EVOLUŢIA PROCESULUI INFLAŢIONIST
3.1.1 INTRODUCERE
Abandonarea modelului de planificare centrala -
optiune populara exprimata în decembrie 1989 a fost constant
confirmata de Guvern si Parlament si reprezinta o
trasatura a programelor de reforma initiate dupa
1989 în
O caracteristica fundamentala a procesului de reforma în România este întâietatea acordata asigurarii stabilitatii politice a tarii, în contextul riscurilor induse de un cadrul international nefavorabil si instabil.
În plan politic, România a urmarit cu maxima prioritate mentinerea stabilitatii interne - obiectiv principal, justificat temeinic, mai cu seama daca avem în vedere tulburarile, mergând pâna la razboaie civile, din proximitatea sa geografica. De aceea, adoptarea noii Consitutii, care a consacrat democratia, pluralismul politic si economia de piata, a fost considerat obiectivul prioritar; acesta a fost atins în decembrie 1991.
În plan economic, a fost aleasa o "strategie de reforma graduala", subordonata obiectivului stabilitatii politice a tarii. Parlamentul si Guvernul rezultate dupa alegerile din mai 1990, au considerat ca transformarea graduala a economiei v 535e424f a reduce costurile sociale ale tranzitiei, cel putin pe termen scurt, ceea ce va permite mentinerea stabilitatii interne. Reforma graduala a fost preferata si din alte motive:
O particularitate a României a fost aceea ca, în cursul întregului deceniu trecut, a facut un efort deosebit pentru achitarea integrala a datoriei externe. Acest efort a fost el însusi, un fel de terapie de soc, cu un cost enorm în planul standardului de viata al populatiei. La capatul acestui efort epuizant si absurd, era dificil sa convingi populatia sa accepte alte sacrificii.
Economia româneasca se caracteriza printr-o rigiditate extrema. Structura capacitatilor de productie era grav dezechilibrata, iar mecanismul economiei era hiper-centralizat. În anii '80, celelalte tari din Europa Centrala începusera deschiderea spre instrumente de reglare a productiei specifice pietei - mai prudent în fosta Cehoslovacie, mai viguros în Ungaria. România a parcurs, în schimb, drumul invers - de la deschiderea încercata în anii '60 si '70, spre dogmatismul stalinist. Ca urmare, la începutul anilor '90 nu existau nici mecanismele, nici institutiile si nici experineta necesare pentru abandonarea imediata a vechilor structuri de productie.
Conjunctura economica mondiala a fost profund nefavorabila. Dupa prabusirea CAER - care conta pentru nu mai putin de 45% din comertul exterior al României - a urmat razboiul din Orientul Mijlociu. Irakul era un important partener extern iar datoria acestei tari fata de România se cifra la aproape 2 miliarde de dolari. Criza iugoslava a adus alte pierderi pentru productia nationala si pentru comertul exterior. Pe scurt, România a pierdut, în mai putin de doi ani, 60% din pietele sale externe.
Nu se poate spune ca strategia aleasa a fost ideala, reforma graduala având si costuri suplimentare. În fond, tranzitia graduala prelungeste perioada de declin economic - cu un inevitabil impact social. În plus, România a avut de suportat consecintele neîncrederii pe care evolutia prudenta pe calea reformelor a atras-o atât în mediul politic occidental, cât si în lumea oamenilor de afaceri. Aceasta stare de fapt nu a usurat deloc decizia factorului politic intern în momentele cele mai dificile. Câteodata initiativele de politica economica au generat un adevarat cerc vicios: au fost adoptate masuri care nu urmareau decât "gestionarea crizei" - evitarea unui colaps generalizat în economie -, cu pretul transmiterii unor semnale confuze în afara, care, la rândul lor, au întârziat suplimentar suportul financiar necesar pentru depasirea crizei.
Privind retrospectiv, se poate aprecia ca stabilitatea politica a tarii - obiectiv a carui prioritate este indiscutabila - a fost atinsa, cu pretul întârzierii cu circa 2 ani a reformelor în economie, ceea ce a marit costul acestora si a condus la o capacitate mai scazuta de atragere a resurselor din exterior.
3.1.2 SITUAŢIA ECONOMICĂ A ROMÂNIEI ÎNAINTE DE 1989
Modelul economic bazat pe conducerea centralizata - element-cheie al regimului totalitar - impunea o dinamica proprie a echilibrelor macroeconomice. Un element esential în acest model îl reprezenta controlul direct al autoritatilor asupra bunurilor, serviciilor, salariilor si monedei.
Acest
model - cu virtuti teoretice înselatoare - nu a reusit în
nici o
Defazarea
Semnificatia reala a notiunii de sistem de preturi, care în economia de piata este atasata mecanismului cu rol esential în alocarea resurselor, s-a pierdut în totalitate în cazul economiei planificate. Cauza a reprezentat-o abaterea permanenta si substantiala a pretului de la valoarea care este determinata, în cazul pietei, de echilibrul dinamic între cerere si oferta. Cauzele acestei abateri au constat în: rigiditatea fortata a preturilor, prezentata în mod oficial drept "stabilitate"; rolul inexistent al cumparatorului, deci, în general, al cererii, în stabilirea nivelului pretului; fixarea prin plan a rentabilitatii fiecarui produs prin care se urmarea stimularea unor anumite ramuri, subramuri, întreprinderi, dupa cu totul alte criterii decât cele economice. În aceste conditii "sistemul de preturi" practicat în economia României reprezinta un mecanism de realizare a unor obiective de natura politica. Consecintele au fost puternic negative, prin distorsionarea semnalelor pe care preturile ar fi trebuit sa le emita: preturile nu mai constituiau elementul informational indispensabil comparatiilor si analizelor necesare fundamentarii deciziilor, astfel încât acestea din urma, indiferent de scopul lor, îsi sporeau caracterul arbitrar.
Toate aceste trasaturi ale pretului în perioada economiei planificate centralizat au condus la deformarea nivelului si dinamicii eficientei micro si macroeconomice, au defavorizat promovarea tehnologiei de vârf, cresterea productivitatii si eficientei fondurilor fixe si a investitiilor. De asemenea, ruptura totala dintre preturile pietei interne si cele ale pietei mondiale a deformat si a influentat negativ eficienta comertului exterior.
Sistemul de creditare practicat era un alt element perturbator al alocarii eficiente a resurselor. Acordat oricând era nevoie, cu dobânzi simbolice, creditele nu reprezinta un element restrictiv pentru modul de gospodarire de catre întreprinderi, a fondurilor de care dispuneau. Inexistenta falimentului, combinata cu accesul arbitrar la credite duceau la supravietuirea pe timp nelimitat a unitatii economice, oricât de ineficienta.
Evolutia economiei a urmarit mai mult obiective ideologice decât economice, rezultatul fiind o structura artificiala pe ramuri, grav dezechilibrata si prin aceasta, ineficienta si nesustenabila pe termen lung. Prima si cea mai importanta trasatura a fost industrializarea fortata. Aceasta productie era în mare masura, realizata în conditii de calitate îndoielnica, pentru piete inexistente, sau cel putin insolvabile.
Politica economica dusa de regimul comunist din România a avut, în ultimul deceniu si o caracteristica neîntâlnita în cazul altor tari comuniste. Este vorba despre rambursarea în ritm fortat, extrem de accelerat în anii 1980 a datoriei externe. În perioada 1983 - 1989, economia tarii a generat excedente fortate (ale balantei comerciale în special) care au permis rambursarea unui volum de credite de 13,8 miliarde dolari si o dobânda aferenta de 4,5 miliarde dolari. Acest efort a creat noi dezechilibre, le-a accentuat pe cele existente, repercutându-se în final, asupra nivelului de trai al populatiei, care a scazut dramatic.
Economia româneasca se caracteriza, de asemenea, printr-o bugetizare atotcuprinzatoare. Între unitatile economice si bugetul statului era stabilit un mecanism atât prin intermediul "varsamintelor" la buget si al subventiilor de la buget, cât si prin intermediul preturilor, prin care se realiza subventionarea activitatilor cu pierderi sau cu rentabilitati mici pe seama rezultatelor activitatii eficiente.
Rata inflatiei a fost aproape nula. Dar ceea ce regimul încerca sa prezinte drept o performanta de stabilitate era de fapt, semnul rigiditatii si inflatiei reprimate. Forma de manifestare a inflatiei - din ce în ce mai greu de ascuns - era golirea magazinelor si lingirea cozilor.
Transpunând aceasta situatie în termenii ecuatiei lui Fisher se constata cu usurinta ca viteza de rotatie a banilor era încetinita artificial. Practic, nu era vorba de o crestere a cererii reale de bani, în contrapartida ofertei, ci de un proces de economisire fortata, în conditiile penuriei generalizate de marfuri. Aceasta stare de fapt a creat conditiile declansarii virulente a inflatiei dupa 1989 si a îngreunat adoptarea deciziilor de restabilire a echilibrului monetar.
3.1.3 PROCESUL INFLAŢIONIST ÎN PERIOADA 1990-1997
Fenomenul inflationist a însotit evolutia economiei mondiale de-a lungul timpului, dar a devenit mai pregnant în special dupa ce legatura între cantitatea de moneda de pe piata si stocul de metale pretioase a încetat. Pâna la un punct, existenta unei rate moderate a inflatiei apare nu numai justificata, ci si dezirabila: într-o lume în transformare rapida, raporturile dintre preturile relative cunosc si ele modificari mult mai frecvente si mai ample.
Atunci când depaseste însa nivelul generat de însasi schimbarea preturilor relative - ceea ce ar putea reprezenta 1-2 procente pe an - inflatia este semnul unor disfunctionalitati si dezechilibre din economie. Faptul ca inflatia a însotit, cu o intensitate diferita, tranzitia la economia de piata în practic toate tarile din Europa Centrala si de Rasarit nu reprezinta decât confirmarea acestui adevar.
Ţara noastra s-a confruntat cu un proces inflationist de durata si amploare mai ridicate decât majoritatea celorlalte tari în tranzitie, ca urmare a unei multitudini de cauze, ce tin atât de conditiile obiective ale mediului economic, cât si de configuratia politicii economice.
1. Sistemul de preturi mostenit de la vechiul regim era rigid si total rupt de realitatile economiei, incapabil sa transmita vreun semnal pentru corectarea alocarii resurselor reale. Fata de celelalte tari cu economie planificata, România înregistra pâna la sfârsitul anului 1989 cel mai centralizat regim de formare a preturilor.
2. Preturile controlate administrativ coexistau cu un excedent de masa monetara generat de structura necorespunzatoare a ofertei de marfuri, într-un mediu în care inflatia este reprimata administrativ.
3. Dezechilibrele structurale majore ale sectorului real al economiei se pot corecta numai de-a lungul unui proces, al carui ritm depinde nu numai de consistenta politicilor macroeconomice, ci si de capacitatea de reactie a sectorului real.
4. socurile externe au contribuit la amplificarea presiunilor inflationiste. Astfel, limitatea declinului productiei în ramurile pentru care piata externa se îngustase sau disparuse s-a putut realiza numai prin acomodarea inflationista a acumularii de stocuri generata în acest context. De asemenea întârzierea finantarii externe, ca si imposibilitatea recuperarii creantelor externe scadente au reprezentat scaderi ale fluxului de resurse reale pentru aprovizionarea pietei interne. Înrautatirea raportului dintre cerere si oferta s-a regasit în cresterea suplimentara a preturilor.
5. Fragilitatea politica si sociala interna în perioada imediat urmatoare înlaturarii regimului comunist au determinat autoritatile sa opteze pentru liberalizarea prudenta si graduala a preturilor. Pentru primele etape ale reformei aceasta optiune a fost mai avantajoasa, dar pe masura desfasurarii procesului de liberalizare s-a dovedit ca aceasta abordare are costuri foarte mari.
Procesul inflationist declansat o data cu prima etapa de liberalizare a preturilor în noiembrie 1990 a facilitat corectarea raporturilor dintre preturile relative. Totodata, el a permis eliminarea excesului de masa monetara si reducerea valorii reale a stocului de credite neperformante din economie. Pe termen scurt, inflatia a constituit o cale de atenuare a socurilor în perioadele cele mai sensibile ale procesului de restructurare.
Nici cauzele obiective ale fenomenului inflationist si nici efectele favorabile pe termen scurt antrenate de acesta nu trebuie sa conduca la concluzia ca disfunctionalitatile economiei pot fi rezolvate prin simpla injectie monetara. Aceasta solutie nu aduce decât amânarea deciziilor radicale, care pot deveni tot mai costisitoare si mai dificile. Încercarea de a trata efectele si nu cauzele fenomenului, nu face decât sa amplifice presiunile inflationiste si sa majoreze costul masurilor inflationiste.
Efectele pe termen lung ale inflatiei sunt dintre cele mai grave:
a) Comportamentele economice sunt grav viciate, agentii fiind mai degraba preocupati de conservarea patrimoniului material si financiar decât activitatea productiva propriu-zisa.
b) Preturile îsi pierd tot mai mult corelarea si capacitatea de a transmite semnale cu privire la eficienta economica pentru fundamentarea deciziilor, deopotriva la nivel micro si macroeconomic.
c) Incertitudinile privind evolutia viitoare inhiba investitorii, ceea ce afecteaza potentialul cresterii economice.
d) Inflatia ridicata conduce la redistribuirea inechitabila a veniturilor. Categoriile populatiei cu venituri mai scazute sunt puternic defavorizate, ceea ce alimenteaza tensiunile sociale.
Analiza din perspectiva evolutiei inflatiei releva urmatoarele caracteristici:
În 1990, rata medie a inflatiei a fost modesta, indicele pretului la consumator a fost de numai 105,1%. Aceasta situatie a fost cu totul artificiala, fiind sustinuta, pe de o parte, de preturile neliberalizate pâna în luna noiembrie, si pe de alta parte, de un deficit extern exceptional de ridicat. Imediat ce a fost slabita strânsoarea preturilor administrative, iar epuizarea rezervelor externe nu a mai permis continuarea pe aceeasi scara a acumularii deficitelor, inflatia a explodat în luna noiembrie si decembrie ( pret )
Începând cu 1991, timp de trei ani, inflatia s-a aflat pe o panta ascendenta. Indicatorul mediu al preturilor la consumator a fost de 270, 310 si respectiv 356%.
În anul 1991, rata înalta a inflatiei (170,2% nivelul mediu anual si 222,8% nivelul la sfârsitul anului), consecutiva liberalizarii preturilor ce a debutat la 1 noiembrie 1990, a constituit principala preocupare a Bancii Nationale. Fenomenul inflationist post-liberalizare a avut un pronuntat caracter corectiv, fiind determinat de cauze multiple, unele monetare, altele general economice. Dificultatile întâmpinate în realizarea mix-ului adecvat de masuri care sa atace cauzele si nu efectele procesului inflationist, precum si faptul ca restrictiile adoptate de sistemul bancar în domeniul creditarii nu au fost sprijinite prin pârghiile capabile sa le transfere efectul în planul economiei reale, au facut ca rezultatele în stapânirea inflatiei sa întârzie pâna la încheierea anului 1991.
În 1992, rezultatele de ansamblu au continuat sa fie nesatisfacatoare: PIB a scazut pentru al cincilea an consecutiv de declin, inflatia s-a mentinut la un nivel ridicat - 210,4% nivelul mediu anual si 199,2% nivelul la sfârsitul anului -, iar cresterea medie a preturilor la consumator, atesta transformarea progresiva a inflatiei corective în inflatie structurala. Cu toate acestea, au fost si semne ale depasirii momentelor critice ale declinului si restabilirii echilibrelor fundamentale în economie.
În al treilea an al tranzitiei, obiectivul fundamental al Bancii Nationale a fost cel al dimensionarii rationale a masei monetare. În toate economiile bazate pe mecanismele pietei s-a putut constata ca procesul inflationist este alimentat prin oferta de bani neacoperita de resurse materiale într-o structura adecvata. Prin aceasta prisma o politica monetara care permite cresterea masei monetare în acelasi ritm cu inflatia, nu este în masura sa îmbunatateasca oferta de resurse reale din economie, ci doar sa perpetueze procesul inflationist, motiv pentru care reducerea masei monetare a fost o prioritate în lupta antiinflationista. Pentru a atinge acest obiectiv BNR a apelat la instrumentele sale specifice si anume rata dobânzii (ce a fost majorata succesiv), introducerea unui nou regim valutar prin care agentii economici sunt autorizati sa-si pastreze integral resursele valutare.
În 1993, inflatia a ajuns la aproape 300%, (256,1% nivelul mediu anual si 295,5% nivelul la sfârsitul anului), nivel care a marcat apogeul dificultatilor din economie, concomitent însa cu un progres în stabilizarea productiei, ca si în coordonarea politicilor macroeconomice. Pâna la sfârsitul lui 1993, România s-a confruntat cu un periculos proces de demonetizare si dolarizare, fenomene caracteristice unei economii aflate în criza.
Anul 1994 a reprezentat un succes al politicii de macrostabilizare, caracterizat prin: reluarea cresterii economice bazate pe exporturi, reducerea ratei inflatiei la 61,7% la sfârsitul anului, (136,7% nivelul mediu anual); ameliorarea considerabila a pozitiei contului curent, al carui deficit a fost de numai 1,4% din PIB - cel mai scazut de la declansarea reformei în România.
Inflatia a fost mai înalta în primele luni ale anului. Ulterior, sub presiunea masurilor coerente adoptate în plan fiscal (mentinerea arieratelor la un nivel modest si chiar scaderea lor), monetar (controlul expansiunii monetare si cresterea ratei dobânzii), valutar si al politcii de venituri cresterea preturilor a avut o tendinta de moderare, chiar daca aceasta nu a fost liniara. Faptul ca ea a continuat chiar dupa relaxarea relativa a politicilor financiare arata, în ultima instanta, ca tratamentul a fost adecvat si economia se afla pe calea cea buna. Astfel, rata inflatiei a fost redusa de la o medie lunara de peste 12% în 1993, la 4,3% în anul 1994 si circa 2% în 1995.
Începând din ultimul trimestru al anului 1995, scaderea ratei inflatiei s-a întrerupt, dupa ce a atins un nivel minim al cresterii preturilor la consumator, fata de aceeasi perioada a anului anterior, cifrat la 24,3%, în septembrie 1995. Dincolo de acest nivel ar fi fost necesara o restructurare semnificativa a sectorului real, pe care guvernul nu a îndraznit sa o aplice. Dimpotriva, chiar, politica economica s-a axat în 1996, pe cresterea productiei si reducerea somajului iar efectele nu s-au lasat asteptate: dezechilibrul extern s-a accentuat, iar inflatia s-a înscris din nou pe o panta ascendenta (38,8%). Pe ansamblul anului, cresterea pretului la consumator a fost de 56,9%. Pentru tara noastra a revenit în actualitate avertismentul lansat de Michael Bruno: "Inflatia relativ scazuta, catre moderata (20 - 40%) poate sa nu conduca imediat la reducerea cresterii economice, dar e foarte probabil sa conduca la o inflatie mult mai ridicata. Inflatia cu adevarat primejdioasa apare la 40% si deasupra acestei rate". ( Michael Bruno: "Does Inflation Really Lower Growth" în "Finance & Development" September 1995, Washington, D.C.: The World Bank).
Amânarea masurilor decisive de reforma au impus o abordare diferita a programului de stabilizare macroeconomica în 1997, cu scopul de a aseza economia româneasca pe principii de crestere durabila, pe baza alocarii descentralizate a resurselor prin mecanisme de piata, care sa se materializeze în câstiguri în eficienta pe termen mediu si lung. Astfel liberalizarea preturilor (bunurilor si serviciilor de maxima importanta) a fost conceputa în strânsa corelatie cu accelerarea procesului de privatizare.
Cresterea preturilor la consumator a fost de 151,4%, înregistrând cea mai mare crestere din ultimii patru ani, aceasta datorându-se în principal liberalizarii preturilor si suplimentarii presiunilor inflationiste ca mijloc de adaptare la declinul abrupt al nivelului de activitate economica. Politica monetara din prima parte a anului a contribuit la limitarea influentelor liberalizarilor de preturi si micsorarea treptata a inflatiei. Relaxarea constrângerilor monetare din a doua parte a anului a reprezentat un factor de activarea a inflatiei.
O ilustrare a procesului inflationist din România e prevazuta în graficul nr. III.1
Graficul nr. III.1
Rata inflatiei (variatie trimestriala - procente)
|
