Gestiunea Trezoreriei

Gestiunea Trezoreriei

Introducere

La nivel întreprinderii deficitul de trezorerie reprezinta un element esential dar si o restrictie a gestiunii financiare a întreprinderii, în care se concretizeaza rezultatele modului de realizare a activitatii si de respectare a echilibrului financiar.

În sens restrâns, trezoreria neta este diferenta dintre fondul de rulment si nevoia de fond de rulmen, respectiv excedentul sau deficitul de trezorerie.

În sens larg, trezoreria este diferenta dintre suma activelor si a pasivelor de trezorerie. (active de trezorerie: disponibilitati banesti - disponibilitati în banca si an casa - , valori mobiliare de plasament - titluri monetare si financiare detinute pe termen scurt - , si efecte comerciale de încasat - cambii, biletela ordin, cecuri, etc - respectiv pasive de trezorerie: soldul creditor al contului curent, credite de trezorerie si efecte comerciale de platit)

Notiunea de trezorerie se refera, cu precadere, la încasari, lichiditati, disponibilitati banesti în conturi bancare si casa în lei sau devize la un moment dat, degrevate de datoriile trezorerii, dar în acelasi timp, notiunea de trezorerie se foloseste si pentru a desemna diferenta dintre fondul de rulment si nevoia de fond de rulment sau diferenta dintre încasari si credite bancare pe termen scurt.

Obiectivul urmarit în gestiunea trezoreriei este asigurarea unui sold zero de trezorerie prin plasarea eficienta, sigura si cu un grad mare de lichiditate a excedentului de trezorerie si prin acoperirea deficitului de trezorerie cu un cost minim al capitalurilor împr 757b15h umutate. Atingerea acestui obiectiv va determina cel mai mic cost al gestiunii de trezorerie (de oportunitate pentru excedentul de trezorerie si de finantare pentru deficitul de trezorerie).

În continuare, este necesar, luând în considerare rezultatul exercitiului, sa ne punem întrebarea daca întreprinderile cu beneficii (rezultate pozitive) la încheierea exercitiului financiar au si o trezorerie pozitiva, iar daca nu este asa care este explicatia si cum se pot gestiona resursele si alocarile astfel încât deficitul de trezorerie sa fie minim.

Una dintre explicatii ar fi datorate decalajelor dintre înregistrarea în contabilitate a veniturilor si cheltuielilor dar si a scadentelor platilor si încasarilor, decalaje care pot fi hotarâtoare pentru soarta întreprinderii. O alta explicatie ar fi neutilizarea fondurilor permanente ale întreprinderii la finantarea activelor imobilizate si folosirea acestora la finantarea activelor circulante cu un cost superior surselor temporare.

Mai trebuie precizat ca preocupari intense pentru gestiunea trezoreriei sunt motivate si de unele fenomene exogene de instabilitate economica care afecteaza microeconomia cum ar fi: cresterea inflatiei, cresterea ratei dobânzii active, etc., dar si endogene ca de exemplu: scaderea ratelor de rentabilitate economica si financiara, cresterea costului mediu ponderat al capitalului, scaderea capacitatii de autofinantare etc. . De asemenea datoriile si creantele în valuta au impact direct asupra trezoreriei, impact amplificat de riscul valutar reprezentat de volatilitate ridicata a ratei de schimb.

În aceasta ordine de idei, gestiunea trezoreriei urmareste doua cerinte importante si anume:

sa minimizeze costul capitalului , daca trezoreria este deficitara impunându-se apelul la credite

sa maximizeze rentabilitatea capitalului, daca trezoreria este pozitiva impunându-se efectuarea de investitii pe termen scurt, dar nu în ultumul rând sa se obtina o flexibilitate maxima a echilibrului financiar.

Se constata ca trezoreria ocazioneaza interventia simultana, atât a deciziei de finantare, cât si a celei de plasament; alegerea modalitatilor de finantare pe termen scurt apare mai importanta decât a formelor de plasament când trezoreria este negativa si invers daca trezoreria este pozitiva.

Consideram ca analiza la nivelul trezoreriei este reprezentativa în analiza deficitului microeconomic, deoarece credem ca cea mai mare parte a falimentelor în România se datoreaza slabiciunilor în gestiunea trezoreriei.

Elementele si obiectivele trezoreriei

Potrivit prezentarilor facute anterior despre trezorerie, constatam ca aceasta fundamenteaza teoria echilibrului financiar al întreprinderii - prin calculul acesteia ca diferenta dintre fondul de rulment (FR) si necesarul de fond de rulment (NFR) - dar constatam în acelasi timp ca aceasta abordare a trezoreriei este mai putin operationala, însa esentiala, pentru o gestiune eficienta a cesteia.

În acest context o abordare mai complexa a trezoreriei o presupune suma elementelor din care este constituita aceasta si anume: activele si pasivele trezoreriei.

Elementele de baza, în aceasta abordare, sunt lichiditatile (disponibilitatile banesti în cont si casa) si valori mobiliare de plasament plus efectele comerciale de încasat, cuantificate la nivelul activelor si creditele de trezorerie (deficite de trezorerie) si a celor de scont (efecte comerciale de platit), cuantificate la nivelul pasivelor astfel:

Trezoreria = Lichiditati + Valori mobiliare de plasament + Efecte comerciale de încasat -

- Credite de trezorerie - Efecte comerciale de platit;

Obs: valorile mobiliare de plasament sunt reprezentate de: titluri, bilete de trezorerie, certificate de depozit în portofoliu; iar efectele comerciale de încasat sunt reprezentate de cambii, bilete la ordin, cecuri, etc. .

În ceea ce priveste obiectivele trezoreriei distingem:

Evitarea pierderilor, în zilele de decontare, la încasarile si platile prin banca ale întreprinderii;

Cresterea operativitatii încasarii creantelor întreprinderii, fara a afecta politica fata de clienti;

Esalonarea echilibrata si degajata a scadentelor obligatilor de plata ale întreprinderii;

Obtinerea celui mai bun credit si la cel mai mic cost real al acestuia;

Asigurarea unui sold nul al trezoreriei, care nu antreneaza nici costuri de finantare si nici de oportunitate;

Optimizarea utilizarii excedentului de trezorerie, prin cea mai buna plasare a lichiditatilor, care sa asigure rentabilitatea, siguranta si lichiditatea optima.

Constatam ca aceste obiective ale trezoreriei sunt în strânsa legatura cu obiectivul general al finantelor întreprinderii, respectiv cresterea valorii averii actionarilor.

Costurile de gestiune în analiza trezoreriei

Analizând mai atent obiectivele trezoreriei constatam ca atât rezultatul pozitiv cât si negativ al trezoreriei antreneaza costuri de gestiune de natura costului de oportunitate, prin nefructificarea excedentului de trezorerie si a costului de finantare, prin credite noi, a deficitului de trezorerie, tragând concluzia ca trezoreria este una din cele mai responsabile pentru soarta unei întreprinderi.

Constatam ca este necesar, în analiza si gestiunea trezoreriei, sa se tina cont în permanenta de costul de oportunitate al fondurilor detinute, de costul marginal si costul de finantare.

Costul de oportunitate al unei resurse sau al unei nevoi de finantare este dat de încasarile pe care aceasta resursa sau necesitate (de finantare) ar putea sa le genereze în cea mai buna dintre solutile concurentiale posibile. Facem precizarea ca determinarea costului de oportunitate, la caest nivel, nu trebuie confundat cu cheltuielile financiare ce ar fi trebuit suportate daca unele active de natura activelor circulante ar fi finantate prin credite, ci profitul care s-ar fi putut obtine daca excedentul de trezorerie ar fi fost plasate în alte investiri. De exemplu, costul de oportunitate al unei resurse investite în active circulante de natura stocurilor este data de rata rentabilitatii ce s-ar fi putut obtine la aceste resurse daca ar fi fost plasate în alte active.

Costul marginal (cost de achizitie, cost de productie, costul detinerii de stocuri, costuri comerciale) calculat în cadrul unei structuri a capitalului dat scoate în evidenta costul legat direct de decizia de formare a fondurilor si care se poate îmbunatatii fie ca urmare a negocierii în conditii favorabile a preturilor, fie prin reducerea cheltuielilor directe si indirecte în cursul ciclului de exploatare.

Costul de finantare, este deosebit de reprezentativ în gestiunea trezoreriei fiind legat în mod direct de obiectivul general al finantelor întreprinderii si anume a cresterii valorii capitalurilor proprii, ceea ce se poate traduce printr-o crestere a randamentului acestuia.

Într-o analiza mai atenta a efectului de levier exprimat în valori contabile pentru o întreprindere îndatorata se poate observa ca daca diferenta dintre rata rentabilitatii economice si costul nominal al capitalului împrumutat creste va atrage dupa sine un randament superior al capitalului propriu astfel:

(1)

din prima formula (1) rezulta ca P_ex = si înlocuind aceasta expresie în a doua formula (2) vom obtine:

(3)

unde: R_ec = rata rentabilitatii economice a firmei (defiscalizata);

R_fin = randamentul mediu al capitalului propriu;

P_ex = profit din exploatare;

Cp = capitalul propriu;

D = capitalul împrumutat;

r = costul capitalului împrumutat exprimat sub forma de coeficient;

dob = dobânda, în marime absoluta, aferenta capitalului împrumutat;

= rata impozitului pe profit sub forma de coeficient.

>0. Rezulta ca rata rentabilitatii financiare a firmei creste o data cu acest coeficient de fructificare a îndatorarii.

Procedee de gestiune sanatoasa a trezoreriei

În cele ce urmeaza propunem câteva modalitati de gestionare a trezoreriei, care sa scoata în evidenta o gestiune sanatoasa a acesteia pe baza unor principii rationale din punct de vedere economic. În literatutra de specialitate sunt propuse unele modalitati cum ar fi: accelerarea încasarilor si concomitent reducerea fondurilor neutilizate si existente în conturile bancare; alegerea termenelor de plata si a acelor mijloace de plata adaptate nevoilor întreprinderii; stocurile si intervalele de stocare; optimizarea trezoreriei.

Accelerarea încasarilor este o problema contractuala, depinzând de negocierea creditului comercial, moment în care se stabilesc termenele si modalitatile de plata ce urmeaza a se utiliza. Pe parcursul derularii contractului se pot utiliza apoi reduceri financiare de natura scontului de decontare în cazul în care se considera ca pierderile din acordarea reducerilor financiare, dar si a celor comerciale sunt mai mici decât fructificarile alternative oferite de mediul economic al întreprinderii.

Alegerea termenelor de plata si a instrumentelor de decontare pot permite accelerarea intrarilor de fonduri sau alungirea termenelor de plata. De exemplu plata realizata cu cecuri de catre clienti prelungeste, oarecum, încasarea banilor. Timpul care se scurge între ordinul de plata dat bancii de un client si înscrierea sumei respective în cont se numeste în literatura de specialitate "float". Acesta reprezinta ansamblul sumelor intrate în sistemul bancar, fara a fi aparut în creditul contului întreprinderii, pentru a dispune de ele, sau ansamblul sumelor debitate în contul întreprinderii, dar ramase la dispozitia bancii.

Optimizarea stocurilor si a intervalelor de stocare reprezinta o componenta principala în stabilirea echilibrului de trezorerie a întreprinderii, fiind o componenta principala de care depinde fragilitatea sau, dimpotriva, stabilitatea acesteia. Datorita faptului ca activele circulante au o pondere mare în activele circulante ale întreprinderii si au un grad mai scazut de lichiditate fata de celelelte active din aceasi clasa, dar si datorita fapului ca au o contributie importanta în alocarile temporare, gestionarea eficienta a acestora permite scaderea necesarului de fond de rulment ceea ce va duce în final la echilibrarea soldului trezoreriei nete.

Optimizarea trezoreriei este întemeieta pe trei principii: utilizarea judicioasa a creditelor, dupa ce în prealabil au fost selectate cele mai ieftine; promovarea unei tehnici adecvate de plasament a excedentelor de trezorerie; evitarea pe cât posibil a unor conturi debitoare care comporta costuri dar si creditoare.

O îndatorare optima pe linia trezoreriei urmareste un credit redus si o suplete sporita a utilizarii respectivei posibilitati de creditare. Cînd cuantificam costul este necesar a se avea în vedere atât nivelul dobânzii cât si cuantumul comisioanelor bancare.

Echilibrul financiar si evolutia trezoreriei

Întreprinderile sunt caracterizate de evolutii în timp, parcurgând trasee de la o stare patrimoniala la alta, evolutii care sunt consecinta unor procese financiare succesive de alocare a fondurilor banesti în procese productive dar în acelasi timp si de achitare a obligatilor banesti fata de furnizori de materii prime pe de o parte si încasarea contavalorii bunurilor vândute pe de alta parte.

Alocarea fondurilor banesti în procesele productive se poate face din trei surse si anume: surse proprii, surse atrase si surse împrumutate.

În acest context sesizam o legatura între alocarea de fonduri în cadrul întreprinderii care se concretizeaza în alocari permanente si temporare cu efect direct asupra trezoreriei acesteia prin cele doua variabile cunoscute sub denumirea de: Fond de rulment si Necesar de fond de rulment. Marimea acestor variabile va da un surplus sau un deficit de surse de finantare masurat la nivelul trezoreriei nete.

Cu toate acestea, consideram ca, abordarea realizata de noi anterior este o abordare mai mult teoretica, bazata pe teoria echilibrului financiar al întreprinderii si evolutia trezoreriei este practic o functie de:

durata creditului client (durata medie de încasare a creantelor);

perioada medie de stocare a materilor prime si materialelor;

durata medie de achitare a datoriilor din exploatare;

În acaesta ordine de idei putem trage o prima concluzie si anume evolutia trezoreriei - din punct de vedere al elementelor componente ale necesarului de fond de rulment, variabila a echilibrului financiar - este dependenta de perioadele medii, relative, calculate asupra transformarii alocarilor temporare de natura stocurilor si clientilor în lichiditati dar totodata si de perioadele medii, relative, de amânare a datoriilor din exploatare.

În aceste conditii evolutia trezoreriei functie de o prima variabila a echilibrului financiar (necesarul de fond de rulment) este dependenta de durata medie, relativa, de întoarcere a numerarului folosit anterior prin plasarea acestuia în procesul productiv astfel:

Durata medie, relativa, de întoarcere a numerarului =

= (durata medie , relativa, calculata asupra transformarii pecuniare a alocarilor temporare) - (durata medie, relativa, de amânare a datoriilor din exploatare).

Consideram ca trezoreria neta a întreprinderii la nivelul ciclului de exploatare, pe baza rationamentului prezentat anterior, este echilibrata în mare parte de o durata cât mai mica a ciclului de conversie a numerarului si aceast fapt se datoreaza capacitatii acesteia de a negocia un credit furnizor si un credit client cât mai avantajos. Astfel, daca se obtine din partea unui furnizor un credit furnizor mai mare decât un credit client acesta poate sustine derularea ciclului de exploatare fara a fi nevoie de un capital nou pentru a relua ciclul de productie. Trebuie precizat ca ciclul de productie si comercializare este un ciclu continu iar aprovizionarea are un caracter discontinuu, dar cu toate acestea consideram ca exista un avantaj net, la nivelul finantarii ciclului de exploatare, care poate fi reprezentativ si cu transfer indirect asupra trezoreriei întreprinderii.

De asemenea, alaturi de exegeza anteriaora la nivelul alocarilor temporare si a surselor temporare de natura datoriilor de exploatare este necesar a aborda alocarile permanente si sursele permanente ale întreprinderii, care contribuie alaturi de celelalte surse (temporare) si alocari (temporare) la realizarea echilibrului financiar, care se poate interpreta, din acest punct de vedere, prin rezultatul trezoreriei. Astfel daca se aloca din surse permanente fonduri pentru investitii în active imobilizate, acestea trebuie sa fie obtinute la un cost cât mai mic, astfel încât randamentul capitalului propriu sa duca la o crestere a averii actionarilor si nu în cele din urma la o crestere a capitalizarii bursiere a întreprinderii.

Acoperirea soldului de trezorerie si modele de gestiune a acestuia

Continuam prin a prezenta câteva concluzii si solutii cu privire la soldurile previzionale deficitare dar si cele excedentare, care se pot regasii la nivelul trezoreriei întreprinderii dar si prezentarea unor modele de gestiune eficienta a cesteia.

În ceea ce priveste soldul previzional deficitar de trezorerie se impun a fi luate unele masuri care sa actioneze asupra avansarii unor încasari (prin reducerea volumului si/sau a duratei creditului client prin acordarea unor reduceri financiare de natura sconturilor de decontare ceea ce va duce la încasari de cash în avans; bineânteles tinând seama de costul de oportunitate). De asemenea, sa se încerce, pentru moment la efectuarea unor cheltuieli (investitii, dividende, etc.) si realizarea unor încasari din dezinvestitii sau vânzarea de active circulante disponibile, dar si o prelungire a creditului furnizor si folosirea eficienta a creditelor pe termen scurt de natura creditelor de trezorerie si a creditelor de scont (efecte comerciale de plata).

În ceea ce priveste soldul previzional excedentar, care poate fi rezultat al unui fond de rulment prea mare (sursele permanente nu se regasesc în alocarile permanente) sau un necesar de fond de rulment mic (care poate fi determinat de o scadenta a platilor mult mai mare decât cea a încasarilor. În acest caz se impune arbitrajul între costul datoriilor financiare si totodata cresterea randamentelor financiare a investitilor pe termen scurt.

La baza gestionarii eficiente a soldurilor de trezorerie exista practic doua modalitati teoretice si anume: a) în cazul excedentului se impune realizarea de investitii pe termen scurt cu lichiditate ridicata, astfel încât sa se dispuna permanent de un sold optim de trezorerie dar în acelasi timp de a oferii lichiditatea necesara la un moment dat a întreprinderii; b) în cazul deficitului de trezorerie se impune obtinerea unor surse de finantare pe termen lung la costuri minime si obtinerea de credite de trezorerie, eventual renegocierea contractelor cu furnizorii astfel încât durata ciclului de conversie a numerarului sa se reduca. În ambele situatii optimul se obtine la echilibru între utilitatea dispunerii de cash pentru platile scadente si costul procurarii acestui cash.

Prezentam în continuare Modelul Baumol si Modelul Miller-Orr de gestiune a trezoreriei.

Modelul Baumol este, din punct de vedere metodologic, o rescriere a modelului Wilson-Whitin de optimizare a stocurilor. În acest conext procurarea numerarului optim si pastrarea acesuia genereaza costuri de procurare (c_p) si costuri de pastrare a numerarului (c_pn), care au o evolutie contradictorie. Cu cât soldul de numerar este mai ridicat cu atât c_p sunt mai mici si c_pn mai ridicate si reciproc.

Soldul optim de numerar se obtine prin minimizarea costului total în functie de diferitele marimi ale soldului de trezorerie, calculând prima derivata a costului total (CT = ) în raport cu marimea soldului de trezorerie si punând conditia sa fie nula , conducând la urmatoarea formula:

S ;

unde: PA = plati anuale;

S = soldul optim de trezorerie

Este necesar a determina si durata medie respectiv la ce interval de timp, exprimat în zile, se reconstituie soldul optim de trezorerie, astfel:

Durata medie (Dm) =

Modelul Miller-Orr a aparut ca o alternativa mai realista la Modelul Baumol, dar care presupune o ipoteza foarte restrictiva si anume: aprovizionarea o singura data cu soldul optim de numerar si apoi consumarea lui constanta pâna la epuizare iar apoi reântregirea imediata a acestuia.

În esenta modelul de gestionare a soldului de trezorerie îsi propune stabilirea limitei superioare a variatiei soldului de trezorerie si care va declansa o investitie pe termen scurt în valori mobiliare cu scopul fructificarii excedentului. În determinarea acestei limite superioare se pleaca, în analiza, de la o limita inferioara, prestabilita a fi zero sau negativa si de la ecartul (departarea) normala pâna la limita superioara.

Modelul conduce la obtinerea acestui ecart optim prin acelasi proces de arbitraj între c_p si costul de oportunitate c_pn astfel:

ECART = ;

Soldul optim de trezorerie = Limita inferioara +

La acest nivel optim al soldului de trezorerie vor avea mai multe vânzari de active financiare de portofoliu decât în cazul soldului de trezorerie la jumatatea ecartului iar la o treime de ecart minimizeaza costurile totatle de tranzactie a valorilor mobiliare de portofoliu si de dobânda.

Fixarea limitei inferioare a soldului de trezorerie se face la nivelul lui zero.