectual în comparatie cu cel fizic, a adus cu sine mai multa promptitudine si exactitate în activitatea desfasurata. În acest context, ridicarea continua a calificarii reprezinta conditia esentiala pentru utilizarea eficienta a resurselor umane. În comparatie cu munca necalificata sau cu o calificare inferioara, cea calificata sau cu o calificare superioara are forta de a produce în aceeasi unitate de timp o cantitate mai mare de productie. Cercetarile facute în ultimul timp au pus în evidenta existenta unei corelatii foarte strânse între nivelul de pregatire profesionala, pe un plan mai larg chiar de cultura generala si productivitatea muncii. De pilda, economistul american Edward Denison a ajuns la concluzia ca, în ultimii 50 de ani, aproximativ 43% din produsul intern brut al S.U.A. se datoreaza influentei pe care a exercitat-o învatamântul si progresul general al stiintelor.

Modernizarea continua a uneltelor de munca si perfectionarea tehnologiilor de fabricatie impun tot mai pregnant un proces de policalificare si recalificare a unor largi categorii de personal. Policalificarea este determinata, în esenta, de necesitatea utilizarii cât mai complete a fortei de munca, respectiv a timpului de munca. Procesele moderne de fabricatie solicita deseori o aplicare distincta a unora dintre meserii. În consecinta, pentru a evita timpii morti care se creeaza, multi angajati trebuie sa cunoasca o a doua meserie pe care sa o poata aplica în anumite intervale, fara a mai fi necesara din partea întreprinzatorului atragerea de personal suplimentar. Cât priveste recalificarea ea este determinata de obicei de schimbarea profilului întreprinderii, fie ca urmare a faptului ca aceasta nu mai are piata de desfacere pentru produsele sale, fie pentru ca cei în cauza pot sa ajunga în situatia de someri, urmând a-si cauta locuri de munca.

Privita la nivel microeconomic, utilizarea rationala a fortei de munca este determinata si de alti factori. Dintre acestia sunt de retinut: normarea muncii, stabilirea unui raport optim între diferite categorii de lucratori (structura personalului), folosirea deplina a timpului de lucru, utilizarea metodelor ergonomice s.a.

Printre conditiile fundamentale ale cresterii productivitatii muncii un loc de seama îl ocupa aplicarea pe scara a stiintei conducerii si organizarii productiei, pe scurt a managementului modern. Datele acumulate pâna acum demonstreaza fara putinta de tagada faptul ca dezvoltarea economica este nu atât rezultatul cresterii cantitative a factorilor de productie, cât mai ales a folosirii lor eficiente, în conformitate cu evolutia calitativa a acestora si combinarea lor optima. Or, tocmai combinarea factorilor de productie trebuie sa fie rezultatul direct al unei organizari si conduceri asezate pe baze stiintifice.

Dupa cum este cunoscut, sporirea productivitatii este consecinta actiunii simultane si asociate a tuturor factorilor care contribuie, într-un fel sau altul, la cresterea rodniciei muncii. În acest context, rolul conducerii si organizarii consta în coordonarea acestei actiuni în timp si pe ansamblu, în scopul armonizarii întregii activitati economice. Deoarece factorul timp este determinant pentru obtinerea unor rezultate superioare, orice aspect pe care îl ridica productia si desfacerea marfurilor trebuie sa fie rezolvat la momentul oportun, altfel orice decizie devine tardiva, diminuând sau chiar anulând efectul altora.

Prin definitie, conducerea si organizarea pe baze stiintifice a productiei sunt notiuni complexe si dinamice, a caror sfera de cuprindere este practic nelimitata. Oricum, problematica lor se refera deopotriva la o serie de aspecte precum: perfectionarea fluxurilor de fabricatie, eliminarea întreruperilor în productie, programarea optima a productiei si a stocurilor, realizarea celei mai bune profilari si specializari, combinarea optima a factorilor de productie, pregatirea temeinica a fabricatiei si a asimilarii produselor noi, fundamentarea normelor de munca, adoptarea celor mai stimulative forme de cointeresare a salariatilor s.a.m.d.

Desigur, toate problemele managementului modern trebuie sa contribuie la dezvoltarea initiativei si spiritului creator imperios necesare gasirii celor mai bune solutii.

Factorii de mai sus pot fi mult amplificati prin luarea în considerare a unor elemente de natura sociologica si psihologica. Avem aici în vedere capacitatea de integrare într-o anumita activitate a individului, aspiratiile pe care el le urmareste, satisfactia ce i-o ofera profesia pe care o practica, sistemul de servicii si de protectie sociala de care beneficiaza, distantele pâna la locul de munca, conditiile de locuit s.a. Aspiratiile economice sunt conditionate la rândul lor de unele predispozitii psihologice cum ar fi aptitudinile manifestate de fiecare individ, dorinta acestuia de a munci, sensibilitatea lui fata de nou etc.

În fine, desi în multe sectoare de activitate au o sfera de cuprindere oarecum limitata, factorii naturali nu pot fi neglijati cu totul. Ei îsi pun amprenta asupra productivitatii muncii în unele domenii cum ar fi: industria extractiva, exploatarile forestiere, unele subramuri ale industriei alimentare, ca sa nu mai vorbim de agricultura, unde, cu toate realizarile stiintei agricole, fermele se mai confrunta cu unele greutati ce decurg din conditiile pedoclimatice mai putin favorabile.

Rentabilitatea

Una dintre cele mai importante forme de exprimare a eficientei economice este rentabilitatea. Pentru toate categoriile de activitati economice si de resurse avansate sau consumate, efectele economice se concretizeaza, în ultima instanta, în profitul obtinut de o întreprindere. Dupa cum a rezultat din capitolele anterioare, sub raport cantitativ profitul este înteles ca diferenta între veniturile totale si costurile de productie efectuate de catre o unitate economica, adica:

=pQ-CT                    (1)

unde,

= profitul obtinut;
p = pretul de vânzare;
Q = cantitatea vânduta;
CT = costurile totale.

Fiind vorba de mai multe produse si mai multe preturi la care ele se realizeaza, produsul pQ este de fapt o suma pQ. De asemenea, deoarece costurile totale sunt date de suma costurilor fixe si a costurilor variabile, relatia (1) mai poate fi scrisa si sub urmatoarea forma:

=pQ-(Cf+Cv)                (2)

Daca, în acelasi timp, presupunem ca partea variabila a costurilor este strict proportionala cu volumul productiei luând forma unei functii liniare

Cv=aQ

unde "a" reprezinta factorul de proportionalitate, atunci costurile totale vor fi egale cu:

CT=Cf+aQ                (3)

iar relatia (2) devenind

=pq-(Cf+aQ)          (4)

Respectând conditia de stricta proportionalitate a costurilor variabile în raport cu productia, cele trei tipuri de costuri pot fi reprezentate ca în graficul nr.1.

graficul nr.1

Având în vedere cele mentionate în capitolul despre costuri, alaturi de tipurile aratate mai sus, teoria si practica economica au retinut si conceptul de cost marginal si cost mediu pe unitatea de produs. Reprezentarea curbei costurilor fixe medii (Cfm) este mereu aceeasi, pentru ca:

luând întotdeauna forma unei hiperbole echilaterale, având drept asimptote cele doua axe de coordonate. În schimb, toate celelalte curbe îsi modifica traseul. De pilda, costul marginal (repetam, în conditii de stricta proportionalitate a costurilor variabile în raport cu productia) sunt egale cu:

Aceasta înseamna ca el este constant si egal cu costul variabil mediu:

Asadar, cele doua marimi, respectiv costul marginal si costul variabil mediu, se identifica sub forma unei drepte paralela la axa pe care sunt reprezentate cantitatile produse.

Pornind de la constatarile de mai înainte, poate fi dedus costul total mediu (CTM) de care avem nevoie în stabilirea profitului întreprinderii. El va fi egal cu:

având, întotdeauna, forma unei curbe descrescatoare, asa cum se poate constata din analiza graficului nr.2

graficul nr.2

Analizând relatia (4) rezulta ca volumul profitului (masa profitului) obtinut depinde de evolutia a cel putin trei variabile si anume: nivelul pretului de vânzare, nivelul costurilor totale de productie si cantitatea de produse pe care întreprinderea reuseste sa o vânda. În conditiile în care unitatea de productie nu are posibilitatea de a influenta pretul de pe piata, ea fiind nevoita sa îl considere ca o marime data, atunci singurii indicatori asupra carora poate sa intervina sunt costurile si volumul productiei. Deoarece, de fiecare data si în orice împrejurare, un întreprinzator urmareste sa-si maximizeze profitul, se ridica urmatoarea întrebare: daca pretul de vânzare este considerat ca o marime exogena si cunoscuta, de la ce volum al productiei va începe sa obtina profit? Pâna acum, în capitolele anterioare am reusit sa aflam punctul în care volumul profitului devenea maxim. Acesta corespundea acelui volum al productiei în care costul marginal devenea egal cu venitul marginal.

Pentru a raspunde la întrebarea de mai sus trebuie sa ne folosim de un nou concept cunoscut în teoria si practica economica sub denumirea de prag al rentabilitatii. El marcheaza punctul de la care, în functie de evolutia nivelurilor preturilor, a costurilor si a cantitatilor produse, întreprinderea începe sa obtina profit, adica sa devina rentabila.

Dar, ce întelegem prin rentabilitate? În general, prin rentabilitate se întelege capacitatea unei întreprinderi de a obtine profit, adica de a fi rentabila, de a nu înregistra pierderi care ar putea s-o aduca, pâna la urma, în stare de faliment. În virtutea acestor precizari, rezulta ca pragul de rentabilitate (sau punctul mort al unei întreprinderi) reprezinta tocmai acel volum al productiei (Q0) sau "cifra de afaceri" cum îl mai numesc unii autori, dincolo de care producatorul începe sa câstige. Prin urmare, în acest punct =0 pentru ca:

PQ=CT

Asa cum se poate observa si din graficul nr.3 (a) <0 daca Q<Q0 si >0 pentru Q>Q0. Acelasi lucru se poate demonstra si pe graficul nr.3(b) unde sunt redate curbele costului marginal (Cm), ale costurilor fixe medii (Cfm) si a costurilor totale medii (CTM). În acest caz, Q0 este determinat direct pentru conditia:

graficul nr.3 (a)

graficul nr.3 (b)

Cunoasterea exacta a "pragului rentabilitatii" are o mare importanta, constituind una din preocuparile primordiale ale managerilor întreprinderilor. El se modifica de la o perioada la alta în functie de modul cum evolueaza nivelul preturilor de vânzare si costurile de productie. Astfel, pentru a da un singur exemplu, Regia Renault din Franta, producatoare de autoturisme, a avut un prag al rentabilitatii de 1,4 mil. bucati în 1985, de 1,5 mil. în 1986, iar în 1987 de 1,2 mil. bucati .

Conducerea pe baze stiintifice a productiei presupune cunoasterea de catre manageri a întregului sistem de indicatori de eficienta economica în raport de care sunt alocate resursele si sunt concentrate eforturile. Prezenta profitului în toate elementele de exprimare a performantelor economice ale unei întreprinderi pune în lumina locul lui central în aprecierea efectelor obtinute pe unitatea de efort sau de cheltuiala. De aceea, o mare însemnatate în elaborarea si fundamentarea sistemului de indicatori ai eficientei economice o are cât mai exacta a locului si rolului profitului si a rentabilitatii la nivel microeconomic.

De la început trebuie sa mentionam ca în masurarea rentabilitatii distingem doua marimi: o rentabilitate absoluta si una relativa. Cea absoluta este data de masa profitului realizat înainte ca el sa fie impozitat. În legatura cu aceasta idee, teoria si practica economica utilizeaza uneori si conceptele de rentabilitate potentiala si rentabilitate reala, efectiva. Este adevarat ca, în acest context, sensul lor difera. De obicei, atunci când se aminteste de rentabilitatea potentiala analistii au în vedere pe cea care ar putea fi obtinuta daca toate conditiile ne-ar fi perfect favorabile. Dupa cum, atunci când se utilizeaza notiunea de "reala", "efectiva" se ia în calcul numai partea din profit care ramâne la dispozitia firmei. Partea din profit care se transforma în impozit înceteaza sa mai îndeplineasca anumite functii economice la nivel microeconomic, preluând, fireste, alte destinatii la scara macroeconomica prin intermediul bugetului statului.

Rentabilitatea relativa îsi gaseste expresia în rata acesteia care se determina prin raportarea profitului obtinut la diferite elemente ce au alcatuit efortul solicitat de desfasurarea procesului de productie, constând fie din parti ale capitalului avansat, fie din totalul capitalului consumat, adica din totalul costurilor de productie. Rata rentabilitatii în functie de totalul capitalului avansat (fix si circulant) exprima profitul obtinut la un leu capital aflat în activul întreprinderii. Deci:

rata rentabilitatii=(profitul obtinut/capitalul avansat)*100

Cea de a doua varianta de calcul si anume rata rentabilitatii în functie de costurile de productie scoate în evidenta profitul obtinut la un leu cheltuieli efectuate pentru desfasurarea procesului de productie în vederea obtinerii unui anumit volum de produse si prestarii unor servicii, adica:

rata rentabilitatii=(profitul obtinut/costurile totale)*100

Calculul ratei rentabilitatii pe baza capitalului avansat ne permite sa urmarim si recuperarea în timp a acestuia din profitul obtinut. De asemenea, cea de a doua varianta ne ofera posibilitatea efectuarii unor analize suplimentare privind nivelul preturilor de vânzare, a volumului productiei marfa vânduta si încasata si evolutia costurilor. Indiferent, însa, de forma pe care o adoptam, ambele variante de calcul prezinta interes deoarece pun în lumina puterea economica a unei întreprinderi. În cazul firmelor prospere, cele doua rate ale rentabilitatii cunosc cote ridicate si reprezinta un fel de atestat al pietei asupra performantelor economice ale acestora.

Atât profitul, cât si rentabilitatea dobândesc noi dimensiuni în conditiile actuale pentru ca, pe de o parte, asistam la o crestere considerabila a volumului resurselor atrase si folosite efectiv în procesele de productie, iar, pe de alta parte, se accentueaza caracterul restrictiv al acestora. Drept urmare, unul din obiectivele centrale ale oricarei firme este obtinerea de pe urma fiecarei unitati de resursa folosita a unui volum sporit de efecte economice, concretizate într-o masa de profit cât mai mare.

Desigur, profitul si rentabilitatea caracterizeaza eficienta economica a productiei la nivel microeconomic în strânsa legatura cu ceilalti indicatori ce vizeaza performantele unei întreprinderi cum sunt: productivitatea muncii, calitatea produselor, costurile de productie s.a. Dintre acestia, cea mai mare influenta asupra profitului si rentabilitatii o are productivitatea muncii. Aceasta duce la sporirea profitului, pe de o parte, prin cresterea volumului productiei, iar, pe de alta parte, prin reducerea costurilor pe unitatea de produs.

Puternica influenta pe care o exercita productivitatea muncii asupra masei profitului se explica prin faptul ca, în conditiile în care preturile sunt date si relativ stabile, marimea profitului va depinde, dupa cum am vazut, de nivelul costurilor si volumul productiei. Daca preturile si costurile pe unitatea de produs, lucrare sau serviciu, ramân nemodificate pentru o anumita perioada de timp, atunci masa profitului va creste proportional cu sporirea volumului productiei, deci în strânsa legatura cu cresterea productivitatii muncii. Trebuie mentionat, insa, ca aceasta relatie se verifica numai în conditiile în care productivitatea creste în ritmuri superioare salariilor si înzestrarii tehnice a muncii. Altfel, sporul de productie obtinut pe seama ei ar fi anihilat în buna parte de cresterea costurilor fixe si variabile pe unitatea de produs.

Performantele strategice

Calculul rentabilitatii în functie de capitalul avansat, sau totalul activului de care dispune firma la un moment dat prezinta un mare avantaj. Este vorba despre posibilitatea recuperarii acestuia dupa o anumita perioada de timp pe seama profitului obtinut. Fiind vorba de marimi interdependente, posibilitatea recuperarii dupa o anumita perioada de timp a capitalului avansat va influentata nu numai de evolutia productivitatii ci si de alti factori. Dintre acestia remarcam numarul de rotatii pe care le realizeaza capitalul într-un singur an (aspect analizat într-un capitol anterior) si cotele la care se vor situa unii indicatori ai pietei financiare.

Într-adevar, intre rotatia capitalului si masa profitului aferenta productiei marfa încasata exista o legatura directa, ea reflectându-se, pâna la urma, în rata recuperarii activului care se afla în proprietatea întreprinderii. Cu cât va fi mai mare viteza de rotatie a capitalului, cu atât în decursul unei perioade de timp date, se va obtine un volum mai mare de productie marfa, care, daca se va vinde, va spori în mod corespunzator masa profitului. Pe seama acestuia se va putea recupera mai repede capitalul avansat de catre întreprinzator, permitându-i sa reia celelalte cicluri de productie pe o scara largita.

Totusi, aprecierea recuperarii capitalului avansat pe seama profitului nu epuizeaza nici pe departe analiza performantelor economice ale unei întreprinderi. O serie întreaga de indicatori ai pietei financiare ne ajuta sa apreciem câstigurile întreprinderilor nu numai dupa marimea, dar si dupa structura capitalului de care dispun acestea. În acest context, avem în vedere cel putin doi indicatori care sunt urmariti cu cea mai mare atentie de catre economisti. Este vorba, în primul rând, de cresterea câstigurilor pe o actiune emisa de o firma (societate comerciala pe actiuni) si, în al doilea rând, de cresterea pretului pietei pe o actiune (a cursului sau cotatiei ei). Desigur, evolutia fiecareia dintre cresteri este influentata de perioada de baza fata de care se apreciaza aceste marimi.

Cei doi indicatori pot sa ia cele mai diferite forme de evolutie. De pilda, pretul pietei, sau cursul ei, poate sa fie mai mic, egal sau mai mare decât valoarea nominala a acesteia (adica valoarea la care a fost emisa). Este limpede ca, în primele doua cazuri, nu poate fi vorba de câstig. Dimpotriva, atunci când cursul actiunii ajunge sa fie mai mic decât valoarea ei nominala (valoarea contabila cum o mai numesc unii economisti) se vor înregistra chiar pierderi. Situatia aceasta survine ori de câte ori performantele economice ale întreprinderii în cauza decad, prestigiul ei pe piata fiind grav afectat de o serie de decizii contraproductive. În cel de-al doilea caz, când pretul este egal cu valoarea nominala, firma nu realizeaza câstiguri suplimentare, dar poate sa-si mareasca volumul capitalului utilizat cu partea pe care reuseste sa o atraga de pe piata titlurilor de valoare. În fine, numai în cel de al treilea caz se poate vorbi de câstig. Asa se explica faptul de ce ritmurile de crestere a câstigurilor pe o actiune sunt, de obicei, mai lente decât ritmurile de crestere a preturilor (cursurilor) ei.

O masura semnificativa a performantelor economice ale unei întreprinderi în comparatie cu cele ale competitorilor sai o constituie indicatorii pozitiei ei pe piata. Dintre acestia retinem:

• ponderea pe care o firma o detine pe o anumita piata;
• tendintele manifestate în calitatea produselor ei;
• evolutia productivitatii muncii;
• situatia costurilor de productie;
• principalele tendinte ale preturilor de desfacere.

Acesti cinci indicatori (la care mai pot fi adaugati si altii auxiliari) oglindesc, în ansamblul lor, evolutia pozitiei pe piata a unei întreprinderi, într-un cuvânt competivitatea ei. Se întelege ca aceasta va fi puternic influentata de calitatea si parametrii functionali ai produselor sale, de performantele si promptitudinea serviciilor de întretinere atunci când este vorba de bunuri de folosinta îndelungata, de nivelul costurilor si, nu în ultimul rând, de productivitate, care, asa cum am mai avut prilejul sa aratam, le influenteaza pe toate.

În functie de indicatorii ce caracterizeaza pozitia pe piata, pot fi apreciate, în perspectiva si rezultatele strategice ale acesteia.

Elaborarea unor planuri strategice se bazeaza, în esenta, pe comparatii cu concurenta, mai exact pe ceea ce deducem sau reusim sa aflam printr-o atenta prospectare a pietei si o riguroasa analiza a tuturor datelor care privesc intentiile acesteia: lansarii de noi produse, cantitatile probabile ce le va oferi pe piata, marirea capacitatilor de productie etc. De îndata ce sunt conturate principalele caracteristici economice ale ambiantei externe în care va activa firma, pot fi stabilite, în linii mari, caile de urmat pentru ca firma sa se mentina si sa prospere.

Asadar, în scopul de a nu fi surprinsa nepregatita pe o piata aflata în continua schimbare, fiecare întreprindere trebuie sa analizeze cu atentie nu numai tendintele economice generale sau mediul competitiv în care va activa, dar si posibilitatile de care ea va dispune de-a lungul unui anumit interval de timp pentru a se mentine în ambianta concurentiala. Diferenta dintre obiectivele firmei si ceea ce se contureaza prin prognoze mai concret, ceea ce se constata ca tendinta probabila a pietei, constituie zona strategica a acesteia.

Problema determinarii zonei strategice nu este însa atât de simpla pe cât pare la prima vedere. Dupa cum rezulta din cele mentionate mai sus, evaluarea sanselor de mentinere si îmbunatatire a pozitiei pe piata a unei firme presupune punerea fata în fata a oportunitatilor si resurselor de care dispune acestea pe fiecare veriga a producerii si desfacerii marfurilor ei. Or, pentru acestea serviciile de marketing trebuie sa întreprinda ample studii de fezabilitate ("faisable" = care se poate face, ceea ce este posibil). Ce cuprind, de regula, asemenea studii?

De la început, am putea spune ca un asemenea studiu este structurat pe doua parti principale: una cu profil mai general si alta, mult mai concreta, care se constituie într-o adevarata diagnoza a întreprinderii. Prima parte se refera la:

• unele tendinte macroeconomice cum ar fi aprecierea importantei si cresterii globale a pietei nationale, individualizarea principalelor influente care s-ar putea face resimtite si la nivelul ramurii de activitate în care este interesata firma, examinarea evolutiei produsului intern brut, a unor concluzii ce se desprind din bugetele de venituri si cheltuieli ale populatiei s.a.
• dimensiunile si tendintele pietei produsului (sau, dupa caz, a grupei de produse) care cuprind date legate de nivelul productiei nationale, de volumul importurilor si exporturilor, nivelul stocurilor, în fine, determinarea consumului national;
• explorarea canalelor de distributie prin determinarea magazinelor cu ridicata si cu amanuntul, analiza principalilor utilizatori si consumatori, identificarea motivatiilor de cumparare ale fiecarui grup, alegerea pietelor si a celor mai adecvate forme de distributie a produselor (eventual un studiu de rentabilitate pe variante de distributie ar fi foarte folositor).

Cea de a doua parte a studiilor de fezabilitate se refera, asa cum mentionam mai înainte, la diagnoza întreprinderii. Acestea trebuie sa cuprinda în structura sa cel putin urmatoarele aspecte:

• Pozitia pe piata a întreprinderii. În aceasta privinta, studiul se va ocupa de evolutia partii de piata detinuta de produsele întreprinderii în raport cu piata totala. De asemenea, se cuvine a fi facuta o evaluare a pozitiei fiecarui produs în functie de ciclul sau de viata, de raportul pret/calitate si rentabilitate.
• Examinarea produselor noi aflate în portofoliul propriu si a ideilor de inovare, fiind retinute, într-o prima urgenta, cele care au cele mai mari sanse de realizare. Studiul se va ocupa, totodata, de produsele lansate cu succes si cauzele insuccesului produselor abandonate.
• Analiza competitivitatii întreprinderii. Ea urmareste, în fond, descoperirea asa-numitelor puncte tari si puncte slabe ale întreprinderii în functie de capacitatea de finantare, de organizare si conducere, de cercetare si publicitate (buget de promovare). Fara îndoiala, dintre toate acestea un loc deosebit de important îl ocupa disponibilitatea întreprinderii pentru autofinantare, deoarece aceasta exprima capacitatea ei de a obtine profit, deci, de a fi rentabila. În aceeasi ordine de idei, trebuie apreciata si capacitatea de organizare si conducere care, în prezent, depinde într-o proportie hotarâtoare de sistemul informational folosit, supletea si adaptabilitatea lui la exigentele economiei de piata. La rândul ei, cererea trebuie sa stabileasca o serie de strategii privind produsul actual / piata actuala, produs actual / piata noua, produs nou / piata actuala, si produs nou / piata noua.
• În sfârsit, o buna parte din studiu va trebui sa fie dedicata analizei mediului competitiv. Aici nu este vorba numai de a stabili o lista cât mai completa a principalilor concurenti, ci, mai ales a evalua cât mai exact comportarea lor viitoare pe piata.

În concluzie, sintetizând toate aceste date, pot fi definite, în final, obiectivele generale, strategice ale întreprinderii pe termen lung. Aceste obiective îsi vor gasi expresia în conceptia generala a întreprinderii asupra evolutiei probabile a pietei, asupra posibilitatilor ei interne de expansiune. Obiectivele strategice vor constitui motivatia permanenta a managementului cunoscuta în teoria si practica economica sub denumirea de vocatia întreprinderii. Ea poate fi definita ca misiunea pe care conducerea o fixeaza întreprinderii, cu precizarea intereselor economice urmarite.