Introducere in economia sectorului public

Introducere în economia sectorului public

1. Sectorul public si necesitatea studierii lui

Sectorul public este prezent în viata economică în mai multe modalităti. Nu există economie de piată în care sectorul public, mai mult sau mai putin să nu se regăsească, direct sau indirect, între factorii care influentează si orientează agentii eco 23223m125x nomici, respectiv activitatea acestora.

În general, sectorul public este legat de interventia statului în economie si de activitatea guvernului. Există multe aspecte ale vietii noastre care capătă atributul de public si prin urmare, sunt corelate cu sectorul public: învătământ public (de stat), bunuri publice, cheltuieli publice, finante publice, întreprinderi publice (de stat), alegere publică, opinie publică, relatii publice, interes public, servicii publice etc. Multe alte activităti economice reflectă întrepătrunderile dintre sectorul public si cel privat, cum este de exemplu asigurarea calitătii produselor alimentare realizate de societăti comerciale private prin controlul realizat de inspectori publici.

Sectorul public reprezintă acea parte a economiei în care se manifestă proprietatea publică. Ca subiecti de proprietate publică se pot identifica toate agentiile si departamentele guvernamentale, precum si toate societătile publice care produc sau distribuie bunuri publice, private sau mixte. Astfel, ca obiect de proprietate publică se identifică nu numai bunurile publice, ci si unele bunuri private si mixte, adică cele care îsi pierd din trăsăturile bunurilor publice în anumite conditii de piată.

Sectorul public, definit în functie de forma de proprietate se caracterizează prin două elemente: dimensiune si intensitate.

Dimensiunea sectorului public variază de la tară la tară, în functie de ideologia politică a guvernului aflat la conducere si exprimă domeniile în care se manifestă interventia statului.

Intensitatea sectorului public diferă nu numai de la o economie la alta, dar si de la un domeniu de interventie la altul si exprimă amploarea actiunilor statului în domeniu.

Astfel, sănătatea este un domeniu în care se poate regăsi sectorul public sau nu; învătământul, transportul, la fel, ceea ce înseamnă că prin includerea acestor domenii de interventie în activitatea sectorului public, dimensiunea acestuia creste. În schimb, cât de mult intervine într-un domeniu sau altul, sau, altfel spus cât de amplă este reglementarea publică a unor aspecte ale vietii economice înseamnă intensitatea sectorului public. De exemplu, sectorul public este mai intens în învătământ dacă predomină scolile publice, fată de cele private, si de asemenea este mai intens în agricultura în care activitatea fermierilor, tăranilor sau asociatiilor agricole este reglementată prin preturile produselor, fiscalitatea, subventiile acordate etc.

Economia sectorului public este acea parte a Economiei care studiază sectorul public prin prisma corelatiei economice fundamentale nevoi-resurse. Nevoia de sector public este o consecintă a pietei si mecanismelor ei care nu generează în toate conditiile rezultatele propuse, apărând asa-numitul esec al pietei. Resursele sectorului public abordate complex, în procesul atragerii, utilizării, administrării lor se concretizează în elemente materiale, financiare si umane care pot fi folosite pentru satisfacerea unor nevoi generale ale societătii.

Pentru a întelege economia sectorului public, este necesar să se depisteze coordonatele sale, care nu sunt altele decât problemele care modelează actiunile sectorului public: problema economică fundamentală si aspectele de micro si macroeconomie ale sectorului public, de economie pozitivă si normativă.

Problema economică fundamentală a sectorului public este găsirea răspunsului la întrebările "CE să producă?", "CÂT să producă?", "CUM să producă?" si "PENTRU CINE să producă?". Desigur, productia inclusă în acest context este înteleasă în sens larg, adică acoperă întreaga activitate economică. Cu alte cuvinte, odată acceptată prezenta sectorului public în economie, se încearcă eficientizarea interventiei sale prin găsirea celor mai bune răspunsuri privind domeniile de interventie, amploarea sau volumul activitătii si modalitătile de realizare a actiunilor publice.

Microeconomia sectorului public se referă la totalitatea fenomenelor si proceselor economice care caracterizează activitatea sectorului public ca agent economic. Este vorba despre ipostaza de producător de bunuri publice, ceea ce implică studierea externalitătilor, poluării, informatiei în general, a preturilor administrate etc.

Macroeconomia sectorului public se referă la totalitatea fenomenelor si proceselor economice care caracterizează activitatea sectorului public ca reglator al vietii economice. Aici se includ interventiile statului menite să reglementeze piata, respectiv toate politicile macroeconomice si măsurile adoptate pentru atenuarea efectelor negative ale dezechilibrelor, actiuni legate de fiscalitate, datorie publică, distributia veniturilor etc.

Desigur, delimitarea aspectelor de micro si macroeconomie reprezintă o încercare dificilă, care nu poate reusi întotdeauna datorită complexitătii activitătii economice în general, a sectorului public în special. Multiplele corelatii între sectorul public si cel privat, dintre stat si agentii privati, dintre bunurile publice si cele private impun abordarea întregii economii a sectorului public în contextul vietii economice generale si recunoasterea statului, prin actiunile sale ca agent permanent cu actiune directă sau indirectă asupra activitătii umane.

Economia pozitivă a sectorului public este acea parte a economiei care studiază fenomenele si procesele economice în mod descriptiv, asa cum se manifestă în economia reală.

Economia normativă a sectorului public este acea parte a economiei care studiază fenomenele si procesele economice asa cum ar trebui să se manifeste în viata economică potrivit pietei, concurentei si economiei perfecte din punct de vedere economic.

Prin urmare, economia sectorului public studiază fenomenele si procesele economice în care intervine sau este implicat sectorul public în strânsă legătură cu factorii care determină actiunile guvernamentale în care statul apare atât ca agent economic cât si în calitate de reglator al vietii economice, în vederea administrării resurselor în mod eficient si satisfacerii cât mai bune a nevoilor generale ale societătii.

La fel ca economia politică, economia sectorului public are caracter teoretic, istoric, pragmatic si educativ. Astfel, ea îsi găseste locul în sistemul stiintelor economice alături de stiintele economice speciale de tipul finantelor si creditului sau economiei muncii si explică viata economică si mecanismele economice de piată în încercarea de ameliorare a functionării generale a societătii, se bazează pe corelatii, argumente stiintifice si analiză economică comparativă, ceea ce îi conferă caracterul teoretic. De asemenea, în evolutia omenirii, sectorul public a cunoscut o pondere aflată într-o permanentă schimbare, de la economie la economie, tendinta actuală în economiile de piată fiind spre diminuarea mărimii sectorului public, în favoarea sectorului privat si mixt. Aceasta nu înseamnă însă restrângerea rolului statului în viata economică, intensitatea măsurilor adoptate fiind aceeasi sau în crestere. Aceasta îi conferă economiei sectorului public caracter istoric. Totodată, încercarea de ameliorare a bunăstării generale a societătii demonstrată prin crearea de instrumente de actiune în care este implicat într-un fel sau altul si sectorul public conferă economiei sectorului public caracter pragmatic. În acelasi timp, preocuparea pentru administrarea resurselor societătii limitate, pentru corelarea intereselor si posibilitătilor prezentului cu necesitătile si resursele generatiilor viitoare, în spiritul dezvoltării economice durabile explică latura educativă a economiei sectorului public.

În plus, nu toate principiile economice ale economiei politice se aplică economiei sectorului public. De exemplu, analiza cost-beneficiu destinată sprijinirii deciziei economice în conditii de rationalitate si eficientă, la nivelul sectorului public poate conduce la o solutie mai putin eficientă, dar care în baza cerintelor din acest domeniu este cea mai bună. Cu alte cuvinte, corelatia eficientă _ echitate conferă noi interpretări sau manifestări ale actiunii eficiente.

2. Manifestarea sectorului public

Parlament; Presedintie; Guvern; Ministere; Institutii juridice; Institutii si servicii publice centrale.

Administratia publică locală vizează totalitatea institutiilor care au sarcini administrative si functionează la nivel local: comună, oras/municipiu, judet. La acest nivel, autoritătile sunt reprezentate prin: Consiliile comunale, orăsenesti si judetene; Primăriile; Autoritătile din subdiviziunile municipiilor; Prefectura; Serviciile publice ale institutiilor centrale din unitătile administrative teritoriale; Serviciile publice locale.

c) Fondul funciar reprezintă a treia componentă a domeniului sectorului public. Aici se includ pe de o parte suprafetele pe care se află institutiile aflate în proprietate publică, fie regii autonome, fie administratii publice, iar pe de altă parte terenurile cultivate sau necultivate aflate în proprietatea publică. Desigur, unele regii autonome pot functiona pe teritoriu privat, iar unele administratii publice pot fi organizate în imobile private si/sau pe proprietăti private. Dar aceasta reflectă o latură a întrepătrunderii sectorului public cu cel privat, pe lângă aspectele complexe ale bunurilor economice mixte.

În contextul economiei nationale, sectorul public si-a diminuat considerabil dimensiunea, fapt demonstrat de următoarele aspecte:

· privatizarea întreprinderilor de stat;

· reconstituirea dreptului de proprietate privată asupra pământului; retrocedarea imobilelor nationalizate;

· vânzare de terenuri aflate în proprietate publică.

3. Preocupări actuale în domeniul sectorului public

Desi în prezent, sectorul public cunoaste o dimensiune mai restrânsă în forma acceptării sale economice de regăsire a proprietătii publice, prezenta sa în viata economică este o permanentă si chiar cunoaste o extindere de forme prin reglementările care vizează piata în general, agentii economici si bunurile private, în special.

Prin urmare, cu caracter public sunt nu numai întreprinderile constituite ca regii autonome, dar si cheltuielile, finantele, bunurile, alegerile indivizilor, emisiunea, utilitătile, reglementările, interesul, opinia, relatiile, datoria, bugetul etc. Întelegerea acestor probleme conferă un plus de cunoastere asupra sectorului public.

Cheltuielile publice desemnează în sens larg cheltuielile realizate de administratia publică locală sau centrală pentru functionarea administratiei publice si sustinerea activitătii din diverse domenii: apărare, învătământ, sănătate, asigurări si asistentă socială, investitii economice etc. Aceste cheltuieli sunt în primul rând realizate de diverse institutii guvernamentale si capătă forma subventiilor si a achizitiilor de bunuri si servicii. În al doilea rând, există asa numitele plăti de transfer de tipul cheltuielilor guvernamentale ocazionate de plata dobânzilor la datoriile publice sau obligatiunile de stat. În al treilea rând, pot fi considerate cheltuieli publice, cheltuielile de investitii în ramurile de interes public.

Finantele publice reprezintă totalitatea activitătilor ocazionate de administratia publică în procesul procurării veniturilor si repartizării acestora pe categorii de cheltuieli. În domeniul finantelor publice se includ ca activităti principale următoarele:

· elaborarea si executia bugetului public national;

· determinarea si perceperea taxelor, impozitelor si altor venituri de stat;

· folosirea mijloacelor financiare ale institutiilor puterii legislative, judecătoresti si executive;

· controlul utilizării resurselor regiilor autonome, institutiilor publice si al capitalului social al statului.

Bunurile publice reprezintă bunurile sau serviciile care se oferă gratuit oricărei persoane dispuse să beneficieze de acestea, într-o cantitate care nu se diminuează pe măsura consumului.

Alegerea publică poate fi considerată ca o analiză economică a politicii. Ea se bazează pe aplicarea principiilor economice la deciziile care depăsesc sfera economică si se sprijină pe optiunea colectivă, teoria economică a politicii si regula deciziei sociale.

Emisiunea publică reprezintă procesul de creare si lansare de obligatiuni în care institutia emitentă _ care poate fi o societate publică sau chiar privată, sau administratia publică centrală sau locală _ oferă obligatiuni în mod direct populatiei la un pret determinat.

Utilitătile publice desemnează orice întreprindere cu pozitie de monopol care este singurul furnizor de un bun sau serviciu indispensabil vietii economice si care astfel, se supune controlului de stat. Furnizorii de apă, electricitate, gaz sunt exemplele cele mai cunoscute de utilităti publice.

Reglementările publice se concretizează în controlul exercitat de stat asupra utilitătilor publice în scopul satisfacerii intereselor economice ale monopolului, concomitent cu interesul public. Reglementările pot viza nivelul si structura pretului, calitatea serviciilor prestate, intrarea si iesirea de pe piată etc.

Interesul public desemnează preocuparea administratiei publice sau a agentilor economici de a obtine ceea ce este avantajos, necesar sau folositor societătii. Este un concept adeseori invocat în aprecierea practicilor societătilor comerciale si efectelor pozitive sau negative ale activitătilor asupra consumatorilor si societătii în general. Mai mult decât atât, interesul public este un concept flexibil care se poate explica prin considerarea tuturor factorilor antrenati în realizarea unui efect. Astfel, o firmă care practică preturi ridicate din dorinta de a înregistra o marjă ridicată de profit nu poate fi considerată împotriva interesului public dacă activitatea sa a fost inovativă si eficientă. Fuziunea între societăti este de cele mai multe ori acceptată si considerată benefică pentru obtinerea unor economii de scară, în timp ce cartelul nu vine în slujba interesului public.

Opinia publică se referă la aprecierea generală cu privire la un fenomen sau proces economic, la o actiune sau un agent economic. Opinia publică se formează prin crearea unei imagini de firmă si dezvoltarea unor relatii publice. Societătile comerciale sunt sau ar trebui să fie preocupate de inducerea unor principii pozitive asupra activitătilor care se conturează cel mai bine atunci când desfăsoară activităti permanent supuse procesului de îmbunătătire, sau care reflectă grija fată de salariati, consumatori sau mediul natural. În aceste conditii opinia publică devine favorabilă societătii comerciale care poate înregistra o crestere a cifrei de afaceri. Dacă însă este vorba despre o institutie publică, care prestează servicii, opinia publică favorabilă se reflectă prin acceptarea si sprijinirea actiunilor întreprinse de administratie. Opinia publică nefavorabilă duce la îngreunarea activitătii prin amânarea aplicării unor măsuri, tergiversarea unor decizii, renuntarea la unele proiecte etc.

Relatiile publice reprezintă modalitatea generală de promovare a imaginii unei societăti comerciale, regii autonome sau institutii publice în vederea încurajării clientilor să cumpere produsele sau serviciile sale, a investitorilor să cumpere actiunile sale, a măsurilor guvernamentale care sprijină agentul economic. De cele mai multe ori, există în structura organizatorică a firmelor un comportament functional de relatii publice, sau biroul de informatii sau eventual cel de marketing preia problematica dezvoltării relatiilor publice, existând referenti care au ca atributii esentiale aceste sarcini. În acest fel, se oferă informatii cu privire la activitătile societătii si preocupările sale în legătură cu protectia consumatorului si a mediului înconjurător; de multe ori, actiunile de sponsorizare în domeniul sportiv sau al artei contribuie în mod indirect la stabilirea unor relatii pozitive cu clientul. Relatiile publice reprezintă o latură a mixului promotional care cuprinde totalitatea mijloacelor pe care le poate utiliza un agent economic pentru informarea potentialilor clienti cu privire la natura si caracteristicile bunurilor cu scopul convingerii lor de a cumpăra si repeta procesul de cumpărare. În acest context, relatiile publice apar sub forma contactelor directe realizate în mod constant si sistematic de către firme cu diferite categorii de public, cu persoane influente din conducerea altor institutii din tară sau străinătate, cu lideri de opinie, în scopul obtinerii sprijinului lor pentru comercializarea produselor sale. Relatiile publice se pot manifesta si cu prilejul desfăsurării unor congrese, simpozioane, reuniuni internationale în cadrul cărora pe lângă evocarea si transmiterea unor informatii cu privire la întreprindere si produsele sale se urmăresc si contactele între specialistii din sectoarele de productie si comercializare, reprezentantii presei etc.

Pe lângă toate aceste aspecte ale vietii economice care au caracter public si prin urmare, o legătură directă sau indirectă, mai mare sau mai mică cu sectorul public, există numeroase alte elemente care desi nu prezintă atributul "public" se află într-o anumită relatie cu acest domeniu. Este vorba despre etică, externalităti, fiscalitate, buget, impozit, trezorerie etc.

Etica se referă la totalitatea normelor de conduită morală. În acest sens, etica în afaceri si în viata economică devine o preocupare din ce în ce mai amplă pentru toti factorii decizionali. În prezent, se pune accent pe alegerea unei actiuni, a unei atitudini numai dacă aceasta corespunde principiilor de etică si eficientă, iar în zona administratiei publice, de la etică la coruptie este o distantă mică dacă nu sunt stabilite reguli sustinute legislativ pentru functionarea acestui domeniu.

Externalitătile reprezintă efecte colaterale ale productiei si se răsfrâng sub forma unor efecte pozitive sau negative asupra unor indivizi sau activităti care pot să nu aibe nici o legătură cu aparitia fenomenului care a generat acele efecte.

Fiscalitatea reprezintă sistemul de norme care vizează stabilirea impozitelor si taxelor si intră în atributiile organelor publice să definească si să pună în aplicare aceste norme.

Bugetul este o balantă de venituri si cheltuieli pe o perioadă dată, de obicei un an. Dacă este public, atunci el se împarte pe trepte ale administratiei de stat, distingându-se bugetul public central, de cel local. Dacă initial, bugetul de stat urmărea procurarea resurselor statului în scopul asigurării unei bune functionări a administratiei, după criza economică din perioada 1929-1933, bugetul a devenit un instrument de politică economică. Astfel, prin politica bugetară, bugetul de stat poate fi utilizat în scopul reglării vietii economice prin favorizarea activitătii economice sau reducerea cererii agentilor economici.

Impozitul reprezintă o contributie bănească obligatorie, nerambursabilă, destinată conform legii, bugetului de stat de către persoanele fizice sau juridice si se aplică atât pentru veniturile realizate, cât si pentru bunurile aflate în proprietate.

Trezoreria este un oficiu de stat care păstrează si administrează tezaurul public.