Economia problemelor sociale
1. Aspecte ale securitãtii si insecuritãtii sociale
· redefinirea drepturilor de proprietate. În general, poluarea se manifestã în aer, lacuri, râuri si terenuri de stat, respectiv pãduri, parcuri, strãzi, adicã asupra unor resurse care reprezintã bunuri publice. Ori, drepturile de folosire a acestor resurse apartine tuturor, adicã societãtii. Ca urmare, indivizii nu au nici un imbold sã ridice sau cel putin sã pãstreze calitatea resurselor din moment ce nu receptioneazã din aceastã interventie nici un avantaj. Prin privatizarea acestor resurse, proprietarii ar fi preocupati de calitatea lor deoarece piata le-ar furniza spre a fi folosite în directia cea mai valoroasã din punct de vedere social. Desigur, nu toate bunurile publice pot fi privatizate, dar unele, da.
· impunerea de taxe agentilor
poluanti. Societãtile comerciale poluante pot fi frânate în activitatea
lor prin impunerea de taxe, ceea ce înseamnã un control al poluãrii pânã la
limitarea ei la nivelul sigurantei sociale. Taxele practicate ar putea fi
diferentiate în functie de ziua din sãptãmânã, ora, amplasarea
geograficã etc. În acest fel s-ar institui un control diferentiat în
functie de amploarea poluãrii generate. De asemenea, diferentierea
s-ar putea face si în functie de densitatea populatiei din
zonele poluate, în sensul practicãrii unor taxe mai ridicate în zonele mai
populate si mai scãzute în zonele mai putin populate. În acest fel,
agentii economici ar fi motivati sã calculeze costurile si
beneficiile activitãtii în conditiile eforturilor de diminuare a
poluãrii si în absenta lor.
Desigur, existã si dificultãti în aplicarea taxelor asupra agentilor
poluanti generate de faptul cã nu toate tipurile de poluare pot fi
mãsurate în ceea ce priveste impactul lor social pe de o parte, iar pentru
anumiti agenti economici amplasarea activitãtii este impusã de
gãsirea factorilor de productie si nu pot decide schimbarea zonei de
desfãsurare a activitãtii. În plus, beneficiile si costurile,
dupã cum s-a arãtat anterior, nu pot fi estimate cu exactitate.
· comercializarea drepturilor asupra poluãrii. Dacã societãtile functioneazã în conditii legale, pe bazã de licente de productie, existã automat si un asa numit drept al acestora sã polueze pânã la un anumit nivel, într-un anumit loc si pe o perioadã datã de timp. Aceste licente fac obiectul vânzãrii-cumpãrãrii, deci si dreptul de a polua poate fi comercializat. Prin mecanismele pietei, adicã raportul cerere-ofertã si nivelul pretului, guvernele determinã limita suportabilitãtii poluãrii din punctul de vedere al securitãtii sociale. Oferta acestor drepturi asupra poluãrii este perfect rigidã, dar prin comercializarea lor, pretul poate creste dacã existã agenti economici care considerã mai avantajos sã cumpere dreptul asupra poluãrii decât sã investeascã în actiuni de diminuare a ei (figura nr. 5), ceea ce înseamnã o crestere a cererii pentru aceste licente.
Fig. nr. 5: Raportul cerere-ofertã pe piata drepturilor asupra poluãrii
· subventionarea eforturilor de reducere a poluãrii. Aceastã metodã de diminuare a poluãrii capãtã forme diverse cum ar fi scutirea de impozit asupra proprietãtii echipamentelor destinate reducerii poluãrii, subventionarea anumitor dispozitive de control, etc. Desigur, apare o încãlcare a normelor etice deoarece subventionarea se face pe baza impozitelor pe venituri practicate de stat, ceea ce înseamnã cã toti consumatorii de bunuri devin plãtitori ai costurilor antipoluare. Pentru ca aceste norme sã nu fie ignorate, ar trebui sã suporte cheltuielile de depoluare numai consumatorii care cumpãrã produsele realizate prin activitãti care provoacã poluarea, chiar dacã efectele eforturilor antipoluare se rãsfrâng asupra întregii societãti.
· reglementãrile directe. Este metoda legislativã de control al poluãrii si constã în reglementãri juridice precise cu privire la utilizarea licentelor, reglementarea localizãrii activitãtii, volumul poluãrii admise pe categorii de poluanti etc.
Salariul este principalul venit al indivizilor. Diferentierea si apropierea egalizarea salariilor explicã asemãnãrile, respectiv diferentierile de venituri în societate. La baza acestora se aflã factori obiectivi si subiectivi. Între cei obiectivi se pot mentiona calificarea si eficienta muncii salariatului, locul de muncã, respectiv institutia si comportamentul de muncã, nivelul instruirii si educatiei reflectate în diplome si atestate. Iar factorii subiectivi, din pãcate intervin adeseori în procesul determinãrii mãrimii salariului, mai ales atunci când rezultatele muncii colective nu pot fi cuantificate proportional cu munca individualã, iar aprecierea subiectivã a managerilor cu privire la contributia personalã a salariatilor nu reflectã realitatea. În acest fel apare inegalitatea veniturilor în societate.
Factorii care determinã inegalitatea veniturilor sunt:
a) diferentele de abilitate. Este recunoscut individul ca un sistem de abilitãti, respectiv de aptitudini fizice si intelectuale pe care le pune în valoare în activitatea economicã. Aptitudinile pot fi înnãscute sau dobândite pe parcursul acumulãrii de experientã de viatã si de muncã;
b) educatia si instruirea. Aceste elemente sunt o problemã a alegerii individuale, în sensul cã nu este obligatoriu ca un individ cu o instruire mai bogatã decât altul sã primeascã un venit mai ridicat. Dacã da, atunci motivatia învãtãrii este sustinutã de considerente solide, logice si obiective. Dar, din pãcate nu se întâmplã întotdeauna acest lucru;
c) discriminarea. Pe piata muncii existã o serie de restrictii în ceea ce priveste ocuparea unor locuri de muncã dupã diferite criterii: sex, vârstã, traditie. Asa se explicã de ce predominã femeile în posturi de secretare sau asistente medicale si bãrbatii în meseriile de pilot, dulgher, tâmplar, etc.;
d) înclinatia fatã de risc. Existã profesiuni în medii mai nocive sau periculoase, cum ar fi lucrul în mine, la metrou, în sistemul cãilor ferate, etc. care sunt mai bine plãtite. Indivizii mai temãtori fatã de riscul meseriei, ocupã adeseori douã locuri de muncã, pentru a compensa nivelul redus al salariului;
e) distributia avutiei. Relatia dintre salariu si avutie este aceeasi ca între fux si stoc. Salariul este un venit, ca si renta, profitul si dobânda care revine posesorului muncii prin fluxul monetar al activitãtii economice, în timp ce avutia reflectã bogãtia acumulatã la un moment dat. Prin urmare, un pensionar poate avea un venit mic, dar o avutie consideratã acumulatã anterior, asa cum un tânãr absolvent de facultate poate avea sansa unui loc de muncã foarte bine plãtit, în conditiile unei avutii restrânse;
f) structura pietei. Piata muncii, ca si piata bunurilor de consum este puternic structuratã. Existã doi factori esentiali ai structurii pietei care genereazã inegalitatea veniturilor: forma de concurentã si crearea organizatiilor profesionale. Astfel, în functie de forma de concurentã, piata poate fi perfectã, monopolisticã, de oligopol, de monopol. Ori, pe o piatã de oligopol sau monopol, nu se întâlneste egalitatea distributiei veniturilor; în schimb, pe piata monopolistã sau perfectã, atomicitatea cererii si ofertei permite o tendintã spre egalizare a veniturilor, tocmai datoritã interdependentelor dintre cerere si ofertã. De asemenea, meseriile în domeniul cãrora s-au constituit organizatii profesionale (cum sunt soferii de taxiuri etc.), impunerea de licente de practicare a meseriei creeazã noi discrepante în ceea ce priveste nivelul salariilor celor din organizatie fatã de cei care nu fac parte dintr-o asemenea grupare;
g) productivitatea marginalã. Productivitatea marginalã este o consecintã a abilitãtilor si educatiei individului si îi permite la nivele ridicate, obtinerea unui venit corespunzãtor. Desigur, productivitatea marginalã mai este influentatã si de motivatia salariatului de a muncii, în sensul cã un individ abil si instruit nu înregistreazã o productivitate marginalã ridicatã decât dacã este motivat. Ori, motivatia muncii, este de cele mai multe ori, chiar mãrimea salariului. Stiind cã va fi recompensat pe mãsura muncii, individul este dispus sã-si mãreascã productivitatea;
h) cererea pentru factorul muncã. Ca pe orice piatã, la cresterea cererii de muncã, reflectatã prin oferta de locuri de muncã, pretul, respectiv salariul se majoreazã. Invers, scãderea cererii de muncã atrage diminuarea salariului. Desigur, pe termen scurt, cererea de muncã este relativ rigidã, dar în timp, se pot înregistra fluctuatii ale acesteia. În plus, oferta însãsi de muncã se formeazã în timp îndelungat, iar salariul este o consecintã a interactiunii cerere-ofertã;
i) sistemul fiscal. În general, la venituri mai mari, impozitele practicate sunt mai ridicate. Se ajunge astfel la nivel optim al veniturilor, adicã peste care efortul muncii nu se mai justificã pentru cã venitul suplimentar este prea puternic impozitat, iar munca salariatului nu mai este recompensatã financiar. Sistemul fiscal este însã o preocupare permanentã a politicienilor care modificã permanent grila de impozitare;
j) norocul, sansa, relatiile. Numerosi economisti aratã cã desi sunt elemente mai putin obiective sau economice, norocul, sansa si relatiile influenteazã sistemul distributiei veniturilor. Norocul unei persoane poate fi o informatie suplimentarã într-un moment cheie, descoperind o ofertã de muncã, sau sansa de a se afla la locul potrivit, la momentul potrivit etc. Ghinionul poate fi necazul unui accident sau al unei îmbolnãviri într-un moment vital al existentei, sau lipsa unei informatii utile etc. Sansa sau nesansa sunt la fel, elemente imprevizibile pe care la o analizã comparativã unii par a fi altfel decât ceilalti, unii cu sanse mai mari decât altii. Relatiile sunt o consecintã a mediului de familie din care provine individul, precum si a capacitãtii sale de a mentine o relatie de interes mai mult sau mai putin vizibil.
Distributia veniturilor este diferitã de la tarã la tarã. Inegalitatea veniturilor este mai pronuntatã în tãrile sãrace fatã de cele bogate. Statisticile aratã cã discrepanta cea mai mare a veniturilor adicã inegalitatea cea mai puternicã este în tãri precum Brazilia, Guatemala, Tanzania, etc.
Cauzele adâncirii inegalitãtii veniturilor, mai ales în ultimele decenii sunt:
a) factorii demografici. În anii `70, `80 specialistii considerã cã pe piata muncii au pãtruns numerosi tineri mai putin pregãtiti, ceea ce a fãcut ca noii salariati sã câstige mai putin decât cei în vârstã, experimentati si instruiti. Aceasta a mãrit gradul de inegalitate a veniturilor în societate. În plus, în familiile în care bãrbatii erau singurii aducãtori de venituri s-au produs schimbãri esentiale, in sensul cã mai multe sotii au pãtruns pe piata muncii din familiile cu venituri mari, mãrind si mai mult câstigul, decât din familiile cu venituri mici;
b) concurenta externã. Muncitorii din industriile de automobile si otel, putin instruiti s-au confruntat cu scãderea cererii de muncã din partea angajatorilor, iar salariul mediu al lor s-a diminuat, chiar dacã initial veniturile înregistrate de acestia au fost mai mari decât în alte domenii de activitate;
c) cererea de muncã de înaltã calificare. Schimbãrile din activitatea de productie în sensul restructurãrilor în directia dezvoltãrii computerizate a activitãtii, consultantei în afaceri, biotehnologiei, asistentei medicale, sistemelor avansate de comunicare etc. au impus cresterea cererii de muncã de înaltã calificare si evident diminuarea cererii de muncã necalificatã. Aceasta a dus la majorarea salariilor celor mai bine pregãtiti;
d) sistemul fiscal. Prin legislatia anilor `80 impozitele percepute asupra veniturilor ridicate au fost mai mici decât cele practicate în anii `60 si `70. Aceasta a adâncit inegalitatea veniturilor, mai ales în conditiile inflationiste în care cei cu venituri mici au resimtit înrãutãtirea conditiilor de viatã.
Inegalitatea distributiei veniturilor înregistreazã diferite nivele, sau grade. La o inegalitate a distributiei zero, adicã o distributie egalã a veniturilor în societate, un anumit procent de populatie înregistreazã acelasi procent de venituri; prin urmare dacã 10% din populatie obtine 10% din veniturile totale, 30% din populatie 30% din venituri etc. se spune cã este o distributie egalã de venituri în societate.
La o anumitã inegalitate a distributiei veniturilor, un anumit procent de populatie înregistreazã un procent mai mic din venituri; prin urmare, dacã 20% din populatie înregistreazã 4% din venituri, 40% din populatie 15%, 60% din populatie 30% din venituri, se spune cã este o distributie inegalã a veniturilor în societate. Desigur, în acest caz, 100% din populatie va înregistra 100% din venituri pentru cã ultimele procente de populatie majoreazã într-un ritm mai puternic cota de venituri detinutã fiind familiile (relativ putine la numãr) care obtin venituri substantiale.
Mai existã si situatia inegalitãtii totale a distributiei, din punct de vedere teoretic, la care 1% din populatie înregistreazã 100% din venituri, iar restul, nici un venit.
Aceste grade de distributie sunt puse în evidentã de curba Lorentz care coreleazã procentul de populatie cu procentul de venituri care revin acesteia (figura nr. 6).
Fig. nr. 6: Curba Lorentz
Distributia egalã este reflectatã de diagonala graficului (curba 1), distributia inegalã de curba Lorentz (curba 2) iar distributia complet inegalã de liniile verticalã si orizontalã ale graficului care reprezentate în sistem opus (curba 3) evidentiazã cea mai mare discrepantã fatã de egalitatea distributiei. Cu cât decalajul între curbele 1 si 2 este mai mare, cu atât este mai inegalã distributia veniturilor.
Aprecierea distributiei veniturilor ridicã ea însãsi o serie de probleme, cel putin din douã motive:
1. conceptul de venit este controversat. Se poate considera venitul unui individ suma veniturilor fundamentale _ salariu, profit, dobândã, rentã. Sau se mai includ în mãrimea venitului personal sumele neîncasate direct de posesorul factorului muncã, fiind retinute în mod obligatoriu înainte de plata efectivã, cum ar fi contributiile la asigurãrile sociale, impozitul pe venituri, etc. Alti participanti la viata economicã atribuie venitului un sens mai larg, de avutie;
2. venitul este variabil în timp. Se ridicã problema aprecierii venitului acumulat într-un an sau pe un interval mai mare de timp. Astfel, dacã un individ câstigã 15 mil. lei într-un an si 150 mil. în anul urmãtor iar altul invers, adicã în primul an 150 mil. si în anul urmãtor 15 mil. lei, existã o distributie inegalã a veniturilor în societate? Rãspunsul este în functie de intervalul de timp pentru care se analizeazã fenomenul distributiei. Prin urmare, distributia anualã este foarte inegalã, dar pe un interval de timp de doi ani, veniturile sunt distribuite în mod egal.
3. Societatea si problema sãrãciei
Distributia inegalã a veniturilor si mai ales diminuarea veniturilor unor grupuri de indivizi creeazã sau amplificã starea de sãrãcie. Aceasta, este un fenomen social, si, desi afecteazã o parte a societãtii, are influente asupra întregii populatii.
Nu existã o definitie unanim apreciatã a fenomenului sãrãciei. În general, se spune cã o familie înregistreazã starea de sãrãcie dacã nevoile sale de bazã depãsesc posibilitãtile de satisfacere a acestora.
Sãrãcia poate fi apreciatã în sens absolut sau relativ. Sãrãcia absolutã reprezintã starea unui individ sau familie care obtine un nivel minim al venitului necesar vietii, luându-se în considerare numai nevoile de hranã la cele mai mici estimãri de costuri. Sãrãcia relativã apreciazã starea de sãrãcie a unui individ sau familie prin comparare cu un alt individ sau grup; rezultã cã societatea poate caracteriza ca fiind afectatã de sãrãcie o familie care desi are venituri de subzistentã, acestea sunt foarte scãzute în comparatie cu ceilalti membri ai societãtii. Aceasta înseamnã cã nivelul sau pragul sãrãciei diferã de la tarã la tarã. Cu cât o societate este mai dezvoltatã si mai bogatã, cu atât limita sãrãciei este mai mare.
Apreciatã în contextul posibilitãtilor unei familii de a-si satisface nevoile economice de bazã, sãrãcia este influentatã de mai multe elemente: mãrimea familiei, starea de sãnãtate, vârsta membrilor etc., ceea ce face sã intereseze mai mult veniturile medii, pe membru de familie. În plus, factorii politici mai sunt interesati de subiectii sãrãciei, adicã de categoriile de populatie supuse acestui fenomen. Astfel, se remarcã eterogenitatea categoriilor sãrace de populatie. Acestea provin, atât din mediul rural cât si urban, sunt si tineri si bãtrâni, mai mult sau mai putin instruiti. Desigur, existã anumite tendinte spre sãrãcie, care în general sunt aceleasi în toate economiile; este vorba despre înclinatia spre sãrãcie a persoanelor fãrã instruire, a copiilor provenind din familii dezorganizate, a pãrintilor divortati etc.
De multe ori, fenomenul sãrãciei nu este vizibil. Rata de sãrãcie se schimbã de la an la an prin intrarea în sãrãcie a noi persoane si iesirea din sãrãcie a celor care au reusit sã-si mãreascã veniturile. În plus, multi indivizi resimt o apropiere sau îndepãrtare de nivelul sãrãciei pentru cã înregistreazã venituri fluctuante.
Fenomenul sãrãciei se aflã sau ar trebui sã se afle în atentia politicienilor prin programe adecvate. În schimb, izolarea sãrãciei în anumite zone ale tãrii sau ale unui oras, diminueazã necesitatea acestor mãsuri pentru cã sãrãcia devine invizibilã pentru factorii politici. Prin programe de asistentã socialã acestia se pot implica mai mult.
|
