PIATA MUNCII

PIAŢA MUNCII

O componenta importanta a pietei factorilor de productie este piata muncii. Ea prezinta caracteristici proprii ce decurg din particularitatile obiectului relatiei de schimb - "munca" si a pretului specific - "salariul".

detinatorilor de capital - în calitatea de cumparatori si posesorii de munca - în calitatea de vânzatori, în care, prin mecanisme specifice, cererea si oferta de munca se echilibreaza. Într-o formulare concentrata, piata muncii este expresia reglarii cererii si ofertei de munca prin deciziile libere ale agentilor economici.

Piata muncii detine o pozitie centrala în sistemul de piete. Pe de o parte, capteaza semnalele celorlalte piete - a bunurilor si serviciilor, monetara si financiara si valutara - si cumuleaza si amplifica disfunctiunile si distorsiunile acestora. Pe de alta parte, piata muncii transmite propriile semnale spre celelalte piete, îsi formuleaza cerinte fata de functionarea lor.

Agentii economici întâlniti pe piata muncii sunt:

a) ofertanti (sau vânzatori), respectiv cei ce ofera marfa reprezentata de capacitatea de munca si competenta profesionala, contra unui anumit pret stabilit de piata. Acestia asteapta maximum de avantaj net în urma vânzarii muncii (maximum de utilitate, minimum de dezutilitati);

b) cumparatori, adica întreprinderile care au nevoie de munca, într-o anumita cantitate si structura profesionala, pentru a-si desfasura activitatea si pentru care sunt dispusi sa plateasca pretul specific - salariul. Ei asteapta sa obtina maximum de profit;

c) intermediari, care pot fi oficiile de plasare, specializate într-o gama larga de servicii, prin intermediul carora ofertantii sunt pusi în contact cu cumparatorii de munca si care, evident, pentru serviciile lor solicita un pret. Rezultatul tranzactiei pe piata muncii se materializeaza în contractul de angajare si în salariu.

În functionarea economiei, piata muncii îndeplineste functii specifice de ordin economic, care o diferentiaza de celelalte piete:

a) în primul rând, ea asigura alocarea resurselor de munca în concordanta cu volumul si structura cererii de munca.

b) în al doilea rând, piata muncii îndeplineste o functie productiva, de combinare a doi factori de productie, capitalul si munca, ce se afla în proprietatea unor agenti economici diferiti.

c) a treia functie este distributiva, întrucât - prin mecanismele ei - influenteaza modul de formare si repartizare a veniturilor specifice pentru factorii de productie combinati: salariul si profitul.

Piata muncii îndeplineste si alte functii, din care unele de natura mixta, economico-sociale, prin intermediul carora contribuie la asigurarea de locuri de munca, la protectia sociala etc., cât si la orientarea profesionala, la reconversia, recalificarea si reintegrarea mâinii de lucru.

Carateristicile marfii care circula pe aceasta piata, precum si raporturile dintre agentii economici care participa la relatiile de schimb, confera pietei muncii o serie de particularitati.

a) În primul rând, prezinta caracteristica de a fi cea mai rigida si, din acest motiv, cea mai sensibila si mai fragila. Nu numai ca influenteaza, dar, în numeroase situatii, conditioneaza echilibrul economic si social, respectiv corespondenta între nivelul de echilibru al bunurilor si serviciilor si nivelul ocuparii depline, niveluri pe care un mecanism natural nu le face sa coincida. Societatea nu poate accepta ca o parte a membrilor sai sa nu aiba o munca permanenta si un venit corespunzator.

b) În al doilea rând, piata muncii, în raport cu celelalte, este piata cea mai organizata si mai reglementata. Ea implica un cadru institutionalizat în limite precizate prin legi, în care se ajusteaza cererea cu oferta de munca, se elaboreaza strategii si politici de ocupare si utilizare a muncii, iar partenerii sociali (sindicatul, patronatul, statul) joaca roluri precise circumscrise.

c) În al treilea rând, din punct de vedere al mecanismelor de functionare, piata muncii este o piata imperfecta si aceasta pentru ca:

mecanismele pure de piata (salariu, productivitate marginala, concurenta etc.) actioneaza într-un cadru reglementat si acceptat de agentii economici;

salariul a încetat sa fie unica pârghie de reglementare a volumului ocuparii si utilizarii eficiente a muncii. În raport cu evolutia salariului, munca prezinta nu putine rigiditatii.

Între cele doua marimi - salariul si volumul ocuparii - apare o zona de nedeterminare, în care functioneaza alte mecanisme de reglare.

Piata contemporana a muncii este o piata contractuala, participativa, în care negocierea si contractul sunt instrumentele fundamentale de reglare a cererii si ofertei de munca. Procesele de ocupare si utilizare sunt ajustate si cu ajutorul altor mecanisme, aflate la dispozitia firmelor, a colectivitatilor locale si a statului. Mecanismele proprii pietei muncii actioneaza în strânsa corelatie cu miscarea cererii si ofertei pe celelalte piete. Asemenea evolutii sunt rezultatul actiunii câtorva factori importanti, cum sunt:

a) extinderea sistemului de reglementari si legi care ordoneaza si disciplineaza raporturile dintre agentii economici pe piata muncii;

b) organizarea agentilor economici, a salariatilor si a întreprinzatorilor. Cresterea gradului de sindicalizare are un puternic impact asupra ocuparii, marimii si miscarii salariului, ale duratei muncii si protectiei sociale;

c) extinderea sistemului de negocieri, de la nivelul de firma pâna la nivel national, în reglarea unor probleme ale ocuparii si, mai ales, a celor referitoare la salariul minim garantat, la împartirea sporului de productivitate, la conditiile de munca si protectie sociala;

d) elaborare de politici de ocupare ce sunt promovate la nivelul firmelor si colectivitatilor locale si adâncirea segmentarii pietei muncii;

e) interventia activa, directa sau indirecta, a statului pe piata muncii pri 454j95e n mijloacele economice si în situatii deosebite, extraeconomice, dintre cele mai diverse, pentru a sustine, dupa caz, oferta sau cererea de munca, si asigurarea protectiei sociale a categoriilor defavorizate de lucratori.

2. SEGMENTAREA PIEŢEI MUNCII sI STRATEGII ANTREPRENORIALE DE OCUPARE

Structura interna a pietei muncii are un caracter deosebit de complex, ceea ce a permis formularea concluziei dupa care nu exista o unica piata a muncii la scara economiei nationale. În interiorul ei se identifica mai multe segmente. Segmentarea pietei reprezinta totalitatea tehnicilor de fractionare a unei populatii date si care urmaresc constituirea unor grupuri de componenti ce satisface o anumita conditie de clasificare, în functie de criteriile considerate.

Segmentarea pietei muncii este determinata atât de motive economice, de caracteristici ale fortei de munca (nivel de instructie, calificare, mobilitate profesionala), cât si de aspecte institutionale (reglementarea raporturilor de munca, grad de organizare sindicala). Ca atare, se manifesta bariere în calea trecerii de la un segment la altul, mobilitatea fortei de munca se manifesta mai ales în interiorul fiecarui segment si, limitat, între diferite segmente, iar salariile nu sunt rezultatul manifestarii libere a fortelor pietei, ele fiind efectul unor factori sociali, politici si institutionali cu exprimari specifice pe fiecare segment de piata a muncii.

Initial, segmentarea pietei muncii a fost expresia unei scheme dualiste a sistemului economic real (privat si public, marele business si micile afaceri), care, ulterior, s-a multiplicat în mai multe segmente. Între ele apar bariere ce împiedica trecerea mâinii de lucru dintr-un sector în altul si nu permit omogenizarea conditiilor de munca si de salarizare.

Punctul de pornire în teoria segmentarii pietei munca este admiterea ipotezei existentei unui sistem economic dualist, structurat în doua sectoare sectorul primar (central) al marilor întreprinderi si sectorul secundar (periferic) al întreprinderilor supuse concurentei - între care se manifesta o relatie de dependenta.

Corespunzator sectoarelor economice, exista segmente specifice în piata muncii, cu "bariere de mobilitate" si consecinte specifice pentru salariati:

a) piata primara a muncii, compusa din angajamentele oferite de întreprinderi mari si sau sindicate, iar caracteristicile sale pot fi sintetizate astfel: salarii înalte, posibilitati de promovare si siguranta locului de munca;

b) piata secundara a muncii este definita prin locuri de munca slab platite si instabile, cât si de existenta discriminarilor.

În general, segmentul primar al pietei muncii este asociat cu componenta stabila a cererii de bunuri si servicii, în timp ce segmentul secundar este legat mai ales de componenta variabila a cererii. De aici rezulta ca variatia în timp a cererii de bunuri, sub aspect cantitativ si structural, reprezinta unul din principalii factori ai segmentarii pietei muncii.

Totodata, segmentarea este pusa în relatie si cu marimea întreprinderilor. Dispunând de resurse financiare corespunzatoare, marile întreprinderi pot promova, pe scara larga, noutatile tehnologice, conditiile mai bune de lucru, stabilitatea locurilor de munca. În marile întreprinderi, gradul de sindicalizare este mai ridicat, ceea ce face ca angajarea si concedierea lucratorilor sa fie supusa anumitor restrictii. Aceasta atesta ca, aici, o parte însemnata din lucratori apartin segmentului primar al pietei muncii, iar în cadrul firmelor are loc o anumita segmentare a fortei de munca.

Segmentele reale ale pietei muncii sunt reliefate si analizate prin folosirea mai multor criterii: forma de proprietate, dimensiunea firmei, gradul de organizare a ofertei de munca etc. În SUA s-au conturat în practica - si sunt reflectate teoretic - trei sectoare ale economiei, care au manifestari specifice pe piata muncii:

a) economia de centru, reprezentând sectorul cel mai puternic, care cuprinde întreprinderi mari, ce, adesea, detin pozitii monopoliste si oligopoliste, au o înalta productivitate, profituri ridicate si salarii mari, peste media nationala;

b) economia periferica, care cuprinde întreprinderile mici si mijlocii, confruntate cu o concurenta puternica - produsele lor incorporeaza multa munca, productivitate, profiturile sunt mai scazute si se constata o lipsa aproape totala a sindicalizarii lucratorilor;

c) economia clandestina, lipsita de regularitate, cuprinde diversele forme de activitate neoficiala, fara forme stabile de realizare - si adesea ilegale - cu o insecuritate totala a salariatilor.

Fiecare din aceste segmente de piata a muncii functioneaza de o maniera specifica si demonstreaza inegalitatile care exista între diferitele moduri de folosire a muncii si diferitele categorii de salariati si accentueaza importanta cererii de munca a întreprinderilor care adopta o strategie proprie.

Strategia întreprinzatorului - pentru maximizarea profitului si sporirea flexibilitatii ofertei - în buna masura, se bazeaza, pe segmentarea pietei muncii. Salariatii care poseda, cea mai înalta calificare, si pentru a caror formare profesionala firma a facut investitii, sunt mentinuti în întreprindere indiferent de evolutia conjuncturii. Ceilalti sunt angajati si sunt concediati în functie de variatia volumului activitatii. În acest fel, anumite componente ale ofertei de munca sunt nevoite sa se adapteze, mai mult decât alti factori de productie, la cerintele pietei.

Aceasta strategie de ocupare nu este exclusiva, ea se aplica în conditiile interne ale firmei. De regula, mai întâi se încearca modificarea organizarii interne a firmei si apoi ajustarea procesului de angajare-concediere de lucratori. În consecinta, au loc schimbari si în profilul de calificare, în conditiile de munca si de salarizare a diferitelor categorii de lucratori.

Strategiile antreprenoriale de ocupare tind spre mentinerea (sau chiar extinderea) segmentului secundar al pietei muncii, deoarece se asigura o sporire a adaptabilitatii întreprinderii la variatiile conjuncturii. Aceasta implica utilizarea unor mijloace diverse, ce includ metode de salarizare specifice si forme noi de ocupare (munca cu timp partial, angajarea temporara de lucratori etc.) si care au obiective multiple (reducerea deficitului de munca, asigurarea de locuri de munca, omogenitatea personalului propriu).

Aplicarea noilor forme de ocupare (forme atipice) este întâlnita atât la firmele noi, cât si la cele cu o anumita traditie si este legala, mai ales, de necesitatea flexibilizarii ofertei de munca, potrivit cerintelor procesului de productie. Totodata, constituind un mod de a flexibiliza costurile salariale sau de controla mai bine mâna de lucru, noile forme de ocupare conduc, uneori, la salarii mai mici sau la o stabilitate mai scazuta a locurilor de munca, ceea ce înseamna cresterea dimensiunilor segmentului secundar al pietei muncii.

Segmentarea pietei muncii nu se limiteaza numai la personalul angajat în cadrul marilor firme, ea se extinde la nivelul economiei. Explicatia procesului de segmentare la nivelul macroeconomic cuprinde problematica firmelor mici, care au o capacitate de adaptare marita, ceea ce le permite sa îsi stabileasca domeniul de activitate în partea variabila a cererii de bunuri si servicii. Totodata, firmele mici prezinta o flexibilitate ridicata a costului si au posibilitatea sa produca subansamble si accesorii la un pret scazut, pentru marile firme. În acest mod se explica existenta unor ample retele de subcontractare, prin care marile firme îsi asigura fabricarea unor parti importante din produse.

Configuratia generala a pietei muncii este, în fapt, rezultatul unui echilibru între interesele întreprinzatorilor si ale sindicatelor salariale. Din aceasta cauza, segmentarea pietei muncii nu poate fi apreciata aprioric drept "buna" sau "rea". Ea se apreciaza numai în functie de interesele celor doi parteneri si genereaza o multitudine de strategii atât pentru întreprinzatori, cât si pentru salariati. De aceea, pe piata muncii, sub impulsul unor forte concurentiale, comportamentul diferitilor agenti economici este unul activ, prin care fiecare din parti cauta sa-si maximizeze propriile utilitati, pornind de la anumite situatii concrete, dar si anticipând viitoarele schimbari care se întrevad în situatia economica generala.

complex prin care se manifesta relatiile generate de actele de vânzare-cumparare pe piata muncii impune o analiza detaliata a cererii si ofertei de munca.

3.1. Cererea de munca

Desfasurarea oricarei activitati implica utilizarea unui volum de munca. Acesta nu constituie, în totalitatea sa, o cerere care se manifesta pe piata muncii. Conditia generala pentru ca nevoia de munca sa ia forma cererii este recompensarea ei prin salarizare.

Cererea de munca - sau, mai exact, cererea de servicii umane de o speta determinata - este cantitatea de eforturi umane (de acea speta) pe care întreprinzatorii sunt dispusi sa o cumpere, la un tarif salarial corespunzator nivelului general al preturilor în perioada considerata.

Dar, cum efortul de munca al unui lucrator este inseparabil de persoana sa, cererea de munca se concretizeaza în cererea de lucratori capabili sa furnizeze cantitatea de munca de speta necesara. Trebuie sa se tina seama ca un numar de n lucratori nu reprezinta o cantitate fixa si bine definita de munca de o speta determinata. Grupuri egale numeric de lucratori pot avea o structura diferita sub aspectul vârstei, sexului, vigoarei, inteligentei, abilitatii tehnice si, în consecinta, de a fi capabili sa furnizeze unii mai multa munca decât altii.

Cunoasterea cererii de munca este mai dificila decât cunoasterea cererii de produse. Cererea de munca este o cerere derivata, ea depinde de cererea de bunuri, si nu este o cerere autonoma. Cererea de munca este orientata prin cererea de bunuri si sufera influenta acesteia. Elasticitatea cererii de bunuri se transmite cererii de munca, iar curba sa este destul de sensibila.

Cererea de munca reflecta nu numai influenta tarifelor salariale pe care lucratorii le primesc, ci si multe alte cauze, care o fac sa sufere atât schimbari temporare, pasagere, cât si schimbari durabile, în functie de gradul de persistenta a cauzelor. Ca exemplu, se pot cita alternantele sezoniere ale muncii, la un numar însemnat de industrii, domeniile supuse comenzilor intermitente, precum si oscilatiile din timpul perioadelor de avânt si de depresiune ale fiecarui ciclu economic. Schimbarile durabile sunt legate de modificarea preferintelor consumatorilor pentru un produs, de deschiderea sau închiderea unui debuseu în strainatate, de aplicarea unui regim vamal restrictiv (sau liberalizator) al schimburilor etc.

Se considera ca factorii de care depinde cererea de munca sunt:

productivitatea marginala a muncii;

conditiile generale ale activitatii economice, inclusiv anticiparile conjuncturale si previziunile privind marimea cererii globale.

Productivitatea marginala a muncii

Pentru un volum dat de productie, cererea de munca se va manifesta asupra posibililor lucratori, a caror productivitatea marginala este recunoscuta ca fiind cea mai ridicata. Ţinând seama de posibilitatea de substituire a muncii prin capital, se are în vedere productivitatea marginala relativa, adica estimata în comparatie cu productivitatea marginala a altor factori de productie.

Când tarifele salariale cresc, întreprinzatorii înlocuiesc, în masura în care este posibila substituirea, munca prin serviciul capitalului, daca aceasta îl costa mai putin. Ei se împrumuta pentru a cumpara masinile sau instalatiile care economisesc munca. În acest fel, rata dobânzii figureaza printre factorii care exista si exercita o influenta asupra cererii de munca.

Productivitatea marginala a muncii, sau produsul fizic marginal al muncii, PFM , care reprezinta contributia muncii suplimentare la realizarea productiei suplimentare, se determina ca raport între productie (ouput-ul), DQ , si sporirea cu o unitatea volumului muncii utilizate, DN

În expresie valorica, produsul fizic marginal al muncii devine venitul marginal al muncii sau valoarea produsului marginal al muncii PMM

unde PFM este produsul fizic marginal al muncii, iar p este pretul pietei pentru bunurile economice.

Produsul fizic marginal al muncii poate fi exprimat printr-o functie liniara de forma:

în care a si b sunt parametri pozitivi, iar N exprima cantitatea de munca folosita (numarul de lucratori).

Venitul marginal al muncii, sau valoarea produsului marginal al muncii, este:

Curba venitului marginal al muncii, PMM, are o evolutie descendenta, în concordanta cu legea randamentelor nonproportionale, potrivit careia produsul marginal al muncii scade pe masura ce firma foloseste o cantitate în crestere de munca, iar ceilalti factori de productie sunt constanti. Fiecare lucrator utilizeaza o cantitate mai mica de masini si echipamente de productie si, astfel, devine mai putin productiv.

Daca maximizarea profitului este obiectivul de baza al activitatii economice, atunci marimea sporului de munca intrata în sistemul economic este dependenta de relatia între valoarea produsului marginal al muncii PMM si costul muncii. Are loc o crestere a cantitatii de munca folosita, atâta timp cât valoarea produsului marginal al muncii, PMM , depaseste, sau este cel putin egala cu costul muncii intrate, W

Ecuatia cererii de munca este:

Daca se utilizeaza notatiile h = a b si m = 1 b , atunci functia cererii devine:

Relatia de inversa proportionalitate între cantitatea de munca ceruta si salariul real poate fi prezentata cu ajutorul curbei cererii de munca Nd (fig. 4.1):

Fig. 4.1. Curba cererii de munca

Daca salariul nominal nu se modifica o perioada, dar pretul p ia alte valori (creste), atunci curba cererii de munca se deplaseaza la dreapta si în sus, de la N la N , si sporeste volumul de munca ocupat.

Sporirea cantitatii de munca utilizata de o firma trebuie sa aiba o justificare economica. Pentru aceasta se compara venitul marginal al muncii PMM) cu costul marginal al muncii, înteles drept spor de cheltuieli antrenate de cresterea cu o unitate a volumului muncii. Costul marginal al muncii este reprezentat de salariul real (W p), adica de cantitatea reala de bunuri pe care firma trebuie sa o plateasca fiecarui lucrator suplimentar.

Desigur, orice angajare suplimentara are ca efect o crestere de productie, dar si a costului. Echilibrul firmei, adica starea în care îsi maximizeaza profitul, implica egalitatea între valoarea produsului marginal al factorului munca PMM si costul marginal al muncii Cmg _M

Firma utilizeaza, în mod optim, factorul de productie munca atunci când costurile marginale ale muncii egaleaza pretul de piata al factorului w Cu ajutorul datelor din tabelul 4.1 poate fi evidentiata o asemenea concluzie.

Tabelul 4.1

Valoarea produsului marginal al muncii si cantitatea de munca utilizata

Se presupune ca firma organizeaza o activitate economica pentru care foloseste doar factorul munca, al carui pret (tarif salarial) w este fixat de piata la
60 u.m. Produsul fizic marginal (sau produsul marginal al factorului munca) PMM se diminueaza pe masura ce se utilizeaza o cantitate mai mare de munca. Este profitabil pentru firma a spori cantitatea achizitionata si utilizata din factorul munca, pâna când pretul factorului (salariul) egaleaza produsul marginal. În acest punct profitul este maxim.

În cazul pietei cu concurenta perfecta, pretul factorului (salariul) w este dat de piata si firma obtine fiecare unitate suplimentara de munca la acelasi pret. Pentru firma, salariul reprezinta costul factorului, iar costul marginal al factorului munca este o marime constanta si egal cu salariu.

Grafic (fig. 4.2), pretul factorului si costul marginal se prezinta sub forma unei drepte paralele cu abscisa. Curba (dreapta) costul marginal al muncii este, de fapt, curba ofertei de munca pentru firma respectiva si este perfect elastica.

Pentru a sti câte unitati din factorul munca va achizitiona si utiliza firma, este necesar sa se cunoasca produsul marginal al muncii, pe care îl compara cu salariul.

Punctul de echilibru se afla în Eq , acolo unde salariul real w p₀ (respectiv costul marginal al muncii) este egal cu produsul marginal al muncii, PMM , caruia îi corespunde

Fig. 4.2. Cererea de munca a firmei

numarul de lucratori Nd . Daca se angajeaza un numar de lucratori suplimentari (DNd = Nd - Nd ), atunci punctul de echilibru coboara în Eq , caruia îi corespunde un nivel mai redus al salariului, w p₁. Daca firmele reduc numarul de lucratori, apropiindu-se de Nd , echilibrul se restabileste în Eq , iar salariul devine w p₂

În conditiile unui salariu real dat, cererea de munca a firmelor este indicata de catre curba PMM , iar profitul firmelor devine maxim atunci când nivelul angajarii este Nd . La acest nivel optim al angajarii, valoarea produsului marginal al muncii, care este o functie descrescatoare, este egala cu salariul real, respectiv cu costul marginal al muncii.

Salariul poate fi determinat în diferite moduri: prin jocul raportului cerere-oferta pe o piata concurentiala, printr-o conventie colectiva, printr-o decizie a puterii publice. Indiferent de formula adoptata, elementul central este reprezentat de faptul ca firma ajusteaza volumul de ocupare în raport de productivitatea marginala a muncii.

Cererea de munca este mult mai putin elastica în raport cu salariul tarifar. Pentru o oferta data pentru ceilalti factori de productie, elasticitatea cererii de munca, de un anumit fel, este determinata pe de o parte de conditiile tehnice ale productiei, iar, pe de alta parte, de elasticitatea cererii pentru produsele obtinute cu ajutorul muncii respective.

Elasticitatea cererii de munca, în raport cu modificarea salariului, este cu atât mai mare, cu cât:

este mai mare elasticitatea pentru bunul respectiv. Între cele doua elasticitati este o relatie directa. Cresterea cererii pentru bunul respectiv reduce pretul acestuia, ceea ce atrage cresterea cererii (a cantitatii) bunului respectiv, si va spori si oferta. Producerea bunurilor într-o cantitate sporita este posibila prin utilizarea unei cantitati mai mari de munca;

cu cât mai usor si mai repede se substituie munca prin ceilalti factori de productie si, în special, prin capital. O reducere a salariului înseamna ieftinirea muncii si sporirea cantitatii de munca utilizata;

este mai mare elasticitatea ofertei de factori complementari; daca salariul scade, se poate cere mai multa munca, pentru a se combina cu ceilalti factori de productie;

este mai mare ponderea costurilor salariale în costul total; o crestere a productiei poate antrena o sporire considerabila a cererii de munca.

Desigur, o variatie a salariilor nu implica, întotdeauna, o modificare a ocuparii la firma. Exista o zona de nedeterminare, în care salariile pot sa se schimbe fara sa se repercuteze asupra cererii de munca, într-un anumit numar de cazuri:

a) Conducatorul firmei nu este interesat pe termen scurt de maximizarea profitului. Obiectivul sau este obtinerea de profit sigur, pe o perioada lunga. În acest caz, cererea de factori de productie, inclusiv munca, este inferioara celei indicate de curbele de productivitate marginala a factorilor de productie.

b) Pe perioada scurta, curba cererii de munca poate fi inelastica pentru motive care tin de echipamentul de productie. Acesta prezinta o anumita rigiditate. De regula, cazul este specific pentru un anumit gen de productie si necesita un numar determinat de lucratori. Cât timp capacitatea de productie nu este atinsa, productivitatea marginala a lucratorilor suplimentari ramâne aproximativ constanta. Din moment ce capacitatea de productie este atinsa, are loc o scadere brusca a productivitatii marginale a muncii, pentru ca organizarea tehnica a firmei nu permite utilizarea de lucratori suplimentari.

Cererea de munca este complet rigida între cele doua niveluri de productivitate marginala, iar variatiile salariilor între aceste limite nu afecteaza volumul ocuparii la firma.

c) Cererea de munca este presupusa a fi continua, dar este, în realitate, discontinua, din moment ce munca este furnizata de fiinte indivizibile, care sunt folosite pentru intervale determinate de timp. Când cererea este discontinua, productivitatea marginala (a unui numar dat de lucratori) nu mai este o cantitate bine definita. Ea se situeaza între anumite limite, între care salariul se poate modifica fara sa afecteze ocuparea.

Conditiile generale ale activitatii economice

Firmele nu iau în considerare numai salariul, în raport cu productivitatea marginala. Decizia de ocupare este determinata, în buna masura, de previziunile asupra nivelului cererii globale. Orice firma îsi va fundamenta cererea de munca în functie de anticiparea facuta asupra activitatii sale viitoare. Nivelul angajarii scade atunci când apreciaza ca reducerea cererii la firma are un caracter durabil si creste daca se anticipeaza o sporire a volumului activitatii economice pe o perioada mai mare de timp.

Când se anticipeaza o modificare temporara a cererii la firma, va apare o neconcordanta între nivelul angajarii de personal si nivelul activitatii economice, iar pentru o perioada mai scurta de timp se accepta un nivel mai scazut de productivitate medie a muncii.

În cadrul ciclului economic, utilizarea factorilor de productie - inclusiv a factorului munca este variabila, în sensul ca este maxima, în fazele de avânt, si este incompleta, în cazul recesiunii. De aceea, relatiile între ocupare si salariu trebuie sa fie analizate în functie de factorii care "comanda", în ansamblu, activitatea economica: cererea de consum, economisirea si investitiile. Potrivit lui Keynes, curba cererii globale nu este independenta de curba ofertei produsului global. Aceasta curba a ofertei este curba costurilor marginale si este determinata prin anticipatiile firmelor asupra nivelului viitor al cererii globale. Anticipatiile comanda volumul investitiilor globale si, în consecinta, cererea globala de munca în economie.

3.2. Oferta de munca

Satisfacerea nevoii de munca se realizeaza pe seama resurselor existente în societate, adica a volumului de munca ce poate fi depus, în perioada respectiva, de populatia apta. Nu toate resursele de munca existente formeaza obiectul ofertei de munca.

Oferta de munca - mai precis, de servicii umane de un anumit fel - este cantitatea de munca, de aceeasi calificare, pe care lucratorii sunt capabili si doritori sa o furnizeze la un anumit tarif salarial, dat fiind nivelul general al preturilor în perioada respectiva.

Eforturile umane sunt o marfa care nu se separa de persoana lucratorilor si oferta de servicii umane de un anumit fel se prezinta, pe piata muncii, sub forma lucratorilor. Ea este definita prin numarul de lucratori capabili si care doresc sa furnizeze firmelor eforturi de o anumita categorie, în conditiile de salariu si nivel de pret practicate în mod obisnuit.

3.2.1. Particularitati ale ofertei de munca

Oferta de munca a lucratorilor de o anumita speta nu este omogena. Lucratorii de aceeasi meserie nu dispun de o capacitate egala de efort, nu toti au aceeasi vârsta, forta fizica, stare egala de sanatate, abilitate profesionala, calitati intelectuale si morale.

Oferta de munca - fiind exprimata prin numarul de lucratori - are o serie de particularitati, în raport cu oferta marfurilor obisnuite, si anume:

a) Lucratorii au o mobilitate spatiala si profesionala relativ redusa. Oamenii sunt atasati mediului economico-social din care provin, chiar daca au avantaje economice mai reduse. Oferta de munca depinde de locul unde se presteaza munca, de vârsta, sex, sanatate etc. - elemente care nu sunt exprimate de curba cantitate-pret.

b) Marimea salariului nu este singurul element care determina lucratorii sa-si ofere serviciile lor unor firme. Pe vânzatorii unei marfi obisnuite nu îi intereseaza destinatia pe care o va avea aceasta la cumparator. Dimpotriva, lucratorii sunt interesati nu numai de salariu convenit, ci si de conditiile în care se desfasoara munca si cele în care vor trebui sa traiasca.

c) Serviciile umane sunt eminamente perisabile, efemere, nu se pot conserva, pentru a profita de o crestere ulterioara a pretului lor de vânzare. Un lucrator se poate abtine de la munca sau se pot asocia mai multi lucratori la aceasta, declarând greva, dar o zi de munca neutilizata nu se mai poate recupera. Productia si salariul, ce se puteau obtine în cadrul unei durate de timp neutilizate, reprezinta o pierdere definitiva.

d) Oferta zilnica de munca are, în buna masura, un caracter rigid, obligatoriu. Purtatorul ofertei are nevoie de mijloace de subzistenta; când resursele personale sau fondul de greva sunt epuizate, el este nevoit sa accepte si un salariu mai mic.

e Oferta de munca nu se realizeaza, în exclusivitate, pe principiile economiei de piata. Generatiile de tineri nu sunt crescute de parintii lor ca niste marfuri sau pentru a-si vinde serviciile ca salariati. Nu simpla dorinta de a recupera cheltuielile si de a realiza beneficii este principiul ce guverneaza numarul lucratorilor de o anumita speta. În acest domeniu, alaturi de legile economice, actioneaza si legile demografice.

Toate aceste particularitati permit formularea concluziei dupa care oferta de munca este putin sensibila la factorii economici. În raport cu pretul, ea are o elasticitate redusa.

3.2.2. Oferta de munca într-o structura de piata concurentiala

În cazul unei piete concurentiale, oferta de munca este, de regula, analizata ca fiind fapta unor lucratori izolati, determinata de principiul cautarii avantajului economic net, pus în evidenta de compararea avantajelor cu dezavantajele pe care le au diferite locuri de munca.

Pentru un lucrator individual, munca implica doua dezutilitati, ce se cer a fi luate în considerare atunci când se analizeaza oferta de munca, si anume: sacrificarea timpului liber si eforturile (neplacerile) presupuse de prestarea muncii

Fiecare ora de munca prestata în plus înseamna, pentru lucrator, o dezutilitate suplimentara. Dezutilitatea marginala a muncii (D Um._M) tinde sa creasca pe masura ce se prelungeste programul de lucru. Pentru ca salariatii sa fie motivati a lucra mai mult, este necesar ca tariful salarial marginal sa creasca mai mult. Orele suplimentare de munca trebuie sa fie platite cu un tarif salarial ridicat. Relatia între orele lucrate, dezutilitate si tarifele orare se prezinta în fig. 4.3.

Fig. 4.3. Relatia ore lucrate - dezutilitate - tarif salarial

Oferta de munca este influentata de raportul care se formeaza între utilitatea si dezutilitatea muncii, marimea salariului, raportul dintre salariu si nevoile de subzistenta ale lucratorului.

Limita teoretica de la care începe oferta de munca este reprezentata de un salariu egal cu costul de subzistenta al lucratorului.

Pentru o marfa obisnuita, toate celelalte conditii ramânând constante, oferta variaza în acelasi sens cu pretul si poate fi reprezentata printr-o curba constant ascendenta. Dar salariul nu este unicul element care influenteaza oferta de munca si, adesea, curba reprezentativa a acesteia nu are forma obisnuita.

Curba ofertei de munca pentru o firma oarecare, potrivit izolata, ia forma crescatoare traditionala. Daca tariful salarial scade la firma considerata, lucratorii o parasesc si se angajeaza la altele, iar daca salariile cresc, atunci oferta adresata firmei sporeste. În plus, efectul de substitutie determina fiecare lucrator sa lucreze mai mult timp, pentru ca fiecare ora de munca este mai bine platita.

Oferta de munca poate fi exprimata prin ecuatia:

în care c si d sunt parametri pozitivi, iar curba ofertei este crescatoare (fig. 4.4).

Fig. 4.4. Curba ofertei de munca.

Curba ofertei de munca are panta crescatoare, ceea ce indica faptul ca este necesar un nivel mai înalt al salariului real w p pentru a creste oferta de munca.

Când pretul este dat (constant), atunci cantitatea ofertei creste sau scade odata cu salariul nominal, iar când se schimba pretul, creste sau scade oferta, iar curba ofertei se deplaseaza spre stânga sau spre dreapta.

Cresterea ofertei de munca, pe masura ce salariul se ridica deasupra nivelului minim w se produce pâna la un anumit punct w Depasirea acestui punct critic, determina aparitia unei curbe atipice, o curba "bruscata" cu sens schimbat (fig.

Se manifesta efectul de substitutie, potrivit caruia cantitatea ofertei creste atunci când tariful salarial este scazut, lucratorul cautând sa-si asigure un venit minim. Deasupra punctului critic C ridicarea tarifelor salariale nu creste ci, dimpotriva,

Fig. 4.5. Curba "bruscata" a ofertei de munca.

reduce cantitatea ofertei de munca. Datorita efectului de venit, cresterea salariilor permite lucratorilor, în viitor, nu numai sa-si procure mai multe bunuri si servicii, dar, daca ei doresc, pot avea la dispozitie si mai mult timp liber.

Curba ofertei, pe toata întinderea sa, poate avea forme diferite. Pentru o familie sau o localitate, curba ofertei poate fi descrescatoare (segmentul AB). Se manifesta efectul de venit si individual cauta sa realizeze echilibrul între utilitate individul si dezutilitatea. Pot fi si portiuni crescatoare ale curbei ofertei de munca, în functie de marimea tarifelor salariale (fig. 4.6).

Fig. 4.6. Segmente pe curba ofertei de munca

Deasupra unui anumit tarif W₁ lucratorii din exterior sunt atrasi, deci exista imigratie si volumul ofertei de munca creste odata cu salariul, iar curba este ascendenta (AD). Sub un anumit tarif salarial, lucratorii au tendinta de a parasi zona, deci exista emigratie, iar oferta de munca se diminueaza odata cu salariul (BC). Între cele doua niveluri (AB), curba ofertei este descrescatoare, adica numarul de ore se modifica, în sens invers, cu salariul, manifestându-se efectul de venit.

Curba ofertei de munca este derivata din preferintele individuale ale lucratorilor, între obtinerea unui venit suplimentar si timpul liber. Preferintele individuale determina efectul dominant. O crestere a tarifului salarial înseamna ca pretul venitului, în termenii efortului, a scazut si, potrivit legii cererii, lucratorii vor avea tendinte de a-si procura un venit mai mare. Dar aceasta nu înseamna ca oferta pentru un efort uman de munca trebuie sa creasca. Totul este dependent de elasticitatea cererii de venit. Daca aceasta cerere este elastica, o crestere a salariului, adica o scadere a pretului venitului în termeni de efort, va provoca o crestere a efortului, iar oferta de munca sporeste. Daca cererea de venit este rigida, o crestere a salariului va provoca reducerea ofertei de munca.

Elasticitatea cererii de venit este variabila în functie de indivizi, mediu, loc etc. Savantul sau artistul au o oferta de munca perfect rigida, în raport de salariu. În tarile mai putin dezvoltate, lucratorii îsi reduc efortul din moment ce un anumit nivel al venitului lor saptamânal a fost atins. În tarile dezvoltate, se constata ca, pe masura ce salariul creste, elasticitatea cererii de venit scade.

Analiza ofertei individuale de munca, în functie de cautarea avantajului net, trebuie sa tina seama de unele elemente care pot sa influenteze asupra adaptarii ofertei functie de variatia salariului, si anume:

Unitatea de decizie este, adesea, gospodaria. Pentru un anumit salariu, oferta de munca va fi mai mare sau mai mica, potrivit conditiilor de viata ale gospodariei si statutului social al locului de munca al altor membri ai gospodariei. Cantitatea de munca oferita depinde atât de marimea salariului, cât si de venitul familial.

Mobilitatea relativ scazuta a mâinii de lucru nu permite, întotdeauna, sa se obtina cel mai mare avantaj net. Lucratorii ce poseda un loc de munca de care nu sunt satisfacuti nu cauta insistent un altul, ei asteapta o "ocazie". Sunt relativ putin lucratori care schimba voluntar locul de munca. Acestia, de regula se încadreaza la primul loc de munca (gasit) care prezinta anumite avantaje, iar cei care intra pe piata muncii ocupa primul loc de munca propus, chiar fara sa-l compare cu alte locuri de munca.

Oferta de munca de o anumita speta, reprezentata de numarul de lucratori de o anumita meserie si calificare, nu are decât o elasticitate redusa. În decursul unei perioade scurte, numarul de specialisti de o anumita profesie reprezinta o cantitate fixa, nu poate creste sau scadea rapid, în afara unor cazuri exceptionale. Cresterea poate fi realizata prin sosirea unor noi generatii, schimbarea meseriei de catre un grup de lucratori sau prin imigrare.

Daca variatiile cererii de munca pot fi mari pe termen scurt, variatiile ofertei de munca nu pot fi decât putin ample, pe o durata scurta de timp, deoarece ele cer un timp mai lung pentru a-si manifesta efectele.

3.2.3. Oferta de munca într-o structura de piata cu concurenta imperfecta

Piata muncii a cunoscut, în timp, modificari importante. În ultimele decenii, ea este caracterizata de doua fenomene noi:

a) gruparea lucratorilor în sindicate si formarea unor organizatii patronale;

b) interventia puterii publice în reglementarea raporturilor între partenerii de pe piata muncii.

În consecinta, piata muncii a devenit, progresiv, câmpul de actiune privilegiata a sindicatelor lucratorilor si a asociatiilor patronale, precum si un domeniu important de interventie al statului.

muncii s-a institutionalizat datorita fenomenului sindical si interventiei statului.

Angajarile individuale cu contract de munca încheiat între patron si lucratori sunt tot mai mult substituite de acordurile sau contractele colective, ce determina statutul muncii, cel mai adesea sub controlul si sub supravegherea puterii publice. Însasi statul emite o serie de reglementari care privesc conditiile de exercitarea muncii cât si unele probleme ale salarizarii.

Este un fapt real ca sindicatele, prin gruparea lucratorilor, au limitat slabiciunile, ce rezultau din dispersie si izolare, în fata puterii patronale. Sindicatele au forta si influenta, care nu mai sunt contestate în tarile dezvoltate. În toate tarile, numarul de lucratori cuprinsi în sindicate a sporit. Au fost create centrale sau confederatii la nivel international.

Sindicatul apare ca un vânzator de munca, ce se substituie unui numar mare de lucratori independenti si izolati. Cantitatea de munca oferita nu este o functie exclusiva de tariful salarial. Sindicatul poate sa influenteze acest tarif, modificând oferta de munca. Aceasta depinde de obiectivele sindicatului, care - într-o anumita masura - sunt determinate în afara preferintelor individuale ale lucratorilor care compun grupul.

Sindicatele - atunci când devin o "putere" - dispun de capacitatea necesara de a juca un rol important pe piata muncii si au posibilitatea de a pune în functiune tactici de majorare a salariilor.

Piata contemporana a muncii, prin structura sa, a încetat sa fie concurentiala. Legislatia economica si sociala este dominata de posibilitatea grevei, de procedurile de conciliere si de arbitraj de punere în practica a contractelor colective de munca. Noua structura a pietei muncii îsi gaseste corespondentul în tipurile de piata analizate anterior. Atunci când un singur grup patronal se gaseste în fata unei centrale sindicale, pare a se aplica teoria monopolului bilateral. Când situatia este mai complexa, poate fi vorba de monopson, oligopson sau, mai degraba, de o concurenta monopolistica.

În absenta actiunilor sindicatelor, firma monopsonica fixeaza salariul, pe care îl plateste în w₁. Acest nivel se plaseaza sub cel concurential, determinat de cerere si oferta. Monopsonistul nu ignora posibilitatea deplasarii salariului în sus, din w în w , ceea ce determina cresterea salariilor lucratorilor angajati anterior cu o suma determinata de productivitatea marginala a noilor lucratori (fig. 4.7).

Fig. 4.7. Salariul în cazul monopsonului

Când sindicatul, prin negocieri colective, determina ridicarea salariului, din w₁ în directia Eq , urcând pe curba ofertei, în absenta oricarei deplasari a curbei cererii, salariile si utilizarea cresc simultan.

Fig. 4.8. Determinarea tarifului salarial

De regula, sindicatul cere ca numarul actual de lucratori utilizati, Nd , sa fie platiti cu tariful salarial w. Raspunsul patronatului este urmatorul: la acest tarif, se poate utiliza numai Nd lucratori, ceea ce înseamna ca diferenta între Nd si Nd devin someri.

În asemenea situatie, numai este vorba de jocul clasic al curbelor cererii si ofertei de munca. Dar, se stie ca salariul se va fixa la un nivel cuprins între w si w folosindu-se unul din urmatoarele procedee:

a) Procedeul arbitrajului. Presupune interventia unui mediator între parti, care va încerca "sa spuna" care este tariful salariul corespunzator. Mediatorul trebuie sa fie competent si total independent în raport cu partile aflate în conflict.

b) Procedeul luptei. Salariul se determina prin aproximari succesive, în functie de vointa si capacitatea de rezistenta a celor doi combatanti. Daca cele doua grupe-sindicat si patronat - sunt de forte egale, salariul se fixeaza la mijlocul intervalului w si w Daca sindicatul este mai puternic decât patronatul, salariul se fixeaza mai aproape de w

Teoria lui Hicks reliefeaza cum se stabileste tariful salarial, atunci când se declanseaza un conflict de munca. Ea porneste de la a considera doua curbe deosebite care se confrunta: curba concesiilor pe care sunt dispusi sa le faca patronii (A) si curba rezistentei în timp a sindicatelor (C). Ca si curbele de cerere si oferta, si acestea sunt de tip potential, previzional sau psihologic. Însa, în loc de cantitati si preturi, ele asociaza un tarif salarial cu lungimea unei greve declarate.

În momentul în care începe greva, ca expresie a unei cereri de ridicare a salariilor, patronatul, este dispus sa acorde un tarif reprezentat de A. Evident, acesta nu satisface pe grevisti (fig. 4.9).

Fig. 4.9. Determinarea salariului prin procedeul luptei

Pe masura ce greva se prelungeste, curba salariului consimtit se ridica lent. Antreprenorii prefera sa creasca, într-o anumita masura, salariile, decât sa se prelungeasca greva. Concesiunea pe care au facut-o patronii nu este nelimitata. Exista un tarif salarial B pe care patronii nu îl pot depasi, oricare ar fi durata conflictului de munca. El corespunde nivelului care face ca profitul sa fie egal cu zero. Peste acel nivel firma înregistreaza pierderi si mai bine se închide uzina, decât sa se cedeze la presiunea salariatilor.

Forma concreta a curbei concesiilor patronale depinde de mai multi factori: starea trezoreriei firmei, starea de întelegere sau de concurenta între patroni, conjunctura economica etc.

Curba de rezistenta a sindicatelor se plaseaza invers în raport cu cea care descrie comportamentul patronajului. La începutul grevei, lucratorii exprima cererea lor maxima, respectiv tariful salarial, C. Pe masura ce greva se prelungeste si nu obtin satisfactie, sunt nevoiti sa-si diminueze cererea, ceea ce se reflecta în evolutia curbei specifice. Pe aceasta, se pot observa mai multe segmente:

în prima perioada, sindicatul renunta relativ usor la o parte din solicitari si curba de comportament scade rapid (C-M

în perioada a doua, care este destul de lunga, curba ramâne sensibil organizata (M-N este linia de rezistenta, care pare a exprima nivelul absolut necesar al salariului;

daca durata de rezistenta nu este eficace, o greva care nu se termina risca sa determine acceptarea unui nou sacrificiu, considerat pâna atunci ca imposibil, si curba cunoaste o ultima portiune, cu tendinta de verticalitate, (N-P

Confruntarea celor doua curbe de comportament, considerate ca legitime, permit sa se cunoasca punctul de echilibru al conflictului colectiv. Ca si în teoria clasica, acesta este punctul de intersectie (Eq) al celor doua curbe. Forma curbelor de comportare si de rezistenta permite sa se înteleaga daca tariful salarial are sanse de a se fixa la un nivel ridicat sau scazut, în functie de puterea grupurilor aflate în conflict. Evident, analiza întreprinsa cu ajutorul celor doua curbe este un procedeu de cunoastere stiintifica, nu un mijloc de determinare concreta a salariului.

Salariul rezultat dintr-o structura monopolista, de confruntare, este, de fapt, manifestarea unei slabiciuni - fiecare face un pronostic asupra capacitatii de rezistenta pe care o poseda celalalt. Acest salariul, care nu rezulta din cunoasterea rationala a posibilitatilor economice, prezinta un anumit risc. Obtinut prin forta sau prin intimidare, un asemenea salariu poate declansa procese economice complexe care, iesite de sub control, determina o anumita dimensiune a somajului si o ridicare a costurilor, ce blocheaza productia viitoare.

3.3. Echilibrul pietei muncii

Piata muncii nu face exceptii de la regula generala dupa care o piata se afla în echilibru atunci când cererea de munca este egala cu oferta de munca.

3.3.1. Analiza clasica a echilibrului pietei muncii

Ca orice piata, echilibrul pietei muncii se afla într-un punct Eq de intersectie a curbei cererii de munca (PMM = Nd), care sporeste odata cu scaderea salariului real, cu curba ofertei de munca Ns, care creste odata cu salariul real (w p

Cererea de munca este problema firmelor, iar pe termen scurt stocul de capital este constant si productia nu poate fi modificata decât prin variatia cantitatii de munca.

Atunci, functia de productie se scrie:

unde Q este nivelul productiei, iar N cantitatea de munca utilizata; ipotezele sunt cele obisnuite - f '_N > 0 si f ''_N < 0 - ceea ce înseamna ca produsul marginal al muncii este pozitiv si descrescator. Cresterile succesive de munca utilizata dau rezultate din ce în ce mai mici în productie.

Scaderea produsului marginal al muncii este determinata de faptul ca, sporind continuu munca, ceilalti factori sunt constanti, iar fiecare lucrator foloseste o cantitate mai redusa de capital si devine mai putin productiv. Cresterea cantitatii de munca sporeste productia dar aceasta crestere este tot mai redusa.

Contributia marginala a angajarii suplimentare de munca la cresterea productiei este reflectata de panta curbei Q , panta care este raportul DQ DN ; pe masura ce creste cantitatea de munca, sporul de productie devine tot mai redus si curba productiei tinde sa se aplatizeze (fig. 4.10):

Fig. 4.10. Relatia productie - munca

Firmele îsi vând productia la pretul p (stabilit de catre piata) si achita lucratorilor salariile w , care se considera a fi singurele costuri. Ele angajeaza atâta munca, cât este necesara obtinerii profitului maxim.

Daca profitul total p reprezinta diferenta între încasarile p Q si costurile totale w N , adica

profitul este maxim pentru un numar de lucratori utilizati, astfel încât:

sau

de unde rezulta ca:

ceea ce arata ia, pentru a avea un profit maxim, se impune respectarea egalitatii între produsul marginal al muncii si salariul real (costul marginal al muncii).

Cum produsul marginal al muncii scade odata cu cantitatea de munca utilizata, rezulta ca sporirea gradului de folosire este posibila doar când scade costul acesteia (salariul real). Relatia dintre cantitatea de munca ceruta si salariul real este reprezentat prin functia:

si care, pentru simplificare, se presupune a fi de forma liniara:

Oferta de munca priveste lucratorii care îsi maximizeaza utilitatea, alegând între venit si timp liber. Pentru lucrator, apare mai întâi efectul de substituire. Individul este determinat sa munceasca mai mult, sa consume mai putin timp liber, pe masura ce salariul, ca pret al renuntarii la ora de timp liber, a crescut. Dar, întrucât cresterea salariului îl face pe individ mai bogat, apare efectul de venit - individul este determinat sa ceara mai mult timp liber.

Efectul de venit functioneaza în sens invers fata de efectul de substituire si, daca efectul de substituire este dominant, cresterea salariului determina o amplificare a ofertei de munca. De unde rezulta ca functia ofertei este urmatoarea:

Forma liniara a functiei de oferta de munca se poate scrie:

Fig. 4.11. Echilibrul si dezechilibrul pe piata muncii.

Echilibrul pietei muncii (fig. 4.11) se obtine la salariul real (w p)₀ , nivel la care cererea de munca este egala cu oferta de munca, iar numarul de angajati este N . La un salariu real mai ridicat decât (w p)₀ exista un exces de oferta de munca (somajul), pe când la un salariu real mai mic, se manifesta un exces de cerere de munca. În primul caz, numarul de lucratori care doresc sa munceasca, în conditiile respective de salariu, este superior numarului locurilor de munca propuse de firme pentru acelasi nivel de salariu. În cel de al doilea caz, firmele cer un numar mai mare de locuri de munca decât cantitatea de munca oferita de lucratori la acelasi nivel de salariu real.

În cadrul analizei neoclasice, echilibrul pietei muncii N se realizeaza la nivelul ocuparii depline a factorului munca, pentru un anumit nivel de salariu real. Concurenta între firme, pentru atragerea lucratorilor, pe de o parte, si concurenta între salariati, pentru angajare, pe de alta parte, garanteaza flexibilitatea salariilor reale. De aici rezulta ca nu exista somaj involuntar. Toti cei doritori de munca, la tarifele salariale existente, vor gasi pe piata muncii locuri de munca neocupate. Singurul somaj care poate fi conceput a exista pe piata muncii este somajul voluntar, pentru acei salariati care refuza munca la tariful salarial curent si care solicita un salariu superior salariului de echilibru. Exigentele pietei nu sunt respectate si la salarii (w p)₁ exista un somaj voluntar N N În sistemul traditional de interpretare, sunt rigiditati institutionale (reglementarea muncii, salariul minim, sindicatele etc.) care limiteaza flexibilitatea la scadere a salariului. Modelul neoclasic al pietei muncii nu este incompatibil cu existenta unui anumit somaj, iar productia se afla la nivelul utilizarii depline.

Piata se afla în stare de fluctuatie: unii oameni se angajeaza pentru prima data, altii ies la pensie, unele firme se extind si angajeaza, altele concediaza. Exista, întotdeauna, un somaj frictional, ca rezultat al schimbarii locurilor de munca de catre indivizi si al cautarii de noi slujbe. O anumita parte a somajului frictional este asociata cu nivelul angajarii totale a fortei de munca si cu nivelul de productie, la nivelul angajarii totale. Aceasta parte de somaj este numita rata naturala. Rata naturala a somajului este rata somajului generat de frictiunile pietei muncii, atunci când aceasta este în echilibru.

În modelul keynesian, se schimba ipotezele cadrului analizei traditionale.

3.3.2. Analiza keynesiana a pietei muncii

Interpretarea keynesista este opusa analizei traditionale, prezentata anterior. Keynes considera ca, în economiile contemporane, contractele de munca se refera la salariile nominale, nu la salariile reale. O scadere a cantitatii de munca folosita nu are nici o consecinta asupra tarifului salariului nominal cu care sunt remunerati lucratorii. Salariul nominal este independent de nivelul folosirii fortei de munca.

Daca cererea de munca este exprimata de o functie de forma liniara:

si oferta de munca este:

pentru determinarea echilibrului pietei muncii se rezolva sistemul:

de unde rezulta ca marimea salariului nominal este dependenta de pret si de constantele functiilor liniare de cerere si oferta:

iar nivelul de ocupare al muncii este:

Salariul nominal, independent de nivelul folosirii fortei de munca, este reprezentat printr-o dreapta paralela cu axa absciselor, pentru o cantitate de munca cuprinsa între O si N , dupa care dreapta se ridica. Desi salariul nu se diminueaza odata cu reducerea cantitatii de munca folosita, acesta nu poate ramâne constant la infinit, daca - cantitatea de munca utilizata - creste peste o limita.

Conceptia keynesiana originala sustine existenta unui salariu nominal de baza, care nu poate scadea sub un nivel specific, având tendinta de a ramâne neschimbat cel putin pâna când productia atinge nivelul de ocupare deplina y ). Prin aceasta, se considera ca salariul nominal este constant, la nivelul w_0, si ramâne la acest nivel atât a timp cât volumul de munca N corespunde unui volum de productie y care se afla la nivelul folosirii depline (fig. 4.12).

La atingerea nivelului N de ocupare a muncii, salariul nominal creste cu aceeasi rata ca si nivelul pretului, iar nivelul productiei ramâne la y

Analiza keynesiana contemporana exclude ipoteza unui salariu de baza, dar considera salariul nominal constant pe un termen scurt, deoarece, potrivit contractelor de munca, lucratorii accepta sa lucreze - pentru o perioada - cu un salariu nominal specific.

Daca salariul ramâne fixat exogen la nivelul w₀ , iar firma hotaraste asupra numarului de lucratori N pe baza comportamentului sau de maximizare a profitului, atunci pare ca N N este o masura a somajului, a numarului de lucratori care doresc sa lucreze la acest nivel de salariu, dar nu gasesc loc de munca.

Aparent, Keynes se aseamana cu clasicii si neoclasicii - salariul este egal cu produsul marginal al muncii. Gradul de folosire a fortei de munca nu poate creste decât daca salariile scad. Aceasta ajustare nu poate sa provina din diminuarea salariilor

Fig. 4.12. Analiza keynesiana a pietei muncii

nominale, ci din cresterea costurilor si a preturilor bunurilor în urma sporirii cantitatii de munca si a productiei, care se face cu randamente descrescatoare si cu costuri crescatoare. Daca salariul nominal ramâne w₀ , dar pretul creste de la p₀ la p₁ , are loc o scadere a salariului real.

Keynes apreciaza ca acceptarea de catre lucratorii a unor salarii mai scazute nu este o conditie necesara pentru diminuarea somajului. El merge si mai departe - poate fi mai bine daca se opun reducerii salariului. Salariul nu este doar pret al munci, este si un venit. Scaderea salariului este o modalitate de reducere a costului salarial, dar aceasta nu duce la cresterea folosirii fortei de munca decât daca cererea de munca nu scade; ori cererea de munca este o cerere derivata, decurge din cererea de bunuri. Scaderea salariului poate fi nefasta pentru ocupare, daca conduce la scaderea cererii.

Spre deosebire de analiza clasica si neoclasica, pentru Keynes cauzele somajului se situeaza nu pe piata muncii, ci pe piata bunurilor si pe piata monetara. El admite existenta rigiditatilor pe piata muncii, care se opun reducerii salariilor. Dar aceste rigiditati nu sunt cauzele somajului. Scaderea salariului poate avea consecinte nefaste, iar pentru a gasi explicatii privind dezechilibrele pe piata muncii si subutilizarea, se impune analiza celorlalte piete.

3.3.3. Relatia salarii - preturi - asigurari

3.3.3.1. Influenta variatiei masei monetare

Se considera curba normala de cerere si oferta de munca, iar salariul nominal este prezentat pe ordonata (fig. 4.13). Punctului Eq_0 , de echilibru initial al pietei muncii, îi corespunde un nivel de echilibru al ocuparii, N , si un salariu nominal de echilibru, w , în conditiile unor preturi date, p

Se presupune ca are loc o crestere a cererii globale, ca urmare a sporirii cantitatii de bani. La preturile existente si la nivelele de salarizare, stocul real de bani este mai mare, iar ratele dobânzilor sunt mai mici. Prin urmare, cele doua curbe, N_d si N_s se deplaseaza în sus în aceeasi proportie si se intereseaza în Eq , ceea ce înseamna ca nu se modifica nivelul ocuparii N dar salariu, din w devine w . În cazul scaderii preturilor, miscarea curbelor N_d si N_s are loc în sens invers.

Fig. 4.13. Efectul modificarii preturilor asupra pietei muncii

Orice nivel al modificarilor de preturi deplaseaza curbele de cerere si de oferta de munca cu aceeasi distanta verticala si ele se intersecteaza la acelasi nivel al angajarii, N Salariul nominal creste la w de la w , sau se reduce sub acesta, sub influenta modificarii preturilor, dar salariul real ramâne neschimbat. Când nivelul pretului creste în aceeasi proportie cu masa monetara, economia este din nou în echilibru, existând aceleasi balante reale, acelasi salariu real si acelasi nivel al angajarii ca si în situatia initiala, când masa monetara nu se modifica.

Modelul neoclasic al pietei muncii, luat ad litteram, implica ideea absentei frictiunilor si ca somajului. Dar frictiunile apar, întrucât piata muncii este întotdeauna în stare de fluctuatie: au loc angajari si concedieri, unele firme se extind, altele falimenteaza sau parasesc domeniul.

Din cauza ca gasirea unei noi slujbe dureaza, exista întotdeauna un somaj frictional. somajul frictional este somajul care exista ca rezultat al schimbarii de slujbe de catre indivizi si al cautarii de noi slujbe. O parte din somajul frictional este asociata cu nivelul angajarii totale a fortei de munca, N , si cu nivelul productiei, posibil de obtinut la nivelul angajarii totale y . Aceasta parte de somaj, este numita rata naturala. Rata naturala a somajului este rata somajului generat de frictiunile existente ale pietei muncii, atunci când piata muncii se afla în echilibru. În diferite perioade, rata naturala a somajului a fost estimata la 4 - 7 % din forta de munca.

3.3.3.2. Interdependenta între salarii, preturi si productie

Exista doua implicatii majore ale teoriei neoclasice a pietei muncii ce fac ca aceasta sa fie în discordanta cu realitatea. Mai întâi, rata somajului este mult mai ridicata decât ar putea fi, în mod normal, somajul frictional. somajul existent nu este numai un somaj frictional, piata muncii nu poate fi întotdeauna în echilibru, la nivelul angajarii depline. În al doilea rând, între rata schimbarii salariilor si nivelul cererii pare a exista o relatie sistematica, fapt incompatibil cu teoria neoclasica. În 1958, A.W. Phillips a elaborat "curba Phillips", ce descrie relatia inversa între rata somajului si rata cresterii salariilor. Cu cât este mai mare rata somajului, cu atât este mai scazuta rata inflatiei salariilor. Exista o echilibrare între inflatia salariilor si somaj.

Daca consideram salariul din perioada curenta w₁ si salariul perioadei trecute w₀ , atunci rata inflatiei salariului i_w este definita ca:

Notam rata naturala a somajului cu u^* si rata efectiva a somajului cu u. Atunci, curba Phillips se poate scrie astfel:

unde q este panta descrescânda a curbei si masoara reactia salariilor la somaj. Ecuatia (31) arata ca salariile scad atunci când rata somajului depaseste rata naturala, adica atunci când u > u , si cresc atunci când somajul este sub rata naturala.

Analiza curbei Phillips sugereaza ca salariile si preturile se ajusteaza la schimbarile din cererea globala. Într-o economie echilibrata, preturile sunt stabile si somajul se afla la rata naturala. Daca stocul de bani creste cu DM , atât preturile cât si salariile trebuie sa sporeasca cu aceeasi marime, pentru ca economia sa se echilibreze din nou. Dar curba Phillips arata ca, pentru a creste salariile, rata somajului trebuie sa scada. Crescând salariile, vor creste si preturile, lucru ce va face ca, în final, economia sa se afle la nivelul productiei angajarii totale si nu va înregistra somaj.

Rezulta ca o crestere a stocului de bani cu DM a cauzat o reducere a somajului, lucru care se poate vedea din rescrierea ecuatiei (4.31), folosind definitia ratei inflatiei salariilor din ecuatia (4.30):

Din ecuatia (4.32) se observa ca, pentru ca salariile sa creasca peste nivelul celor din perioada anterioara, va trebui ca somajul sa scada sub rata naturala.

Desi curba Phillips exprima relatia între cresterea salariilor (inflatia salariilor) si marimea somajului, ca în ecuatia (4.31), s-a ajuns treptat ca termenul "curba Phillips" sa fie folosit fie pentru a descrie curba originala a lui Phillips, fie o curba ce exprima o relatie între rata cresterii preturilor (rata inflatiei) si rata somajului.

Curba Phillips a devenit un instrument important de analiza a politicii macroeconomice. Ea sugereaza ca cei care elaboreaza politicile macroeconomice ar putea alege diferite combinatii de rate ale inflatiei si ale somajului: inflatia scazuta si somajul ridicat, sau invers.

Dupa anii 60, datele economiei SUA si Anglia nu se mai potrivesc cu curba Phillips simpla. Disparitia ei a fost prevazuta de M. Friedman si E. Phelps, care sustineau ca, de-a lungul timpului, curba Phillips simpla se va schimba, pe masura ce firmele si salariatii se vor obisnui cu inflatia continua, pe care încep sa o prevada. Concluzia Friedman-Phelps este ca o schimbare, de durata lunga, între inflatie si somaj este iluzorie; pe termen lung, economia se deplaseaza spre rata naturala a somajului, indiferent de rata cresterii salariilor sau de rata inflatiei.

Aceasta concluzie are la baza definirea ratei naturale ca rata a somajului frictional, în conditiile în care piata muncii este echilibru. somajul excesiv determina scaderea salariilor reale, firmele doresc sa angajeze mai multi muncitori, dar tot mai putini vor dori sa lucreze, ceea ce determina reducerea ratei somajului pâna la nivelul ratei naturale.

Similar, când somajul este sub rata naturala, prea putini oameni sunt disponibili pentru a prelua slujbele de la firme cu aceeasi rapiditate cu care o fac în mod obisnuit. Salariul real creste, iar firmele sunt obligate sa angajeze mai putini lucratori si rata somajului creste pâna la nivelul sau natural. În acest mod, au sustinut Friedman si Phelps, daca poate fi posibila o schimbare între inflatie si somaj pe termen scurt, acest lucru nu poate avea loc pe termen lung.

3.3.3.3. Relatia salarii - angajari - productie

Practica economica demonstreaza ca salariile se ajusteaza mai încet la variatiile cererii agregate. Salariile sunt rigide, respectiv ajustarea salariilor se produce lent, când evolutia lor treneaza în timp, în loc sa aiba o flexibilitate deplina si imediata, care sa asigure, în orice moment, angajarea deplina.

Pentru clarificarea ipotezei despre rigiditatea salariilor, rescriem curba Phillips, din ecuatia (4.31), în raport cu rata schimbarii salariilor, i_w , si cu nivelul angajarilor. Notam nivelul actual al angajarilor cu N_i , nivelul angajarii în conditiile în care nu exista somaj si toata forta de munca este angajata N, iar N nivelul angajarii când exista echilibru pe piata muncii, adica exista somaj natural. Definim rata reala a somajului u ca o fractiune din forta de munca care nu este angajata:

unde N N este gradul de ocupare efectiva a fortei de munca, iar u reprezinta partea din forta de munca care nu este angajata.

În mod similar se poate exprima rata somajului în conditiile echilibrului pietei muncii u prin relatia:

unde N N reprezinta gradul de ocupare al fortei de munca pe piata echilibrata a muncii.

Înlocuind valoarea lui u din (4.33) si a lui u din (4.34) în ecuatia (4.31), obtinem relatia curbei Phillips dintre nivelul angajarii si rata schimbarilor în salarii:

Daca se tine cont de cealalta expresie a lui i_w , din ecuatia (4.30), se obtine:

Scotând valoarea lui w se poate rescrie o ecuatie, care prezinta curba Phillips ca pe o relatie între pretul actual, pretul trecut si nivelul actual al angajarii:

Salariul curent este egal cu salariul perioadei trecute, dar cu ajustarea necesara nivelului angajarii. În cazul angajarii totale (N = N ), salariul curent este egal cu cel anterior. Daca rata angajarilor este peste nivelul angajarii totale, salariul creste peste cel al perioadei trecute. Daca rata angajarilor este sub nivelul angajarii totale, salariul curent scade sub nivelul salariului perioadei trecute. Masura în care salariul raspunde angajarii depinde de parametrul q. Daca q este mare, somajul are efecte mari asupra salariului.

Ecuatia (4.37) poate fi utilizata pentru construirea curbei Phillips ca relatie între salarii si angajari, redata în fig. 4.14:

Fig. 4.14. Relatia salariu - angajari

Din fig. 4.14 se observa ca, într-o anumita perioada, salariul creste odata cu nivelul angajarii, asa cum arata dreapta w_N . Daca angajarea este la nivelul sau de echilibru neoclasic N , nivelul salariului, în aceasta perioada, este egal cu salariul din perioada precedenta. Curba w_N se deplaseaza în timp, daca angajarea difera de nivelul angajarii totale N . Daca, în aceasta perioada, N depaseste nivelul N , curba w_N se va deplasa în sus, la w_N  în perioada urmatoare.

Se poate formula concluzia ca schimbarile în cererea agregata, care modifica rata somajului în perioada curenta, vor avea efecte asupra salariilor în perioada urmatoare si ca, deci, ajustarea are loc în timp, la o modificare a nivelului angajarilor.

Rigiditatea, într-o anumita masura, a salariilor, este determinata, în primul rând, de faptul ca pe piata muncii salariile se negociaza la perioade mai mari de timp, pe baza unor contracte, ceea ce da stabilitate relatiilor dintre firme si salariati. Frecventa cu care salariile, ca si preturile, se ajusteaza depinde de stabilitatea nivelul productiei. Firmele stabilesc, pentru fiecare perioada, atât nivelul angajarilor, cât si salariul, inclusiv sporul de salariu pentru munca suplimentara.

Daca cererea globala creste, atunci si cererea de munca sporeste, iar la urmatorul termen de negociere a salariilor, lucratorii solicita salarii marite. Ajustarea salariilor va atrage, dupa sine, ajustarea preturilor. Procesul de ajustare a salariilor si a preturilor, continua pâna când economia ajunge la punctul de echilibru Eq , corespunzator angajarii depline N

Datorita faptului ca salariile sunt stabilite pentru o perioada de timp si ca ajustarea lor este blocata atunci, se genereaza tipul gradual de ajustare a salariilor si a productiei, lucru confirmat în economia reala.

Relatia dintre nivelul ajustarii N si nivelul productiei Y, poate fi exprimata cu ajutorul functiei de productie:

Potrivit ecuatiei (4.38), productia Y este proportionala cu munca N si cu productivitatea muncii a , care se presupune a fi constanta. În realitate, productivitatea muncii se modifica. Pe perioade lungi, tinde sa creasca, ca urmare a inovatiei, a specializarii lucratorilor si a înzestrarii tehnice superioare a muncii. În plus, productivitatea munci se schimba de-a lungul ciclului economic: începe sa scada în pragul unei recesiuni si creste la începutul redresarii.

Evolutia productivitatii influenteaza salariile, costul si pretul. Daca notam pretul cu p costurile materiale medii, inclusiv profitul unitar, cu M a , si costurile salariale medii cu w a , atunci pretul produsului este:

Raportul M a poate fi exprimat cu ajutorul unui coeficient de multiplicare a cheltuielilor salariale, Z , si, în acest caz, ecuatia (4.39) devine:

Firmele stabilesc pretul ca un multiplu Z al costului muncii. Excedentul de pret, peste costul muncii, acopera costul altor factori de productie (capitalul, materiile prime) si include profitul normal al firmei.

Din functia de productie (4.39), relatia pret - cost (4.40) si curba Phillips (4.37), rezulta ca nivelul pretului este proportional cu salariul (din ecuatia 4.40), dar salariul actual este legat, prin curba Phillips (4.37), de nivelul angajarii si de salariile trecute. Pentru a obtine o expresie care sa reflecte legatura dintre nivelul preturilor si cel al angajarilor, înlocuim, în ecuatia (4.40), valoarea salariului din (4.37):

Daca p Z) a w₀ , atunci ecuatia (4.41) se poate scrie sub forma:

Din ecuatia (4.38) am observat ca nivelul productiei este proportional cu angajarea si, deci, Y = a N , respectiv, N = Y a . În mod similar, se deduce ca N Y a si N₁ = Y₁ a . Înlocuind aceste valori în (4.42), se obtine:

Daca notam raportul q Y cu l , ce reflecta legatura dintre angajari si salarii, atunci ecuatia devine o expresie pentru curba ofertei agregate:

Ecuatia (4.44) exprima cresterea preturilor odata cu nivelul productiei, deoarece o productie sporita implica o crestere a angajarilor si o diminuare a somajului. Aceasta situatie se reflecta prin cresterea costurilor, ca urmare a sporirii salariilor. Însa, orice firma va acoperii cresterea de salariu si de costuri prin sporiri ale preturilor si, de aceea, preturile cresc odata cu productia.

Când somajul este ridicat, preturile curente sunt mai mici decât preturile din perioada anterioara, iar, la nivele mai ridicate ale productiei se va ajunge la un surplus de angajari si preturile curente vor fi mai ridicate decât cele din perioada anterioara.