Externalitatile

Externalitătile

1. Conceptul de externalitate; formele sale

Externalitătile sunt cunoscute ca fiind efecte externe, economii sau pierderi externe, efecte locale sau generale. De multe ori se utilizează termenul de efecte externe tehnologice în scopul diferentierii continutului externalitătilor de economiile sau pierderile economice bănesti.

Aparitia externalitătilor este o consecintă a interdependentelor care se manifestă între functia utilitătii si functia de productie, respectiv între consumator si producător. Cu alte cuvinte, actiunile unui producător au efecte care se pot răsfrânge asupra consumatorilor, influentându-le activitatea pozitiv sau negativ. De exemplu, un apicultor generează efecte pozitive asupra vecinilor prin oferirea serviciilor de polenizare. Poluarea reprezintă în schimb, un efect negativ. În timp ce externalitatea pozitivă măreste utilitatea sau productia agentilor afectati, cea negativă le diminuează.

Teoria economică identifică externalitătile pozitive si negative ca fiind marginale sau inframarginale. Externalitătile marginale se manifestă atunci când o schimbare a activitătii generatoare de externalitate influentează productia sau utilitatea resimtită de agentii afectati. În schimb, externalitătile inframarginale sunt cele la care o modificare în activitatea generatoare de externalitate nu influentează în nici un fel productia sau utilitatea resimtită de agentii afectati.

În situatia în care activitatea generatoare de externalitate se modifică în asa fel încât activitatea afectată de externalitate se îmbunătăteste fără ca cea generatoa 14214x2323o re de efect să se înrăutăteasă, se spune că este o externalitate tip Pareto.

Externalitătile apar datorită insucceselor pietei. Acestea, la rândul lor, se explică prin incapacitatea pietei de a respecta drepturile de proprietate.

Dreptul de proprietate asupra resurselor se referă la capacitatea de utilizare a resurselor, bunurilor si serviciilor. Proprietatea unui activ conduce la manifestarea următoarelor drepturi:

· de folosire a activului;

· de modificare a formei si substantei bunului;

· de transfer al tuturor drepturilor prin vânzare.

Externalitătile nu se explică printr-o alocare iratională a resurselor. Potrivit teoremei lui Coase, această alocare se bazează pe inexistenta costurilor de tranzactie si pe exercitarea drepturilor de proprietate. Producătorul si consumatorul de externalitate urmăresc un schimb reciproc avantajos, adică internalizarea externalitătilor, indiferent cine detine dreptul de proprietate asupra utilizării resurselor.

Externalitătile exprimă diferenta dintre costurile sau avantajele economice înregistrate la nivel de agent economic si costurile sau avantajele sociale manifestate în societate. Ele apar astfel, ca urmare a inexistentei pe piata concurentială a unor bunuri sau servicii dorite de consumatori. Altfel spus, externalitătile se produc ori de câte ori actiunile unui agent economic influentează mediul în care actionează alt agent economic, fără a afecta sistemul de preturi.

Pentru a întelege cum se manifestă externalitătile pozitive si negative si de ce ele se consideră surse ale insuccesului pietei concurentiale, se impune o analiză comparativă între ele:

Aparitia externalitătilor corespunde de cele mai multe ori cu o alocare ineficientă a resurselor. Pentru corectarea acestei deficiente a pietei, se pot utiliza trei modalităti:

a) sistemul impozitelor si subventiilor

Prin acest mecanism se impune ajustarea preturilor determinate pe considerente economice ale produselor care provin din activităti ce induc externalităti, cu costul corespunzător efectului produs. Ceea ce rezultă este un pret social mai mic sau mai mare decât pretul calculat economic, în functie de costurile, respectiv beneficiile sociale care s-au generat.

b) sistemul pietelor inexistente

Problema activitătilor care produc externalităti este că rezultatul dublu al acestora _ bunul economic si externalitatea _ nu îsi găseste spatiu de comercializare, decât partial, adică pentru bunul economic. Cu alte cuvinte, pentru externalităti nu există piete. Imaginarea unei piete a externalitătii ar fi posibilă prin asimilarea acesteia cu un bun economic si determinarea cantitătii optime de externalitate s-ar face similar cu determinarea productiei optime.

c) sistemul drepturilor de proprietate

Evitarea externalitătilor în acest caz porneste de la premisa că dacă o firmă generează externalităti si afectează activitatea alteia, atunci acestea două ar trebui să devină un singur agent economic care să urmărească detinerea profitului global maxim.

Rezultă că piata concurentială are limite în ceea ce priveste alocarea resurselor, impuse de structura pietei sau de mecanismul preturilor. Atunci când insuccesul pietei se explică prin această a doua cauză, apar externalităti pozitive sau negative. Evitarea manifestării lor este un procedeu complex si costisitor, dar necesar. Corectarea deficientelor pietei se poate face astfel, prin evitarea externalitătilor care corespund unei mai bune alocări a resurselor.

2. Analiza externalitătilor

Externalitătile pot fi analizate dincolo de explicatia lor prin ineficienta utilizare a resurselor. În acest sens, fenomenul externalitătilor se poate rezolva prin solutii de compromis între partea generatoare si partea influentată de externalitate. Iată câteva exemple:

1. fumatul colegului de cameră reprezintă o externalitate negativă pentru celălalt coleg nefumător. Solutiile extreme: fie fumătorul renuntă la fumat, fie nefumătorul îsi schimbă locuinta, nu sunt dorite de nici o parte. Prin discutii si explicatii ale necesitătilor fiecăruia, se ajunge la solutia de compromis prin care se abtine de la fumat anumite intervale de timp într-o zi. În acest fel, efectul negativ al externalitătii este împărtit între generatorul de externalitate care este nevoit să-si restrictioneze consumul de tigări, si partea afectată de externalitate care suportă partial efectul fumatului prin restrângerea orelor de consum de tigări.

2. poluarea unui loc de către o firmă industrială reprezintă o altă externalitate negativă care afectează pescarii din acea zonă. Productia industrială este direct proportională cu nivelul poluării si cu profitul firmei. Cu cât productia este mai mare, cu atât profitul său creste, dar se amplifică si poluarea în zonă. Si atunci, se pune problema stabilirii optimului de productie care corespunde unui nivel acceptat de poluare. Aceasta, deoarece solutia extremă de încetare a activitătii industriale nu este acceptată din moment ce investitia în echipamente este ridicată. În figura nr. 1 se observă corelatia inversă dintre profitul industrial si profitul din pescuit.

Fig. nr. 1: Profitul în activitătile industriale si de pescuit

Se observă că atunci când productia creste în activitatea industrială, nivelul poluării se măreste iar profitul marginal se diminuează; relatia inversă productie-profit marginal este pusă în evidentă de curba AA'. În activitatea de pescuit se înregistrează o crestere a pierderii marginale de venituri pe măsură ce productia industrială se măreste; relatia directă productie industrială-pierdere marginală în prezent este pusă în evidentă de curba BB'.

Solutia de compromis adoptată de cei doi agenti economici se referă la restrângerea productiei industriale astfel încât activitatea de pescuit să fie mai putin afectată. Dacă restrângerea productiei în industrie coincide cu volumul A'C, producându-se nivelul OC fată de OA' profitul în activitatea de pescuit creste corespunzător ariei A'CFG, în timp ce profitul industrial se diminuează numai cu un nivel corespunzător ariei A'CE. Pentru ca producătorul de poluare să fie determinat să-si reducă productia, firma de pescuit este dispusă să-i plătească pierderea de profit pe care o înregistrează prin diminuarea productiei. În acest fel producătorul industrial nu pierde nimic, iar pescarul câstigă din activitatea proprie un spor echivalent cu aria A'EFG.

Desigur, negocierile dintre cele două părti determină nivelul productiei industriale. Optimul acestuia din punctul de vedere al suportabilitătii externalitătii corespunde cu nivelul de productie la care profitul marginal industrial coincide cu pierderea marginală în activitatea de pescuit (nivelul D).

Analiza externalitătilor se bazează pe întelegerea comportamentului agentilor economici care provoacă si sunt afectati de aceste activităti.

Pentru simplificare, se presupune că un agent economic A este influentat de activitatea unui singur agent economic B. În realitate, fiecare individ sau participant la viata economică este afectat de actiunile mai multor agenti pe piată.

Externalitatea apare în momentul în care o modificare în activitatea agentului B afectează utilitatea sau productia agentului A. Influenta poate fi pozitivă si se numeste externalitate pozitivă sau economie externă, sau negativă si reprezintă o externalitate negativă sau pierdere externă. Externalitatea pozitivă apare atunci când o sporire a activitătii firmei B conduce la cresterea satisfactiei sau productiei firmei A. Externalitatea negativă se manifestă atunci când o sporire a activitătii firmei B conduce la scăderea satisfactiei sau productiei firmei A.

Desigur că firma A încearcă să influenteze comportamentul firmei B indiferent de tipul externalitătii:

· A va încerca să-l influenteze pe B să mărească volumul resurselor alocate activitătii sale dacă aceasta generează externalităti pozitive;

· A va încerca să-l determine pe B să-si restrângă activitatea, dacă aceasta provoacă externalităti negative.

Influentarea unui agent de către altul se poate face prin mai multe instrumente: schimb, convingere, compromis, acord, conventie sau actiune colectivă.

Existenta externalitătii negative nu înseamnă în mod obligatoriu si ineficientă în activitatea economică. Dacă agentul B generator de externalitate nu înregistrează nici o diminuare a productiei, în timp ce agentul economic A influentat de exterrnalitate este afectat mai putin, se spune că externalitatea este însotită de ineficientă. Dar dacă agentul A suportă mai putin efectul externalitătii pe seama diminuării productiei agentului B, atunci externalitatea este însotită de eficientă.

La fel, în cazul externalitătii pozitive, manifestarea acesteia nu este însotită în mod obligatoriu de eficientă. Dacă resursele alocate de agentul B se majorează, iar agentul A resimte o satisfactie suplimentară, atunci există eficientă economică în procesul transferării efectului externalitătii. Dar dacă cresterea resurselor utilizate de agentul B nu conduce la un surplus de utilitate sau productie de partea agentului A, externalitatea este însotită de ineficientă.

3. Echilibrul în conditii de externalitate

O problemă aparent simplă necesită o analiză a externalitătilor dacă perceptia părtilor care influentează si respectiv, care este afectată este diferită. Solutia se găseste printr-o analiză de echilibru în conditiile date.

Fie de exemplu doi proprietari cu terenuri învecinate. Constructia unei case de către unul dintre ei devine o problemă de externalitate dacă individul A este adeptul unei case mai putin înalte, pentru a nu renunta la privelistea de care dispune, iar individul B este adeptul unei case înalte, pe mai multe nivele pentru a păstra din teren si a se putea deplasa în voie în spatiul propriu.

Si atunci? Decizia optimă privind construirea casei devine o problemă de stabilire a înăltimii acesteia care să satisfacă pe ambii proprietari.

În figura nr. 2 se observă aprecierea marginală a indivizilor A si B în functie de înăltimea casei.

Fig. nr. 2: Aprecierea marginală a activitătii de construire a casei

Se remarcă faptul că individul A este pe deplin satisfăcut cu o casă de înăltime 0 (I₀), adică terenul învecinat să rămână fără casă, deoarece înregistrează costuri nule. Începând cu dimensiunea I₁, casa devine o problemă si o sursă generatoare de costuri suplimentare. În schimb, individul B resimte cea mai mică satisfactie la o casă de dimensiune zero (I₀); aceasta creste, odată cu dimensiunea casei si devine maximă la înăltimea I₄. Cu alte cuvinte beneficiul marginal este cel mai mare la I₄ când costurile marginale sunt zero.

Determinarea înăltimii optime a casei, adică a solutiei de compromis între cei doi indivizi se face prin confruntarea costurilor marginale resimtite la diferite dimensiuni ale casei, ca în figura nr. 3.

Fig. nr. 3: Echilibrul marginal în conditii de externalitate
(cheltuielile de constructie sunt suportate de individul B)

În figura nr. 3, CM_A reprezintă costul marginal perceput de individul A, CM_B costul marginal suportat de individul B iar CME_B costul marginal suportat de individul B în conditiile externalitătii, adică ale construirii casei. CME_B este mai mic decât CM_B deoarece nu include si cheltuielile suplimentare de constructie propriu-zisă, ci numai sacrificiul pe care îl resimte individul B care este nevoit să accepte o protectie mai scăzută prin reducerea înăltimii casei.

Astfel, echilibrul dintre confruntările de opinie între A si B este marcat de intersectia dintre CM_A si CME_B. Prin urmare, o casă cu înăltimea I₂ satisface cel mai bine indivizii A si B care suportă amândoi o pierdere de satisfactie. A nu este pe deplin satisfăcut, deoarece I₀ corespunde utilitătii sale maxime, iar B nu este pe deplin satisfăcut deoarece I_B corespunde utilitătii sale maxime. Cu o casă de înăltime I₂ individul A acceptă o crestere cu I₂, iar individul B acceptă o diminuare a înăltimii casei cu I_B _ I₂.

Dacă însă cheltuielile de constructie propriu-zisă sunt suportate de individul A, atunci există un nivel al costului marginal suportat de A în conditiile externalitătii CME_A si este mai mic decât CM_A (vezi graficul nr. 4).

Fig. nr. 4: Echilibrul marginal în conditii de externalitate

(cheltuielile de constructie sunt suportate de individul A)

CME_A este superior CM_A deoarece individul A nu numai că resimte un sacrificiu din ce în ce mai mare pe măsură ce creste înăltimea casei, dar suportă în plus si cheltuielile de constructie. Se poate presupune că acesta este dispus să plătească constructia dacă astfel i se garantează un câstig superior prin decizia asupra înăltimii.

Se observă că înăltimea casei considerată optimă este aceeasi I₂, indiferent cine plăteste pentru constructia efectivă a acesteia. De această dată, individul A este dispus să suporte o pierdere marginală compensată de economia marginală de care se bucură individul B. Astfel, nivelul optim de externalitate nu se modifică odată cu schimbarea dreptului de construire a casei, dar aceasta din urmă afectează distributia de avutie. Atunci când B detine dreptul de construire a casei, A trebuie să compenseze efortul lui B de a reduce înăltimea la I₂. Când individul A detine dreptul de constructie, B trebuie să compenseze efortul lui A de reducere a înăltimii casei la dimensiunea I₂.

Prin urmare, este necesar să se facă distrinctia între costul social marginal si costul privat marginal deoarece, ori de câte ori apare o externalitate se manifestă si anumite costuri sociale. Altfel spus, costul privat exprimă cheltuielile propriu-zise ocazionate de o anumită actiune, iar costul social, cheltuielile generate de sacrificiile făcute pentru ca actiunile să fie acceptate de ceilalti participanti la viata economică.

Existenta unui decalaj între costul social marginal si costul privat marginal arată că există o externalitate în economie. Desigur, o solutie eficientă se înregistrează atunci când ambii parteneri într-o relatie de schimb câstigă. Câstigul însă, nu este cel maxim, decât rareori, pentru că luarea în considerare a interesului partenerului înseamnă renuntarea la o parte din câstigul propriu care ar putea fi înregistrat numai ipotetic dacă partenerul de afacere este dispus să accepte toate conditiile celuilalt. Astfel, atunci când negocierea este posibilă, se înregistrează cea mai bună solutie. În mod normal, orice individ are dreptul la recompensă ceea ce înseamnă că actiunile

oricărei persoane care dăunează alteia sunt considerate ilegale dacă cel vătămat nu este compensat.

Echilibrul în conditiile recompensării părtii vătămate este prezentat în figura nr. 5.

Fig. nr. 5: Echilibrul în conditiile recompensării părtii vătămate

Dialogul, comunicarea si abilitatea partenerilor de a negocia conduc la cea mai bună solutie practică influentând distributia avutiei. Initial, un agent economic identifică numai costul privat si apoi si cel extern. Solutia optimă (în exemplul dat I₂) este o solutie de compromis care conduce la nivelul costului marginal în conditii de externalitate când este recompensată partea vătămată. Acest cost apare sub forma unei curbe frânte deoarece până la nivelul înăltimii I₁ nu se justifică nici o recompensă iar după nivelul I₁, cheltuielile de recompensare cresc pe măsură ce creste si înăltimea casei.

Acelasi rationament se poate urmări în situatia construirii unui gard între două proprietăti detinute de proprietari cu interese contradictorii privind mărimea gardului. La fel, dacă un agent poluant dăunează activitătii altuia, actiunile sale sunt considerate ilegale, dacă nu se recompensează partea afectată. Cresterea unui animal (sau unor păsări) devine o problemă de externalitate dacă indivizii care locuiesc alături si în împrejurimi sunt afectati de această situatie. Deschiderea unei cafenele la parterul unui bloc, sau a unui bar cu

desfacere de băuturi răcoritoare si alcoolice în curtea vecinului afectează mai multi indivizi care au dreptul la negociere si eventual recompensare. Si exemplele pot continua.

4. Nivelul optim de externalitate

În situatia unei externalităti pozitive, nu se pune problema unei solutii deoarece nu există contradictii între generatorul de externalitate si beneficiarul non-producător de externalitate. Nici dacă producătorul acesteia consideră că poate cere o plată din partea beneficiarilor de efectele actiunilor sale. Aceasta deoarece beneficiarii de externalitate nu au interesul să plătească din moment ce nu au solicitat nici o activitate.

O solutie a externalitătii se impune numai în cazul externalitătii negative. De această dată, actiunea unui individ dăunează sau afectează negativ actiunile altor indivizi si prin urmare, interesele lor sunt contradictorii.

Externalitatea apare ca un efect colateral al unei activităti de productie sau consum. Si atunci, se poate întâmpla situatia în care costul diminuării externalitătii, adică a efectelor negative ale activitătii devine mai mare decât câstigul înregistrat din această reducere. Înseamnă, că potrivit analizei cost-beneficiu nu este eficient să se actioneze în acest sens de diminuare a efectelor negative. Cu alte cuvinte, solutia eficientă în conditii de externalitate este dificil de determinat. Costul marginal al diminuării externalitătii trebuie să egaleze beneficiul marginal al acestei actiuni. În situatia poluării, costul diminuării poluării trebuie să egaleze câstigul înregistrat dintr-un mediu natural mai curat. Altfel costul obtinerii unei poluări mai scăzute poate fi superior câstigului pe care îl resimte societatea în conditiile mai putin poluante. Ca în orice analiză marginală, graficul sugerează echilibrul, ca în figura nr. 6.

Fig. nr. 6: Solutia eficientă prin analiza marginală

CM este costul marginal care tinde să crească dacă se intensifică eforturile de diminuare a efectelor negative de externalitate. VM este câstigul marginal care scade dacă externalitatea se diminuează. Nivelul E_e exprimă solutia eficientă respectiv externalitatea eficientă care justifică cheltuielile prin câstigul suplimentar pe care îl primeste societatea. La un nivel inferior E_e, costul marginal este inferior venitului marginal si actiunile de reducere a externalitătii pot continua. Dar, peste nivelul E_e asemenea actiuni nu se mai justifică din punct de vedere economic.

Solutia eficientă se poate determina si dacă se corelează costul social marginal cu venitul sau avantajul marginal al producătorilor de externalitate. În figura 7 solutia optimă este dată de nivelul E_e' la care externalitatea se manifestă în conditiile egalitătii dintre costul social marginal (CMS) si venitul marginal (VM) al producătorului de externalitate.

Producătorii generează o externalitate cu atât mai mare cu cât nivelul productiei sau activitătii sale este mai ridicat. Astfel se poate spune că ei câstigă din producerea externalitătii deoarece profilul este mai ridicat când productia este mai mare si nu se cheltuieste nimic pentru controlul, respectiv diminuarea externalitătii.

În economia reală este dificilă determinarea nivelului optim de externalitate datorită problemelor de exprimare a costurilor marginale sociale si câstigurilor suplimentare. Totusi, se poate apela la o determinare directă a avantajelor actiunilor de diminuare a externalitătilor si la o determinare indirectă a acestora.

Fig. nr. 7: Solutia optimă la problema externalitătii negative

În mod direct, se pot determina efectele adverse ale externalitătii negative pe de o parte si înclinatia spre cheltuieli în scopul atenuării acestor efecte. În acest sens se calculează costurile care nu se suportă de către părtile afectate de externalitate, atunci când producătorul acesteia acceptă o diminuare a efectelor negative. În cazul unui râu poluat, beneficiul reducerii poluării este dat de costul care nu se mai plăteste atunci când apa nu mai necesită tratament de depoluare. În general, este dificilă exprimarea acestor cheltuieli, mai ales dacă avantajele diminuării externalitătii se reflectă într-un mediu deconectant sau sanse mai mari de recreere. De aceea, din punct de vedere economic, este necesar să se aprecieze înclinatia spre cheltuieli de diminuare a efectelor externalitătii a indivizilor afectati. Această dispozitie sau înclinatie spre cheltuieli este de asemenea, greu de estimat deoarece indivizii, chiar dacă sunt chestionati pot adopta un comportament declarativ diferit de cel real, mai ales pentru că declaratia în sine nu îi obligă automat la plata efectivă.

În mod indirect, avantajele actiunilor de diminuare a externalitătilor se pot estima pe baza variatiilor valorilor bunurilor care includ costuri impuse de externalitate. Un teren situat în apropierea unui râu poluat este mai ieftin decât unul similar aflat în apropierea unui râu nepoluat. O casă amplasată în apropierea unei fabrici este mai ieftină decât una similară amplasată într-un teritoriu mai putin poluant. Un apartament situat într-un bloc cu vecinătate zgomotoasă si mediu turbulent (eventual o cafenea la parter, sau vecini gălăgiosi) este mai putin valoros decât altul situat într-un mediu linistit, sigur si atractiv. Asemenea diferente de valoare exprimă tocmai preocuparea indivizilor de a beneficia de externalităti negative cât mai mici. Dar, de multe ori, nici această estimare nu poate fi realizată cu precizie, existând situatii în care beneficiile nu pot fi cuantificabile, cum ar fi aspectele legate de supravietuire sau salvarea de vieti omenesti, sau privind etica si distributia avutiei în societate. În aceste situatii, solutia optimă la problema externalitătii se alege nu pe considerente economice, ci politice.

Decidentii politici adoptă solutii privind diminuarea externalitătilor negative acordând prioritate metodei minimizării costurilor, adică luând în considerare argumentele economice ale analizei cost-beneficiu. Dar deciziile nu se bazează întotdeauna pe argumente economice, ci si etice. Dacă poluarea este externalitatea asupra căreia trebuie să se decidă, există mai multe solutii:

· reducerea nivelului productiei. Costul diminuării poluării este dat de valoarea productiei la care s-a renuntat plus cheltuielile de restrângere ale activitătii;

· schimbarea procesului de productie. Costul diminuării poluării este dat de cheltuielile suplimentare impuse de o nouă tehnologie mai putin poluantă;

· folosirea de echipamente de remediere a efectelor poluării. Costul diminuării poluării este dat de cheltuielile pe care le implică noua formă de poluanti, ceva mai putin nocivi generati de activitatea economică;

· schimbarea amplasării generatorului de poluare într-o zonă cu impact mai redus. Costul diminuării poluării este dat de cheltuielile ocazionate de transport si reamplasare, plus noile cheltuieli de poluare.

Prin urmare, costurile si beneficiile generate de actiunile de diminuare a externalitătilor sunt dificil de estimat cu exactitate. De aceea deciziile politice se bazează pe aproximări ale acestor costuri si beneficii. Identificarea nivelului optim sau eficient de externalitate impune costuri, de multe ori ridicate de informare, reglementare si chiar constrângere. Informarea se manifestă ca necesitate pentru agentii economici de a reusi să adopte acea actiune care generează cele mai mici costuri si cele mai mari avantaje. Reglementarea se manifestă ca necesitate a functionării pietelor în conditii de concurentă imperfectă si cu interese contradictorii ale agentilor economici. Constrângerea este o necesitate a reglării nivelului de externalitate când generatorul său nu este preocupat de interesele semenilor afectati de efectele actiunilor proprii.

5. Controlul externalitătilor

Externalitătile trebuie si pot fi controlate. Actiunile de control al externalitătilor capătă forma interdictiilor, izolărilor si reglementărilor guvernamentale. Aceste actiuni diferă de la economie la economie, si, în cadrul aceleiasi tări, de la o externalitate la alta deoarece legislatia este diferită si în plus, diferă si localizarea si tipul producătorilor de externalitate, ca si grupurile afectate de aceasta.

La baza controlului externalitătilor se află câteva criterii care permit interventia micro sau macroeconomică în manifestarea externalitătilor: eficienta; cheltuielile agentiilor publice; flexibilitatea; etica.

Eficienta economică este criteriul esential al activitătii economice în functie de care se urmăreste maximizarea efectelor sociale.

Cheltuielile agentiilor publici reprezintă un criteriu esential în declansarea unei forme de control al externalitătilor deoarece include costurile de functionare a agentiilor publice care administrează actiunile de control, ca si costurile implicate de constrângere, respectiv politie si justitie.

Flexibilitatea se referă la capacitatea agentilor economici de a se adapta la conditiile schimbătoare de piată si de mediu tehnologic.

Etica este strâns legată de actiunile distributive ale veniturilor sau avutiei în societate si se referă la preocuparea decidentilor de a identifica efectele externalitătilor asupra celor care o generează, celor care sunt afectati fără a o produce si asupra plătitorilor de impozite.

Interdictia. Interdictia unei activităti care generează externalitate nu este o solutie eficientă. Dar, combinată cu constrângerea, atunci când există bază legislativă, interdictia capătă forma obligativitătii producătorului de externalitate de a diminua efectele negative ale acesteia. În acest sens, se determină costul marginal si beneficiul marginal la diverse niveluri ale externalitătii si se găseste solutia optimă în conditiile posibilului de piată.

În practică, obligativitatea producătorului de externalitate de a-si restrânge actiunile pentru a diminua externalitatea se concretizează în solutia optimă în trei variante:

· externalitatea la nivel economic, care apare atunci când decizia de diminuare a externalitătii se bazează strict pe analiza cost-beneficiu, fiind o solutie de echilibru în care se înregistrează un compromis acceptat atât de producător si de cel afectat de externalitate;

· externalitatea de nivel negociat, care se înregistrează atunci când producătorul externalitătii compensează sacrificiul grupului afectat de externalitate iar costul compensării este inferior costului de diminuare a externalittii la nivel economic;

· externalitatea de nivel zero care este o exceptie de la problematica externalitătilor si apare atunci când costurile diminuării si chiar eliminării externalitătii sunt atât de mici, încât solutia optimă este chiar eliminarea activitătii generatoare de externalitate de către producătorul ei. Un exemplu în acest sens este poluarea sub forma gunoaielor. Eliminarea totală a gunoaielor, adică înregistrarea externalitătii zero poate fi pentru agentul producător mai avantajos decât colectarea si transportul la centre speciale, ceea ce presupune tehnologii de eliminare a deseurilor sau limitare la maxim a acestora, fără a fi în mod obligatoriu costisitoare.

Izolarea. Izolarea unui agent economic de ceilalti sau a unui grup de agenti fată de altele atunci când activitatea acestuia influentează negativ existenta sau functionarea altor societăti este o necesitate si o practică frecventă în economia de piată. Izolarea capătă forma separatiei grupurilor cu interese contradictorii si se manifestă în general în două variante:

· delimitarea vecinătătii ariei de manifestare a grupurilor cu interese contradictorii. De exemplu în numeroase institutii publice sau private, în avioane sau restaurante, fumătorii sunt ocupantii unei părti distincte fată de nefumători. Este o practică necesară, care generează tolerare a externalitătii de cei afectati care se simt protejati si este putin costisitoare si usor de administrat;

· schimbarea sau transferul grupului care produce externalitate sau a celui afectat de aceasta. Este vorba de mutarea unei firme care poluează într-o zonă mai putin populată, ceea ce înseamnă reducerea numărului celor influentati de externalitate. Este o practică care conduce uneori la o solutie eficientă, ca în situatia unei poluări fonice în care distanta mare micsorează efectul negativ asupra indivizilor. Dar, uneori prezintă dezavantaje pentru că presupune costuri sociale mari si inegalităti de avutie; de exemplu, exploatarea unui teren la periferia unui oras în conditiile producerii de externalitate generează profit pentru întreprinzător, dar scăderea valorii proprietătilor învecinate.

Reglementările guvernamentale. Statul se implică în activitatea economică si mai ales atunci când este implicată problema bunăstării indivizilor. Externalitătile fac obiectul interventiei guvernamentale care se concretizează în două variante strategice:

· interventia prin directive;

· interventia prin supraveghere si controlul productiei.

Interventia prin directive este o politică guvernamentală care impune tuturor generatorilor de externalităti negative, adică tuturor factorilor poluanti să actioneze pentru reducerea poluării într-un anumit procent care necesită acelasi efort pentru toti. Nu este o metodă care atinge optimul de externalitate deoarece practicarea acesteia se confruntă cu câteva dificultăti:

- costul monitorizării si al constrângerii factorilor poluanti este ridicat;

- informatia care ajunge la nivelul administratiei publice nu este completă pentru a determina modificarea standardelor în conformitate cu schimbările de tehnologie;

- perceperea aceluiasi procent de diminuare a poluării de la toti agentii nu este întotdeauna cea mai ieftină metodă de reducere a externalitătii.

În aceste conditii, în multe economii, guvernele renuntă la solicitarea aceluiasi procent de diminuare a externalitătii din partea agentilor poluanti în favoarea unor cote diferentiate care se concretizează în sume absolute de cheltuieli apropiate, scopul fiind acelasi. Diferentierea se face însă pe baza unei analize de optim al externalitătii, respectiv cost-beneficiu marginale ale diminuării externalitătii.

Interventia prin supraveghere si controlul productiei ca modalitate de control al externalitătilor este o metodă ce prezintă la rândul său, avantaje si dezavantaje. Ca si în cazul interventiei prin directive, costul reglementării prin supraveghere si controlul productiei este ridicat din cauza necesitătii de informatii concrete privind activitatea agentilor economici, ceea ce presupune programe de inspectie, adeseori costisitoare. În plus, această metodă se aplică atunci când transferul amplasării firmei poluante nu este posibil sau eficient. Această interventie se manifestă în special sub forma obligativitătii producătorilor de autoturisme de a le echipa cu catalizatori nepoluanti si a folosirii anumitor combustibili în generarea electricitătii. Este de retinut că agentii economici nu au motivatia găsirii de metode mai avantajoase pentru reducerea poluării si, interventia guvernamentală este o solutie pentru actiunea colectivă si chiar, reglementarea unor obligatii pentru agentii economici.

Inducerea unor motivatii pentru diminuarea externalitătilor este o cale de stimulare a agentilor economici de a fi preocupati de reducerea poluării. Aceasta se realizează prin motivatii pozitive sub forma subventiilor sau negative sub forma taxării sau penalizării.

Subventiile capătă rolul de reducere a nivelului de externalitate prin avantajele financiare pe care le primesc agentii economici. Avantajul subventiilor este că statul poate obtine o distributie eficientă a externalitătii, adică o diminuare a acesteia fără a căuta informatii cu privire la modalitătile practice de diminuare a poluării, care rămân în sarcina agentului economic beneficiar de subventie. În plus, în cazul schimbării tehnologiei de fabricatie si reducerii costurilor, firmele sunt tentate să adapteze nivelul externalitătii către optim fără o interventie suplimentară din partea guvernului.

Taxarea sau penalizarea se manifestă prin realizarea de plăti de către indivizii sau firmele care emit poluanti. Prin aceste taxe, factorii poluanti capătă motivatia reducerii emiterii de poluanti deoarece costurile proprii se majorează prin includerea acestor costuri sociale ale poluării.

Grafic, optimul externalitătii apare la nivelul E₀ (figura nr. 8).

Fig. nr. 8: Efectul taxelor asupra externalitătii

În mod normal costul social marginal (CSM) egalizează venitul marginal (VM) la un nivel al productiei si externalitătii E₀. În functie de acesta, se determină venitul marginal în conditii de externalitate (VME) prin reducerea profitului sau venitului marginal cu taxele pentru poluare. Aceasta face ca agentii economici să fie preocupati de minimizarea costurilor de diminuare a externalitătii generate, ceea ce înseamnă chiar reducerea poluării.

Problema esentială în practicarea acestei forme de control al externalitătilor este că nivelul taxelor trebuie să fie riguros determinat. Dacă este prea scăzut, firmele nu dau importantă si acceptă penalizarea cu usurintă pentru că produc o cantitate suficient de mare care le compensează această taxă dar se poate ajunge la niveluri periculoase de externalitate. Dacă este prea mare, există riscul diminuării fortate a productiei, până la reprofilarea agentilor economici.

Taxa practicată pentru poluarea indusă trebuie să reflecte costul social real care depinde de productia realizată si caracteristicile sale, amplasarea firmei, anotimpul si chiar perioada de timp în care se realizează un ciclu de productie.

Prin urmare, controlul externalitătilor este o preocupare complexă a puterii publice într-o economie de piată. Controlul eficient nu există pentru toate tipurile de externalitate. Dar, de la caz la caz, se poate apela la o formă de control care prezintă cele mai multe avantaje. În acest sens, o analiză comparativă sprijină decizia publică pentru că ia în considerare mai multe criterii de evaluare, după cum se observă în tabelul următor.