Gestiunea Trezoreriei

Gestiunea Trezoreriei

Introducere

La nivel īntreprinderii deficitul de trezorerie reprezinta un element esential dar si o restrictie a gestiunii financiare a īntreprinderii, īn care se concretizeaza rezultatele modului de realizare a activitatii si de respectare a echilibrului financiar.

Īn sens restrāns, trezoreria neta este diferenta dintre fondul de rulment si nevoia de fond de rulmen, respectiv excedentul sau deficitul de trezorerie.

Īn sens larg, trezoreria este diferenta dintre suma activelor si a pasivelor de trezorerie. (active de trezorerie: disponibilitati banesti - disponibilitati īn banca si an casa - , valori mobiliare de plasament - titluri monetare si financiare detinute pe termen scurt - , si efecte comerciale de īncasat - cambii, biletela ordin, cecuri, etc - respectiv pasive de trezorerie: soldul creditor al contului curent, credite de trezorerie si efecte comerciale de platit)

Notiunea de trezorerie se refera, cu precadere, la īncasari, lichiditati, disponibilitati banesti īn conturi bancare si casa īn lei sau devize la un moment dat, degrevate de datoriile trezorerii, dar īn acelasi timp, notiunea de trezorerie se foloseste si pentru a desemna diferenta dintre fondul de rulment si nevoia de fond de rulment sau diferenta dintre īncasari si credite bancare pe termen scurt.

Obiectivul urmarit īn gestiunea trezoreriei este asigurarea unui sold zero de trezorerie prin plasarea eficienta, sigura si cu un grad mare de lichiditate a excedentului de trezorerie si prin acoperirea deficitului de trezorerie cu un cost minim al capitalurilor īmpr 757b15h umutate. Atingerea acestui obiectiv va determina cel mai mic cost al gestiunii de trezorerie (de oportunitate pentru excedentul de trezorerie si de finantare pentru deficitul de trezorerie).

Īn continuare, este necesar, luānd īn considerare rezultatul exercitiului, sa ne punem īntrebarea daca īntreprinderile cu beneficii (rezultate pozitive) la īncheierea exercitiului financiar au si o trezorerie pozitiva, iar daca nu este asa care este explicatia si cum se pot gestiona resursele si alocarile astfel īncāt deficitul de trezorerie sa fie minim.

Una dintre explicatii ar fi datorate decalajelor dintre īnregistrarea īn contabilitate a veniturilor si cheltuielilor dar si a scadentelor platilor si īncasarilor, decalaje care pot fi hotarātoare pentru soarta īntreprinderii. O alta explicatie ar fi neutilizarea fondurilor permanente ale īntreprinderii la finantarea activelor imobilizate si folosirea acestora la finantarea activelor circulante cu un cost superior surselor temporare.

Mai trebuie precizat ca preocupari intense pentru gestiunea trezoreriei sunt motivate si de unele fenomene exogene de instabilitate economica care afecteaza microeconomia cum ar fi: cresterea inflatiei, cresterea ratei dobānzii active, etc., dar si endogene ca de exemplu: scaderea ratelor de rentabilitate economica si financiara, cresterea costului mediu ponderat al capitalului, scaderea capacitatii de autofinantare etc. . De asemenea datoriile si creantele īn valuta au impact direct asupra trezoreriei, impact amplificat de riscul valutar reprezentat de volatilitate ridicata a ratei de schimb.

Īn aceasta ordine de idei, gestiunea trezoreriei urmareste doua cerinte importante si anume:

sa minimizeze costul capitalului , daca trezoreria este deficitara impunāndu-se apelul la credite

sa maximizeze rentabilitatea capitalului, daca trezoreria este pozitiva impunāndu-se efectuarea de investitii pe termen scurt, dar nu īn ultumul rānd sa se obtina o flexibilitate maxima a echilibrului financiar.

Se constata ca trezoreria ocazioneaza interventia simultana, atāt a deciziei de finantare, cāt si a celei de plasament; alegerea modalitatilor de finantare pe termen scurt apare mai importanta decāt a formelor de plasament cānd trezoreria este negativa si invers daca trezoreria este pozitiva.

Consideram ca analiza la nivelul trezoreriei este reprezentativa īn analiza deficitului microeconomic, deoarece credem ca cea mai mare parte a falimentelor īn Romānia se datoreaza slabiciunilor īn gestiunea trezoreriei.

Elementele si obiectivele trezoreriei

Potrivit prezentarilor facute anterior despre trezorerie, constatam ca aceasta fundamenteaza teoria echilibrului financiar al īntreprinderii - prin calculul acesteia ca diferenta dintre fondul de rulment (FR) si necesarul de fond de rulment (NFR) - dar constatam īn acelasi timp ca aceasta abordare a trezoreriei este mai putin operationala, īnsa esentiala, pentru o gestiune eficienta a cesteia.

Īn acest context o abordare mai complexa a trezoreriei o presupune suma elementelor din care este constituita aceasta si anume: activele si pasivele trezoreriei.

Elementele de baza, īn aceasta abordare, sunt lichiditatile (disponibilitatile banesti īn cont si casa) si valori mobiliare de plasament plus efectele comerciale de īncasat, cuantificate la nivelul activelor si creditele de trezorerie (deficite de trezorerie) si a celor de scont (efecte comerciale de platit), cuantificate la nivelul pasivelor astfel:

Trezoreria = Lichiditati + Valori mobiliare de plasament + Efecte comerciale de īncasat -

- Credite de trezorerie - Efecte comerciale de platit;

Obs: valorile mobiliare de plasament sunt reprezentate de: titluri, bilete de trezorerie, certificate de depozit īn portofoliu; iar efectele comerciale de īncasat sunt reprezentate de cambii, bilete la ordin, cecuri, etc. .

Īn ceea ce priveste obiectivele trezoreriei distingem:

Evitarea pierderilor, īn zilele de decontare, la īncasarile si platile prin banca ale īntreprinderii;

Cresterea operativitatii īncasarii creantelor īntreprinderii, fara a afecta politica fata de clienti;

Esalonarea echilibrata si degajata a scadentelor obligatilor de plata ale īntreprinderii;

Obtinerea celui mai bun credit si la cel mai mic cost real al acestuia;

Asigurarea unui sold nul al trezoreriei, care nu antreneaza nici costuri de finantare si nici de oportunitate;

Optimizarea utilizarii excedentului de trezorerie, prin cea mai buna plasare a lichiditatilor, care sa asigure rentabilitatea, siguranta si lichiditatea optima.

Constatam ca aceste obiective ale trezoreriei sunt īn strānsa legatura cu obiectivul general al finantelor īntreprinderii, respectiv cresterea valorii averii actionarilor.

Costurile de gestiune īn analiza trezoreriei

Analizānd mai atent obiectivele trezoreriei constatam ca atāt rezultatul pozitiv cāt si negativ al trezoreriei antreneaza costuri de gestiune de natura costului de oportunitate, prin nefructificarea excedentului de trezorerie si a costului de finantare, prin credite noi, a deficitului de trezorerie, tragānd concluzia ca trezoreria este una din cele mai responsabile pentru soarta unei īntreprinderi.

Constatam ca este necesar, īn analiza si gestiunea trezoreriei, sa se tina cont īn permanenta de costul de oportunitate al fondurilor detinute, de costul marginal si costul de finantare.

Costul de oportunitate al unei resurse sau al unei nevoi de finantare este dat de īncasarile pe care aceasta resursa sau necesitate (de finantare) ar putea sa le genereze īn cea mai buna dintre solutile concurentiale posibile. Facem precizarea ca determinarea costului de oportunitate, la caest nivel, nu trebuie confundat cu cheltuielile financiare ce ar fi trebuit suportate daca unele active de natura activelor circulante ar fi finantate prin credite, ci profitul care s-ar fi putut obtine daca excedentul de trezorerie ar fi fost plasate īn alte investiri. De exemplu, costul de oportunitate al unei resurse investite īn active circulante de natura stocurilor este data de rata rentabilitatii ce s-ar fi putut obtine la aceste resurse daca ar fi fost plasate īn alte active.

Costul marginal (cost de achizitie, cost de productie, costul detinerii de stocuri, costuri comerciale) calculat īn cadrul unei structuri a capitalului dat scoate īn evidenta costul legat direct de decizia de formare a fondurilor si care se poate īmbunatatii fie ca urmare a negocierii īn conditii favorabile a preturilor, fie prin reducerea cheltuielilor directe si indirecte īn cursul ciclului de exploatare.

Costul de finantare, este deosebit de reprezentativ īn gestiunea trezoreriei fiind legat īn mod direct de obiectivul general al finantelor īntreprinderii si anume a cresterii valorii capitalurilor proprii, ceea ce se poate traduce printr-o crestere a randamentului acestuia.

Īntr-o analiza mai atenta a efectului de levier exprimat īn valori contabile pentru o īntreprindere īndatorata se poate observa ca daca diferenta dintre rata rentabilitatii economice si costul nominal al capitalului īmprumutat creste va atrage dupa sine un randament superior al capitalului propriu astfel:

(1)

din prima formula (1) rezulta ca P_ex = si īnlocuind aceasta expresie īn a doua formula (2) vom obtine:

(3)

unde: R_ec = rata rentabilitatii economice a firmei (defiscalizata);

R_fin = randamentul mediu al capitalului propriu;

P_ex = profit din exploatare;

Cp = capitalul propriu;

D = capitalul īmprumutat;

r = costul capitalului īmprumutat exprimat sub forma de coeficient;

dob = dobānda, īn marime absoluta, aferenta capitalului īmprumutat;

= rata impozitului pe profit sub forma de coeficient.

>0. Rezulta ca rata rentabilitatii financiare a firmei creste o data cu acest coeficient de fructificare a īndatorarii.

Procedee de gestiune sanatoasa a trezoreriei

Īn cele ce urmeaza propunem cāteva modalitati de gestionare a trezoreriei, care sa scoata īn evidenta o gestiune sanatoasa a acesteia pe baza unor principii rationale din punct de vedere economic. Īn literatutra de specialitate sunt propuse unele modalitati cum ar fi: accelerarea īncasarilor si concomitent reducerea fondurilor neutilizate si existente īn conturile bancare; alegerea termenelor de plata si a acelor mijloace de plata adaptate nevoilor īntreprinderii; stocurile si intervalele de stocare; optimizarea trezoreriei.

Accelerarea īncasarilor este o problema contractuala, depinzānd de negocierea creditului comercial, moment īn care se stabilesc termenele si modalitatile de plata ce urmeaza a se utiliza. Pe parcursul derularii contractului se pot utiliza apoi reduceri financiare de natura scontului de decontare īn cazul īn care se considera ca pierderile din acordarea reducerilor financiare, dar si a celor comerciale sunt mai mici decāt fructificarile alternative oferite de mediul economic al īntreprinderii.

Alegerea termenelor de plata si a instrumentelor de decontare pot permite accelerarea intrarilor de fonduri sau alungirea termenelor de plata. De exemplu plata realizata cu cecuri de catre clienti prelungeste, oarecum, īncasarea banilor. Timpul care se scurge īntre ordinul de plata dat bancii de un client si īnscrierea sumei respective īn cont se numeste īn literatura de specialitate "float". Acesta reprezinta ansamblul sumelor intrate īn sistemul bancar, fara a fi aparut īn creditul contului īntreprinderii, pentru a dispune de ele, sau ansamblul sumelor debitate īn contul īntreprinderii, dar ramase la dispozitia bancii.

Optimizarea stocurilor si a intervalelor de stocare reprezinta o componenta principala īn stabilirea echilibrului de trezorerie a īntreprinderii, fiind o componenta principala de care depinde fragilitatea sau, dimpotriva, stabilitatea acesteia. Datorita faptului ca activele circulante au o pondere mare īn activele circulante ale īntreprinderii si au un grad mai scazut de lichiditate fata de celelelte active din aceasi clasa, dar si datorita fapului ca au o contributie importanta īn alocarile temporare, gestionarea eficienta a acestora permite scaderea necesarului de fond de rulment ceea ce va duce īn final la echilibrarea soldului trezoreriei nete.

Optimizarea trezoreriei este īntemeieta pe trei principii: utilizarea judicioasa a creditelor, dupa ce īn prealabil au fost selectate cele mai ieftine; promovarea unei tehnici adecvate de plasament a excedentelor de trezorerie; evitarea pe cāt posibil a unor conturi debitoare care comporta costuri dar si creditoare.

O īndatorare optima pe linia trezoreriei urmareste un credit redus si o suplete sporita a utilizarii respectivei posibilitati de creditare. Cīnd cuantificam costul este necesar a se avea īn vedere atāt nivelul dobānzii cāt si cuantumul comisioanelor bancare.

Echilibrul financiar si evolutia trezoreriei

Īntreprinderile sunt caracterizate de evolutii īn timp, parcurgānd trasee de la o stare patrimoniala la alta, evolutii care sunt consecinta unor procese financiare succesive de alocare a fondurilor banesti īn procese productive dar īn acelasi timp si de achitare a obligatilor banesti fata de furnizori de materii prime pe de o parte si īncasarea contavalorii bunurilor vāndute pe de alta parte.

Alocarea fondurilor banesti īn procesele productive se poate face din trei surse si anume: surse proprii, surse atrase si surse īmprumutate.

Īn acest context sesizam o legatura īntre alocarea de fonduri īn cadrul īntreprinderii care se concretizeaza īn alocari permanente si temporare cu efect direct asupra trezoreriei acesteia prin cele doua variabile cunoscute sub denumirea de: Fond de rulment si Necesar de fond de rulment. Marimea acestor variabile va da un surplus sau un deficit de surse de finantare masurat la nivelul trezoreriei nete.

Cu toate acestea, consideram ca, abordarea realizata de noi anterior este o abordare mai mult teoretica, bazata pe teoria echilibrului financiar al īntreprinderii si evolutia trezoreriei este practic o functie de:

durata creditului client (durata medie de īncasare a creantelor);

perioada medie de stocare a materilor prime si materialelor;

durata medie de achitare a datoriilor din exploatare;

Īn acaesta ordine de idei putem trage o prima concluzie si anume evolutia trezoreriei - din punct de vedere al elementelor componente ale necesarului de fond de rulment, variabila a echilibrului financiar - este dependenta de perioadele medii, relative, calculate asupra transformarii alocarilor temporare de natura stocurilor si clientilor īn lichiditati dar totodata si de perioadele medii, relative, de amānare a datoriilor din exploatare.

Īn aceste conditii evolutia trezoreriei functie de o prima variabila a echilibrului financiar (necesarul de fond de rulment) este dependenta de durata medie, relativa, de īntoarcere a numerarului folosit anterior prin plasarea acestuia īn procesul productiv astfel:

Durata medie, relativa, de īntoarcere a numerarului =

= (durata medie , relativa, calculata asupra transformarii pecuniare a alocarilor temporare) - (durata medie, relativa, de amānare a datoriilor din exploatare).

Consideram ca trezoreria neta a īntreprinderii la nivelul ciclului de exploatare, pe baza rationamentului prezentat anterior, este echilibrata īn mare parte de o durata cāt mai mica a ciclului de conversie a numerarului si aceast fapt se datoreaza capacitatii acesteia de a negocia un credit furnizor si un credit client cāt mai avantajos. Astfel, daca se obtine din partea unui furnizor un credit furnizor mai mare decāt un credit client acesta poate sustine derularea ciclului de exploatare fara a fi nevoie de un capital nou pentru a relua ciclul de productie. Trebuie precizat ca ciclul de productie si comercializare este un ciclu continu iar aprovizionarea are un caracter discontinuu, dar cu toate acestea consideram ca exista un avantaj net, la nivelul finantarii ciclului de exploatare, care poate fi reprezentativ si cu transfer indirect asupra trezoreriei īntreprinderii.

De asemenea, alaturi de exegeza anteriaora la nivelul alocarilor temporare si a surselor temporare de natura datoriilor de exploatare este necesar a aborda alocarile permanente si sursele permanente ale īntreprinderii, care contribuie alaturi de celelalte surse (temporare) si alocari (temporare) la realizarea echilibrului financiar, care se poate interpreta, din acest punct de vedere, prin rezultatul trezoreriei. Astfel daca se aloca din surse permanente fonduri pentru investitii īn active imobilizate, acestea trebuie sa fie obtinute la un cost cāt mai mic, astfel īncāt randamentul capitalului propriu sa duca la o crestere a averii actionarilor si nu īn cele din urma la o crestere a capitalizarii bursiere a īntreprinderii.

Acoperirea soldului de trezorerie si modele de gestiune a acestuia

Continuam prin a prezenta cāteva concluzii si solutii cu privire la soldurile previzionale deficitare dar si cele excedentare, care se pot regasii la nivelul trezoreriei īntreprinderii dar si prezentarea unor modele de gestiune eficienta a cesteia.

Īn ceea ce priveste soldul previzional deficitar de trezorerie se impun a fi luate unele masuri care sa actioneze asupra avansarii unor īncasari (prin reducerea volumului si/sau a duratei creditului client prin acordarea unor reduceri financiare de natura sconturilor de decontare ceea ce va duce la īncasari de cash īn avans; bineānteles tinānd seama de costul de oportunitate). De asemenea, sa se īncerce, pentru moment la efectuarea unor cheltuieli (investitii, dividende, etc.) si realizarea unor īncasari din dezinvestitii sau vānzarea de active circulante disponibile, dar si o prelungire a creditului furnizor si folosirea eficienta a creditelor pe termen scurt de natura creditelor de trezorerie si a creditelor de scont (efecte comerciale de plata).

Īn ceea ce priveste soldul previzional excedentar, care poate fi rezultat al unui fond de rulment prea mare (sursele permanente nu se regasesc īn alocarile permanente) sau un necesar de fond de rulment mic (care poate fi determinat de o scadenta a platilor mult mai mare decāt cea a īncasarilor. Īn acest caz se impune arbitrajul īntre costul datoriilor financiare si totodata cresterea randamentelor financiare a investitilor pe termen scurt.

La baza gestionarii eficiente a soldurilor de trezorerie exista practic doua modalitati teoretice si anume: a) īn cazul excedentului se impune realizarea de investitii pe termen scurt cu lichiditate ridicata, astfel īncāt sa se dispuna permanent de un sold optim de trezorerie dar īn acelasi timp de a oferii lichiditatea necesara la un moment dat a īntreprinderii; b) īn cazul deficitului de trezorerie se impune obtinerea unor surse de finantare pe termen lung la costuri minime si obtinerea de credite de trezorerie, eventual renegocierea contractelor cu furnizorii astfel īncāt durata ciclului de conversie a numerarului sa se reduca. Īn ambele situatii optimul se obtine la echilibru īntre utilitatea dispunerii de cash pentru platile scadente si costul procurarii acestui cash.

Prezentam īn continuare Modelul Baumol si Modelul Miller-Orr de gestiune a trezoreriei.

Modelul Baumol este, din punct de vedere metodologic, o rescriere a modelului Wilson-Whitin de optimizare a stocurilor. Īn acest conext procurarea numerarului optim si pastrarea acesuia genereaza costuri de procurare (c_p) si costuri de pastrare a numerarului (c_pn), care au o evolutie contradictorie. Cu cāt soldul de numerar este mai ridicat cu atāt c_p sunt mai mici si c_pn mai ridicate si reciproc.

Soldul optim de numerar se obtine prin minimizarea costului total īn functie de diferitele marimi ale soldului de trezorerie, calculānd prima derivata a costului total (CT = ) īn raport cu marimea soldului de trezorerie si punānd conditia sa fie nula , conducānd la urmatoarea formula:

S ;

unde: PA = plati anuale;

S = soldul optim de trezorerie

Este necesar a determina si durata medie respectiv la ce interval de timp, exprimat īn zile, se reconstituie soldul optim de trezorerie, astfel:

Durata medie (Dm) =

Modelul Miller-Orr a aparut ca o alternativa mai realista la Modelul Baumol, dar care presupune o ipoteza foarte restrictiva si anume: aprovizionarea o singura data cu soldul optim de numerar si apoi consumarea lui constanta pāna la epuizare iar apoi reāntregirea imediata a acestuia.

Īn esenta modelul de gestionare a soldului de trezorerie īsi propune stabilirea limitei superioare a variatiei soldului de trezorerie si care va declansa o investitie pe termen scurt īn valori mobiliare cu scopul fructificarii excedentului. Īn determinarea acestei limite superioare se pleaca, īn analiza, de la o limita inferioara, prestabilita a fi zero sau negativa si de la ecartul (departarea) normala pāna la limita superioara.

Modelul conduce la obtinerea acestui ecart optim prin acelasi proces de arbitraj īntre c_p si costul de oportunitate c_pn astfel:

ECART = ;

Soldul optim de trezorerie = Limita inferioara +

La acest nivel optim al soldului de trezorerie vor avea mai multe vānzari de active financiare de portofoliu decāt īn cazul soldului de trezorerie la jumatatea ecartului iar la o treime de ecart minimizeaza costurile totatle de tranzactie a valorilor mobiliare de portofoliu si de dobānda.

Fixarea limitei inferioare a soldului de trezorerie se face la nivelul lui zero.