Piata valutara - cadru general
Piata valutara internationala: definire, factori de influenta
Piata valutara nationala: organizare, participanti, operatiuni
Piata eurovalutelor
Piata valutara poate fi definita ca ansamblul de relatii care se formeaza la nivel national sau international intre diferitele institutii nationale sau de vocatie internationala, intre persoane fizice sau juridice, angajate in operatiuni valutare a caror sfera de desfasurare, derulare depaseste sau nu cadrul national.
Notiunea de piata valutara reprezinta un termen generic, intrucat ea este constituita, pe de o parte, din piete internationale, piete care, fiecare in parte, au specificul lor, de neconfundat, iar, pe de alta parte, au la baza existentei si functionarii lor pietele nationale.
Se considera ca principale componente ale pietei valutare internationale: piata valutara internationala, piata monetara internationala (piata eurovalutelor). Deseori, atat in practica, cat si in literatura, se utilizeaza termenul de europiata, in sfera caruia sunt incluse toate operatiunile efectuate in eurovalute, (cuprinzand trei segmente: piata eurovalutelor, piata eurocreditelor si piata euroobligatiunilor). Aceasta structurare a pietei valutare internationale reprezinta o abordare la un moment dat, intr-o lume in plina miscare. Analiza pe termen lung a evolutiei pietei valutare internationale releva permanente mutatii aparute in configuratia sa.
Un exemplu, il constituie piata aurului care, ani de-a randul, a jucat un rol insemnat in ansamblul pietei valutare, dar a carei importanta s-a diminuat o data cu procesul demonetizarii aurului sau aparitia si dezvoltarea plina de neprevazut a europietei dupa cel de-al doilea razboi mondial.
Piata valutara internationala: definire, factori de influenta
Desfasurare schimburilor economice internationale, in etapa actuala, este de neconceput fara apelul la operatiunile specifice pietei valutare internationale. In primul rand relatia de credit este limitata de fondurile de care dispune unul din cei doi parteneri si pe care le poate imobiliza pe o perioada de timp.
Din acest punct de vedere, relatiile de credit international sunt determinate de potentialul financiar al statelor participante la schimburile economice internationale si de legislatia din fiecare tara, care poate fi mai mult sau mai putin restrictiva, piata monetara si de capital nationala fiind prima sursa de mobilizare a fondurilor pentru dezvoltarea unei relatii de credit international.
2.3. Piata valutara nationala: organizare, participanti, operatiuni
1. Organizarea pietei valutare. In cadrul tarilor cu valuta convertibila, initial, piata valutara nationala deservea prioritar nevoile pe structuri de valute, determinate de relatiile economice si financiare internationale ale rezidentilor. Formarea de puternice centre financiare a determinat ca bancile situate in aceste zone sa inceapa sa efectueze vanzari si cumparari de valuta si in numele unor persoane, institutii, guverne, banci straine de tara in care se efectuau tranzactiile. In cadrul pietelor nationale pot exista unul sau mai multe orase in care sunt efectuate astfel de operatii.
Cu toate acestea, numai unele centre sunt "consacrate" la nivel international atat prin diversitatea operatiunilor, cat si prin amploarea acestora: Zürich, Londra, Paris, New York, Singapore, etc.
Piata valutara internationala, desi structurata pe pietele valutare nationale, este clar delimitata de acestea. Principala deosebire consta in faptul ca, in timp ce pe piata valutara nationala, bancile efectueaza vanzari si cumparari de valute numai contra moneda nationala, in cazul pietei valutare internationale, aceleasi banci deruleaza tranzactii avand ca obiect o valuta care este straina, atat pentru ele, cat si pentru solicitantul operatiunii. Acestei deosebiri i se adauga si faptul ca pe piata valutara nationala cursul ramane neschimbat pe parcursul unei zile de lucru bancare (exceptie fac zilele de mari tensiuni valutare, cand operatiunile pot fi chiar sistate), in timp ce pe piata valutara internationala, cursul la care se efectueaza operatiunile este intr-o permanenta miscare.
Aceasta dubla legatura constituie suportul concentrarii interventiilor pe piata valutara internationala de catre autoritatile monetare apartinand diferitelor piete valutare nationale.
2. In cadrul unei piete valutare nationale constituite ca centru al pietei valutare internationale, apar trei elemente:
a) participantii
b) institutiile participante
c) institutiile de supraveghere a pietei
a) Participantii sunt formati din totalitatea firmelor, bancilor, institutiilor, persoanelor fizice si juridice etc din tara respectiva sau din alte tari care ordona, direct sau prin intermediari, efectuarea de catre institutiile specializate a operatiunilor de vanzare cumparare de valute in numele lor.
b) Institutiile specializate cuprind, intotdeauna, bancile specializate in astfel de operatii si unele cazuri, acolo unde exista, si bursele si agentii de schimb valutar. La nivelul acestor institutii se concentreza zilnic cererea si oferta de valute prin comenzile interne si internationale de schimb valutar adresate acestora. Atat numarul institutiilor, cat si structura de organizare si functionare a pietelor valutare difera de la tara la tara.
c) Institutiile de supraveghere au un dublu rol: pe de o parte urmaresc promovarea unei anumite politici valutare, in special in domeniul cursului valutar, iar pe de alta parte, asigura o jonctiune potrivit intereselor nationale, intre tendintele pe plan international ale evolutiei monedei nationale si politica valutar-nationala. Indiferent de modul de organizare a supravegherii pietei la nivelul tuturor pietelor nationale se regasesc intotdeauna cel putin doua institutii: banca centrala si un oficiu privind culegerea informatiilor din intreaga lume.
3. Operatiuni specifice pietei valutare. In principiu, derularea unei operatiuni pe piata valutara presupune urmatoarele:
- existenta unui disponibil (in cont sau numerar) exprimat intr-o valuta
- titularul acestuia solicita unei institutii specializate vanzarea (V) sumei respective si cumpararea (C) unei sume echivalente exprimata in alta valuta;
- vanzarea-cumpararea este efectuata la cursul pietei, in acel moment sau la cursul la termen;
- institutia specializata va prelua suma din contul titularului si ii va vira acestuia suma echivalenta in valuta solicitata.
Desigur, cele prezentate sunt mult simplificate. In practica, tipurile de operatiuni efectuate pe aceasta piata sunt foarte diverse, putandu-se realiza operatiuni combinate, cu un grad de complexitate mare.
Datorita amploarei operatiunilor si caracterului lor confidential, este foarte dificil, practic imposibil, a se face o delimitare cantitativa intre diferitele tipuri de operatiuni.
Operatiunile la vedere se particularizeaza prin faptul ca miscarea in conturi a valutelor are loc rapid, intr-un interval de 48 de ore (2 zile bancare lucratoare). Pentru o operatiune de vanzare cumparare de valute, negociata miercuri, virarea sumelor in conturi are loc vineri. Aceste opratiuni sunt efectuate la cursul zilei, denumite cursuri la vedere (spot).
In cazul operatiunilor la termen, virarea in conturi a sumelor care au facut obiectul vanzarii-cumpararii are loc intr-un interval mai mare de 48 de ore, dar nu poate depasi un an. Caracteristic acestor operatiuni este faptul ca, desi virarea valutelor dintr-un cont in altul se face dupa un interval de timp, (1,2,3,4 luni), cursul de preschimbare a unei valute pe alta se stabileste anticipat in momentul negocierii tranzactiei. Acest curs este cunoscut sub denumirea de curs la termen-stabilit si publicat, ca atare, zilnic.
Operatiunile la termen pot fi simple (outright), cand se efectueaza o operatiune de vanzare-cumparare la termen singulara sau operatiuni la termen complexe (swap), cand vanzarea-cumpararea la termen este combinata cu vanzarea-cumpararea la vedere.
Operatiunile la termen sunt initiate de diferiti solicitatori, fie in scopul acoperirii riscului valutar ce ar putea sa apara prin variatia intr-un sens nedorit a monedei in care s-a incheiat contractul comercial international, fie in scop speculativ.
Posibilitatea combinarii, cu rezultate probabile, a cursurilor la vedere cu cele la termen si evolutia, probabila in timp, a cursurilor valutare au dus la utilizarea unor tehnici speculative, cunoscute sub denumirea de "ŕ la hausse" si "ŕ la baisse". Acestea sunt operatiuni speculative in timp.
Tehnica "a la hausse" se bazeaza pe probabilitatea ca , in perspectiva, cursul dintre doua valute sa se reprecieze in favoarea uneia care constituie pivotul operatiunii, iar tehnica "a la baisse" pe probabilitatea deprecierii valutei cu care se lucreaza. Diferenta dintre cursul la care s-a initiat operatiunea si cel la care s-a incheiat reprezinta castig sau pierdere, dupa cum estimarile privind evolutia raportului dintre cele doua valute s-au confirmat sau nu.
In momentele de tensiune valutara, ca urmare a influentelor unei multitudini de factori, intre cursurile inregistrate simultan de aceeasi valuta in diferite centre valutare pot apare diferente notabile si, de aici, posibilitatea de a dezvolta operatiuni speculative in spatiu. In etapa contemporana, a legaturii prin satelit, in "timp real", intre diferitele centre financiare, cursul unei valute in raport cu alta manifesta o puternica tendinta de apropiere, de aceea aceste diferente in conditii normale, sunt foarte mici. In principiu, aceste operatiuni constau in cumpararea unei valute pe o piata, la un curs si vanzarea ei, simultan, pe o alta piata, la un alt curs, diferenta constituind castigul.
Din anii 1980-1981 au inceput sa se dezvolte pe piata valutara si operatiuni cu Drepturi Speciale de Tragere (D.S.T.). In prezent, aceste operatiuni, care se fac numai la termen si exclusiv sub forma inregistrarilor in conturi, constau in vanzarea-cumpararea de D.S.T.-uri contra dolari, dar pot fi realizate si contra altor valute, pe perioade de pana la un an, in sume de pana la 40-50 milioane dolari.
Dezvoltarea, alaturi de operatiunile in devize, si a operatiunilor in D.S.T. se inscrie intr-un ansamblu de evenimente de pe piata valutara internationala si de masuri adoptate de F.M.I., al caror rezultat a fost, in general, promovarea efectuarii de operatiuni cu D.S.T. pe toate pietele (eurovalutelor, de capital).
In cadrul pietei valutare, principalii participanti la operatiunile la termen cu D.S.T., sunt, in primul rand, bancile care au active in D.S.T. (sau certificate de depozit exprimate in D.S.T.). In al doilea rand, sunt diferiti detinatori sau investitori in D.S.T. care utilizeaza piata la termen pentru a achizitiona sau vinde D.S.T. potrivit evolutiei dolarului pe piata. Astfel, un investitor care urmeaza sa primeasca fonduri in dolari peste doua luni si doreste sa le transforme in D.S.T., estimand o depreciere a dolarului in raport cu D.S.T., va cumpara la termen D.S.T. pentru a-si constitui depozitul si a obtine un curs avantajos, din punctul sau de vedere, intre dolar si D.S.T. Daca se estimeaza reprecierea dolarului, va cumpara dolari la termen contra D.S.T. Tranzactii la vedere, in sensul clasic (cum sunt cele dintre dolarul S.U.A. si marca vest-germana), nu exista in D.S.T. deoarece o plata comerciala nu poate fi facuta direct in D.S.T. Operatiunile la termen in D.S.T. au aparut, pana in prezent, doar in legatura cu scadenta unor instrumente nominalizate in D.S.T. (certificate de depozit) sau plata unor dobanzi in D.S.T. Toate tranzactiile in D.S.T. sunt efectuate prin intermediul unei valute de transmisie. Astfel, daca un deponent transfera un depozit in D.S.T., de la o banca la alta, prima banca restituie deponentului contravaloarea in dolari sau in alta valuta a depozitului in D.S.T., care este transferata la o a doua banca, unde constituie din nou un depozit in D.S.T. Exista o singura exceptie - tranzactiile cu euroobligatiuni efectuate la Bruxelles (prin Eurochar) - prin care este posibila decontarea cumparatorilor si vanzatorilor de efectuat in D.S.T. (obligatiuni), ambele denominate in D.S.T.
In sfarsit, o alta mutatie aparuta in spatiul pietei valutare internationale o constituie aparitia si dezvoltarea operatiunilor optionale cu devize - ca o piata la termen specifica.
Operatiunile pe piata valutara se fac numai in valute convertibile, iar dintre acestea, numai un numar relativ redus (10-15) formeaza obiectul activitatii zilnice si al cotarii directe. Desigur, se poate lucra si cu valute convertibile cu o importanta mai mica in derularea tranzactiilor internationale, dar, acestea, intamplator si la solicitarea clientilor.
Introducerea cursurilor valutare fluctuante a determinat aparitia unor noi fenomene pe piata valutara comparativ cu perioadele anterioare. Printre cele care au o influenta negativa asupra echilibrului pietei pot fi amintite:
- concentrarea sporita a activitatii pe piata operatiunilor cu plata la vedere;
- reducerea vizibila a profunzimii pietei, respectiv a capacitatii acesteia de a absorbi importante fluxuri de schimb valutar, fara a produce dezordini, chiar si numai temporar;
- responsabilitatea tot mai mare ce revine bancilor specializate in activitatea de schimb valutar, ca urmare a dezvoltarii rapide a sistemului de comunicare la nivel international, ele fiind cele care fac o triere a informatiilor primite si, in consecinta, adopta decizii in orientarea cursului la care vor lucra;
- confuziile facute de unele banci care, beneficiind de mijloace rapide de comunicare, influenteaza piata pornind de la date eronate, ulterior neconfirmate de evenimentele reale;
- unele banci mari americane, vest-europene si japoneze, prin amploarea operatiunilor de schimb valutar, concentrate de ele, pot domina piata valutara, marindu-i, in acelasi timp, gradul de instabilitate;
- reactiile pietei valutare la diferite evenimente economice, dar mai ales politice au devenit foarte puternice, determinand, deseori, statele sa procedeze la modificari de politica monetara si valutara,care, in alte conditii, nu ar fi fost necesare.
In ansamblul pietei valutare, piata valutara internationala ocupa un loc deosebit, prin rolul de "convertitor" pe care il joaca fata de celelalte piete, in sensul ca, prin capacitatea de a preschimba rapid si in orice suma o valuta pe alta, da suplete, flexibilitate si permeabilitate pietelor internationale.
Importanta pietei valutare decurge si din faptul ca fiind prima piata care asigura "trecerea" fondurilor de pe o piata pe alta, dintr-o tara in alta, ea polarizeaza o suita de influente pe care, apoi, le reflecta asupra diferitelor economii nationale sau asupra economiei mondiale in ansamblu. Din acest punct de vedere este cea mai "sensibila" piata la evenimentele politice, sociale, monetare din diferite tari sau pe plan international.
2.4. Piata eurovalutelor
Dezvoltarea economica a statelor a determinat inca din secolul al XIX-lea aparitia si formarea pietelor monetare nationale. La nivelul unor banci din cadrul unei tari au aparut disponibilitati temporare de fonduri, in conditiile in care, la nivelul aceleiasi tari, alte banci erau in cautare de fonduri. Primele au inceput sa le imprumute pe celelalte. In marile centre financiare care s-au dezvoltat la inceputul secolului al XX-lea - Londra, Paris, Berlin, Zürich, New York etc - numarul bancilor dispuse sa ofere fonduri sau in cautare de fonduri a crescut atat datorita cresterii numarului lor, cat si volumului operatiunilor. In aceste conditii devenea din ce in ce mai dificil sa se contacteze doua institutii interesate: una care sa ofere fonduri si alta care sa aiba nevoie de fonduri. Astfel, au aparut firme sau persoane specializate cu rolul de intermediari intre cei ce erau in cautare de fonduri si cei ce ofereau fonduri. Asa s-au format pietele monetare nationale in diferite tari.
Desi aparitia si dezvoltarea pietei monetare a fost determinata, printre altele, de existenta simultana a unor disponibilitati si nevoi temporare de fonduri, aceasta piata este delimitata, in primul rand, de intervalul de timp pentru care sunt date si luate cu imprumut fondurile.
Piata monetara cuprinde relatiile care se formeaza in domeniul atragerii si plasarii pe termen scurt pana la un an. La baza dezvoltarii acestor relatii pot sta anumite reglementari, mai mult sau mai putin restrictive, sau cutume. Indiferent de modalitatea de reglementare a operatiunilor pe piata monetara, desfasurarea activitatilor este, de regula, sever urmarita de bancile centrale, constituind o componenta a politicii monetare si financiare din tara respectiva.4
Pietele monetare nationale au un rol deosebit in finantarea pe termen scurt a intregii activitati economice dintr-un stat, inclusiv a schimburilor cu strainatatea ale firmelor de pe teritoriul sau. In esenta, institutiile sau persoanele specializate - banci, brokeri - atrag , sub forma depunerilor, fondurile disponibile pe termen scurt si, in paralel, acorda credite pe termene, de regula, pana la un an. Tot in cadrul acestei piete, sunt efectuate operatiuni cu active financiare cu scadente scurte (titluri de credit- cambii, bilete la ordin, bonuri de tezaur, certificate de depozit si alte efecte). In cadrul acestei piete sunt incluse operatiunile de scontare si rescontare a titlurilor de credit si asigurarea, in acest mod, a unor fonduri lichide inainte de scadenta firmelor participante la schimburile internationale.
Organizarea si functionarea pietelor monetare nationale, desi bazate pe aceleasi principii, difera de la tara la tara.
Pe structurile nationale s-a dezvoltat piata monetara internationala, ca piata ce functioneaza in paralel cu pietele monetare nationale. Din acest punct de vedere, firmele amplasate in tari in care s-au constituit centre financiare apartinand pietei monetare internationale pot dezvolta, in paralel, operatiuni, atat pe piata monetara nationala, in conditii de dobanda si obtinere de fonduri potrivit reglementarilor nationale, cat si pe piata monetara internationala unde functioneaza alte reguli si
exista alte niveluri ale dobanzilor. Pentru firmele straine, accesul, de regula, este limitat la piata monetara internationala din aceste centre sau din altele.
Departajarea prezentata are importanta deosebita in contractarea importurilor pe credit pe termen scurt. Pentru aceeasi marfa, posibil de procurat din doua sau mai multe tari, sansa de a obtine un pret mai redus este mai mare in tara in care dobanda pe piata monetara nationala este mai mica, deoarece firma se refinanteaza - isi reintregeste fondurile imobilizate in marfa vanduta pe credit - la nivelul dobanzilor de pe aceasta piata.
Privita in evolutia sa istorica, se poate aprecia ca pana in 1914, piata monetara internationala era deosebit de activa, atat in domeniul operatiunilor la vedere, cit si la termen. Cele doua razboaie mondiale si criza din 1929-1933 au dus, pe de o parte, la fractionarea pietei, iar, pe de alta parte, la ingustarea ei prin masurile restrictive privind regimul valutar si circulatia capitalurilor adoptate de majoritatea statelor.
Dupa cel de-al doilea razboi mondial, tarile capitaliste au fost antrenate, in mod firesc, in procesul reconstructiei si dezvoltarii economice. Paralel cu acest proces, a existat preocuparea pentru reactivarea pietei monetare internationale, ca modalitate suplimentara de atragere si plasare a fondurilor disponibile pe termen scurt, la nivelul mai multor tari.
In anii 1947-1953, diferite tari vest-europene au inceput, pe rand, in functie de conditiile economice si financiare, sa redeschida pietele de schimb valutare si sa avanseze treptat operatiuni specifice pietei monetare. Astfel, s-a ajuns ca, in anii 1955-1958, conditiile de functionare ale pietei monetare sa fie sensibil asemanatoare cu cele dinaintea celui de-al doilea razboi mondial. Adoptarea de catre principalele state capitaliste vest-europene a unor masuri care, in ultima instanta, au redus restrictiile monetare si au liberalizat circulatia capitalurilor, a determinat ca piata monetara internationala sa dobandeasca noi dimensiuni, iar evolutia sa ulterioara sa capete o configuratie noua, de necomparat cu nici o perioada anterioara.
Piata monetara internationala, ca notiune generica, reprezinta ansamblul institutiilor, reglementarilor (scrise sau nu) si a relatiilor care iau nastere in procesul atragerii si plasarii fondurilor disponibile si necesare la nivel international (intre tari) pe termen scurt ( pana la un an). Piata monetara internationala inglobeaza, asadar, toate pietele monetare nationale, pe care sunt permise astfel de operatiuni, in interdependenta lor. In ultimii treizeci de ani, notiunea de piata monetara internationala este tot mai frecvent inlocuita cu piata eurovalutelor. Aceasta denumire isi are originea in faptul ca in cadrul pietei monetare internationale au aparut, s-au dezvoltat si apoi au devenit dominante operatiunile cu eurovalute. In etapa actuala, operatiunile de atragere si plasare a fondurilor pe termen scurt se desfasoara atat in sens clasic, cand o tara initiaza astfel de operatiuni cu o alta tara in moneda uneia dintre ele, cat mai ales in eurovalute, aceste operatiuni fiind specifice pietei eurovalutelor, socotita una dintre cele mai mari piete monetare din lume.
Factorii care au determinat aparitia eurovalutelor
Factorii care au determinat aparitia eurovalutelor si a pietei acestora sunt, deopotriva, de origine politica, economica si monetara.
Primul moment poate fi legat, dupa unii autori, de razboiul din Coreea cand U.R.S.S., de teama unui embargo asupra dolarilor pe care ii avea depozitati in cont la bancile americane, a decis mutarea acestor disponibilitati in Europa la o banca din Paris. Dupa alti autori acest fenomen s-ar datora faptului ca in timpul celui de-al doilea razboi mondial, disponibilitatile in dolari ale U.R.S.S. la bancile americane fiind blocate temporar de catre Oficiul Bunurilor Straine, Uniunea Sovietica a procedat, dupa razboi, la adoptarea unei formule prin care sa apere acesti dolari de controlul S.U.A. Formula gasita a fost depozitarea dolarilor la o banca din Paris. Se apreciaza ca acestia au fost primii eurodolari.
O data cu criza Suezului (1956), Anglia a instituit o serie de reglementari severe prin care limita utilizarea creditelor in lire sterline in operatiunile de import-export la care ea nu era parte contractanta. Drept urmare, a aparut o supracerere de lire sterline care nu se aflau sub controlul guvernului britanic. Aceasta situatie a determinat tot mai multe tari sau firme sa-si depoziteze lirele sterline la alte banci, in Europa continentala. In felul acesta au aparut eurolirele sterline sau eurosterlinele.
Evenimentele anilor 1967-1969, in care au avut loc importante devalorizari si revalorizari de monede, au determinat puternice miscari speculative de capital cu monedele in proces de revalorizare, respectiv spre marca vest-germana. In scopul franarii acestor tendinte, Bundesbank (Banca Centrala a R.F.G.) a adoptat masuri restrictive privind plata de dobanzi la depozitele in marci vest-germane (existente la banci din R.F.G.) care apartinea nerezidentilor. Efectul a fost tendinta de a depozita marcile vest-germane la banci din afara R.F.G. in scopul incasarii de dobanzi superioare. Astfel, au aparut euromarcile.
Un fenomen similar, respectiv interdictia Elvetiei de a se plati dobanzi la depozitele in franci elvetieni depusi la bancile din Elvetia de nerezidenti a dus la depozitarea francilor elvetieni in afara Elvetiei, ceea ce, in final, a determinat aparitia eurofrancilor elvetieni etc.
Analiza modului in care au aparut si s-au dezvoltat eurovalutele releva in primul rand, faptul ca, cel putin teoretic, orice valuta convertibila poate fi eurovaluta. In etapa actuala, prin notiunea de eurovaluta se intelege acele depozite monetare, exprimate intr-o valuta convertibila, depuse de proprietarii lor la o banca situata in afara teritoriului sau jurisdictiei tarii de origine a monedei depozitate. Cu toate acestea, nu toate valutele convertibile pot fi si eurovalute. Practic, s-au impus ca eurovalute acele valute convertibile care au o viata activa, participa intr-un volum important pe piata valutara, sunt utilizate preponderent in comertul international si nu sunt afectate in circulatia lor (la intrarea ti iesirea din tara de origine) de masuri de control valutar sau de miscare a capitalului, deosebit de restrictive din partea tarii de origine a monedei.
Principalele eurovalute in etapa actuala sunt: dolarul S.U.A., lira sterlina, dolarul canadian, guldenul olandez, francul elvetian, marca vest-germana, francul francez, lira italiana si yenul japonez.
In ansamblul eurovalutelor, un loc predominant il ocupa eurodolarii (peste 70%), ceea ce determina ca de multe ori, europiata sa fie identificata cu piata eurodolarilor. Ponderea importanta a eurodolarilor in ansamblul europietei isi are izvorul, pe de o parte, in modul in care s-a nascut sistemul monetar international postbelic, iar, pe de alta parte, in evenimentele aparute pe piata internationala in jurul anilor '70.
Afluxul masiv de dolari spre Europa s-a datorat, in principal, deficitului permanent al balantei de plati americane, care a determinat expansiunea utilizarii dolarului in relatiile de plati si comerciale internationale; discrepantei aparute, dupa anii 1961-1962 si 1966-1968, intre nivelul dobanzilor platite de bancile americane pentru depozitele in dolari constituite in cadrul lor si nivelul dobanzilor practicate pe piata europeana; cresterii bruste a pretului petrolului, care a avut ca efect acumulari masive de dolari de catre tarile exportatoare de petrol si preferinta acestora de a-i depozita pe europiata etc.
Sintetic, aparitia si dezvoltarea pietei eurovalutelor a fost determinata, in principal, de cautarea si gasirea unei formule prin care detinatorii diferitelor valute, prioritar utilizate in tranzactiile internationale, sa se sustraga reglementarilor si controlului exercitat de bancile centrale sau guvernele tarilor de origine a valutelor respective si, in acelasi timp, de dorinta detinatorilor de a fructifica, cat mai convenabil, fondurile prin dobanda pe care o puteau obtine.
Acesti factori au determinat, intr-o etapa initiala, plasarea prioritara a fondurilor in tari din Europa, iar valutelor utilizate, in aceste conditii, li s-a adaugat prefixul "euro". Ulterior, au aparut si alte centre situate in alte zone geografice decat Europa. In aceste centre au luat fiinta agentii sau filiale ale bancilor din diferite tari sau centre financiare, dar care, desi erau legate de banca respectiva, nu erau supuse acelorasi reglementari ca aceasta. In felul acesta scapau de sub incidenta controlului guvernului statului unde era amplasata banca "mama". Aceste centre, denumite "off shore" s-au dezvoltat in diferite puncte ale globului, unele dintre ele devenind centre financiare internationale.
Valutele depozitate si operatiunile derulate in aceste centre au caracteristicile specifice eurovalutelor si europietelor, ca atare termenul de "euro" s-a extins, iar acceptiunea data acestuia, in etapa actuala, se refera prioritar la caracteristica operatiunii si nu la locul unde se efectueaza.
O particularitate in demarcarea valutelor depozitate pe o piata decat piata tarii de origine a monedei o constituie valutele depozitate in centre financiare din Asia de Est- Singapore, Hong Kong, Tokyo- care sunt denumite si asiavalute. Piata asiavalutelor a inceput sa functioneze in 1968, Singapore fiind principalul centru financiar din aceasta zona (al treilea ca importanta, incepand din 1981). Firesc, poate, Tokyo ar fi trebuit sa fie principalul centru financiar din zona, dar politica restrictiva a guvernului japonez in domeniul valutar si, in special, al miscarilor de capital a impiedicat dezvoltarea in acest sens a capitalei Japoniei.
Cele mai importante centre ale europietei sunt Londra- principalul centru pentru eurodolari, Paris, principalul centru pentru eurosterline, Zürich, Frankfurt pe Main, Bruxelles, Amsterdam, Stockolm, Toronto, Singapore, Hong Kong, iar, din decembrie 1981, si New York.
Atat notiunea de eurovaluta, cat si cea de centru al europietei au o semnificatie relativa si dinamica, in sensul ca permanent apar noi centre sau valute capabile sa joace acest rol, se consolideaza sau isi pierd din importanta altele. Abordarea este deci valabila doar pentru perioada care se ia in consideratie.
Operatorii pe o europiata sunt, de regula, bancile comerciale situate in tara acceptata pe plan international ca centru al europietei. Aceste banci pot fi nationale (deci sub controlul rezidentilor) sau sucursale si filiale ale unor banci straine (banca care are sediul central intr-o alta tara), dar acestea nu sunt considerate ca facand parte din sistemul bancar al tarii respective. Acea parte din sistemul bancar al unei tari, care este angajata in operatiuni ale europietei, este delimitata de restul sistemului bancar national prin termenul "sistemul de europiata" al tarii respective.
Operatiuni specifice pietei eurovalutelor
In sistemul europietelor sunt antrenate peste 2000 de banci, iar numarul lor creste anual in medie cu 60-70. Aceste banci se dezvolta, ca parti integrate simultan pietelor nationale (ale tarilor carora le apartin) si ale europietelor, in cazul in care sunt situate geografic (sau legate) intr-un centrru financiar international.
Datorita acestei "dualitati" a activitatii bancare si a impletirii dintre ele, delimitarea operatiunilor pe europiete de restul operatiunilor bancare internationale a cunoscut mai multe acceptiuni. Astfel, dupa unii autori, insasi derularea unei operatiuni cu o valuta depozitata in alta tara decat cea de origine (deci eurovaluta) genereaza o operatiune pe europiata. Dupa altii, operatiunea trebuie sa cuprinda doua laturi- depozitarea si utilizarea depozitului pentru creditare. O alta categorie de autori afirma ca sunt necesare doua conditii: valuta utilizata sa fie straina in raport cu tara in care se desfasoara operatiunea si nici una din partile contractante sa nu fie rezidenta a tarii emitente a valutei utilizate in operatiune.
In aceste delimitari ale operatiunilor efectuate pe piata eurovalutelor, criteriul principal este originea valutei, care trebuie sa fie "terta" pentru ambii participanti. Modul in care au evoluat operatiunile pe europiete a demonstrat ca luarea in considerare a acestui criteriu- originea valutei- nu este de natura sa delimiteze strict operatiunile pe europiete de operatiunile internationale traditionale ale bancilor care opereaza simultan in cele doua zone.
Sunt socotite operatiuni specifice europietei depozitele in euromarci la o banca sau firma din Germania, la o banca din Londra, sau creditele in euromarci pe care institutii din Germania le pot procura de pe o piata, de exemplu, din Luxemburg etc. In ultimii ani ai deceniului opt, s-a observat ca anumiti participanti pe piata eurovalutelor sunt rezidenti ai tarii unde este plasat centrul financiar (rezidenti luxemburghezi participa pe piata Luxemburgului, depozitand sau luand credite in eurofranci luxemburghezi).
In tesatura operatiunilor efectuate de o banca, simultan in cele doua zone, s-a cautat un criteriu de delimitare. Cel gasit a fost dobanda. In mod unanim este acceptata ideea ca, la o analiza detaliata a dimensiunilor reale ale europietei, singurul criteriu semnificativ este cel al dobanzii varsate sau percepute pentru operatiunea efectuata. Operatiunile pe europiete sunt remunerate la dobanzi a caror baza de formare este diferita de cea nationala, iar toate celelalte operatiuni cu valute, care intra in larga categorie a operatiunilor bancare internationale "traditionale", sunt remunerate la dobanzi, in esenta, determinate pe pietele monetare si financiare ale tarilor emitente ale monedei.
Sintetizand cele prezentate, se poate considera ca o operatiune apartine europietei in masura in care: valuta utilizata este straina in raport cu tara unde are loc operatiunea (dar nu exclusiv); nici una din partile contractante nu este rezident al tarii emitente a monedei utilizate (dar nu exclusiv) si operatiunea este remunerata la dobanda specifica europietei.
Pentru o tara care nu este centru financiar international, iar moneda sa nu este utilizata in relatiile de plati si financiare internationale, raporturile cu europiata sunt relativ simple si cuprind operatiunile de depozitare si creditare efectuate in eurovalute, de regula, valute "terte" pentru ambele tari participante.
De exemplu, o banca sau o firma din Mexic (tara A) poate depozita o parte din marcile vest-germane pe care le detine pe piata americana (tara B). Marcile vest-germane utilizate sunt euromarci si sunt valuta "terta", deci straina, atat pentru Mexic, cat si pentru S.U.A. Aceeasi tara A poate lua un credit in euromarci de pe piata tarii B. In ambele cazuri, operatiunile sunt remunerate la dobanda europietei.
In cazul in care o tara este centru al europietei si valuta sa joaca un rol de eurovaluta, sistemul legaturilor sale capata o amploare deosebita. In cadrul sistemului bancar national, pe segmentul sistemul europietei tarii respective se stabilesc patru planuri de relatie.
a.operatiuni in interiorul tarii, in eurovalute intre banci care formeaza europiata interbancara a tarii respective (pct.1);
b.operatiuni tot in interiorul tarii, dar intre banci si firme si alte institutii nebancare, operatiuni efectuate tot in " terte " valute (pct. 2 si 3);
c.relatii ale tarii respective cda centru al europietei cu alte centre ale europietei, operatiunile putand fi efectuate in valute " terte " ( pct. a,b,e,f) sau in moneda nationala a uneia dintre tari (c,d,g,h) dar remunerate cu dobanda europietei;
d.operatiuni efectuate cu tari situate in afara europietei (pct.b si f), deci care nu sunt constituite ca centru al europietei.
Privite in ansamblul lor, operatiunile pe europiata se pot realiza prin doua sisteme de legaturi: de la banca la banca ( sistem interbancar, respectiv o banca solicita altei banci un credit sau realizeaza un depozit in eurovaluta si de la sector nebancar (firme comerciale , financiar, de asigurari, transporturi, etc) Caracteristic operatiunilor derulatee pe europiata este faptul ca intotdeauna una dintre parti (indiferent de pozitia de creditor sau debitor) este o banca.
Astfel, participantii pe europiata pot fi bancile comerciale, bancile centrale, institutii financiare, specializate, organisme si banci regionale si internationale (de exemplu, Banca Reglementelor Internationale), corporatii multinationale, firme comerciale si persooane particulare. Datorita faptului ca sumele rulate pe aceasta piata au ca minima de masura milionul de unitati monetare, valoarea operatiunilor angajate fiind multiplii ai acestuia, are loc, in fond, o limitare indirecta a participantilor.
In termeni concreti, sursele care alimenteaza piata eurovalutelor in etapa actuala au ca origine : deficitul balantei de plati a S.U.A.; politicile monetare ale statelor a caror valuta are rol activ pe europiata, prin care se liberalizeaza sau se restrange circulatia caputalurilor exprimate in moneda proprie; preocuparea tot mai intensa a bancilor centrale de a-si fructifica rezervele valutare pe aceasta piata; fenomenele de instabilitate valutar - financiara care duc la migrari de fonduri intre piete, unele perturbari in alte compartimente ale economiei mondiale ( criza petrolului) etc.
Sursa specifica de alimentare este capacitatea europietei de a se automultiplica, de a autogenera fonduri. Creditele in eurovalute acordate de banci sunt utilizate pe aceasta piata, care devin din nou o baza pentru acordarea de noi credite in eurovalute. Dupa unii autori, aceasta capacitate de multiplicare poate atinge de 10 ori valoarea sursei originale.
Utilizarea acestor surse este destinata sa deserveasca, in primul rand, comertul international, in ansamblul sau, prin finantarile pe termen scurt, asigurand cresterea volumului total al creditului international si, in general, sporind lichiditatea internationala. Aceste fonduri mai pot fi utilizate pentru realizarea de investitii, pentru restructurarea disponibilitatilor valutare localizate la nivel bancar sau nebancar prin convertirea unor fonduri exprimate intr-o eurovaluta in fonduri exprimate in alta eurovaluta, pentru efectuarea unor operatiuni de acoperire a riscului valutar, precum si, dar nu in ultimul rand, in scop speculativ, obtinandu-se castiguri din diferentele de dobanda latermene diferite si la eurovalute diferite.
Operatiunile pe piata eurovalutelor se grupeaza , in principal, in doua mari categorii: operatiuni de depozitare ( plasare) si operatiuni de imprumut (atragere), ambele putand fi realizate pe termene foarte scurte si scurte.
Operatiunile de depozitare se refera la depozitele bancare constituite de diverse persoane fizice sau juridice la bancile care opereaza pe aceasta piata.
Depozitele pot fi la vedere , respectiv pentru o perioada nedeterminata, deponentul putand apela la ele oricand. Astfel sunt: depozitele in cont curent, deponentul putand sa-si retraga sumele depuse in orice moment; depozitele " call " care au ca rezultat alfaptului ca in unele tari este interzisa plata dobanzii pentru depunerile in cont curent, iar bancile, pentru a atrage clientii, isi asuma angajamentul ca, la sfarsitul zilei de lucru bancare, disponibilitatile, constituite peste un sold convenit al contului curent, sa le transfere automat intr-un cont, " call " existent la o filiala amplasata in afara teritoriului tarii respective, deci in afara legislatiei nationale ( eventual un centru " of shore " ) si in acest mod, sa poata oferi dobanzi etc.
O mare dezvoltare pe piata eurovalutelor o au depozitele la termen, sub forma depozitelor cu preaviz ( doua zile preaviz, sapte zile preaviz) in care caz, deponentul isi poate retrage fondurile preavizand banca in acest scop, si a depozitelor delimitate in timp, cand deponentul isi constituie depozitul pe un anumit interval convenit: o zi (azi / maine, peste noapte, azi / poimaine), o saptamana, 1-12 luni.
In mod similar, in domeniul creditelor, piata eurovalutelor ofera credite de la o zi, o noapte, pana la un an. De mentionat, ca piata eurovalutelor constituie, in acelasi timp, suportul acordarii unor credite in alte spatii ale pietei valutare, cum este cazul pietei eurovalutelor,cum este cazul pietei eurocreditelor, sub forma liniilor de credit sau a creditelor automat reanoibile.
Dobanda pe piata eurovalutelor urmeaza, in principiu, ca tendinta generala, dobanda specifica valuteirespective pe piata nationala, dar este diferita de aceasta. Factori care influenteaza nivelul dobanzilor pe piata eurovalutelorsunt in principal: cererea si oferta de fonduri in ansamblul pietei, cererea si oferta pentru o anumita eurovaluta, tendinta cursului la vedere si la termen al valutei respective, taxa oficiala a scontului in tara de provenienta a eurovalutei.
Un loc aparte in ansamblul dobanzilor de pe piata eurovalutelor il detine rata dobanzii la deozitele (si creditele) reciproce pe care le constituie bancile londoneze intre ele. Aceasta dobanda, cunoscuta sub denumirea prescurtata de L.I.B.O.R. (London Inter Bank Offer Rate), reflecta sintetic nivelul dobanzilor pe pietele internationale ea insasi devenind apoi baza stabilirii ratelor dobanzilor pe europiata, in ansamblul ei.
In procesul stabilirii L.I.B.O.R., cel putin teoretic, nici o autoritate nationala sau internationala nu intervine intre bancile angajate in aceasta operatiune. Cu toate acestea, autoritatile monetare sau guvernele din tarile ale caror monede au un rol important pe europiata pot interveni indirect, influentand cererea si oferta de valute si, astfel nivelul dobanzii.
L.I.B.O.R., ca rata a dobanzii, este utilizata pe un segment relativ limitat al pietei, fiind rata minima a dobanzii utilizata intre bancile londoneze cu o bonitate de necontestat. Pentru alti clienti, rata dobanzii are la baza nivelul L.I.B.O.R. plus o marja mai mica sau mai mare, in functie de bonitatea partenerului. In evolutia dobanzilor la eurovalute se observa ca intre dobanda pe europiata la o valuta si dobanda pe piata monetara nationala a aceleiasi, valute exista o interdependenta; in sensul ca evolutia acestora are aceeasi traiectorie, fara insa ca modificarile sa fie de aceeasi amplitudine.
Amplificarea operatiunilor interbancare cu eurovalute a determinat ca si in alte centre sa se stabileasca astfel de dobanzi, denumite in functie de centrul in care sunt practicate: P.I.B.O.R. (Paris), F.I.B.O.R. (Frankfurt) etc. Pe plan international importanta lor nu poate fi insa asemuita celei pe care o are L.I.B.O.R.
Specific cotarii eurovalutelor este faptul ca nu cursul este dat (deci pretul la care se cumpara sau se vinde), ci data dobanzii, la care bancile sunt dispuse sa primeasca depozite (mai mica, pe care o platesc, scrisa prima) si sa acorde credite (mai mare, pe care o incaseaza, scrisa a doua).
Important din punct de vedere al operatiunilor specifice pietei eurovalutelor, este relatia de interdependenta dintre dobanda la eurovalute si cursul la termen al valutelor (respectiv, eurovalutelor), deoarece cumpararea si vanzarea de valute la vedere si la termen constituie o alternativa fata de posibilitatea plasarii sau atragerii unei sume exprimata in acea valuta de pe piata de pe piata eurovalutelor. Acest vector comun in evolutie este dat de supletea miscarii fondurilor dintr-un segment in altul al pietei valutare in ansamblu. De aceea, intre dobanda pe europiata la o valuta si cursul ei la termen exista o relatie stransa: intotdeauna o dobanda ridicata se reflecta pentru moneda respectiva printr-un curs la termen scazut.
Variabilitatea dobanzilor in timp, diferentierea lor pe valute si pe perioade au determinat amplificarea, in ultimii ani, a operatiunilor speculative (denumite si arbitraje de dobanzi).
Arbitrajarea de dobanda are in vedere obtinerea de castiguri din atragerea si plasarea de fonduri la dobanzi diferite. Ea poate fi initial "ŕ la hausse"- respectiv se apreciaza in perspectiva cresterea dobanzilor la depozitele intr-o valuta in raport cu dobanzile platite pentru alta valuta, si "ŕ la baisse", cand se apreciaza o scadere a dobanzilor la o valuta in raport cu alta. In principiu, operatiunile de arbitrajare de dobanda pot fi de doua feluri: depozite legate, atrase si plasate pe aceeasi perioada si depozite legate atrase si plasate pe perioade diferite.
Operatiunile cu depozite legate atrase si plasate pe aceeasi perioada pot fi realizate simultan- arbitrajare in spatiu-, doua banci platesc simultan dobanzi diferite pentru aceeasi valuta si aceeasi perioada sau pot fi realizate succesiv- arbitrajare in timp- initial, se atrag fonduri la o dobanda, apoi se plaseaza la alta dobanda.
Depozitele legate atrase si plasate pe perioade diferite se caracterizeaza prin atragerea unor depozite intr-o valuta pe un anumit termen si plasarea de depozite in aceeasi valuta, dar pe alte termene.
Si in cadrul unor astfel de operatiuni, pot fi efectuate operatiuni "ŕ la baisse" si "ŕ la hausse".
In situatia in care se prevede o crestere a dobanzilor, se atrag depozite pe termene lungi (la dobanzi mici) si se plaseaza pe perioade scurte (la dobanzi mari). Daca se prevede o scadere a dobanzilor, se procedeaza invers.
Aceasta tehnica, sta si la baza acordarii de catre banci a unor credite in eurovalute pe perioade mai mari de un an, cum este cazul celor apartinand pietei eurocreditelor.
Un loc important in ansamblul operatiunilor efectuate pe piata eurovalutelor il ocupa cele privind emiterea si negocierea instrumentelor financiare cu scadente scurte. Dintre acestea cele mai larg raspandite sunt certificatele de depozit si bonurile de tezaur.
In esenta, certificatul de depozit, asa cum reiese din denumire, este un inscris negociabil, care confirma depunerea unor fonduri exprimate intr-o anumita valuta, pe o durata de timp si la o dobanda prestabilite si mentionate in document. Detinatorul certificatului primeste, la scadenta, fondul depus si dobanda aferenta. Pe tot intervalul- de la emitere pana la scadenta-, el poate fi negociat (vandut altei persoane). Primele certificate de depozit au fost emise, la inceputul anilor 1960-1961, in S.U.A. in dolari. Ulterior (1966), au inceput sa fie emise si la Londra, in dolari si lire sterline, iar din 1980 si in D.S.T.5
Bonurile de trezorerie (bonuri de tezaur, certificate de trezorerie) sunt hartii de valoare emise de autoritatile monetare din diferitele tari si puse in vanzare in scopul de a atrage fonduri disponibile pe termen scurt de la banci, firme, particulari pentru acoperirea temporara a unor cheltuieli bugetare, de stat etc. Ele sunt purtatoare de dobanda si negociabile pe toata durata existentei lor.
2.4.3. Piata euroobligatiunilor
Aparitia si dezvoltarea operatiunilor in eurovalute, precum si introducerea impozitului de egalizare a dobanzii in S.U.A., care a avut ca efect reducerea plasamentelor straine pe aceasta piata, au condus la emisiunea de obligatiuni nominalizate in dolari, dar plasate pe alte piete decat cea americana.
Astfel, au aparut euroobligatiunile si, implicit, s-a format si structurat apoi piata euroobligatiunilor. Euroobligatiunile nu numai ca sunt plasate in afara tarii
debitorului, dar sunt nominalizate si in alta moneda decat moneda tarii creditoare.
Participantii pe piata euroobligatiunilor pot apare atat ca debitori, cat si ca creditori internationali, persoane fizice si juridice, companii, intreprinderi de stat sau private, state, corporatii multinationale etc. Accesul la aceasta piata este dat de standingul debitorului, al solicitantului de imprumut.
Zonele geografice din care provin solicitatorii, cat si numarul tarilor in care sunt lansate imprumuturi au cunoscut o permanenta sporire. Cele mai numeroase imprumuturi sunt lansate pe piata Elvetiei, Luxemburgului, S.U.A., Germania, iar in ultimii ani, si in Japonia. Cei ce mobilizeaza fonduri provin practic din toate zonele lumii, locul precumpanitor este insa detinut de tarile capitaliste dezvoltate, urmate de tarile in curs de dezvoltare si tarile europene.
Piata eurocreditelor
linia de credit, ca si in cazul liniilor de credit comerciale, este o intelegere intre banca si clientul sau bancar sau nebancar, prin care banca se angajeaza sa il imprumute succesiv pana la un plafon valoric prestabilit. Particularitatea consta in faptul ca angajamentul se poate incheia pe perioade ce variaza, de regula, intre 12 si 36 de luni, desi poate ajunge si pana la 5 ani. Pe intreaga perioada convenita, clientul poate trage din linia de credit sumele necesare platind dobanda numai pentru acestea. Pentru sumele neutilizate, care apar ca diferenta intre fondurile imprumutate si plafonul pana la care se poate imprumuta se plateste un comision de angajament, (0,5-0,7%), deoarece banca s-a angajat pe intreaga perioada sa-i tina fondurile la dispozitie.
Daca initial liniile de credit se acordau si se rambursau intr-o singura eurovaluta, in ultimul timp au aparut liniile de credit optionale, in cadrul carora fie acordarea, fie rambursarea, iar, uneori, ambele momente, sa permita debitorului optiunea pentru o eurovaluta dintr-un numar de eurovalute prestabilit;
- liniile de credit reinnoibile sau "revolving" sunt o varianta a liniilor de credit obisnuite, care se particularizeaza prin faptul ca pe intreg intervalul pentru care s-a convenit angajamentul, de regula 3-5 ani, debitorul poate rambursa fondurile imprumutate si apoi din nou sa se imprumute. In cazul rambursarii anticipate, comisionul de angajament este in continuare calculat inclusiv asupra sumei rambursate;
-creditele rotative ("roll-over") sunt acordate pe perioade mijlocii (3-5 ani) si lungi (6-10 ani). Creditul acordat, la intreaga valoare, in momentul negocierii lui este rambursat in rate trimestriale sau, cel mai adesea, semestriale carora li se aplica o dobanda variabila. Mecanismul isi are particularitatea in faptul ca fondurile acordate cu imprumut pe termen mijlociu sau lung sunt procurate de banca creditoare de pe piata eurovalutelor de la alte banci, sub forma creditelor atrase pe termen scurt, prin refinantare periodica la trei luni, sase luni sau chiar un an. Dezvoltarea operatiunilor pe aceasta piata a determinat ca fondurile derulate sa fie tot mai mari, depasind, in unele cazuri, capacitatea de creditare si, implicit, de asumare a riscurilor de catre o singura banca. Drept urmare, a inceput sa se dezvolte un nou tip de eurocredite, acordate aceluiasi debitor de mai multe banci constituite in sindicat, cunoscute sub denumirea de eurocredite sindicalizate.
Dificultatile financiare manifestate cu precadere dupa anii '80 in randul tarilor in curs de dezvoltare au contribuit la cresterea utilizarii creditelor sindicalizate in scopul dispersarii efortului financiar si a riscurilor pentru creditorii internationali.
Ca si operatiunile de pe piata eurovalutelor, cele privind eurocreditele se delimiteaza clar de creditele traditionale din relatiile valutar-financiare internationale. Principalele particularitati ale operatiunilor cu eurocredite sunt: valuta ("terta" pentru ambii participanti) si dobanda (specifica pietei eurocreditelor, legata indirect de piata eurovalutelor). In acelasi timp, piata eurocreditelor are si modalitati specifice de mobilizare a fondurilor (prin refinantare periodica sau sindicalizare).
Europiata cunoaste o permanenta diversificare si, in consecinta, noisegmentari. Dupa anii '80 si-a facut aparitia un nou segment de piata- euroswap care, in timp, a devenit o piata de sine-statatoare. Pe aceasta piata participantii pot schimba intre ei conditiile de baza ale imprumuturilor internationale angajate de ei anterior. Printr-un contract de "swap", intre doua euroemisiuni de obligatiuni sau doua eurocredite, partenerii pot face schimb de dobanzi, de valute sau le pot schimba pe amandoua.
Un "swap" de dobanzi permite, de exemplu, schimbarea in valori echivalente a unui imprumut pe baza de obligatiuni cu dobanda fixa, pe un imprumut cu dobanda variabila sau invers, potrivit interesului partenerilor. Printr-un "swap" de valute se poate preschimba un credit exprimat intr-o valuta, printr-un imprumut exprimat in alta valuta, bineinteles in sume echivalente.
Comparativ cu operatiunile "swap" practicate pe piata valutara, care constau in vanzarea unei valute la vedere si rascumpararea ei, simultan, la termen, operatiunile euroswap se realizeaza pentru imprumuturi pe baza de obligatiuni, pe durate de pana la 10 ani.
639582*1Combinatiile efectuate prin contractele euroswap sunt practic nelimitate. Prin astfel de operatiuni se pot schimba: imprumuturi cu dobanda fixa pe imprumuturi cu dobanda variabila, dar exprimate in valute diferite; dupa cum se poate realiza un schimb echivalent de titluri care insa sunt diferentiate prin marja dobanzii, termenele de rambursare sau alte elemente specifice emisiunilor respective etc. Se apreciaza ca volumul global al contractelor euroswap a crescut vertiginos in ultimii ani.
|
