Metode mixte de evaluare
6.1. Argumente pentru utilizarea metodelor mixte de evaluare
Rezultatele aplicarii metodelor patrimoniale cât si a celor bazate pe actualizare sunt, cel mai adesea contradictorii, ceea ce ridica serioase semne de întrebare referitoare la robustetea abordarilor teoretice.
Metodele mixte de evaluare îmbina, de cele mai multe ori, rezultatele aplicarii unor metode patrimoniale si a unora bazate pe actualizare, iar uneori pe cele ale metodelor bursiere de evaluare, obtinându-se o valoare care ar estompa o parte din diferentele firesti care apar prin aplicarea fiecarei metode în parte. Metodele mixte sau hibride de stabilire a valorii întreprinderii sunt metodele la care literatura si practica de specialitate fac cel mai adesea referire.
Aceste metode se împart în doua categorii:
metode bazate combinarea unei valori patrimoniale cu o valoare de randament sau de rentabilitate;
metode bazate pe notiunea de goodwill.
6.2. Metoda de evaluare bazata pe combinarea valorii patrimoniale
cu valoarea de randament
Aceasta metoda se mai numeste metoda practicienilo 10210f519k r, metoda germana sau metoda indirecta. Ea consta în stabilirea unei medii simple sau ponderate între rezultatele furnizate prin cele doua moduri alternative de evaluare.
Varianta cu medie simpla
unde: V - valoarea întreprinderii;
Vp - Valoarea patrimoniala (activul net real);
Vr - valoarea de randament, care este egala cu ultimul beneficiu net cunoscut, divizat prin rata dobânzii fara risc, n cazul în care se neglijeaza rata inflatiei;
Astfel relatia de mai sus devine:
Valoarea întreprinderii = Activul net real +(beneficiul net curent/rata dobânzii fara risc). Relatia permite determinarea indirecta a valorii goodwill- ului, de aici vine denumirea de metoda indirecta, respectiv:
GW= (Valoarea de randament - Activul net real)/2
Valoarea cu medie ponderata:
unde: - k1 si k2 - coeficienti de ponderare care tin seama de importanta unei metode bazate pe valori patrimoniale sau pe valori de randament, acesti coeficienti nu pot lua valori mai mari de 5.
6. 3. Metoda de evaluare bazata pe notiunea de goodwill
Goodwill-ul, care provine din limba engleza desemnând bunavointa, se utilizeaza în limbajul de evaluare indicând atitudinea favorabila a pietei fata de întreprindere. Goodwill-ul poate fi definit ca supervaloarea generata de exploatarea întreprinderii ce exista peste valoarea patrimoniala sau concreta a acesteia. Cu alte cuvinte, întreprinderea nu dispune numai de valori concrete, cuantificabile cu usurinta prin metode directe, ci si de elemente intangibile, care constituie sursa unei parti din valoarea sa globala.
Goodwill-ul este masura valorii elementelor intangibile care nu pot fi în totalitate evaluate si înregistrate în contabilitate (deci nu intra în calculul valorilor patrimoniale obtinute pe baza bilantului contabil, ca de exemplu activul net contabil) cum sunt: reputatia, superioritatea produselor, amplasamentul, clientela, bonitatea si solvabilitatea fata de terti, pozitia fata de organismele publice si administrative, competenta tehnica, comerciala, manageriala.
În concluzie, goodwill-ul intra în componenta valorii globale a întreprinderii alaturi de valoarea patrimoniala a acesteia, care este de obicei activul net contabil. Valoarea globala a întreprinderii este o valoare acceptata de un eventual cumparator, care apreciaza aptitudinea întreprinderii de a obtine profit într-un cadru de exploatare dat (mijloace de productie, personal, stocuri, piete) si se determina astfel:
în care: ANC - activ net contabil
Atunci când capitalul investit, exprimat prin activul net contabil, este prost valorificat el va produce un profit mai mic decât el însusi. În acest caz activul net contabil este mai mare decât profitul, obtinându-se un badwill.
Badwill-ul, care se mai numeste goodwill negativ, poate sa apara atunci când întreprinderea îsi foloseste prost mijloacele de productie în ciclul de exploatare. El reflecta o insuficienta a rentabilitatii întreprinderii, care nu este generata de riscul economic al sectorului de activitate caruia acesta îi apartine. În cazul existentei unui badwill pentru o întreprindere data, valoarea globala a acesteia va fi decotata, fiind mai mica decât valoarea patrimoniala. Uneori, scaderea valorii întreprinderii se opreste la valoarea sa lichidativa sau de lichidare.
Metodele de evaluare bazate pe notiunea de goodwill constau în estimarea goodwill-ului care este apoi adaugata valorii patrimoniale pentru a degaja valoarea întreprinderii. Ele au la baza formula:
În cadrul acestor categorii de metode cele mai utilizate sunt urmatoarele:
Metoda directa, care consta în reconstituirea si masurarea cheltuielilor necesare pentru obtinerea goodwill-ului. La întreprinderile productive goodwill-ul este echivalent cu fondul de comert. La întreprinderile comerciale, fondul de comert difera de goodwill pentru ca include si elementele materiale necesare obiectului lor de activitate. Metoda nu este posibil de aplicat decât în întreprinderile nou înfiintate, când sunt mai usor cuantificabile aceste cheltuieli.
Metoda bazata pe capitalizarea unui superprofit. Pentru explicarea ei se presupune o întreprindere ale carei capitaluri proprii au o valoare patrimoniala ANC, a carei exploatare se presupune ca va aduce un profit previzionat constant, P. Metoda presupune ca nu exista superprofit decât din momentul în care rentabilitatea degajata de întreprindere (care îmbraca forma profitului previzionat) este mai mare decât cea care s-ar obtine plasând pe piata un capital echivalent cu ANC. Prin urmare, rentabilitatea asteptata de la activul net contabil se obtine înmultind activul net contabil cu rata rentabilitatii observata la întreprinderile aceluiasi sector si cu caracteristici asemanatoare care se noteaza cu i. Superprofitul sau supervaloarea se obtine daca profitul previzionat P este mai mare decât rentabilitatea capitalurilor proprii (i*ANC).
Pentru a se ajunge la goodwill trebuie sa se determine suma acestor supervalori capitalizate aplicând factorul de capitalizare.
Valoarea întreprinderii se obtine astfel:
Metoda rentei goodwill-ului (metoda expertilor contabili). Este mai credibil ca
superprofitul sa fie produs în cursul unei perioade limitate de timp împartita în n perioade sau ani. Goodwill-ul rezulta din actualizarea unei rente pe un orizont de prognoza finit de n ani, care corespunde diferentei dintre rezultatul observat P si remunerarea normala i a capitalului investit în întreprindere. Astfel, GW se determina prin actualizarea unei serii viitoare de anuitati conform relatiei:
- Metode de obtinere a goodwill-ului prin multiplicarea unor rezultate cu un coeficient determinat de evaluator pe baza analizei si diagnosticului, care lua valori între 1,5 si 5. Aceste metode se aplica în cazul întreprinderilor mici si mijlocii.
Rezultatul poate fi profitul net contabil, cash-flow-ul, cifra de afaceri (în cazul întreprinderilor comerciale cu amanuntul, cu ocazia vânzarii lor).
- Metoda remunerarii valorii substantiale brute (VSB):
+
+ Bunuri pe care le foloseste întreprinderea, dar nu este proprietara -
Bunuri pe care nu le foloseste întreprinderea desi este proprietara
VSB care este o alta valoare patrimoniala, va înlocui ANC în formulele de determinare a goodwill-ului:
Valoarea întreprinderii se obtine astfel:
- Metoda remunerarii capitalurilor permanente necesare exploatarii (CPNE):
Goodwill-ul se determina astfel:
Valoarea întreprinderii se obtine astfel:
xista câteva criterii de care trebuie sa se tina seama pentru asigurarea comparabilitatii rezultatelor obtinute prin metode diferite, dar si pentru evitarea situatiilor de incompatibilitate. Alegerea unui set de metode de evaluare pentru un anumit caz concret este o decizie importanta pe care o ia evaluatorul. Selectia metodelor este conditionata atât de factori obiectivi (sectorul de activitate al întreprinderii; disponibilitatea informatiilor referitoare la tranzactii privind întreprinderile similare; scopul evaluarii; marimea si structura capitalului; natura activelor societatii), cât si de factori subiectivi (interesele celor implicati în tranzactie; disponibilitatea informatiilor asupra întreprinderii evaluate; experienta evaluatorului). Concluzia evaluatorului în ceea ce priveste valoarea trebuie sa se bazeze pe: definitia corecta a valorii, pe toate informatiile relevante si necesare, astfel încât sa-si poata utiliza judecata în a aprecia importanta pe care trebuie sa o acorde fiecarei valori estimate la care a ajuns în procesul de evaluare.
Opinia evaluatorului va rezulta în urma reconcilierii si în nici un caz prin stabilire mediei aritmetice sau ponderate a valorilor rezultate prin metodele de evaluare aplicate. În general, daca evaluatorul a întocmit raportul de pe pozitie de consultant, el va estima o valoare minima si o valoare maxima care au semnificatii diferite pentru vânzator sau pentru cumparator. Chiar si în aceasta situatie, uneori clientul solicita si o valoare la care evaluatorul crede ca este posibil sa se încheie tranzactia. Daca evaluatorul a întocmit evaluarea de pe pozitia de arbitru sau de expert neutru, de regula se solicita o opinie privind o singura valoare si anume cea care duce la pretul cel mai probabil.
Unii autori considera ca cele trei axe ale evaluarii întreprinderii sunt: rentabilitatea, activul net si cifra de afaceri. În functie de natura lor, fiecare sector economic utilizeaza metode de evaluare axate în special pe anumiti poli. Astfel, în conceptia acestor autori, întreprinderile agricole si cele din industria grea au preferinta spre metodele de evaluare patrimoniala; societatile cotate, grupurile de întreprinderi cu activitate diversificata îsi determina valoarea pe seama metodelor ce actualizeaza fluxurile viitoare de profit, ele fiind interesate de posibilitatea de a-si capitaliza profitul; întreprinderile de distributie si cele care detin monopolul într-un domeniu îsi determina valoarea în functie de cifra de afaceri. În practica este de dorit sa se foloseasca metodele care corespund cel mai bine celor doua parti implicate în tranzactie.
Întreprinderile agricole, pentru care patrimoniul funciar si cladirile au o importanta considerabila, activul net reevaluat va fi considerat ca un prim parametru pentru evaluarea întreprinderii. Deoarece variatiile climatice influenteaza asupra rezultatelor întreprinderilor agricole este dificila previzionarea lor chiar si pe termen scurt.
În întreprinderile industriale exista o legatura strânsa între activul de exploatare, care dobândeste valoare prin utilizarea sa directa, si rentabilitatea activitatii de exploatare. Rentabilitatea este o informatie esentiala în evaluarea acestor întreprinderi.
În sistemul bancar exista caracteristici specifice în ceea ce priveste în evaluare. Valoarea patrimoniala joaca un rol esential in evaluare si este însotita de evaluarea fondului de comert. În Franta, de exemplu, valoarea unei banci este egala cu suma dintre valoarea patrimoniala si valoarea fondului de comert. Calculul fondului de comert se realizeaza dupa mai multe metode (metoda de înregistrare, metoda Oficiului Central al Bancilor Private, metoda Creditului Lyonnais, metoda practicienilo 10210f519k r), fiecare acordând atentie stocurilor depozitelor de la clientela.
Companiile de asigurari sunt foarte greu de evaluat, deoarece rezultatul lor depinde de sinistrele de acoperit, cu exceptia asigurarilor de viata care asigura o marja de câstig regulata. Rezultatele previzionale sunt greu de stabilit, iar patrimoniul lor apartine, într-un anumit mod, asiguratilor. Valoarea patrimoniala a companiilor de asigurari, care ar putea juca un rol considerabil în evaluare, este deci incerta.
Întreprinderile de presa utilizeaza ca parametru esential în evaluare cifra de afaceri, care le-ar putea permite aprecierea sumei încasarilor din publicitate care, în practica, asigura rentabilitatea unui cotidian sau a unui periodic. Metoda comparatiilor sau evaluarea prin analogie este de asemenea folosita pentru evaluarea întreprinderilor de presa.
Întreprinderile care ofera servicii informatice detin ca activ principal "savoir-faire"- ul echipei. Acesta se masoara prin importanta cotei de piata detinute de întreprinderea respectiva, de asemenea, criteriul cifra de afaceri joaca un rol important în evaluare.
Pentru societatile imobiliare valoarea patrimoniala constituie un parametru de baza. Pretul imobilelor este în mare parte legat de randamentul lor si, prin urmare, se pot utiliza metodele clasice de evaluare.
Pentru întreprinderile de comert si distributie, de mici dimensiuni, metodele de evaluare prin cifra de afaceri sunt cele acceptate. Pentru întreprinderile comerciale de mari dimensiuni pot interveni si metodele clasice de evaluare. Întreprinderile de comert detin, în general, putine imobilizari materiale, însa, evaluarea fondului de comert este esentiala.
Evaluarea nu este o stiinta exacta, ci un "punct de ancorare", necesar unor discutii ulterioare. Calculele de evaluare se pot prezenta sub forma unei cifre unice sau sub forma unui evantai de preturi. În acest din urma caz, cel mai întelept este stabilire limitelor minime si maxime între care sa se încadreze valoarea rezultata din evaluare. Pretul care va interveni în tranzactie trebuie sa fie rezultatul negocierii si vointei finale a partilor.
Cu exceptia cazurilor tranzactiilor bursiere, care se realizeaza într-un cadru relativ standardizat, toate evaluarile de întreprinderi reprezinta cazuri particulare sau speciale. Totusi un anumit numar de situatii necesita o metodologie de evaluare specifica.
Cazul întreprinderii în dificultate care trebuie evaluata este o situatie care se întâlneste, din nefericire, frecvent. De fapt, prelungirea vietii anumitor întreprinderi implica o schimbare de proprietate. Cumparatorul poate aduce capital în întreprinderea confruntata cu dificultati sau o poate gestiona mai bine decât predecesorul sau. În vederea unui astfel de transfer de proprietate, evaluarea este absolut necesara.
Întreprinderea, a carui obiectiv îl reprezinta generarea de profit pentru proprietarii sai ca urmare a desfasurarii activitatii pentru care a fost înfiintata, poate cunoaste în anumite momente ale existentei sale dificultati de natura variata, cu consecinte negative asupra evolutiei sale viitoare.
Cauzele care determina dificultatea de functionare a întreprinderii sunt multiple. Literatura de specialitate grupeaza aceste dificultati în: dificultati structurale si accidente de trezorerie .
Dificultatile structurale tin de: starea tehnica a activelor, mentinerea unor tehnologii neperformante, productivitate a muncii redusa, management neperformant, carente în adaptarea cererii la cerintele consumatorilor, nerespectarea conditiilor contractuale cu partenerii de afaceri etc. Daca aceste probleme sunt de natura cronica pot face întreprinderea neredresabila, acesta intrând în incapacitate de plata ce genereaza lichidarea pe cale judiciara.
Dificultatile de trezorerie pot aparea si la întreprinderile corect finantate, cu tehnologie avansata si produse competitive pe piata, provenind, de obicei, din neîncasarea în timp util a productiei livrate, ca urmare a pierderii unor clienti importanti datorita falimentului acestora sau conjuncturii de piata nefavorabile. Aceste întreprinderi sunt de regula redresabile în urma unei infuzii de fluxuri financiare care acopera golul de trezorerie.
Procesul de reorganizare si lichidare pe cale judiciara a întreprinderilor aflate în dificultate este un proces complex, reglementat legal si condus de un judecator sindic numit de tribunal în a carui raza teritoriala îsi are sediul întreprinderea. Procesul implica doua faze:
1. reorganizarea judiciara;
2. falimentul (lichidarea activelor);
În urma deciziei tribunalului, dupa consultarea adunarii creditorilor, în cazul reorganizarii judiciare întreprinderea va fi condusa de un administrator numit de judecatorul sindic, care pe baza unui plan de reorganizare încearca redresarea întreprinderii prin eliminarea pierderilor, vânzarea unor active pentru plata datoriilor, restrângerea cheltuielilor. Dupa elaborarea panului de reorganizare pus în practica de administrator, întreprinderea poate evita falimentul, iar tribunalul ridica restrictiile impuse.
Ţinând seama de faptul ca prin decizii corecte întreprinderile respective pot redeveni profitabile si pot aduce fluxuri financiare pozitive, ele se pot evalua utilizând metodele bazate pe actualizarea fluxurilor viitoare de venit. Aceste metode sunt diferentiate, în functie de situatia întreprinderii analizate. Astfel, în cazul în care se tine seama de capitalul necesar a fi adus în întreprindere, pentru redresarea sa, si de riscul nereusitei acestei actiuni, rata de actualizare va fi mai mare, decât la aceiasi întreprindere în conditii normale. Din aplicarea corecta a acestei actiuni rezulta valoarea întreprinderii redresabile. O alta posibilitate este aceea de a evalua întreprinderea dupa ce a avut loc efectiv procesul de redresare si s-au obtinut rezultate, fiind recomandata actualizarea cash-flow-ului. Din valoarea astfel rezultata se deduce valoarea capitalului necesar pentru redresare, rezultând valoarea întreprinderii.
În cazul în care acest plan de redresare nu da rezultate se declanseaza procedura de lichidare, respectiv vânzare fortata a activelor în vederea acoperirii datoriilor. Ca urmare a unui studiu de lichidare si evaluare a activelor are loc vânzarea: afacerilor viabile (sectii, ateliere, laboratoare dotate cu echipamente performante, ce pot functiona independent si produce bunuri cerute pe piata), proprietatilor imobiliare (sedii, birouri, magazine), echipamentelor (linii tehnologice, alte echipamente si instalatii în stare de functionare), bunurilor casate.
Pierderile realizate de o întreprindere fac dificila utilizarea anumitor metode de evaluare traditionale. Când o întreprindere realizeaza pierderi, nu se poate evalua în functie de rezultatele sale trecute. Capitalizarea acestor pierderi ar da întreprinderii o valoare negativa. În multe cazuri, o întreprindere care înregistreaza pierderi poate conserva o valoare economica pozitiva numai în cazul în care exista posibilitatea de a se redresa în viitor. În ceea ce consta valoarea patrimoniala, sunt foarte rare cazurile în car aceasta ar putea deveni negativa, este cazul întreprinderilor a caror datorii sunt superioare activului real. Pentru aceste întreprinderi se face o evaluare din care rezulta activul net de lichidare (ANL), determinat în urma adunarii la activul net contabil diferentele pozitive din evaluari si deducând diferentele nete din evaluari, costurile de lichidare si impozitul pe plusvalori.
Dupa procesul de lichidare, în urma vânzarii activelor, la dispozitia vechilor proprietari poate sa ramâna sau nu o suma de bani, care rezulta ca urmare a deducerii datoriilor pe care le are întreprinderea din valoarea efectiv obtinuta prin vânzarea întreprinderii supusa lichidarii.
În ambele cazuri, valoarea obtinuta în urma acestor evaluari nu este o valoare de piata, datorita restrictiilor impuse acestor vânzari, respectiv timpul limitat în care trebuie sa se realizeze vânzarea, absenta unor actiuni de marketing in acest sens, si este o valoare inferioara valorii de piata.
Potentialii cumparatori ai întreprinderilor în dificultate sunt: oamenii de afaceri care câstiga din revânzarea întreprinderii, dupa ce în prealabil au întreprins actiuni de redresare a ei; fosti salariati sau personal de conducere ai întreprinderii lichidate; alte întreprinderi, parteneri, concurenti etc.
Evaluarea în caz de expropriere
Exproprierea se realizeaza de regula de catre puterea publica, un caz clasic de expropriere fiind acela al întreprinderilor care trebuie sa-si înceteze activitatea într-un anumit teritoriu pentru implantarea unui obiectiv de interes public (de exemplu, exproprierea unei ferme care apartine unui taran proprietar, cu scopul extinderii unui aeroport). Pentru cel expropriat, cât si pentru autoritatea publica, autoarea exproprierii, valoarea întreprinderii expropriate este egala cu: ansamblul cheltuielilor efectuate pentru crearea unei noi întreprinderi identice, într-un alt loc; pierderile cauzate de încetarea activitatii, pierderea clientelei locale, alte cheltuieli determinate de stramutarea întreprinderii. De regula valoarea unei întreprinderi expropriate este mai mare decât valoarea venala din cauza riscurilor la care a fost expus expropriatul.
Badescu G., Anghel I., Stan S., Petre M., Teste pentru evaluarea întreprinderii, IROVAL, Bucuresti, 2002
Cohen E., Analyse financičre, 5 e édition, Economica, Paris, 2004
Deaconu, A. Diagnosticul si evaluarea întreprinderilor, Ed. Economica, Editia a II-a Intelcredo, Deva 2000
Dumitrescu D. Dragota V., Evaluarea întreprinderii, Ed. Economica, Bucuresti, 2000;
Dutescu A., Ghid pentru întelegerea si aplicarea standardelor internationale de contabilitate, Ed. CECCAR, Bucuresti, 2001
Isfanescu A., s.a. Evaluarea întreprinderii, Ed.Tribuna Economica, Bucuresti, 1998
Guatri L., Il metodo reddituale per la valutazione delle aziende - Nuovi orintamenti, EGEA, Milano, 1996
Manate D., Diagnosticul si evaluarea întreprinderilor cotate si necotate, Ed. Enesis, Baia-Mare, 2003
Niculescu M., Diagnostic financiar, Vol. 2, Ed. Economica, Bucuresti, 2003
Pierre F., Besançon E., Valorisation d'entreprise et théorie financičre, Ed. D'Organisation, Paris, 2004
Stan S.V., Evaluarea întreprinderilor. Metode si uzante, Ed.Teora, Bucuresti, 1996
Stancu I., Finante, Ed. Economica, Editia a III-a, Bucuresti, 2003
Thibaut J.P., Le diagnostic d'entreprise - Guide pratique, SEDIPOR, Paris, 1989
Tournier J.C., Tournier J. B., Évaluation d'entreprise, Édition d'Organisation, Paris, 2002
Vintila G., Diagnosticul financiar si evaluarea întreprinderilor, EDP, RA, Bucuresti, 2005
* * * Standardele Internationale de Contabilitate 2000, Ed. Economica, Bucuresti, 2000
|
