2.1. Principalele efecte ale inflației
2.2 Dilema inflație - șomaj
2.3. Discuții asupra curbei lui Phillips
2.4. Inflația de origine structurală
Am arătat în prima parte a acestei lucrări că episoadele de creștere moderată a prețurilor î 24324d318y n țările cu economie de piață sunt, în general, asociate fazelor de avânt al activității economice și de sporire a veniturilor nominale. Astfel, în a doua jumătate a secolului XX inflația pare să fi participat la nul mod de reglare a economiilor țărilor occidentale, constituind un element fundamental al funcționării acestor economii.
Firește că unele categorii sociale mai expuse fluctuațiilor conjuncturale sau cele care nu reușesc nici măcar să obțină indexarea veniturilor în raport cu prețurile au putut să-i simtă consecințele nefavorabile.
Pe de altă parte, deși ritmul inflației exercită o influență directă asupra rentabilității întreprinderilor, el se explică și prin comportamentul acestora deoarece chiar în cadrul lor se formează prețurile mărfurilor și se negociază nivelul salariilor.
Aceste comportamente inflaționiste întâmpină un obstacol major atunci când concurența internațională devine mai intensă; diferențele însemnate între evoluția prețurilor în diferite țări modifică condițiile concurenței internaționale și afectează prin retroacțiune activitatea economică internă, întru-cât o rată a inflației mai ridicată într-o țară față de cea existentă la concurenții ei frânează exporturile acestei țări, îi mărește importurile și deficitul extern care rezultă din aceasta, riscând să provoace o devalorizare a monedei naționale, care va genera o nouă inflație importantă.
Așa s-a întâmplat începând cu primul <șoc petrolier> din 1974, care a provocat concomitent o accelerare a inflației prin costuri și un deficit extern important în toate țările importatoare de produse energetice. Aceasta a obligat fiecare țară să recurgă la măsuri de combatere a inflației spre a ajunge la o mai bună competitivitate externă și explică, în parte, dezinflația din anii '80, care provine de asemenea din reducerea prețurilor mondiale ale diferitelor materii prime, amplificând efectul politicii de austeritate.
Dezinflația nu are însă numai efecte pozitive. Contrar inflației, ea îi penalizează pe agenții economici înglodați în datorii, frânează imboldul de a investi și întârzie reluarea activității economice și ocuparea deplină a forței de muncă, atâta timp cât scăderea ratei nominale a dobânzii este mai mică decât încetinirea ritmului inflației.
Dezinflația poate, firește, să permită o relansare prin cerere, atunci când majorarea prețurilor este mai mică decât cea a salariilor. Această creștere a puterii de cumpărare este în mod necesar limitată, deoarece dezinflația se bazează tocmai pe o mărire moderată a salariilor nominale.
Pentru ca diferența dintre majorarea salariilor și cea a prețurilor să se accentueze, ar trebui ca sporurile de productivitate să fie ridicate și /sau dimensiunea întreprinderilor să nu crească condiții care nu sunt îndeplinite în prezent.
Dacă dinamica produsului intern a ajuns din nou, la sfârșitul anilor '80, la o rată onorabilă de circa 3% pe an în principalele țări din O.C.D.E., aceasta se datorează mai degrabă susținerii cererii prin deficite bugetare, efectului de antrenare a exportului sau economiilor mai mici realizate de gospodăriile populației, decât dezinflației ca atare.
2.1. Principalele efecte ale inflației
Transferurile legate de contractarea de datorii.
Existența unei datorii importante determină apariția unor transferuri de venituri, între creditori și debitori, care pot să atingă proporții considerabile în perioada de intensificare a inflației. Aceasta face, intr-adevăr să se diminueze costul real al datoriei în funcție de diferența dintre creșterea nivelului mediu al prețurilor și rata dobânzii plătite de debitori; în plus, ea reduce povara reală a sumelor împrumutate.
Pe de o parte gospodăriile deținătoare de economii își văd erodată de inflație o parte din patrimoniul lor, alcătuită din creanțe lichide sau semilichide, puțin sau deloc remunerate; pe de altă parte, întreprinderile și gospodăriile care au contractat datorii pot beneficia de o rată a dobânzii foarte scăzută, iar uneori chiar negativă ( rata nominală a dobânzii inferioară ratei inflației ). Cât privește sistemul bancar, acesta își menține sau își îmbunătățește situația financiară, în detrimentul gospodăriilor depunătoare, atunci când inflația se accentuează ( chiar dacă rentabilitatea plasamentelor sale este mai slabă ), și în defavoarea debitorilor săi, atunci când rata dobânzii sfârșește prin a ajunge din urmă ratat inflației și o depășește.
Ratele reale ale dobânzilor au cunoscut nivele deosebit de scăzute, mai ales după 1971, odată cu accelerarea inflației. Chiar dacă ele nu reprezintă decât niște indicatori pe termen scurt, care nu reflectă întreaga diversitate a ratelor dobânzii și a situațiilor individuale, totuși aceste rate rămân semnificative pentru poziția avantajoasă a debitorului într-o perioadă inflaționistă. Trebuie să facem de asemenea observația că agenții deținători ai unor active fizice imobiliare sunt deosebit de bine protejați împotriva inflației.
Începând din 1975, și mai ales din 1980, majorarea ratei dobânzii tinde să estompeze efectul pozitiv al inflației asupra costului datoriei. Aceasta nu înseamnă nicidecum că situația patrimonială a acestor agenți ar fi evoluat în același mod. În realitate, dacă inflația provoacă o ridicare a ratei dobânzii, care îngreunează fluxul nominal al dobânzilor încasate sau plătite, ea ușurează povara reală a datoriilor și reduce, a atare, valoarea reală a activelor.
Pentru a putea aprecia pierderea reală suportată de gospodării, trebui firește să ținem seamă de faptul că serviciile bancare prestate depunătorilor sunt <gratuite>, ceea ce reduce cu circa jumătate beneficiul nerealizat de gospodării din cauza inflației. De altminteri, gospodăriile îndatorate beneficiază de transferul pozitiv provenit din diminuarea costului real al rambursării datoriilor lor.
Aprecierea efectului inflației asupra patrimoniului financiar al gospodăriilor și asupra poverii datoriei întreprinderilor și administrațiilor publice permite evidențierea mai multor aspecte esențiale:
---1--- o stare în care cererea de muncă este mai mare decât oferta de muncă și în care nivelul general al prețurilor rămâne constant;
---2--- o stare de angajare deplina, plecând de la care presiunea cererii antrenează creșterea prețurilor și salariilor și deci apariția inflației.
În statele cu economie de piață dezvoltată, ultimele decenii se caracterizează din punct de vedere economic, prin obiective de asigurare a expansiunii economice și angajării totale a forței de muncă disponibile, fără a provoca inflație. Dar obiectivul asigurării unui nivel ridicat al încadrării a intrat rapid în conflict cu cel de stabilizare a prețurilor, justificând de asemenea afirmația lui P. Samuelson potrivit căreia " problema economică esențială care nu a fost rezolvată rezultă din cruda incompatibilitate intre lipsa șomajului si stabilitatea prețurilor ". Șomajul poate apare, în aceste condiții, ca un mijloc de reglare a inflației salariale.
Angajarea totala apare așadar ca o barieră de la care începe să se manifeste inflația. Pentru keynesieni politica monetară și cea bugetară trebuie combinate pentru a menține economia in starea de șomaj natural ( NAIRU ) și fără inflație. Chiar și Keynes, recunoaște că o stare de semi-inflație se poate dezvolta în apropierea stării de angajare deplină, putând exista o relație între rate șomajului și cea a inflației de forma:
ri
rs
Figura 1.
Sub presiunea cererii globale salariile și prețurile încep sa crească in sectoarele unde se așteaptă o angajare totală, în același timp putând exista încă sectoare ale economiei cu șomaj, dar creștea prețurilor și a salariilor tind să se împrăștie în întreaga economie.
ri
rs
Figura 2.
Această curbă, numită de atunci " curba lui Phillips " are următoarele caracteristici:
... are o convexitate accentuată;
... se poate determina o rată a șomajului ( rs) critică, care după Phillips este de 5,5%, pentru care rata inflației ( ri) măsurată ca rată de creștere a salariilor nominale este nulă;
... dacă rs 0 atunci ri 00
... dacă rs crește, ri se diminuează chiar până la nivele negative, urmând legea randamentelor descrescătoare.
Relația lui Phillips exprimă o legătură inversă între rata inflației și rata șomajului: dacă șomajul scade rata inflației crește și invers dacă rata șomajului crește rata inflației are tendință de scădere. Relația astfel stabilită între rara inflației și cea a șomajului permite introducerea în modelul keynesian a unei ecuații de prețuri care îi lipsește (prețurile sunt presupuse constante în acest model ).
Relația lui Phillips oferă de asemenea economiștilor keynesieni un mijloc de depășire a relațiilor clasice ale Teoriei generale de analiză a inflației care induc inevitabil o divergență între valorile reale si cele nominale. Această teorie a suscitat un larg interes care viza explicarea conflictului dintre lipsa șomajului și stabilitatea monetară și identificarea de variante ale politicilor economice in funcție de conjunctura de moment: acceptarea unui șomaj puțin mai ridicat ca cel natural in condițiile unei inflații mai scăzute și invers.
Relația lui Phillips urmărește așadar evidențierea unei relații între șomaj și rata salariului ( inflației ) pentru a determina condițiile de stabilitate monetară.
Pornind de la aceasta legătură inflație - șomaj, anumiți economiști au venit rapid cu interpretări ale acestui rezultat în termeni de politică economică: Samuelson și Solow ( 1960 ): toate politicile economice comportă în mod necesar un arbitraj între inflație și șomaj, pentru că este imposibil să avem stabilitate a prețurilor în condiții de șomaj nul. Se poate reduce șomajul acceptând dezavantajul inflației și reciproc lupta contra inflației implică un anumit cost determinat de existența șomajului.
Samuelson și Solow au transformat relația inițială în sensul identificării unei legături între rata șomaj și creșterea prețurilor. Aceasta transformare implică insă admiterea variației prețurilor în funcție de costurile salariale, adică partea de influență a salariilor asupra profitului rămâne neschimbată. În această ipoteză putem reprezenta relația șomaj - salarii și relația șomaj - prețuri în același grafic conform figurii 3.
Cu:
Unde: N.--- cererea excedentară de muncă din partea întreprinderilor;
W--- rata salariului.
S-a afirmat nu de puține ori că piața forței de muncă este eterogenă. Acest lucru rezultatul divizării în sectoare cu o mobilitate foarte redusă astfel încât există sectoare cu cerere excedentară și sectoare cu ofertă excedentară. De asemenea este evident că în sectoarele cu cerere excedentară, cererea efectivă de muncă este egală cu oferta iar diferența se traduce simplu printr-o creștere a salariilor. Din contră, în sectoarele cu ofertă de muncă excedentară cererea efectivă este inferioară ofertei, diferența constituind șomajul absolut pentru sectorul considerat.
Rata șomajului u este evident pozitivă întotdeauna, în timp ce N.- cererea excedentară de muncă poate fi pozitivă sau negativă. Se cunoaște că rata șomajului u este redusă dacă N. este ridicată și invers. Prin urmare există o relație de tipul:
--- ajustarea salariilor de la o perioadă la alta se face după relația :
legea de ajustare devine:
Presupunem că N2. este un indicator al conjuncturii economice totale. Presiunea cererii este decalată în sectorul 1 față de sectorul 2 cu constanta lambda.
Ecuațiile ( 5 ) și ( 6 ) ne dau variația salariului în funcție de starea economiei
Este evident că șomajul în fiecare sector nu poate depăși forța de muncă disponibilă și rata șomajului ( definită ca raport între numărul șomerilor și forța de muncă disponibilă ) nu poate depăși 100%.
Putem distinge in continuare trei cazuri:
Regiunea
Se pot distinge mai multe <circuite inflaționiste>, care se bazează pe transferarea sporirii costurilor și care declanșează o succesiune de efecte retroactive asupra creșterilor inițiale.
Unul dintre aceste circuite inflaționiste este <circuitul agricol" , care își are originea potrivit lui J. Marczewski, în fixarea arbitrară a prețurilor, independent de relația dintre cerere și ofertă. Majorarea acestor prețuri, din rațiuni adeseori politice sau sociale, se traduce prin ridicarea prețurilor la produsele alimentare, în consecință prin revendicări salariale mai mari. Acestea vor greva deci asupra prețurilor neagricole, care sunt deja în creștere ca urmare a presiunilor exercitate de organizațiile muncitorești. În felul acesta prețurile produselor de consum curent, precum și cele ale materiilor prime sau ale mijloacelor de producție vor crește și mai mult și vor provoca noi solicitări de revizuire a majorării prețurilor agricole pentru campania următoare.
Pe de altă parte, mărirea costurilor diverse, încercarea de sporire a capacității de producție sau a productivității, precum și dorința de consum conduc întreprinderile și gospodăriile la o tendință crescândă de a recurge la datorii. Dacă majorările de prețuri atenuează în parte povara datoriei agenților beneficiari de împrumuturi, este tot atât de adevărat că această datorie sporește și că ea generează un cost suplimentar, mărind până la urmă prețul dotărilor tehnice finanțate prin împrumut. Aceste practici - adeseori greu de identificat în cazul achiziționării unui utilaj costisitor sau a unui apartament - conduc întreprinderile la tendința de a repartiza asupra prețurilor lor un cost total al investițiilor mai ridicat și îndeamnă populația să revendice majorarea salariilor pentru a putea face față unor asemenea angajamente. În plus, atât unii cât și ceilalți, au de câștigat de pe urma inflației care reduce valoarea reală a datoriilor lor.
În fața acestor fenomene, agenții creditori vor fi înclinați să-și sporească exigențele financiare, iar creșterea ratei dobânzii va fi cu atât mai accentuată cu cât întreprinderile vor căuta să se împrumute într-o măsură mai mare pentru a înlocui forța de muncă prin capital fix, în perioada de creștere intensă a salariilor, și cu cât autoritățile monetare vor tinde să limiteze sporirea lichidităților, scumpind recurgerea la credite.
În sfârșit, un alt mare circuit inflaționist este acela al schimburilor externe. Acesta se pune în mișcare prin două procese distincte. Dacă într0o țară survin creșteri importante de prețuri (sau dacă ele sunt cu mult mai mari decât în restul lumii ) și dacă cererea externă este elastică în raport cu aceste prețuri, rezultă un deficit al balanței comerciale, deoarece exportul se restrânge, în timp ce produsele străine devin mai competitive pe piața internă. Degradarea situației financiare a țării respective nu va întârzia să se producă, atrăgând după sine o devalorizare a monedei naționale ( în afara situației în care ea servește ca monedă de rezervă internațională - cazul dolarului american ). Aceasta va avea ca efect scumpirea importurilor și întreținerea inflației în interior. În teorie, s-ar putea evident spera că devalorizarea monetară va relansa exporturile și astfel deprecierea monetară voluntară va deveni o armă de politică economică.
Efectele negative ar putea însă să afecteze mecanismele de reechilibrare, căci fiecare unitate exportată va aduce mai puțină valută, iar creștea valorii globale a exporturilor pate să rămână inferioară celei a importurilor, dacă cea mai mare parte a acestora din urmă nu poate fi redusă sau dacă măsurile care însoțesc devalorizarea ( controlul veniturilor și al prețurilor interne ) sunt insuficiente. Va urma atunci un proces cumulativ de inflație importată, devalorizare și creștere a datoriei externe, de tipul celei manifestată în fostele țări socialiste.
Acest proces poate să provină, de altfel, nu dintr-o creștere inițială a costurilor interne, ci din dificultățile întâmpinate la export ca urmare a evoluției cererii mondiale, a supraproducției anumitor bunuri sau a învechirii aparatului de producție - caz evident manifestat în România. Cele două fenomene ( mărirea costurilor și dificultățile de export) pot, bineînțeles, să se combine complicând situația economică a țării respective.
O altă formă pe care o poate îmbrăca acest circuit inflaționist legat de schimburile externe corespunde pur și simplu aplicării, pe plan internațional, a mecanismelor de indexare a prețurilor și a veniturilor. Exemplul cel mai grăitor este acela al majorărilor de prețuri la produsele energetice, pe care țările producătoare de petrol le legitimau în 1974 prin cei peste douăzeci de ani de creștere a prețurilor la produsele industriale care au redus puterea de cumpărare a barilului de petrol. Ori, această mărire bruscă a prețurilor la materiile prime a accelerat inflația în țările dezvoltate, ceea ce a dus la o nouă sporire brutală a prețului țițeiului în 1979.
Acest circuit inflaționist poate, de asemenea, să se cumuleze cu cel precedent, mai ales în țările deosebit de fragile sub aspectul echilibrului cu mediul economic extern, în care inflația prin costuri este deja importantă.
Dar, așa cum arată evoluția recentă a inflației mondiale, aceste circuite nu degenerează neapărat într-o hiperinflație generalizată, deoarece măsurile energice luate de diferite state vin să contracareze aceste efecte cumulative.
2.4. INFLAȚIA DE ORIGINE STRUCTURALĂ
Încercările de explicare a inflației prin bani, prin cerere și prin costuri conțin fiecare, luate individual, o parte de adevăr; mai mult, ele se pot completa reciproc pentru a realiza o analiză coerentă a procesului inflaționist, însă prezintă inconvenientul de a nu situa inflația în contextul evoluției sistemului economic în care ea apare. De asemenea, este necesar să plasăm mișcările de prețuri în cadrul mecanismelor de funcționare a economiei de piață, care a cunoscut în evoluția sa mutații structurale profunde.
Inflația va apărea deci nu ca produsul dereglărilor trecătoare a unei economii atemporale și abstracte, nici ca efectul unei proaste gestiuni din partea autorităților monetare, ci ca un fenomen legat de structurile capitaliste - dezvoltarea structurilor de grup în prezența nepotrivirilor sectoriale.
În a doua jumătate a secolului XX economiile țărilor capitaliste dezvoltate cunosc o creștere stabilă a producției și a veniturilor și, în același timp, o majorare permanentă a prețurilor nominale, deși inegală de-a lungul anilor. Aceasta se explică prin faptul că stabilirea prețurilor se face din ce în ce mai frecvent prin intermediul unor negocieri colective, iar majoritatea celor care decid în materie de prețuri ( întreprinderi, sindicate sau statul ) este eliberată de constrângerile concurenței. Se poate astfel vorbi de o reglare monopolistă, pentru a releva existența unor noi raporturi de forță care permit generalizarea practicilor anticoncurențiale.
Termenul de reglare monopolistă înseamnă că funcționarea economiei țărilor capitaliste dezvoltate este subordonată unor reguli diferite de cele care guvernau aceleași societăți înainte de cel de al doilea război mondial și că aici rezidă explicația inflației <tîrîtoare>, sau <galopantă> la care asistăm de circa patru decenii.
Inflația n-ar fi deci consecința unei proaste funcționări a economiei, perturbând o stare normală a unui nivel mediu de prețuri stabile, aceste dereglări fiind provocate de o emisiune monetară prea mare sau de o remunerare <excesivă>, de o creștere supra-abundentă sau și de unele șocuri exogene accidentale cum a fost războiul din Coreea sau creșterea brutală a prețurilor la energia importată.
Dacă se ține seama de toate aceste elemente, se constată că ele nu sunt independente unul de altul, ci dimpotrivă constituie un tot coerent. Cu alte cuvinte, inflația trebuie privită ca un factor intern inerent unui nou mod de reglare a economiei.
Această regalare monopolistă corespunde unei situații dominată de două elemente fundamentale și strâns legate între ele: pe de o parte, capacitatea majorității grupurilor sociale de a-și menține sau de a-și ameliora veniturile reale și de a deplasa către alte grupuri costul acestora; pe de altă parte încrederea în ideea că sporirea continuă a nivelului de trai al tuturor membrilor comunității naționale este cu putință și va fi asigurată printr-o politică economică corespunzătoare a statului, care să garanteze majorarea salariilor nominale în raport cu creșterea costului vieții. Să examinăm acum mai îndeaproape condițiile acestui tip de reglare.
În primul rând, continuă fenomenul de concentrare a aparatului de producție ce se amplifică odată cu dezvoltarea întreprinderilor multinaționale, care câștigă noi piețe în zona est europeană și sunt în măsură să controleze piața mondială a unor produse de înaltă tehnologie (electronică, aeronautică, telecomunicații, etc. ). La această concentrare concură de asemenea ponderea sectoarelor publice alcătuite din întreprinderi uriașe care beneficiază de un monopol sau cvasimonopol al producției ( gaze, electricitate, poștă, transporturi feroviare, etc. ), precum și cea a sectorului întreprinderilor strâns legate de activitatea publică (energia nucleară, producția de armament, materiale de transport, etc.).
Deși între aceste întreprinderi concurența prin prețuri este posibilă, ea are loc în condiții care nu afectează echilibrul lor financiar, tinzând mai ales să se transforme în concurență prin produse; în felul acesta controlul piețelor se efectuează prin diversificarea producției și prin reînnoirea rapidă a gamei de produse care încorporează o inovație tehnologică, de cele mai multe ori costisitoare, cel puțin într-o primă perioadă.
Mai mult, poziția de care beneficiază acest grup de întreprinderi pe piața națională și pe cea publică îl ferește de fluctuațiile conjuncturale; el poate recurge la finanțare externă în condiții avantajoase și poate realiza, grație unor investiții sofisticate, sporuri însemnate de productivitate. Aceasta permite întreprinderilor respective să obțină profituri ridicate, asigurând dezvoltarea lor ulterioară și le îngăduie totodată să plătească salarii mari, atrăgând mână de lucru calificată. În asemenea condiții, aceste întreprinderi joacă rolul unui < sector motor > nu numai prin efectul de antrenare asupra restului economiei, ci și ca element de referință în negocierile salariale. În sectorul întreprinderilor mai puțin concentrate, adeseori mai puțin productive, care utilizează o mână de lucru mai puțin calificată și mai puțin organizată, salariile, deși sunt inferioare acelora din primul sector, tind să crească aproximativ în aceleași proporții.
Efectele < reglării monopoliste >
Are loc deci un proces de difuzie a ratelor de creștere a salariilor pe ansamblul economiei, fără o relație directă cu sporurile de productivitate specifice fiecărei ramuri și întreprinderi. Această generalizare a majorării de salarii se petrece, îndeosebi, în cursul perioadelor de creștere economică mai accentuată și de climat inflaționist mai pronunțat, contribuind firește la declanșarea sau amplificarea procesului inflaționist.
Mai mult, acest dualism între un < sector motor > dinamic și prosper, pe de o parte, și un sector aflat la remorca lui, pe de altă parte, provoacă o segmentare a pieței muncii. Salariații din primul sector sunt nu numai remunerați mai bine, dar ei sunt și mai bine protejați împotriva șomajului prin contracte colective și prin faptul că ei beneficiază de dezvoltarea constantă a întreprinderii lor și de situația financiară a acesteia, fiind asigurați că eventualele dificultăți nu vor fi trecătoare. În schimb, în cel de-al doilea sector, o perioadă de recesiune generează dificultăți adeseori insolubile și poate accelera declinul unor întreprinderi condamnate până la urmă, în virtutea concurenței mondiale, la dispariție sau la o reconversiune însoțită de o reducere de personal. Alinierea la nivelul de retribuire din primul sector poate avea ca efect accentuarea dificultăților, mai ales dacă cererea pe care ele o generează tinde să se deplaseze către produsele oferite de sectorul motor, către produsele importate și mai puțin scumpe sau către sectorul serviciilor.
În aceste condiții, se înțelege deci că este posibilă creșterea șomajului simultan cu persistența inflației, contrar ipotezei < heynesiste > sau observațiilor lui Phillips, potrivit cărora inflația nu se dezvoltă decât în condițiile unei depline utilizări a forței de muncă. Intr-adevăr, se produce o deconexare intre procedurile de stabilire a salariilor și situația de pe piața utilizării forței de muncă; în timp ce în regimul de "reglare prin concurență " salariile nominale depind în mare măsură de confruntarea între oferta și cererea globală de muncă, " reglarea monopolistă" se caracterizează prin faptul că salariile nominale se stabilesc in raport cu sporurile de productivitate realizate sau anticipate in sectoarele cele mai performante, fără a se lua imediat în considerare eventualele dezechilibre ale întreprinderilor " motrice " și într-o anumită măsură , chiar ale întreprinderilor care suportă mai greu sporirea cheltuielilor pentru salarii. Remarcăm totuși că această deconexare rămâne parțială în sensul că dacă o creștere însemnată a șomajului nu mai conduce la scăderea salariilor nominale, ea poate frâna majorările de salarii, mai întâi în sectorul antrenat, apoi în sectorul motor.
|
