2.1. Principalele efecte ale inflaþiei
2.2 Dilema inflaþie - ºomaj
2.3. Discuþii asupra curbei lui Phillips
2.4. Inflaþia de origine structuralã
Am arãtat în prima parte a acestei lucrãri cã episoadele de creºtere moderatã a preþurilor î 24324d318y n þãrile cu economie de piaþã sunt, în general, asociate fazelor de avânt al activitãþii economice ºi de sporire a veniturilor nominale. Astfel, în a doua jumãtate a secolului XX inflaþia pare sã fi participat la nul mod de reglare a economiilor þãrilor occidentale, constituind un element fundamental al funcþionãrii acestor economii.
Fireºte cã unele categorii sociale mai expuse fluctuaþiilor conjuncturale sau cele care nu reuºesc nici mãcar sã obþinã indexarea veniturilor în raport cu preþurile au putut sã-i simtã consecinþele nefavorabile.
Pe de altã parte, deºi ritmul inflaþiei exercitã o influenþã directã asupra rentabilitãþii întreprinderilor, el se explicã ºi prin comportamentul acestora deoarece chiar în cadrul lor se formeazã preþurile mãrfurilor ºi se negociazã nivelul salariilor.
Aceste comportamente inflaþioniste întâmpinã un obstacol major atunci când concurenþa internaþionalã devine mai intensã; diferenþele însemnate între evoluþia preþurilor în diferite þãri modificã condiþiile concurenþei internaþionale ºi afecteazã prin retroacþiune activitatea economicã internã, întru-cât o ratã a inflaþiei mai ridicatã într-o þarã faþã de cea existentã la concurenþii ei frâneazã exporturile acestei þãri, îi mãreºte importurile ºi deficitul extern care rezultã din aceasta, riscând sã provoace o devalorizare a monedei naþionale, care va genera o nouã inflaþie importantã.
Aºa s-a întâmplat începând cu primul <ºoc petrolier> din 1974, care a provocat concomitent o accelerare a inflaþiei prin costuri ºi un deficit extern important în toate þãrile importatoare de produse energetice. Aceasta a obligat fiecare þarã sã recurgã la mãsuri de combatere a inflaþiei spre a ajunge la o mai bunã competitivitate externã ºi explicã, în parte, dezinflaþia din anii '80, care provine de asemenea din reducerea preþurilor mondiale ale diferitelor materii prime, amplificând efectul politicii de austeritate.
Dezinflaþia nu are însã numai efecte pozitive. Contrar inflaþiei, ea îi penalizeazã pe agenþii economici înglodaþi în datorii, frâneazã imboldul de a investi ºi întârzie reluarea activitãþii economice ºi ocuparea deplinã a forþei de muncã, atâta timp cât scãderea ratei nominale a dobânzii este mai micã decât încetinirea ritmului inflaþiei.
Dezinflaþia poate, fireºte, sã permitã o relansare prin cerere, atunci când majorarea preþurilor este mai micã decât cea a salariilor. Aceastã creºtere a puterii de cumpãrare este în mod necesar limitatã, deoarece dezinflaþia se bazeazã tocmai pe o mãrire moderatã a salariilor nominale.
Pentru ca diferenþa dintre majorarea salariilor ºi cea a preþurilor sã se accentueze, ar trebui ca sporurile de productivitate sã fie ridicate ºi /sau dimensiunea întreprinderilor sã nu creascã condiþii care nu sunt îndeplinite în prezent.
Dacã dinamica produsului intern a ajuns din nou, la sfârºitul anilor '80, la o ratã onorabilã de circa 3% pe an în principalele þãri din O.C.D.E., aceasta se datoreazã mai degrabã susþinerii cererii prin deficite bugetare, efectului de antrenare a exportului sau economiilor mai mici realizate de gospodãriile populaþiei, decât dezinflaþiei ca atare.
2.1. Principalele efecte ale inflaþiei
Transferurile legate de contractarea de datorii.
Existenþa unei datorii importante determinã apariþia unor transferuri de venituri, între creditori ºi debitori, care pot sã atingã proporþii considerabile în perioada de intensificare a inflaþiei. Aceasta face, intr-adevãr sã se diminueze costul real al datoriei în funcþie de diferenþa dintre creºterea nivelului mediu al preþurilor ºi rata dobânzii plãtite de debitori; în plus, ea reduce povara realã a sumelor împrumutate.
Pe de o parte gospodãriile deþinãtoare de economii îºi vãd erodatã de inflaþie o parte din patrimoniul lor, alcãtuitã din creanþe lichide sau semilichide, puþin sau deloc remunerate; pe de altã parte, întreprinderile ºi gospodãriile care au contractat datorii pot beneficia de o ratã a dobânzii foarte scãzutã, iar uneori chiar negativã ( rata nominalã a dobânzii inferioarã ratei inflaþiei ). Cât priveºte sistemul bancar, acesta îºi menþine sau îºi îmbunãtãþeºte situaþia financiarã, în detrimentul gospodãriilor depunãtoare, atunci când inflaþia se accentueazã ( chiar dacã rentabilitatea plasamentelor sale este mai slabã ), ºi în defavoarea debitorilor sãi, atunci când rata dobânzii sfârºeºte prin a ajunge din urmã ratat inflaþiei ºi o depãºeºte.
Ratele reale ale dobânzilor au cunoscut nivele deosebit de scãzute, mai ales dupã 1971, odatã cu accelerarea inflaþiei. Chiar dacã ele nu reprezintã decât niºte indicatori pe termen scurt, care nu reflectã întreaga diversitate a ratelor dobânzii ºi a situaþiilor individuale, totuºi aceste rate rãmân semnificative pentru poziþia avantajoasã a debitorului într-o perioadã inflaþionistã. Trebuie sã facem de asemenea observaþia cã agenþii deþinãtori ai unor active fizice imobiliare sunt deosebit de bine protejaþi împotriva inflaþiei.
Începând din 1975, ºi mai ales din 1980, majorarea ratei dobânzii tinde sã estompeze efectul pozitiv al inflaþiei asupra costului datoriei. Aceasta nu înseamnã nicidecum cã situaþia patrimonialã a acestor agenþi ar fi evoluat în acelaºi mod. În realitate, dacã inflaþia provoacã o ridicare a ratei dobânzii, care îngreuneazã fluxul nominal al dobânzilor încasate sau plãtite, ea uºureazã povara realã a datoriilor ºi reduce, a atare, valoarea realã a activelor.
Pentru a putea aprecia pierderea realã suportatã de gospodãrii, trebui fireºte sã þinem seamã de faptul cã serviciile bancare prestate depunãtorilor sunt <gratuite>, ceea ce reduce cu circa jumãtate beneficiul nerealizat de gospodãrii din cauza inflaþiei. De altminteri, gospodãriile îndatorate beneficiazã de transferul pozitiv provenit din diminuarea costului real al rambursãrii datoriilor lor.
Aprecierea efectului inflaþiei asupra patrimoniului financiar al gospodãriilor ºi asupra poverii datoriei întreprinderilor ºi administraþiilor publice permite evidenþierea mai multor aspecte esenþiale:
---1--- o stare în care cererea de muncã este mai mare decât oferta de muncã ºi în care nivelul general al preþurilor rãmâne constant;
---2--- o stare de angajare deplina, plecând de la care presiunea cererii antreneazã creºterea preþurilor ºi salariilor ºi deci apariþia inflaþiei.
În statele cu economie de piaþã dezvoltatã, ultimele decenii se caracterizeazã din punct de vedere economic, prin obiective de asigurare a expansiunii economice ºi angajãrii totale a forþei de muncã disponibile, fãrã a provoca inflaþie. Dar obiectivul asigurãrii unui nivel ridicat al încadrãrii a intrat rapid în conflict cu cel de stabilizare a preþurilor, justificând de asemenea afirmaþia lui P. Samuelson potrivit cãreia " problema economicã esenþialã care nu a fost rezolvatã rezultã din cruda incompatibilitate intre lipsa ºomajului si stabilitatea preþurilor ". ªomajul poate apare, în aceste condiþii, ca un mijloc de reglare a inflaþiei salariale.
Angajarea totala apare aºadar ca o barierã de la care începe sã se manifeste inflaþia. Pentru keynesieni politica monetarã ºi cea bugetarã trebuie combinate pentru a menþine economia in starea de ºomaj natural ( NAIRU ) ºi fãrã inflaþie. Chiar ºi Keynes, recunoaºte cã o stare de semi-inflaþie se poate dezvolta în apropierea stãrii de angajare deplinã, putând exista o relaþie între rate ºomajului ºi cea a inflaþiei de forma:
ri
rs
Figura 1.
Sub presiunea cererii globale salariile ºi preþurile încep sa creascã in sectoarele unde se aºteaptã o angajare totalã, în acelaºi timp putând exista încã sectoare ale economiei cu ºomaj, dar creºtea preþurilor ºi a salariilor tind sã se împrãºtie în întreaga economie.
ri
rs
Figura 2.
Aceastã curbã, numitã de atunci " curba lui Phillips " are urmãtoarele caracteristici:
... are o convexitate accentuatã;
... se poate determina o ratã a ºomajului ( rs) criticã, care dupã Phillips este de 5,5%, pentru care rata inflaþiei ( ri) mãsuratã ca ratã de creºtere a salariilor nominale este nulã;
... dacã rs 0 atunci ri 00
... dacã rs creºte, ri se diminueazã chiar pânã la nivele negative, urmând legea randamentelor descrescãtoare.
Relaþia lui Phillips exprimã o legãturã inversã între rata inflaþiei ºi rata ºomajului: dacã ºomajul scade rata inflaþiei creºte ºi invers dacã rata ºomajului creºte rata inflaþiei are tendinþã de scãdere. Relaþia astfel stabilitã între rara inflaþiei ºi cea a ºomajului permite introducerea în modelul keynesian a unei ecuaþii de preþuri care îi lipseºte (preþurile sunt presupuse constante în acest model ).
Relaþia lui Phillips oferã de asemenea economiºtilor keynesieni un mijloc de depãºire a relaþiilor clasice ale Teoriei generale de analizã a inflaþiei care induc inevitabil o divergenþã între valorile reale si cele nominale. Aceastã teorie a suscitat un larg interes care viza explicarea conflictului dintre lipsa ºomajului ºi stabilitatea monetarã ºi identificarea de variante ale politicilor economice in funcþie de conjunctura de moment: acceptarea unui ºomaj puþin mai ridicat ca cel natural in condiþiile unei inflaþii mai scãzute ºi invers.
Relaþia lui Phillips urmãreºte aºadar evidenþierea unei relaþii între ºomaj ºi rata salariului ( inflaþiei ) pentru a determina condiþiile de stabilitate monetarã.
Pornind de la aceasta legãturã inflaþie - ºomaj, anumiþi economiºti au venit rapid cu interpretãri ale acestui rezultat în termeni de politicã economicã: Samuelson ºi Solow ( 1960 ): toate politicile economice comportã în mod necesar un arbitraj între inflaþie ºi ºomaj, pentru cã este imposibil sã avem stabilitate a preþurilor în condiþii de ºomaj nul. Se poate reduce ºomajul acceptând dezavantajul inflaþiei ºi reciproc lupta contra inflaþiei implicã un anumit cost determinat de existenþa ºomajului.
Samuelson ºi Solow au transformat relaþia iniþialã în sensul identificãrii unei legãturi între rata ºomaj ºi creºterea preþurilor. Aceasta transformare implicã insã admiterea variaþiei preþurilor în funcþie de costurile salariale, adicã partea de influenþã a salariilor asupra profitului rãmâne neschimbatã. În aceastã ipotezã putem reprezenta relaþia ºomaj - salarii ºi relaþia ºomaj - preþuri în acelaºi grafic conform figurii 3.
Cu:
Unde: N.--- cererea excedentarã de muncã din partea întreprinderilor;
W--- rata salariului.
S-a afirmat nu de puþine ori cã piaþa forþei de muncã este eterogenã. Acest lucru rezultatul divizãrii în sectoare cu o mobilitate foarte redusã astfel încât existã sectoare cu cerere excedentarã ºi sectoare cu ofertã excedentarã. De asemenea este evident cã în sectoarele cu cerere excedentarã, cererea efectivã de muncã este egalã cu oferta iar diferenþa se traduce simplu printr-o creºtere a salariilor. Din contrã, în sectoarele cu ofertã de muncã excedentarã cererea efectivã este inferioarã ofertei, diferenþa constituind ºomajul absolut pentru sectorul considerat.
Rata ºomajului u este evident pozitivã întotdeauna, în timp ce N.- cererea excedentarã de muncã poate fi pozitivã sau negativã. Se cunoaºte cã rata ºomajului u este redusã dacã N. este ridicatã ºi invers. Prin urmare existã o relaþie de tipul:
--- ajustarea salariilor de la o perioadã la alta se face dupã relaþia :
legea de ajustare devine:
Presupunem cã N2. este un indicator al conjuncturii economice totale. Presiunea cererii este decalatã în sectorul 1 faþã de sectorul 2 cu constanta lambda.
Ecuaþiile ( 5 ) ºi ( 6 ) ne dau variaþia salariului în funcþie de starea economiei
Este evident cã ºomajul în fiecare sector nu poate depãºi forþa de muncã disponibilã ºi rata ºomajului ( definitã ca raport între numãrul ºomerilor ºi forþa de muncã disponibilã ) nu poate depãºi 100%.
Putem distinge in continuare trei cazuri:
|
Regiunea |
Se pot distinge mai multe <circuite inflaþioniste>, care se bazeazã pe transferarea sporirii costurilor ºi care declanºeazã o succesiune de efecte retroactive asupra creºterilor iniþiale.
Unul dintre aceste circuite inflaþioniste este <circuitul agricol" , care îºi are originea potrivit lui J. Marczewski, în fixarea arbitrarã a preþurilor, independent de relaþia dintre cerere ºi ofertã. Majorarea acestor preþuri, din raþiuni adeseori politice sau sociale, se traduce prin ridicarea preþurilor la produsele alimentare, în consecinþã prin revendicãri salariale mai mari. Acestea vor greva deci asupra preþurilor neagricole, care sunt deja în creºtere ca urmare a presiunilor exercitate de organizaþiile muncitoreºti. În felul acesta preþurile produselor de consum curent, precum ºi cele ale materiilor prime sau ale mijloacelor de producþie vor creºte ºi mai mult ºi vor provoca noi solicitãri de revizuire a majorãrii preþurilor agricole pentru campania urmãtoare.
Pe de altã parte, mãrirea costurilor diverse, încercarea de sporire a capacitãþii de producþie sau a productivitãþii, precum ºi dorinþa de consum conduc întreprinderile ºi gospodãriile la o tendinþã crescândã de a recurge la datorii. Dacã majorãrile de preþuri atenueazã în parte povara datoriei agenþilor beneficiari de împrumuturi, este tot atât de adevãrat cã aceastã datorie sporeºte ºi cã ea genereazã un cost suplimentar, mãrind pânã la urmã preþul dotãrilor tehnice finanþate prin împrumut. Aceste practici - adeseori greu de identificat în cazul achiziþionãrii unui utilaj costisitor sau a unui apartament - conduc întreprinderile la tendinþa de a repartiza asupra preþurilor lor un cost total al investiþiilor mai ridicat ºi îndeamnã populaþia sã revendice majorarea salariilor pentru a putea face faþã unor asemenea angajamente. În plus, atât unii cât ºi ceilalþi, au de câºtigat de pe urma inflaþiei care reduce valoarea realã a datoriilor lor.
În faþa acestor fenomene, agenþii creditori vor fi înclinaþi sã-ºi sporeascã exigenþele financiare, iar creºterea ratei dobânzii va fi cu atât mai accentuatã cu cât întreprinderile vor cãuta sã se împrumute într-o mãsurã mai mare pentru a înlocui forþa de muncã prin capital fix, în perioada de creºtere intensã a salariilor, ºi cu cât autoritãþile monetare vor tinde sã limiteze sporirea lichiditãþilor, scumpind recurgerea la credite.
În sfârºit, un alt mare circuit inflaþionist este acela al schimburilor externe. Acesta se pune în miºcare prin douã procese distincte. Dacã într0o þarã survin creºteri importante de preþuri (sau dacã ele sunt cu mult mai mari decât în restul lumii ) ºi dacã cererea externã este elasticã în raport cu aceste preþuri, rezultã un deficit al balanþei comerciale, deoarece exportul se restrânge, în timp ce produsele strãine devin mai competitive pe piaþa internã. Degradarea situaþiei financiare a þãrii respective nu va întârzia sã se producã, atrãgând dupã sine o devalorizare a monedei naþionale ( în afara situaþiei în care ea serveºte ca monedã de rezervã internaþionalã - cazul dolarului american ). Aceasta va avea ca efect scumpirea importurilor ºi întreþinerea inflaþiei în interior. În teorie, s-ar putea evident spera cã devalorizarea monetarã va relansa exporturile ºi astfel deprecierea monetarã voluntarã va deveni o armã de politicã economicã.
Efectele negative ar putea însã sã afecteze mecanismele de reechilibrare, cãci fiecare unitate exportatã va aduce mai puþinã valutã, iar creºtea valorii globale a exporturilor pate sã rãmânã inferioarã celei a importurilor, dacã cea mai mare parte a acestora din urmã nu poate fi redusã sau dacã mãsurile care însoþesc devalorizarea ( controlul veniturilor ºi al preþurilor interne ) sunt insuficiente. Va urma atunci un proces cumulativ de inflaþie importatã, devalorizare ºi creºtere a datoriei externe, de tipul celei manifestatã în fostele þãri socialiste.
Acest proces poate sã provinã, de altfel, nu dintr-o creºtere iniþialã a costurilor interne, ci din dificultãþile întâmpinate la export ca urmare a evoluþiei cererii mondiale, a supraproducþiei anumitor bunuri sau a învechirii aparatului de producþie - caz evident manifestat în România. Cele douã fenomene ( mãrirea costurilor ºi dificultãþile de export) pot, bineînþeles, sã se combine complicând situaþia economicã a þãrii respective.
O altã formã pe care o poate îmbrãca acest circuit inflaþionist legat de schimburile externe corespunde pur ºi simplu aplicãrii, pe plan internaþional, a mecanismelor de indexare a preþurilor ºi a veniturilor. Exemplul cel mai grãitor este acela al majorãrilor de preþuri la produsele energetice, pe care þãrile producãtoare de petrol le legitimau în 1974 prin cei peste douãzeci de ani de creºtere a preþurilor la produsele industriale care au redus puterea de cumpãrare a barilului de petrol. Ori, aceastã mãrire bruscã a preþurilor la materiile prime a accelerat inflaþia în þãrile dezvoltate, ceea ce a dus la o nouã sporire brutalã a preþului þiþeiului în 1979.
Acest circuit inflaþionist poate, de asemenea, sã se cumuleze cu cel precedent, mai ales în þãrile deosebit de fragile sub aspectul echilibrului cu mediul economic extern, în care inflaþia prin costuri este deja importantã.
Dar, aºa cum aratã evoluþia recentã a inflaþiei mondiale, aceste circuite nu degenereazã neapãrat într-o hiperinflaþie generalizatã, deoarece mãsurile energice luate de diferite state vin sã contracareze aceste efecte cumulative.
2.4. INFLAÞIA DE ORIGINE STRUCTURALÃ
Încercãrile de explicare a inflaþiei prin bani, prin cerere ºi prin costuri conþin fiecare, luate individual, o parte de adevãr; mai mult, ele se pot completa reciproc pentru a realiza o analizã coerentã a procesului inflaþionist, însã prezintã inconvenientul de a nu situa inflaþia în contextul evoluþiei sistemului economic în care ea apare. De asemenea, este necesar sã plasãm miºcãrile de preþuri în cadrul mecanismelor de funcþionare a economiei de piaþã, care a cunoscut în evoluþia sa mutaþii structurale profunde.
Inflaþia va apãrea deci nu ca produsul dereglãrilor trecãtoare a unei economii atemporale ºi abstracte, nici ca efectul unei proaste gestiuni din partea autoritãþilor monetare, ci ca un fenomen legat de structurile capitaliste - dezvoltarea structurilor de grup în prezenþa nepotrivirilor sectoriale.
În a doua jumãtate a secolului XX economiile þãrilor capitaliste dezvoltate cunosc o creºtere stabilã a producþiei ºi a veniturilor ºi, în acelaºi timp, o majorare permanentã a preþurilor nominale, deºi inegalã de-a lungul anilor. Aceasta se explicã prin faptul cã stabilirea preþurilor se face din ce în ce mai frecvent prin intermediul unor negocieri colective, iar majoritatea celor care decid în materie de preþuri ( întreprinderi, sindicate sau statul ) este eliberatã de constrângerile concurenþei. Se poate astfel vorbi de o reglare monopolistã, pentru a releva existenþa unor noi raporturi de forþã care permit generalizarea practicilor anticoncurenþiale.
Termenul de reglare monopolistã înseamnã cã funcþionarea economiei þãrilor capitaliste dezvoltate este subordonatã unor reguli diferite de cele care guvernau aceleaºi societãþi înainte de cel de al doilea rãzboi mondial ºi cã aici rezidã explicaþia inflaþiei <tîrîtoare>, sau <galopantã> la care asistãm de circa patru decenii.
Inflaþia n-ar fi deci consecinþa unei proaste funcþionãri a economiei, perturbând o stare normalã a unui nivel mediu de preþuri stabile, aceste dereglãri fiind provocate de o emisiune monetarã prea mare sau de o remunerare <excesivã>, de o creºtere supra-abundentã sau ºi de unele ºocuri exogene accidentale cum a fost rãzboiul din Coreea sau creºterea brutalã a preþurilor la energia importatã.
Dacã se þine seama de toate aceste elemente, se constatã cã ele nu sunt independente unul de altul, ci dimpotrivã constituie un tot coerent. Cu alte cuvinte, inflaþia trebuie privitã ca un factor intern inerent unui nou mod de reglare a economiei.
Aceastã regalare monopolistã corespunde unei situaþii dominatã de douã elemente fundamentale ºi strâns legate între ele: pe de o parte, capacitatea majoritãþii grupurilor sociale de a-ºi menþine sau de a-ºi ameliora veniturile reale ºi de a deplasa cãtre alte grupuri costul acestora; pe de altã parte încrederea în ideea cã sporirea continuã a nivelului de trai al tuturor membrilor comunitãþii naþionale este cu putinþã ºi va fi asiguratã printr-o politicã economicã corespunzãtoare a statului, care sã garanteze majorarea salariilor nominale în raport cu creºterea costului vieþii. Sã examinãm acum mai îndeaproape condiþiile acestui tip de reglare.
În primul rând, continuã fenomenul de concentrare a aparatului de producþie ce se amplificã odatã cu dezvoltarea întreprinderilor multinaþionale, care câºtigã noi pieþe în zona est europeanã ºi sunt în mãsurã sã controleze piaþa mondialã a unor produse de înaltã tehnologie (electronicã, aeronauticã, telecomunicaþii, etc. ). La aceastã concentrare concurã de asemenea ponderea sectoarelor publice alcãtuite din întreprinderi uriaºe care beneficiazã de un monopol sau cvasimonopol al producþiei ( gaze, electricitate, poºtã, transporturi feroviare, etc. ), precum ºi cea a sectorului întreprinderilor strâns legate de activitatea publicã (energia nuclearã, producþia de armament, materiale de transport, etc.).
Deºi între aceste întreprinderi concurenþa prin preþuri este posibilã, ea are loc în condiþii care nu afecteazã echilibrul lor financiar, tinzând mai ales sã se transforme în concurenþã prin produse; în felul acesta controlul pieþelor se efectueazã prin diversificarea producþiei ºi prin reînnoirea rapidã a gamei de produse care încorporeazã o inovaþie tehnologicã, de cele mai multe ori costisitoare, cel puþin într-o primã perioadã.
Mai mult, poziþia de care beneficiazã acest grup de întreprinderi pe piaþa naþionalã ºi pe cea publicã îl fereºte de fluctuaþiile conjuncturale; el poate recurge la finanþare externã în condiþii avantajoase ºi poate realiza, graþie unor investiþii sofisticate, sporuri însemnate de productivitate. Aceasta permite întreprinderilor respective sã obþinã profituri ridicate, asigurând dezvoltarea lor ulterioarã ºi le îngãduie totodatã sã plãteascã salarii mari, atrãgând mânã de lucru calificatã. În asemenea condiþii, aceste întreprinderi joacã rolul unui < sector motor > nu numai prin efectul de antrenare asupra restului economiei, ci ºi ca element de referinþã în negocierile salariale. În sectorul întreprinderilor mai puþin concentrate, adeseori mai puþin productive, care utilizeazã o mânã de lucru mai puþin calificatã ºi mai puþin organizatã, salariile, deºi sunt inferioare acelora din primul sector, tind sã creascã aproximativ în aceleaºi proporþii.
Efectele < reglãrii monopoliste >
Are loc deci un proces de difuzie a ratelor de creºtere a salariilor pe ansamblul economiei, fãrã o relaþie directã cu sporurile de productivitate specifice fiecãrei ramuri ºi întreprinderi. Aceastã generalizare a majorãrii de salarii se petrece, îndeosebi, în cursul perioadelor de creºtere economicã mai accentuatã ºi de climat inflaþionist mai pronunþat, contribuind fireºte la declanºarea sau amplificarea procesului inflaþionist.
Mai mult, acest dualism între un < sector motor > dinamic ºi prosper, pe de o parte, ºi un sector aflat la remorca lui, pe de altã parte, provoacã o segmentare a pieþei muncii. Salariaþii din primul sector sunt nu numai remuneraþi mai bine, dar ei sunt ºi mai bine protejaþi împotriva ºomajului prin contracte colective ºi prin faptul cã ei beneficiazã de dezvoltarea constantã a întreprinderii lor ºi de situaþia financiarã a acesteia, fiind asiguraþi cã eventualele dificultãþi nu vor fi trecãtoare. În schimb, în cel de-al doilea sector, o perioadã de recesiune genereazã dificultãþi adeseori insolubile ºi poate accelera declinul unor întreprinderi condamnate pânã la urmã, în virtutea concurenþei mondiale, la dispariþie sau la o reconversiune însoþitã de o reducere de personal. Alinierea la nivelul de retribuire din primul sector poate avea ca efect accentuarea dificultãþilor, mai ales dacã cererea pe care ele o genereazã tinde sã se deplaseze cãtre produsele oferite de sectorul motor, cãtre produsele importate ºi mai puþin scumpe sau cãtre sectorul serviciilor.
În aceste condiþii, se înþelege deci cã este posibilã creºterea ºomajului simultan cu persistenþa inflaþiei, contrar ipotezei < heynesiste > sau observaþiilor lui Phillips, potrivit cãrora inflaþia nu se dezvoltã decât în condiþiile unei depline utilizãri a forþei de muncã. Intr-adevãr, se produce o deconexare intre procedurile de stabilire a salariilor ºi situaþia de pe piaþa utilizãrii forþei de muncã; în timp ce în regimul de "reglare prin concurenþã " salariile nominale depind în mare mãsurã de confruntarea între oferta ºi cererea globalã de muncã, " reglarea monopolistã" se caracterizeazã prin faptul cã salariile nominale se stabilesc in raport cu sporurile de productivitate realizate sau anticipate in sectoarele cele mai performante, fãrã a se lua imediat în considerare eventualele dezechilibre ale întreprinderilor " motrice " ºi într-o anumitã mãsurã , chiar ale întreprinderilor care suportã mai greu sporirea cheltuielilor pentru salarii. Remarcãm totuºi cã aceastã deconexare rãmâne parþialã în sensul cã dacã o creºtere însemnatã a ºomajului nu mai conduce la scãderea salariilor nominale, ea poate frâna majorãrile de salarii, mai întâi în sectorul antrenat, apoi în sectorul motor.
|
